Manualul Străjerului/ Sub poală de codru verde/ integral în PDF + explicații

«Câteva comentarii, de fapt precizări, ținând de istoria mișcării de tineret în România interbelică. În 1935 Carol II Regele Românilor care deținea funcția onorifică de Comandant Suprem al Marii Legiuni a Cercetașilor din România (Asociația Cercetașii României) a atras mulți comandanți ai grupurilor de cercetași din țară (atunci se numeau cohorte la nivel de localitate și centurii, unitățile de azi) oameni de diferite profesii care erau voluntari la cercetași cum suntem și noi astăzi, să lucreze în Oficiul pentru Educația Tineretului din România (OETR) care este primul Minister al Tineretului din țara noastră...

Bineînțeles că mulți pedagogi, oameni din învățământ s-au simțit atrași de salariile oferite în birourile OETR. După un plan bine gândit, tot atunci s-a constituit organizația finanțată de OETR „Straja Țării”. La acea dată „Cercetașii României erau sprijiniți financiar de stat pentru ca aveau calitatea de persoană juridică de utilitate publică dobândită chiar din momentul apariției Legii asociațiunilor și fundațiunilor nr.21/1924, probabil că a fost dintre primele, calitatea fiindu-i dată prin hotărâre a Parlamentului României.

Ziua a doua a Salonului național al cărții de etnologie (ed. a 25-a)*, organizat deja tradițional la Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul”

- foto/ capturi/ videouri și concluzii tot mai îngrijorătoare: lipsa unei strategii/ a unor politici naționale în favoarea lecturii urmează parcă ad litteram calea bătătorită de găselnița (din urmă cu 20 ani) că ,,alfa și omega turismului românesc este Dracula”...

Deosebirea este că, de această dată, în joc e perpetuarea identității noastre culturale…

 

«…într-o dimineaţă din vara anului 2023, venind de la Piatra (de Argeş) la Râmnic şi grăbindu-mă (agenda deplasării mele săptămânale de lucru fiind, ca de obicei, supraîncărcată), am luat din Autogara Traian, taxiul. Întrebat de taximetrist unde vreau să ajung, i-am răspuns prompt şi precis; la Biblioteca Judeţeană. Şoferul s-a întors către mine (de când nu mai conduc, mă aşez, de regulă, pe bancheta din spate, ca să evit „hamul”!) şi m-a întrebat surprinzător şi ... provocator: „Mai există în Râmnic bibliotecă?!” Nici n-am apucat bine să răspund (afirmativ, desigur, dar nu ştiu cât de ferm şi sigur a sunat glasul meu, atât de descumpănit eram), că taximetristul a şi pronunţat sentinţa: „Nu mai există, domnule, bibliotecă, pentru că NU SE MAI CITEŞTE!...” Scurt şi cuprinzător! Şi a continuat să-şi argumenteze verdictul. M-am dezmeticit şi am conştientizat că mă aflam în maşina unui taximetrist... sub acoperire.

COLECŢIA CARTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE...

PRELUDIU

Într-o dimineaţă din vara anului 2023, venind de la Piatra (de Argeş) la Râmnic şi grăbindu-mă (agenda deplasării mele săptămânale de lucru fiind, ca de obicei, supraîncărcată), am luat din Autogara Traian, taxiul. întrebat de taximetrist unde vreau să ajung, i-am răspuns prompt şi precis; la Biblioteca Judeţeană. Şoferul s-a întors către mine (de când nu mai conduc, mă aşez, de regulă, pe bancheta din spate, ca să evit „hamul”!) şi m-a întrebat surprinzător şi ... provocator: „Mai există în Râmnic bibliotecă?!” Nici n-am apucat bine să răspund (afirmativ, desigur, dar nu ştiu cât de ferm şi sigur a sunat glasul meu, atât de descumpănit eram), că taximetristul a şi pronunţat sentinţa: „Nu mai există, domnule, bibliotecă, pentru că NU SE MAI CITEŞTE!...” Scurt şi cuprinzător! Şi a continuat să-şi argumenteze verdictul. M-am dezmeticit şi am conştientizat că mă aflam în maşina unui taximetrist... sub acoperire. Zadarnic am încercat eu să apăr necesitatea şi utilitatea bibliotecii ca instituţie publică şi, în general, cauza cărţii, a lecturii. El o ţinea una şi bună: NU SE MAI CITEŞTE! Nu mai avem nevoie de bibliotecă! Mai auzisem această sintagmă, cu câţiva ani în urmă, rostită de o bibliotecară „pârâtă” - adică o funcţionară dintr-o primărie rurală, desemnată de către primar să „răspundă” (?!) şi de biblioteca publică locală - aceasta fiind soarta multor biblioteci comunale. Iar, mai demult, la începutul anilor 2000, când coordonam, managerial, cultura vâlceană, primisem, de la un primar din Vâlcea (o comună cu prestigiu cultural, nu merită ofensa nominalizării), un răspuns năucitor: „în comuna mea - adică în „feuda” lui! - , nu se justifică bibliotecă.” La care, replica mea a fost, recunosc, la fel de şocantă:

Nicolae Manolescu (la 61 ani, în 2000) interviu în orașul natal, cu prilejul inaugurării Librăriei Humanitas ,,Virgil Ierunca”. Poate singurul interviu ,,aici”/ ,,acasă”/,,astfel"?

 

Deși ,,Râmnicul cultural” - al unei alte efemere orânduiri sociale - i-a oferit extrem-extrem de puțin (de fapt, nu i-a oferit nimic - până și numele a trebuit să și-l schimbe, pentru a putea urma liceul), reputatul critic și istoric literar continua a crede în vâlceni, în vocația culturală a Vâlcii - făcuse și un pariu, în acest sens, în mașină, în drum spre Râmnicul ,,de acasă”..

...pe care nu-l mai recunoștea deloc și chiar regreta - ,,casa în care m-am născut nu mai e, casa în care am copilărit, alături, nu mai e... mâine-poimâine nu mai rămâne nimic”.

Vâlcea/ Asistența medicală în Epoca modernă (de la Regulamentul Organic pt. Țara Românească la al Doilea Război Mondial)

Organul central însărcinat cu organizarea, îndrumarea şi coordonarea asistenţei medicale din întreaga ţară, era, conform Regulamentului Organic, Ministerul Trebilor din Lăuntru (Internele de mai târziu). În acelaşi an cu apariţia Regulamentelor, se înfiinţa la Bucureşti Eforia Spitalelor - instituţie publică de utilitate publică având ca scop coordonarea activităţii spitalelor din întreaga ţară. Printre altele, una dintre principalele atribuţii ale ministrului din Lăuntru consta în „ocârmuirea (coordonarea şi îndrumarea, n. n.) Comitetului Carantinelor, atât pentru starea sănătăţii dinăuntru, din ţară, cât şi pentru linia carantinelor” (35). Totodată, el desfăşura o activitate permanentă de „mădular (membru, n. n.) al Comitetului general care este însărcinat cu purtarea de grijă a spitalurilor, a şcoalelor publice şi a tuturor caselor făcătoare de bine ( . . . ) şi de folos obştesc” (36).

Vechi tratamente empirice împotriva unor boli în Copăceni/ Vâlcea

Veacuri de-a rândul Țările Române au fost lipsite de un învățământ medical, iar boierii nu-și trimiteau odraslele în străinătate să devină medici, considerând asemenea meserie murdară și înjositoare. Faptul acesta a făcut ca cele două capitale și unele orașe mai mari să devină edenul străinilor care posedau diplome ce le îngăduiau meșteșugul tămăduirii bolilor, oferindu-li-se venituri fabuloase de la boieri și domnitori.

În orașele mici prezența doctorilor s-a semnalat târziu, iar la sate nici vorbă de asemenea specialiști. În Râmnicu Vâlcea, între primii medici ai orașului, amintim pe Vasile Anania, venit aici la începutul secolului al XIX-lea[1]. Era priceput în meseria sa, filantrop și iubit de oameni, dar neinspirat, punându-se rău cu stolnicul Ioan Lahovary, deputat al districtului și proprietar al acareturilor din centrul orașului de sub poalele Capelei. Printr-un raport al medicului, din 1835, către magistratul orașului Râmnic, el aducea la cunoștința acestuia că toate ulițele și locuințele din oraș sunt murdare, periclitând sănătatea populației, asemenea murdării provenind din balta noroioasă și scursurile din gospodăria domnului stolnic Ioan Lahovary. Firește, cum era de așteptat, Lahovary a reacționat la această ofensă și doctorul Anania a fost destituit, locul lui ocupându-l un anume R. Ziegler[2].

Un contract între magistratul orașului Râmnic și doctorul P.W. Ziegler pentru acordarea asistenței medicale râmnicenilor

Asigurarea asistenţei medicale pentru populaţia oraşului a fost una din preocupările centrale ale administraţiei orăşeneşti şi una din cele mai arzătoare doleanţe a obştii în perioada regulamentară. Numărul mic al doctorilor din Ţara Românească, salariul foarte mare perceput pentru un astfel de contract, mici vanităţi locale au făcut ca o perioadă lungă de timp Râmnicul să fie văduvit de existenţa unui cadru medical avizat, care să asigure asistenţa cuvenită celor în suferinţă în orice moment al anului. În decembrie 1839, datorită eforturilor deputatului judeţului în Adunarea Obştească, Ioan Lahovari, Magistratul oraşului semnează, pe 4 ani, un contract cu medicul austriac P.W. Ziegler, care devine astfel „doctor pe seama oraşului” până în anul 1844. Salariul acestuia era asigurat de sumele puse la dispoziţie de 39 de notabilităţi ale Râmnicului şi forul orăşenesc, până la suma de 8000 de lei. Cuprinsul acestui contract, redat mai jos, arată condiţiile în care această relaţie contractuală s-a desfăşurat.

 

No. 129. Primit 840: febr.[uarie]: 6:

După: No. 139: reghistru.

 

Contract^[1] 

Suptiscălitul, către cinstitul Magistrat al oraşului Râmnicu Vâlcea. Încredinţez printr-acest contract întemeiat pă înţelegerea ce am avut cu treizeci şi nouă persoane abonarisite, care să însuptînsemnează, că m-am aşezat a fi dohtor pă seama acestui oraş în curgere de patru ani (având viaţă) cu înstatornicirea după condiţiile următoare:

«Tărănimea Româneasca în vremea ocupațiilor rusești, A. V. Gîdei, cartea II-a, București 1903 - lucrarea integrală

- urmare a resursei de la această legătură - «...Moldova pe vremea aceea era încă odată aşa de mare din câtu-i azi. Cum mai spusei, dincolo de Prut până în Nistru era tot pămînt moldovenesc; iar în partea de sus, peste munte, încă o bună bucată de loc, mare cam cât trei ţinuturi de azi: Dorohoiu, Botoşani şi Iaşi, ţinea tot de Moldova;  acelei bucăţi de ţară îi zic omenii Bucovina. Acolo, în cetatea Suceava, fusese în timpurile vechi capitala Moldovei, adecă locul unde ’şi avusese scaunul domnesc domnii ţării. Bucovina fiind mai mult ţară muntosă, era un bun sprijin şi apărare scaunului domnesc de la Suceava.

Din cuibul lor de la Suceava domnii viteji, precum au fost Dragoş şi Bogdan, Alexandru cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi alţii, îşi roteau ochii lor ageri jur împrejur, ca vulturii, şi când zăriau oşti vrăjmaşe năvălind în ţară, se repediau cu oştenii lor voinici și videji și răsbeau pe duşman, până-l izgoniau din ţară.

Bucovina apărată aşa bine de munţi— ca şi străinii îi ziceau «cheia Moldovei» — şi Suceava fiind cetate tare, ajunsese nu odată să fie spaima Ungurilor şi Polonilor şi chiar Turcilor, cari pe acele vremuri făceau să tremure de frica lor tote împerăţiile lumii.  De aceea când ţara a slăbit din virtute şi a căzut robită, Turcii au cerut domnilor ţării să-şi mute numai de cât scaunul domnesc de la Suceava mai încoce la vale, să fie mai la îndămâna împărăţiei Turcului; şi aşa s-a mutat scaunul domnesc la Iaşi, sunt de atunci vre-o trei sute cincizeci de ani. Apoi tot în Bucovina, la mânăstirea Putna, a fost locul de îmmormîntare a domnilor celor mai mari de pe vremea aceea.  

Acestă bucată de loc, mare, cum spusei, cam cât cele trei ţinuturi de azi, a fost răpită Moldovei prin vicleşug, de împărăţia austriacă. Iată cum a mers lucrul:

Nicolae Manolescu - amintiri de copil în Râmnicul anilor '50: comorile de cunoaștere descoperite în Biblioteca noastră «raională»* și istoria simțită pe propria piele la moartea lui Stalin...

„Aşa am ajuns la Biblioteca publică din Râmnicu-Vâlcea…”

„ Foiletam fişierul bibliotecii şi simţeam cum mă apucă ameţeala.”

"Am părăsit biblioteca strămătusii mele, constatând că am citit toate cărţile. 

  Aveam nevoie de un spaţiu vital mai mare. Aşa am ajuns la Biblioteca publică din Râmnicu - Vâlcea, adăpostită în clădirea impunătoare a fostului tribunal. Deasupra frontonului central, zeiţa legată la ochi a justiţiei primise în mâna dreaptă făclia culturii. Mă interesa mai puţin în acel moment metamorfoza femeii de piatră şi nici treptele largi care conduceau spre coloanele înalte nu-mi reţineau atenţia. Descoperisem o comoară: numărul cărţilor menţionate în fişierul public îmi întrecea toate aşteptările. Aşa ceva nu mai văzusem. Am fost cuprins de o asemenea euforie, încât m-am hotărât pe loc să le citesc pe toate. Problema era cu ce să încep, în ce ordine să continuu, dacă nu era mai potrivit să citesc scriitori (şi, de ce nu, literaturi) în loc de opere şi, mai ales, cum să-mi planific bugetul de timp de care dispuneam. La şcoală nu puteam să renunţ, mai trebuia să şi dorm, o parte din timp se pierdea cu mâncatul. V-am mai spus că adoram să mă joc. Iată alt impediment serios. Am început prin a-mi cronometra timpul necesar lecturii: atâtea minute pagina, atâtea pagini pe oră. Citeam (citesc) relativ repede. Dar calculul pe care l-am făcut m-a speriat. Nu-mi ajungea o viaţă ca să-mi îndeplinesc proiectul chiar şi dacă n-aş fi făcut nimic altceva. Foiletam fişierul bibliotecii şi simţeam cum mă apucă ameţeala. 

«Colecția vâlceană Centenar»*/ Luminile și umbrele Centenarului (III)/ Retrocedarea Tezaurului românesc de către Moscova este testul de turnesol al sincerităţii ruseşti faţă de România/

-„[Românii sunt] un popor fără istorie... destinaţi sa piară în furtuna revoluţiei mondiale... [ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice... Dispariţia lor de pe faţa pământului ar fi un pas înainte” scriau Marx şi Engels într-un articol din 1849 intitulat „Lupta maghiarilor” scos la lumină într-una din cărţile de referinţă ale istoricului Larry Watts, în prezent cercetător al Academiei Române. Despre aceasta şi despre ultimii 100 de ani din Istoria României am stat de vorbă la ceasul aniversării Centenarului Marii Uniri cu profesorul american, special pentru cititorii ziarului „Bursa”.

«Primul Război Mondial și Marea Unire a Românilor», Ediția Centenar , vol. I-VI (peste 4.400 pagini) integral în PDF

Proiectul editorial pus în operă sub egida Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”/ Filiala Județeană Vâlcea & Centrul de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălașa” – Râmnicu Vâlcea.

Cele cinci volume consistente de informații (peste 4.400 pagini format B5, în PDF,) – cele mai multe publicate în premieră, mai ales în online – au fost tipărite între anii 2016-2020 (câte unul pe an) și îl au editor/ coordonator pe domnul Eugen Petrescu , președintele Filialei Vâlcea al „Cultului Eroilor”.

Cărțile, cunoscute ca «Ediția Centenar», au apărut la Editura Universiatria/ Craiova, sub titlul «Primul Război Mondial și Marea Unire a Românilor», fiecare volum având titlu secundar.

Arhive ascunse, arhive salvate: Pan Halippa și orașul Drăgășani*

prof. Dumitru Garoafă (2)

Mărturiile care stau la temelia reconstituirii omului-individ şi mai ales a omului- colectivitate, cu viaţa sa cotidiană, cu viaţa sa publică şi particulară, cu bucuriile şi necazurile, cu speranţele şi decepţiile, cu idealurile şi înfrângerile, sunt înscrise în „cartea vremii”, care simt izvoarele³. Or, deviza „întoarcerii la izvoare”, lansată de arhivistul şi, în egală măsură, istoricul Aurelian Sacerdoţeanu, a devenit un comandament prioritar pentru cercetarea istorică românească: „întoarcerea la izvoare, întemeierea pe ele în mod ştiinţific, este riguros necesară. Din acest punct de vedere, Arhivele pot furniza informaţii de prim ordin pentru problema guvernării, a educării maselor, a relaţiilor internaţionale... Arhivele sunt deţinătoare de informaţii sigure care luminează astfel de chestiuni şi care ne arată drumul firesc pe care trebuie să mergem. Aşa se pot evita greşeli şi se pot cunoaşte realităţile istorice în mod just”.⁴ (subl. ns.: D.G.)

 

Aşadar, pentru o comunitate umană, Arhivele constituie „memoria scrisă” a acesteia, actul ei de identitate politico-istorică, conţinând dovezile fundamentale ale existenţei sale istorice. Lipsind-o de aceste argumente indubitabile - aşa cum sublinia un cunoscut istoric militar - „o poţi ataca în drepturile sale, o poţi dezintegra ca existenţă unitară, o poţi scoate din sistemul relaţiilor sale fireşti cu alte comunităţi umane, silind-o să accepte alte orizonturi de existenţă politico-statală”.⁵ (subl. ns.: D.G.)

Arhitectura religioasă în lemn a județului Vâlcea

- selecție din Enciclopedia Județului Vâlcea vol. I 2010 -)

3. Particularități arhitectonice ale așezămintelor religioase din Vâlcea 

Vâlcea este un judeţ favorizat şi în domeniul arhitecturii religioase; aici întâlnim monumente bisericeşti rupestre, rustice, bizantino-româneşti, de tranziţie, de stil brâncovenesc, până la cel gotic şi neogotic, totalizând 275 de monumente bisericeşti, dintre care 89 de lemn şi 186 de zid. Cu privire la vechime, se înscriu astfel, în secolul XIV: 2 de zid; în secolul XV: 1 de zid; în secolul XVI: 4 de lemn şi 13 de zid; în secolul XVII: 2 de lemn şi 25 de zid; în secolul XVIII: 41 de lemn şi 74 de zid; în secolul XIX: 42 de lemn şi 70 de zid, iar în secolul XX: 1- de zid. 

Reprezentativă în spiritualitatea unui popor, arhitectura religioasă exprimă credinţa, cultura şi forţa economică de care dispune el. Creată de-a lungul secolelor, ea s-a desăvârşit, atingând uneori forme de o înaltă performanţă şi rafinament artistic. Destinate cultului divin, bisericile au un plan şi o construcţie adecvate scopului liturgic; în primul rând, interiorul, cu mici excepţii, respectă împărţirea clasică: altarul, naosul şi pronaosul. Absida altarului are de-a stânga proscomidiarul, iar în dreapta, diaconiconul, fiind despărţită de naos printr-un perete, numit catapeteasmă sau tâmplă, aurit şi împodobit cu icoane lucrate artistic.

Privită din exterior, arhitectura bisericească practică mai multe planuri care oferă bisericilor forma de navă, treflă sau cruce, precedată uneori de un pridvor sprijinit pe coloane de piatră sau stâlpi de lemn, lucraţi artistic şi uniţi în partea superioară prin arcade rotunde, trilobate sau în acoladă. Coronamentul monumentului se termină printr-un acoperiş simplu (1) , ori cu una sau mai multe turle în formă cilindrică, pătrată sau poligonală, prevăzute cu ferestre. Materialul de construcţie este lemnul, cărămida şi piatra. Cele mai vechi monumente bisericeşti vâlcene, conservate până în vremea noastră, sunt de zid. Aici vor fi prezentate mai întâi cele de lemn (2), întrucât au fost premergătoare celorlalte, dar nu au rezistat

Modoia, lăcașul care strigă după ajutor

Peste pârâul aproape secat al Cernișoarei, pe sub pădure, acolo unde se află vechea vatră a satului Modoia, din comuna Cernișoara, se încăpățânează să reziste un lăcaș scos din cult dar care, din anul 1991, se află inclus pe Lista Monumentelor Istorice din România.

Biserica de lemn de la Modoia cu hramul „Sfântului Nicolae“ și „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil“, o biserică de o frumusețe imposibil de descris în cuvinte, cu o vârstă de peste trei veacuri, se află în părăsire și în stare de colaps. Prin vegetația care a cuprinde biserica, stând parcă să o sufoce, zărim cruci vechi din piatră cu litere chirilice care amintesc de vechiul cimitir, părăsit și el.

În altar, la proscomidie, am găsit zugrăvit textul pisaniei bisericii, scris cu în grafie chirilică, care glăsuiește astfel: „Ridicatu-s-au această Sfântă şi Dumnezeiască Biserică, unde se prăznuieşte hramul Sfântului Nicolae şi al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil prin osteneala robilor lui Dumnezeu: Tudor ereu, Oprea eriţa, Sandu ereu, Nicolae, Ioan, Ancuța[…]“.

Biserica-monument din Râureni/ 1746/ arsă în incendiul de astăzi*

Din epoca medievală însă, la Râureni, mai avem o singură mărturie: Biserica de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, la care se poate ajunge ușor, parcurgând o alee ce duce de la biserica nouă de zid a parohiei, vizibile din stradă, la cimitir. În vechime, comunitățile obișnuiau să-și zidească lăcașele de închinare în cimitire și, prin urmare, aproape toate bisericile de lemn le găsim amplasate astfel. Datorită existenței pisaniei originare, fapt rar întâlnit în cazul acestor monumente, istoria Bisericii Sfântul Nicolae din Râureni ne este accesibilă, cioplită în lemn cu litere chirilice, deasupra ușii de intrare. Ctitoria este însemnată la intrarea în biserică, în slove chirilice, cu o grafie caracteristică mai degrabă cioplitorilor în piatră decât dulgherilor. Textul pisaniei oferă, pe lângă amintirea unui moment semnificativ în comunitatea locală, o întâlnire cu farmecul limbii române vechi: „Această sfântă și dumnezăiască biserică să cinstește și prăznuiește hramu sf [ân]tul[u]i   iera[rh] Nicolae de l[a]  Mira Licheia iaste făcută de d[umnealor] creștini, de oameni, anume Nicula, Gheorghe erei, Filip, Androne cari din bunul gândul lor sau făcut cu toat[e] cele trebuincioase ale ei, carii și ctitor[i] sau numit. Și sau făcut în zil[e]le lui io Constantin vod[ă] cu bl [a] g [o] s [lo] venia păr[in]telui chir Clement ep[i]scop, întru vecinica pomenire celor mai sus numiți, sept[emvrie], 2, leat 7255 [1746]”. Pe o grindă, deasupra ușii de la intrarea în biserică, deasupra pisaniei, este un text scris la sfârșitul secolului al XVIII-lea:

Ion Talpoș: «Titești-Vâlcea/ File de monografie»; «Martor tăcut: anii de liceu văzuţi prin obiectivul aparatului de fotografiat»; «Fost-am student sibian...»; «Jurnalul unui prizonier de război»... cărți de citit

Citește Titești-Vâlcea/ File de monografie în PDF sau în flip

Citește Fost-am student sibian 1977-1982 în PDF sau în flip

Citește Martor tăcut: anii de liceu văzuţi prin obiectivul aparatului de fotografiat în pdf sau în flip

Citește Jurnalul unui prizonier de război/ Roman Dumitru (1915-1998) în PDF

Autor: Ion Talpoș 

Mai multe resurse constituite din scrierile dlui Ion Talpoș, la această legătură.

______

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #TaraLovistei #Titesti #munte #zonademunte #prizonieri #studentie #TradițieȘiCultură #tradiții #obiceiuri #AniDeLiceu