Un prim termen la care trebuie să facem referire este „jupa", organizaţie veche a slavilor (sec. VI-X) condusă de un „jupan" (sau jupalnic - transformat astăzi în românescul „jupân”, având însă cu totul alt sens decât cel vechi). Pe la 943 este consemnat un jupan Dimitrie în Dobrogea. (explicatii foto colaj)
Jupele (ohabele din Banat), ca formă de organizare slavă vor dispare, dar nu şi cuvântul care se va păstra în vocabularul viu, evident transformat de noile realităţi, din secolele IX-XI.
Al doilea termen ce vine în discuţie este cel de „jude”, cu sensul de judecător.
Nicolae Iorga consideră că termenul de jude provine din latinul „iudices” ca şi cel de jurat (jurathos) sau ca cel de ţinut (de la „tenutum"). (1)
Cele două cuvinte aveau ceva în comun: judele avea drept de judecată într-un anumit ţinut, pe care slavii vechi se poate să-l fi numit jupă.
Pentru a ajunge însă la înţelesul vechi al cuvântului mai trebuie să facem un mic ocol şi anume prin ţara saşilor.
Pe la 1150 regele ungurilor Bela al IV-lea începe colonizarea Ardealului cu germani (veniţi de pe Rin, din Flandra şi Saxonia) în sud şi cu secui în est.
Germanii (numiţi de acum înainte saşi) vor construi şapte cetăţi - Sibenburgen - între care Sibiul (Hermannstadt) şi Braşovul (Kronstadt) şi vor începe o intensă viaţă economică pe pământ românesc, inclusiv prin schimburi cu Terra Cumania (Deşt-i-Kîpciak) de dincolo de Carpaţi.
Nu este de mirare astfel că în oraşele româneşti, în cele mai vechi timpuri, vom găsi o populaţie străină de negustori, stabiliţi ca orăşeni.
„În primul rând sunt saşii - ne spune P.P. Panaitescu - a căror origine ardeleană este sigură; întâi pentru că această populaţie se afla în oraşele moldovene şi muntene aşezate aproape de graniţa ardeleană şi care aveau legături prin pasurile Carpaţilor cu oraşele săseşti din Ardeal: astfel (îi vom găsi - n.n.) la Câmpulung Muscel, Râmnicu Vâlcea, Târgul Trotuş, Târgu Neamţ, Baia sau Suceava” (2)
„... La Râmnicu Vâlcea, în 1425, testamentul lui Petriman, aveau martori dintre orăşenii nemţi, pe David Has, Kontz, Peter Cristian, Hanos purgar”. (3)
În epoca voievodatelor şi cnezatelor separate, dinainte de întemeierea țărilor române, oraşele („varoş" în limba maghiară) s-au format în acele puncte de adunare, unde se ţinea târgul unui ţinut, târgul văii respective, în jurul şefului văii care avea puterea să-i protejeze pe comercianţi.
Aşa se explică cum au devenit curţile cnejilor (jupanilor) centre de atracţie pentru negustorii străini şi localnici.
Aici, în jurul acestor centre fiscale, militare şi administrative, cum erau curţile cnejilor şi voievozilor dinainte de întemeiere, s-au strâns negustorii, veniţi în special dintre saşii ardeleni.
Ei s-au aşezat tocmai în aceste centre pentru că acolo găseau protecţie militară şi posibilitate de desfacere a mărfurilor, căci oştenii şi dregătorii curţii aveau nevoie de produse manufacturate din părţile de peste munţi. „Negustorii transilvăneni făceau schimb cu vitele româneşti, la anume zile de iarmaroc, iar stăpânii locului, bucuroşi de a avea pe lângă ei oameni care le aduceau cele necesare, lor, curţii şi oastei, le-au dat privilegii să se aşeze pe pământul lor, să ţie târg, păstrăndu-şi autonomia şi obiceiurile din oraşele de peste munţi, de unde veniseră'’. (4)
Ca urmare în aceste vechi oraşe româneşti vom întâlni frecvent, funcţionând o administraţie asemănătoare celei săseşti din Ardeal.
Autoritatea locală îşi avea organele sale alese, în persoana primarului (în germană Richter), care se numeşte în Ţara Românească judeţ (termen ce nu vine decât tangenţial de la jude sau de la jupan) şi în consiliul local, format întotdeauna din 12 membri, care se numeau pîrgari (bîrgari), de la germanul Burger, adică cetăţeni liberi ai oraşelor.
Judeţul şi cei 12 pîrgari, aleşi pe un an de către comunitate, administrau oraşul, încasau veniturile şi hotărau cheltuielile, având drept de judecată asupra pricinilor comerciale dintre orăşeni.
Tot ei se îngrijeau de poliţia oraşului şi a bâlciului, purtau corespondenţă cu alte oraşe comerciale sau cu domnia, aveau deci şi o cancelarie cu pecetea târgului, o arhivă şi un catastif.
„Trebuie să subliniem, dacă vrem să înţelegem organizarea complicată în aparenţă a oraşelor vechi, că aceste organe autonome nu reprezentau oraşul ca teritoriu, ci doar comunitatea omenească ce locuia acolo...
... această comunitate liberă se afla aşezată pe pământ domnesc (şi înainte şi după întemeiere - n.n.) şi de aceea domnul avea şi el organele sale în oraş care îl reprezentau.
Ca pe orice moşie, se afla în târg o curte a stăpânului, curtea domnească. Acolo stătea vornicul, titlu de origine slavonă care derivă din dvor (curte) şi înseamnă comandantul curţii”. (5)
Pe lângă vornic mai erau prezenţi şi alţi reprezentanţi ai autorităţii centrale (după întemeiere 1330). Astfel, un fel de şef al autorităţii judeţene era pârcălabul (de la germanul Burggraf), nume mai binecunoscut în Moldova. În Ţara Românească pârcălabul se mai numea şi căpitan de judeţ sau vornic.
Pârcălabul nu avea autoritate asupra târgului. Autoritatea lui, ca şi a căpitanului muntean, începea numai acolo unde înceta teritoriul oraşului şi începea ţinutul.
Nu o dată, în actele vechi se arată că în cazurile privitoare la târg şi la satele ocolului, pârcălabul n-are a se amesteca, „pentru că acel sat merge cu ocolul, nu cu ținutul”.
„Vornicul/ pârcălabul era deci un prefect al ţinutului rural, nu al capitalei urbane a acestui ţinut, în care se afla totuşi reşedinţa lui.
Credem că explicaţia acestui fapt, care pare paradoxal, stă în aceea că pârcălabul (în Moldova) sau vornicul (în Muntenia) deţinea în oraş cetatea de pază a ţinutului, loc de refugiu în caz de primejdie pentru ţăranii care fugeau din câmpiile deschise năvălitorilor”. (6)
La români, ca şi la saşi, oraşele aveau în jurul lor sate dependente. De pildă Sighişoara avea satul Vâlcan (iarăşi vâlc=lup), Sibiul avea aşa numitul Hermannstadter Gau, iar Braşovul avea „olatul său" cu sate.
Aceste teritorii nu depindeau numai juridic de oraşe, ci erau considerate proprietăţile lor, comunitatea încasând veniturile moşiilor lor.
In Ardeal, oraşele erau comunităţi autonome aşezate pe pământ crăiesc şi ca urmare, regele avea în oraş reprezentantul său cu drept de judecată, pe judele regal.
„Este clar că această organizare (săsească) a fost imitată şi în oraşele din Moldova şi Ţara Românească, cu ocolul, cu dubla administrare, cu așezarea pe pământ domnesc, obligaţiile fiscale şi militare ale comunităţii faţă de stăpânire, consiliul de cetăţeni, numirile Burger (pîrgari) şi Richter judeţ)”. (7)
Se cunoaşte şi faptul că cele mai multe oraşe, întemeiate după constituirea ţărilor române, au fost create printr-un privilegiu domnesc pe pământ domnesc (ex.: Ploieşti, Roman etc.)
„În ceea ce priveşte oraşele vechi (între care şi Râmnicul - n.n) lucrurile stau ca şi cum aceste oraşe şi-ar fi căpătat dreptul la autonomie într-o vreme îndepărtată, în care nu se obişnuia decât dreptul nescris, iar conveniţiile cu stăpânirea nu căpătau o formă scrisă, deci în epoca dinainte de întemeiere”. ( 8 )
Prin urmare se poate spune că vechile oraşe româneşti (Râmnicul, Argeşul, Câmpulungul, Târgovişte, Buzăul), în Ţara Românească, au precedat statul.
Un astfel de târg românesc vechi, dinainte de 1330, poate fi definit ca o comunitate liberă, autonomă şi cu anumite privilegii, aşezată însă pe pământ domnesc/voievodal.
În secolul al XlV-lea, hrisoavele prezintă Râmnicul ca un important centru economic, cultural şi religios; o aşezare unde se întâlneau negustorii autohtoni cu cei străini, veniţi de la nord de Carpaţi şi de la sud de Dunăre, dar mai ales cu numeroşii ţărani, locuitori ai satelor de pe văile numeroaselor râuri ale ţinutului vâlcilor („râurenii").
După devastarea Argeşului de la 1330, rolul Râmnicului va creşte, la fel ca şi al Câmpulungului, care va deveni chiar reşedinţă a voievozilor până la 1369.
Primarul unui astfel de târg, ce putea judeca anumite pricini, s-a numit fie „judeţ" (de la latinescul iudex, - icis = judecător) fie „sudeţ” termen ce are acelaşi sens, însă provine din slavă („sud = judecată”).
Uneori s-a folosit şi forma coruptă „judeci”.
> Din arhivele vâlcene aflăm că „la 14 iulie 1415 orăşenii din Râmnic cu sudeţul şi 12 pîrgari se judecă în faţa domnului Alexandru Mircea cu Pătru postelnic şi soţia sa Dumitra pentru satul Uliţa”. (9)
> Un document datat ante 1500 ne spune că „judeţul şi [..] cei 12 pîrgari din oraşul Râmnicului scriu judelui regal al Sibiului şi sfatului acestui oraş (cu care se considerau egali) pentru un râmnicean Bogdan Hancor şi disputa sa cu un Benedic din Sibiu, pentru nişte datorii". (10)
> „În hrisovul din 1505, dat de Radul cel Mare este menţionat popa Frâncul, care dădea 250 de aspri ca «aldămaş în faţa pîrgarilor din Râmnic»”. (11)
> Purtător al pecetei oraşului, judeţul era singurul în drept să valideze un document (pe care era pusă pecetea oraşului) semnând alături de pîrgari, bătrâni sau orăşeni - „Cu acesta am întărit cu iscăliturile noastre şi cu pecetea oraşului” – primul județ al orașului identificat cu certitudine este Stefin, a cărui pecete se află pe un document 1506. (12)
> „În 1514-1515, în vremea lui Neagoe Basarab îl găsim ca judeţ la Râmnic pe Oprea vistierul (fost membru al sfatului pîrgarilor din Râmnic la 1495, când avea demnitatea de spătar) care scrie lui Iacobus Mydwecher «pentru acest sărac din oraşul Râmnicului, care zace în temniţa din Cetatea Sibiului»”. (13)
Urmează o perioadă tulbure, extrem de agitată, în timpul domniei viteazului Radu de la Afumaţi 1522- 1529, un voievod care a sfârşit chiar aici la Râmnic, fiind ucis în bisericuţa din dealul Cetățuii.
Vremurile vor continua să fie neprielnice neamului nostru aproape pe tot parcursul secolului al XVI-lea.
Abia spre sfârşitul acestuia putem consemna domnia reformatoare a lui Petru Cercel (1583-1585), cel ce a încercat să introducă unele inovaţii, de inspiraţie apuseană, şi în Ţara Românească şi apoi domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601), cel ce a reuşit pentru prima oară după 1500 de ani să-i reunească pe români în hotarele vechii Dacii.
La Râmnic, va fi terminată, din porunca şi pe cheltuiala lui Mihai Viteazul, zidirea bisericii Cuvioasa Paraschiva, lucrare ce fusese începută tatăl său, domnitorul Pătraşcu cel Bun, la 1557.
Construcţia bisericii a rămas neterminată timp de 30 de ani, până la 1587, când va fi reluată de Mihai, pe când acesta era ban de Mehedinţi.
Sfinţirea lăcaşului a fost făcută de episcopul Teofil I al Râmnicului la 1593, când Mihai era deja domn.
În tradiţia vâlceană, trecută din generaţie în generaţie, se păstrează încă neştearsă amintirea voievodului Mihai, care a trecut şi a petrecut prin aceste locuri.
Legenda spune că bisericuţa din Proieni este locul unde s-a celebrat, în 1584, căsătoria „banului” Mihai cu doamna Stanca, frumoasa nepoată a lui Dragul, postelnicul din Măneşti.
După dezastrul de la Câmpia Turzii, doamna Stanca se va retrage la Râmnic, unde va muri la 1603, fiind înmormântată în biserica episcopiei.
Tot în Vâlcea se va retrage şi Tudora (sau Theodora), mama lui Mihai Viteazul, ce va căuta liniştea şi împăcarea, sub haină monahală, la mănăstirea Cozia.
Maica Theofana, cum se va numi în cinul monahal, se va stinge la 1605 şi va fi înmormântată „după voinţa ei”, la Cozia, alături de Mircea cel Bătrân.
Alte atestări documentare:
La: - 1613, Stan judeţul;
- 1623, Gheorghe judeţul;
- 1625, 1 martie, Oprea judeţul;
- 1626, 16 martie, Vancea judeţul;
- 1627, 10 ianuarie, Gheorghe judeţul;
- 1627, 20 mai, Saacea judeţul;
- 1631, 10 ianuarie, Daniil judeţul;
Ne apropiem astfel de timpurile în care, în Muntenia, a domnit Matei Basarab (1632-1654), timpuri ce au avut o însemnătate enormă în istoria neamului românesc.
Încă de la începutul domniei sale, Matei Basarab se preocupă de Vâlcea, construind aici (la 1636), frumoasa mănăstire de la Arnota - unde a şi fost înmormântat.
Tot cu sprijinul său, se tipăreşte, la 1640, la Govora, cea mai veche culegere de legi din Ţara Românească, cunoscută sub numele de Pravila de la Govora.
Cu prilejul vizitei lui Matei Basarab la Cozia, în 1649, domnitorul îndeamnă pe călugărul Mardarie să continue munca de întocmire a unui dicţionar slavo-român cu peste 4500 de cuvinte.
În anul următor se alcătuieşte şi „Letopiseţul Ţării Româneşti’’, care cuprindea toate evenimentele istorice, începând din vremea lui Basarab I; o parte din acest letopiseţ se pare că a fost tipărit la Govora.
Edificatoare pentru importanţa acordată de domnitor judeţului nostru sunt şi ştiinţe referitoare la înfiinţarea unei „mori de hârtie" la Râmnic, pe iazul morilor, prima întreprindere de acest fel din Valahia.
În plus, aici în Vâlcea existau şi ocnele de sare de la Ocnele Mari.
În orânduirea feudală, dreptul de a exploata sare era un drept exclusiv al regelui sau al principelui acelei ţări, acest drept constituind pentru visterie unul din izvoarele cele mai importante de venit.
Aşa se explică atenţia continuă de care s-a bucurat organizarea exploataţiilor de sare de la Ocnele Mari din partea domnitorului Matei Basarab.
„Ocnele de la Râmnic” erau deschise pe proprietate domnească, orăşelul „Ocna" fiind el însuşi un târg domnesc, cu o puternică dezvoltare, în acea vreme.
Târgoveţii lucrau gratuit pentru saline, drept răsplată având o serie de scutiri.
Pentru ocne, aveau obligaţii şi alte 3, 4 sate de moşneni din apropiere: Stoieneştii, Cucova, Vlădeştii şi Păuşeştii.
Lucrau gratuit ca măglaşi, prin rotaţie, cu braţele sau/şi cu propriile lor vite; în schimb, li se acordau scutiri de la vama mare, de plocon, de podvoade etc.
Chiar dacă munca era grea, totuşi putem aprecia că în acele timpuri, Râmnicul a trăit vremuri bune.
Oricum am interpreta lucrurile, „moara de hârtie” de la Râmnic constituie o dovadă elocventă a interesului manifestat pentru judeţul şi oraşul nostru de Matei Basarab, „om fericit peste toate domniile acestei ţări, nemândru, blând, dirept, om de ţară, harnic la războaie, neînfrânt şi neînspăimântat, cât poţi să-l asemenea cu marii oşteni ai lumii”.
În această perioadă în arhivele vâlcene îi găsim pomeniţi pe:
- 1638, 17 octombrie, Tudor judeţul;
- 1639, - , Daniil judeţul;
- 1649, 21 martie, Ghin judeţul;
- 1652, 1 august, Proca judeţul;
- 1653, 8 august, Stoica judeţul;
- 1657, - , Daniil judeţul;
- 1661, 14 iunie, Ion judeţul.
La începutul veacului al XVIII-lea, găsim ca judeţi pe Dobromir şi Dima, martori într-un zapis pe care doi râmniceni - Oprea şi Simion - îl dau mănăstirii Hurezi.
Prima jumătate a veacului al XVIII-lea ne oferă şi surpriza deţinerii funcţiei timp de aproape 15 ani de către Bratul judeţ, cel despre care s-a spus că a cumpărat funcţia de la austrieci - stăpânii de atunci ai Olteniei - cu banii rămaşi de la moartea unchiului său, episcopul Damaschin Voinescu.
Ultimul judeţ al Râmnicului păstrat în memoria documentelor este Ioan judeţul, la 1 ianuarie 1758. Este interesant de constatat faptul că tocmai numele vechi al funcţiei de primar al oraşului/ târgului a rămas în memoria afectivă a unor generaţii succesive de români, ajungând ca, în vremurile mai noi, să se extindă la un întreg ţinut, ce poartă până azi numele de „județ”...»
Sursa (inclusiv pentru foto utilizată în colaj):
Corneliu Tamaș & Smarand Țana/ «Județul Vâlcea și prefecții lui», Editura Conphys Râmnicu Vâlcea 2004.
Continuarea – „Perioada 1718-1831 – vornici și ispravnici” - într-o resursă pe care urmează să o constituim.
____________
(1) N. Iorga - „Istoria românilor” vol. II, Bucureşti 1936, pag. 75-164 „Scrieri istorice” , Colecţia Lyceum 1971, pag. 134-138
(2) P.P. Panaitescu - „Interpretări româneşti” - 1947/1994 - pag. 142
(3) Idem - pag. 143
(4) Idem - pag. 146
(5) Idem - pag. 129
(6) P.P. Panaitescu - „Interpretări româneşti” - 1947/1994 - pag. 132
(7) Idem - pag. 140
( 8 ) Idem - pag. 146
(9) ***, D.I.R., B, veac XVII, voi. VI, pag. 29-30
(10) S. Dragomir - „Documente noi privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Sibiul în secolele XV şi X V I” - Cluj, 1927, pag. 77
(11) D.R.H., B, II, pag. 79-81, doc. Nr. 35
(12) Ioan Bogdan - „Documente şi regeşte privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ungaria în secolul XV şi X V I” - Bucureşti, 1902, pag. 308
(13) S. Dragomir, op. cit., pag. 67-68
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu