Ion LAZU/ http:/ilazu.blogspot.com2011/10/
„Într-o ţară în care poeţii publică mult, dezlânat, fără
simţul axului interior pentru că au obsesia cantităţii, Felix Sima poate constitui un
model de fericită măsură. El şi-a aflat proporţia interioară; s-a vertebrat
liric.
Am constatat cu devorantă nostalgie că poemele sale precum
“Seri de iarnă” sau “Frumosul prinţ” nu numai că nu se învechesc, dar trec
proba istorică a timpului cu o naturaleţe care îl flatează pe vechiul lor
comentator. Mai târziu, când valurile istoriei şi istoricii literari vor trage
năvodul, mulţi vor constata cu uimire că mireasma lirică a lui Felix Sima îşi
păstrează substanţa şi candoarea.”
Dan CIACHIR/ „Ridică-te, negură”, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Conphys”, 1994, p. 93.
Constantin MATEESCU/ „Orizont”, 22 iunie 1978
„O impetuoasă febră a cunoaşterii, o aspră şi robustă febră
cerebrală, colorate cu surdina unui lirism grav, controlat, conformat unei
viziuni şi unei metode din nevoia de a descifra şi compune o sintaxă artistică
personală, care să ordoneze riguros înţelesurile şi tumultul exploziv interior,
fac din Felix Sima un poet neliniştit, străbătut violent de toate ardenţele
vârstei, de toate convulsiile, de toate căutările ei, dar, în acelaşi timp,
obţinând, reuşind să obţină, cristalizarea acestora într-un plan armonic,
într-o
imagine coerentă, într-un univers rotund şi revelator.”
Ilie PURCARU/ „Carte despre olteni”, Craiova, „Scrisul românesc”, 1987.
„Ca mulţi poeţi care nu au prejudecata fixării la un stăpân
şi nici nu se claustrează prematur în şopronul poeziei, spre a meşteri,
orgolios şi orb, la robotul de concepţie proprie, Felix Sima digitează sau a
digitat la cele mai felurite instrumente. El este, nu încape îndoială, un
dăruit al candorilor, un modern romantic menestrel cu timbrul propriu, printre
cei mai interesanţi iviţi în lirica actuală.”
Cornel REGMAN/ „Noi explorări critice”, Bucureşti, Editura „Eminescu”, 1982.
„Titlurile sunt scrise cu literă mică, deoarece poeziile,
eliberate de corsetul punctuaţiei, se continuă, curgând unele în altele într-un
lung poem care este întreaga carte; atotstăpânitoare este virgula [finală], semnul
de punctuaţie care nu curmă nici cuvinte, nici scriere, nici gândire, este o
scurtă pauză pentru un nou început.
Universul poetic al lui Felix Sima este populat cu fiinţe
eterice, cu trup de fum, ce neagă huma; poetul, atins de aripa sentimentului
erotic cântă, în versuri antologice, o himerică „femeia boabelor de rouă”.
Simţul limbii este remarcabil, iar poetul, stpân al cuvintelor, este de o
conciziune a limbajului exemplară.”
Mihai MUSTĂŢEA/ Cineva mai tânăr, „Argeş”, 1979, iunie, XIV, nr. 2 (117), pag. 12.
„Felix Sima rămâne acelaşi stăruitor poet al candorii şi al
iubirilor delicate, peste care pluteşte adesea vălul magic al iluziei. Cu nişte
madrigaluri ai fi îndemnat să crezi că te întâlneşti - citind aceste poezii -
de n-ar suna din adâncuri semantice reverberaţiile grave ale unei filosofii
poetice bine conturate, sublimată până la esenţial.
Numeroase alte poezii, oricât de încărcate de substanţă, sunt
străbătute de acest fior al inefabilului - şi dau dreptate lui Marian Creangă,
atunci când afirmă despre poet: „Este membru al Uniunii Scriitorilor şi membru
al Lojei Soarelui şi Lunii. Este acoperit, periodic, de rouă, de brumă şi de zăpezi
albastre... Dacă ne gândim bine, el ar putea să fie chiar o fantasmă - iar
cartea aceasta este o revelaţie.”
Ion ANDREIŢĂ/ „Un poet al iubirii delicate” în: „Viaţă,
drumuri, litere.”, Editura „Antim Ivireanul”, 2010, p. 211-212.
„Felix Sima nu scrie pentru că vrea, el comite nişte stări sufleteşti pe care cititorul le găseşte în sine, îndemnându-l la meditaţie şi la întărirea încrederii în clipa trăirii sale. In versurile lui există nostalgia basmului transpusă într-un spaţiu mioritic bine cunoscut, traversând totodată existenţialismul unui lirism filosofic nativ. Nu are o anume tehnică în construirea versului, lăsându-l când boabă de rouă sau de mărgărit peste pleoapele zânelor sau ale prinţilor, dealtfel oameni obişnuiţi care îşi cară poverile într-un răsărit de soare sau într-un ţipăt de pasăre. Felix Sima este un om obişnuit, un trecător care dă bineţe celor din jur şi de multe ori se opreşte sub un copac pentru a-i admira măreţia şi starea de veghe”.
Ion TĂLMACIU/ „Casa Arsă de dorinţa unicităţii”,
„Monitorul”, octombrie 2005, p. 7.
Constantin POENARU/ „Felix Sima şi sacralitatea poeziei” în: „Ochean” Supliment cultural, II, nr. 20, noiembrie 2003, p. 8.
,,Am citit cu mare plăcere cartea ta. Poezie adevărată! Îţi
mulţumesc pentru acest dar, de care chiar aveam nevoie. Cât priveşte poezia pe
care, cu generozitate, mi-ai dedicat-o, ea mi-a produs nu numai o satisfacţie
estetică - ci şi un fior metafizic.
De altfel, toată cartea e minunată. Fă cumva şi împinge-o
către cât mai mulţi cititori. Ar trebui să gândim, poate, nişte lansări în
mediile studeţeşti şi ale claselor superioare de liceu. Nu trebuie să te
sfieşti să-ţi vinzi „marfa”. E de cea mai bună calitate.
Cum vechile tale volume sunt astăzi intruvabile, e bine că
te-ai gândit să oferi o carte ca asta, care te reprezintă, cred eu, în
dimensiunea interioară cea mai adevărată.
Cred că mulţi oameni, chiar dacă nu conştientizează asta, ar
avea nevoie de cartea ta. Ce ţi-ai putea dori mai mult?
Primeşte o îmbrăţişare fraternă de la Doru MOŢOC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu