Monografia Comunei Berislăvesti, vol. II, Florea Niță, Editura Mircea cel Bătrân/ Băile Olănești/ 2020

Pentru publicul nostru din „lumea mare”: localitatea vâlceană Berislăvești este situată la poalele Muntelui Cozia, către miazăzi.
Patru sute de pagini A4 cu sute, probabil peste o mie de astfel de poze – oameni, case, locuri care au fost (și poate nu mai sunt, cu excepția peisajelor naturale) – avem la cele două legături de mai jos. Cum suntem obișnuiți, și în albumele online constituite azi se poate căuta după orice cuvânt/ denumire/ nume propriu, așadar cititorii noștri își pot căuta/ regăsi în imagini strămoși, părinți, rude, vecini, prieteni vechi... 

Volumul integral în PDF.

Râmnicul industrial/ socialist (1944-1989)

Scurt tablou sinoptic al oraşului la începutul etapei comuniste. În 1948, din punct de vedere administrativ,oraşul avea în 1948 o suprafaţă de circa 2.400 ha şi cuprindea următoarele obiective importante: Prefectura judeţului, Catedrala Râmnicului Noului Severin, 8 biserici ortodoxe, o biserică catolică, o biserică protestantă, o sinagogă, Palatul Justiţiei (Tribunalul cu două secţii), Judecătoria de ocol; palatele poştei, finanţelor şi primăriei; un liceu, un seminar, şcoli normale, şcoli secundare, de comerţ, primare, de arte şi meserii.


Alimentarea cu apă se realiza din trei surse: 1) captările Pietrari-Vlădeşti; 2) staţia de pompare Hydros din Zăvoi; 3) dealul Malului. Debitul total era de circa 1.500 mc în 24 de ore, cantitatea fiind insuficientă pentru necesităţile oraşului. Igiena urbei lăsa de dorit, căci toate gunoaiele erau aruncate direct în râul Râmnic (în prezent, râul se numeşte Olăneşti şi este una din sursele de alimentare cu apă ale oraşului).

Noi descoperiri arheologice în zona Otetelișu/ Bălcești

 

- informații care actualizează Repertoriul arheologic al Vâlcii - 

«În urma unui recent studiu arheologic pentru întocmirea PUG UAT Bălcești, au ieșit la iveală nu mai puțin de opt noi situri. Dr. Ion Tuțulescu, cel care a condus studierea în teren împreună cu dr. Carol Terteci, ne explică în detaliu ce informații istorice și-au prins locul în cartea de istorie a județului.

Domnule Tuțulescu, cum ați ajuns la aceste descoperiri?

Am fost solicitați pentru studiul arheologic al UAT Bălcești, necesar întocmirii Planului Urnabistic. Noi aveam în lista monumentelor un singur sit, pe care l-am reidentificat și, pe baza cercetării de teren, am descoperit alte opt situri noi, despre care nu se știa absolut nimic, dintre care o așezare dacică, în Otetelișu,  trei medievale, trei edificii funerare de tip tumul, plus alte trei asezari preistoice.

Care este poziția sitului?

Situl se poziționează în satul Otetelișu, oraș Bălcești, județul Vâlcea, la Vest de moară, în extravilan, la baza Dealului Georgean. Zona este utilizată pentru lucrări agricole și este localizată pe o terasă înaltă, la aprox. 1300 m VNV de cursul Oltețului, pe malul drept. Față de moară, se localizează la aprox. 430 m V de aceasta. Situl începe la 30 m de intersectarea str. Ulicioiu cu un drum de pământ folosit ca acces la terenurile agricole, și la 630 m VSV de intersecția str. Ulicioiu cu drumul 65C. Terasa nu este foarte înaltă, diferența de elevație față de str. Ulicioiu fiind de 25 m, în medie. Situl se află pe a doua terasă a văii Oltețului, fiind acoperit în proporție de 80% de teren arabil iar în rest de liziere, fiind mărginit la Vest de pâlcuri de pădure.

Eroul Necunoscut al României Mari la Centenar 1923-2023/ vol. integral în PDF/ coord. Eugen Petrescu

Selecție/ Elevul militar Amilcar Săndulescu, „fiul” Eroului Necunoscut - simbol al neamului/ Familia Săndulescu: arbore genealogic şi date biografice de Dumitru Garoafă & Mircea Rădulescu

Prin acest studiu aducem în atenţia celor interesaţi o serie de informaţii documentare privitoare la familia din care se trage Amilcar Săndulescu - „fiul” Eroului Necunoscut al României Mari.

Stră-străbunicul Mihai formează trunchiul arborelui genealogic al familiei Săndulescu, fiind menţionat ca locuitor al satului Râmeştii de Beica, din plasa Oltului, judeţul Vâlcea, sat care, la 1835, număra 100 de familii¹ şi era aservit mănăstirii Zlătari din Bucureşti². Ca sat aservit, puterea economico-socială a unei gospodării ţărăneşti era destul de modestă, având în vedere faptul că, la 1865, din cele trei categorii de clăcaşi/chiriaşi sunt înregistraţi 65 mijlocaşi (cei cu 2 boi) şi 75 pălmaşi/toporaşi (cei care lucrau pământul cu propriile braţe), lipsind cu totul categoria fruntaşilor (cei cu 4 boi)³. Aşa se explică de ce sătenii respingeau in corpore contractul de muncă pentru „prisoasele pogoanelor de arătură şi fâneţe”⁴, din 7 octombrie 1859, înaintat spre semnarea acestora de către arendaşul moşiilor mănăstirii - Mihail Catană⁵.

Totuşi, acesta se bucura de o situaţie social-juridică relativ bună în sânul comunităţii locale, deoarece la anul 1832 figura între aleşii satului⁶, alături de „popa Dumitru Râmescu<l>, Badea alesu<l> şi Staiu alesu<l>”⁷. Din investigarea documentelor de stare civilă - Mitricele (1832-1865)⁸ ale parohiei bisericii cu hramul Sfintei Vineri/Sfânta Cuvioasa Paraschiva⁹ din localitate, au fost identificaţi trei fii rezultaţi din căsătoria acestuia¹⁰, şi anume: Sandu (1812-1874), Dumitru (1814-ante 1883) şi Ioan (1816/1822-1892).

Primul său fiu - Sandu sin (= fiu/-ică) Mihai, născut în 1812, se căsătoreşte, la 27 ianuarie 1835, cu Ancuţa sin Dumitrana Văduva, din acelaşi sat, născută în 1816, naşi fiindu-le preotul Ioan Mreană şi soţia sa Ioana „ot (= din) satul Creţeni”, iar ceremonia cununiei religioase a fost săvârşită de preotul parohiei locale - Dumitru sin popa Matei¹¹, care pe atunci avea venerabila vârstă de aproape 90 de ani, acesta trecând la Domnul - conform axiomei lui Lucian Blaga, potrivit căreia „Veşnicia s-a născut la sat!” - la „matusalemica” vârstă de 120 de ani (27 martie 1862)¹² (fig. 1).

Crucea mişeilor şi Crucea lui Spiridon

Pe „Drumul Troianului”, la intrarea în oraş dinspre sud, pe partea dreaptă a drumului se găsesc două cruci de piatră, una din ele cunoscută sub denumirea de „Crucea mişeilor . Cruce de hotar din secolul al XVI-lea, având săpat textul unui document din 25 iunie 1580. Crucea se găsea la o distanţă de aproximativ 750 metri faţă de râul Râmnic. Iată traducerea textului de pe „Crucea mişeilor din câmpii Râmnicului”, după Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, anul XXVI (1932) fasc 78, pag. 185-186.

            „Ridicatu-sau această cruce întru hramu sfinţilor îngeri Mihail şi Gavril de egumenul Serafim Cozianul şi de egumenul Ghenadie Cozianu în zilele împăratului al Romii, Carol al şaselea pentru pricina hotarului moşii, ce cuprinde într-însa stânjeni 7243. Cu mila lui Dumnezău au Mihnea v.v. şi Domn a toată Ţara Românească, fiul marelui şi prea bunului Alexandru v. v. Dat-am această carte a Domniei mele Sfintei mănăstiri Cozia şi părintelui egumen Eftimie, ca să fie moşia de la Râmnic pre hotarul cel bătrân, de la Mişei, la via Opri Spăriatului şi de acolea tot pe slemne Licura toată, şi de acolo la via Jojăi şi iar la livadea lui Păitru şi de la vărfu vii Ciorogăi, şi iar la via lui Patru pă slemne, până la vârfu vii lui Ivan... şi iar la via de la Ezăr şi de acolo pe slemne până la livada Oprii pe margine, iar de ocolit drept în jos în curătura lui Mihai şi iarăşi în vârfu curmăturii lui..., cea mare şi de acolo pe coasta vii şi de acolea drept la curmătura lui Crăciun şi de acolo la capul suliţi şi iarăşi de acolo la apa Răului şi iarăşi din câmpul Râmnicului Livezi Drept... aceia am dat Domnia Mea această moşie şi ţigani, ce să scrie mai sus ca să fie sfintei mănăstiri, pentru că sânt cumpărate de bătrânul Vlad Vodă drept 5000 de vedre de vin şi am văzut Domnia mea că şi la răposatul Mircea v.v. vechite şi posmolite, stricate; deci eu le-am înoit şi le-am întărit Domnia Mea şi am dat Domnia mea sfintei mănăstiri Cozia ca să-i fie moşie ohavnică sfintei mănăstiri şi am dat ca să fie după zisa Domnii Mele, iată mărturie am pus: pă jupan Metrea Cel Voinic, jupan Vel Jupan Ivan Vel Logofăt, I pă jupa Dumitru Spătaru, Constantin Vistierii, I Stan Comisu, Mihai Vlad Stolnic, I Goţea Paharnic, Danciul Postelnic pravilii..., în scaunul cetăţii Bucureşti, luna lui iunie 25 de la culam, la această pisanie cuesul anilor văleat 7088 (1580). Această cruce se află în drumul Râmnicului pă moşia ei.”

Repertoriul monumentelor istorice din judeţul Vâlcea

Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Vâlcea a scos de sub tipar Repertoriul monumentelor istorice din județul Vâlcea, o istorie în imagini și descrieri ale monumentelor istorice a acestui județ, îndelung așteptat de deținătorii de patrimoniu din județul nostru, de administrația publică locală, de cercetători și de iubitorii de istorie, la care consilierii acestei instituții au lucrat timp de 7 ani tipărit în condiții grafice excelente la Tipografia Conphys Râmnicu Vâlcea

 

Repertoriul monumentelor istorice al județului Vâlcea, lucrare de incontestabilă importanță în materie, prima lucrare de acest fel pentru zona geografică respectivă, reprezintă rezultatul strădaniei și muncii susținute a întregului colectiv al Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Vâlcea, în urma cercetărilor de teren întreprinse în județ începând cu anul 2000.

Ion C. Pena/ «Un scriitor distrus de sistem»

Ar trebui ca mâine – de Ziua mondială a cărții și a drepturilor de autor/ Ziua Bibliotecarului din România – să comemorăm/ aniversăm și miile de autori/ opere ,,ucise” prin ,,simpla” clasificare în «fondul ,,S”»... • ...să conștientizăm că scrierea cărților (de către scriitori/ poeți) și citirea lor (de către public) sunt la fel de importante ca toate celelalte drepturi fundamentale pentru care omenii s-au luptat, au suferit și unii chiar au murit...
- potrivit unor surse convergente, la începutul anului 1990, ,,înfierate proletar” cu litera ,,S” (de la ,,special”/ ,,secret”) în România mai figurau cca 30.000 de titluri...
- o operă prin care Ion Pena ,,îl devansează pe George Orwell, autorul faimoaselor romane: Ferma Animalelor (1945) și O mie nouă sute optzeci și patru (1949)”...

Ion C. Pena (n. 25 august 1911, comuna Belitori, azi Troianul, județul Teleorman – d. 29 iulie 1944, Alba Iulia) a fost un publicist, poet, epigramist și prozator român. S-a născut într-o familie de țărani agricultori, fiind primul din cei șapte copii ai familiei Chiriță (Firică) Pena (1888- 1963 și Polibiada - Alexandra (Lisandra) Pena (1888 - 1971). Rădăcinile familiei scriitorului pe linie paternă se trag de pe lângă Corabia, ce ținea atunci de vechiul județ Romanați. Mort pe front, in Spitalul Militar, perceptorul-scriitor este înmormântat în Cimitirul Eroilor din Alba Iulia. A fost al cincelea copil îngropat de părinţi în timpul vieţii. Făcuseră poteci de la casă la biserică și cimitir pentru înmormantări și parastase. Era un antibolşevic convins şi asta l-a costat scump, chiar şi după moarte. Dublu cenzurat, scos de comuniști din istoria literaturii. Ion C. Pena a scris și s-a impus intr-o perioadă tulbure a istoriei noastre 1935 - 1944, urmată de epoca devastatoare a regimului comunist, care a dus la scoaterea sa in afara circuitului public prin includerea de cǎtre ciracii cenzurii in "fondul special interziși - (S)", intre 1945 și 1989. Viața lui s-a desfǎșurat sub zodia tragicului, ca sǎ nu spun a blestemului. Ca prim nǎscut, a avut parte de un destin frânt la doar 33 de ani.

- Între 1936-1941, în baza repartiţiei de finanţist (perceptor), Pena merge la post în Banat în localitatea Sicheviţa din judeţul interbelic Caraş, care avea reşedinţa la Oraviţa. Aici îndeplineşte functia de perceptor de agenţie delegat. Comuna Sicheviţa, aşezată la limită de judeţ şi la margine de ţară, se întindea pe o suprafaţă considerabilă, având în componenţa ei 31 de cătune, cele mai îndepărtate fiind la 15-18 km distanţă de perceptie. Din cauza lipsei mijloacelor de transport, Ion Pena era nevoit să străbată zilnic, mergând pe jos, distanţe apreciabile. Cu toate acestea, nu se limitează numai la munca profesională, cea de funcţionar al statului. Desfăşoară în paralel şi o intensă activitate în plan cultural. Astfel, înfiinţează Căminul cultural – „Lumina”, cu sediul în incinta Primăriei, în cadrul căruia susţine numeroase conferinţe pe teme literare, economice, sociale şi financiare, pentru lămurirea sătenilor despre importanţa impozitelor. Donează căminului cultural un aparat de radio pentru audiţii publice şi bibliotecii din localitate cărţi în valoare de câteva mii de lei, iar împreună cu sătenii procură un aparat de proiectie. Ion Pena a fost scriitor cu normă redusă, citea şi scria printre picături noaptea sau ziua, in timpul popasurilor făcute pe drumurile către sichevicenii din cătune.

Repertoriul Arheologic al Vâlcii (potrivit R.A.Național)

Potrivit Repertoriului Arheologic Naţional (RAN), în România există 25.943 situri, dintre care în Vâlcea avem indexate 170. Acestea sunt:

·  Situl arheologic Mănăstirea Hurezi de la Romanii de Jos

 ·  Aşezarea Latene de la Râmnicu Vâlcea - str. Pictor Tattarescu nr. 4. pe versantul de NV al dealului Petrişor, în jurul bazinului de apă şi până la baza versantului

 ·  Centrul istoric al Râmnicului - str. prof. C. Gibescu nr. 8. la aprox. 100 m E de C.N. Al. Lahovari şi 50 m V de Spitalul nr. 2. pe malul drept al Oltului, terasa medie a acestuia

 ·  Situl arheologic de la Râmnicu Vâlcea - Boul de piatră. Motelul „Capela" (către N şi V) şi botul dealului (către S şi E)

Mario Vargas Llosa în trecere prin Vâlcea

- George Voica - interviu cu PS Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului

La mijlocul lunii lui octombrie, a.c., marele scriitor peruan Mario Vargas Llosa a fost oaspetele ţării noastre. Cu această ocazie a trecut şi prin judeţul Vâlcea, vizitând câteva vechi şi frumoase monumente de artă şi cultură.

Alături de domnia sa a fost, permanent, P.S. Gherasim Cristea, episcopul Râmnicului, care a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări.

- Preasfinţia Voastră, d-l Mario Vargas Llosa, unul dintre cei mai mari scriitori din lume, a fost în România, în perioada 12 - 16 octombrie, a.c. În scurtul său periplu vâlcean, mai precis în 14 octombrie, de Sfânta Paraschiva, într-o sâmbătă frumoasă şi blândă, a fost şi pe la mănăstirile Hurezi şi Dintr-un Lemn, fiind însoţit de P.S. Voastră şi de domnul Iulian Comănescu, prefectul judeţului nostru.I-aţi vorbit, domnului Llosa, despre vechimea ortodoxiei noastre apostolice?

- Da, i-am vorbit, dar nu numai despre acest lucru care este, de bună seamă, de foarte mare importanţă. Dumnealui, ca orice poet...

- Prozator. E deţinătorul premiului Nobel pentru literatură.

- Apoi, eu nici n-am ştiut lucrul acesta.

Hurezi/ mănăstirea vâlceană din patrimoniul UNESCO descrisă în rev. ,,Albina” de la începutul veacului trecut

- momentul cel mai însemnat a fost în 1702, când Patriarhia din Constantinopol a înălţat ctitoria brâncovenească la rangul de Stavropighie

<<Mânăstirea Hurezului din judeţul Vâlcii, deşi nu este între cele mai vechi monumente de acelaşi fel din ţară, dar prin mărimea, prin bogăţia odoarelor, prin valoarea artistică a clădirilor, ocupă un loc de frunte între monumentele noastre istorice şi merită a fi cunoscută de cei ce se interesează de trecutul ţării.

De aceea Buletinul Comisiunii monumentelor istorice a consacrat cea mai mare parte din al doilea număr al său acestei mănăstiri, publicând clişee numeroase şi bine executate, şi un studiu amănunţit scris de d-1 Al. Lăpădatu. După această publicaţiune înfăţişăm cititorilor noştri o parte din clişeuri, însoţindu-le de lămuriri istorice.

Numele mănăstirii (pe care-l pronunţă unii greşit Horez sau Orez) este dat după numele satului Hurez sau Hurezi (dela vorba hurez, huhurez.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu, care a ocupat scaunul Ţării-Româneşti dela 1688 până la anul 1714, erà proprietarul unui sat din Vâlcea numit Hurezi, de care se ţineà un mic schit, zidit din vremuri mai vechi.

Aci hotărî Brâncoveanu să facă o mănăstire falnică «ca să se proslăvească prea slăvitul nume al lui Dumnezeu». O începu în 1691 şi o găti în 1694; iar patriarhul Iacob din Constantinopol îi dărui moaştele mucenicului Procopie. Lucrările chiliilor şi altor clădiri secundare au urmat până în 1697.

Potecașii de la Viorești

Dacă vrem cu adevărat să aflăm de unde venim şi cine suntem, trebuie să ne cunoaştem strămoşii.   Dar, cum ei s-au prefăcut de mult timp în oale şi ulcele, după cum zice poporul, nu avem decât să   ne aplecăm   asupra trecutului,   să descifrăm şi să înţelegem creaţiile şi vestigiile care   ne vorbesc despre spiritualitatea lor. Unul dintre cele mai importante domenii ale   activităţii umane care a dat opere menite să comunice   credinţa,   gustul pentru frumos, afectivitatea   şi   toate trăsăturile nobile ale sufletului românului îndeosebi, este arta religioasă.

 Mândria oltenească din zona de sub munte, nu în sens de păcat, ci în sensul că noi ştim cine suntem, ne face să afirmăm cu seninătate că judeţul Vâlcea, care cunoaşte peste şase secole de atestare documentară, este un spaţiu privilegiat al lumii româneşti, ,,un ţinut în care spiritul creator a germinat încă de la debutul existenţei noastre istorice, configurând o identitate proprie, cu pecetea duhului inconfundabil al locului, pe structura fondului unitar al culturii autohtone”. Un loc aparte în configuraţia judeţului Vâlcea îl ocupă zona dealurilor subcarpatice de la poalele masivului Căpăţânii, cu pădurile ei odinioară cu greu de pătruns, cu apele ei repezi, bogate în peşte, cu turmele de oi şi de vite, care au asigurat bunăstarea, precum şi prisosul material al locuitorilor ei. În acelaşi timp, aici şi-au găsit un adăpost sigur în vremurile de restrişte şi jale ale poporului nostru, haiduci, boieri, monahi şi chiar domnitori ai Ţării Româneşti. Semnificativ este faptul că în partea de nord a judeţelor Vâlcea şi Gorj, în epoca stăpânirii austriece a Olteniei, se aflau concentrate două treimi din boiernaşii provinciei.

Moartea «tătucului» Stalin/ Copilăria în vremea comunistă (în Copăceni/ Vâlcea)

Pe numele său Iosif Vissarionovici Djugaşvili, Stalin s-a născut în 1879 în oraşul Gori din R.S.S. Gruzină. Numele de familie a fost înlocuit cu cel de Stalin, care provine din rusescul „Stali" - oţel, probabil considerându-se tare ca oţelul, fiind cunoscut în lume cu numele Iosif Vissarionovici Stalin.

Din 1922, de când predecesorul său Lenin s-a îmbolnăvit, murind în 1924, tovarăşii de luptă l-au ales pe Stalin secretar general al CC al PCUS, funcţie pe care a deţinut-o până la moarte, în 1953, timp de 31 de ani. În toată această perioadă a mai ocupat şi alte funcţii importante de stat în ţara sa.

 

După Al Doilea Război Mondial, împrejurările istorice au făcut ca unele ţări din Estul Europei să devină ţări-satelit ale Moscovei, unde trona urmaşul lui Ilici, denumit de cei din jur „tătuc" al popoarelor. În aceste ţări urma să se instaureze o nouă ordine, „păşind în etapa construcţiei socialiste”.

România, schimbându-şi numele în Republica Populară Română, începând din 1947, când regele Mihai a abdicat de pe tronul ţării la 30 decembrie, a devenit şi ea o ţară sub tutela Moscovei, mai ales că armata sovietică a contribuit la eliberarea sa de sub jugul fascist, începând din 23 august 1944, când trupele române au întors armele împotriva celor germane cu care fuseseră aliate până atunci şi au trecut de partea celor sovietice.

Stalin era cunoscut de către cei din jur, fiind caracterizat în felul următor: „Avea o memorie ieşită din comun. Îşi amintea fără greşeală caracteristicile eroilor din cărţi sau ale personalităţilor din viaţă ale căror nume le uitase, la fel îşi amintea de situaţiile sau avantajele ori slăbiciunile statelor şi oamenilor de stat. Adesea se agăţa de amănunte care însă mai târziu se dovedeau în majoritate a nu fi lipsite de importanţă. În lume şi în mintea lui, parcă nu ar fi existat nimic ce nu ar fi putut deveni important. Aş spune că mai degrabă ţinea minte răul decât binele, poate şi pentru că presimţea că regimul pe care îl construia nu putea exista în nicio altă lume în afară de una ostilă.

Mâine/ reconstituire istorică la Conacul Otetelișanu • dar ce spun izvoarele scrise/ orale despre evenimentele, luptele/ ororile care au avut loc acolo, în 1821? - (sinteză de resurse Biblioteci Valcene)

«...era ziua de miercuri, 2 martie 1821. Dupǎ ce vizitează cu toată oastea sa pe Hagi Prodan la conacul lui Ilie Otetelisanu, impunându-i respectul cuvenit unicei cǎpetenii, în după-amiaza zilei, Tudor îşi stabileşte tabăra la Oteteliş, sat vecin cu Beneştii, acţionând cu rapiditatea şi fermitatea care-l caracterizau, pentru rezolvarea incidentului. Cele două căpetenii, Iova şi Enciu, după o scurtǎ judecată vor fi decapitate în noaptea de miercuri spre joi...»*

***
Scrisoarea din ziua următoare:
«1821 martie 3: Oteteliş. Tudor Vladimirescu trimite boierilor adăpostiţi la Beneşti capetele lui Iova şi Ienciu, executaţi pentru jaf.
De la sluger Theodor, către dumnealor familiile de boieri aflate la Beneşti.

Cuviincioasă închinăciune!
Fraţilor! Cu toate că nu sînt din sînge de evanghenist, dar tot simţ durerile celor evghenisiţi. Căci, cum am aflat de primejdia în care sînteţi, mi-am lăsat drumul şi am pocnit spre a întîmpina răul. Nenorocirea însă mi-a stat împotrivă, că n-am putut ajunge la vreme.

Dar, ca să cunoaşteţi dumneavoastră că cugetul meu n-a fost nici este a se urma unele ca acestea, iată, pe cei ce au fost pricina i-am tăiat pe amîndoi şi le trimit capetele spre încredinţare, pe care să porunciţi a le pune la răspîntii spre pilda şi a altora. Iată se trimit dv. și lucrurile ce s-au găsit la aceşti tîlhari, precum argintul unei sfinte icoane şi din hainele cocoanelor d-voastră.

Să aveţi bună nădejde în dumnezeu că în scurtă vreme că veţi despăgubi şi de cele ce v-a jefuit. Şi sînt al dv. ca un frate şi slugă.

Theodor
Scris din satul Oteteliş
1821 martie 3»

***

&&&
«...rolul fundamental pe care-l va juca judeţul Vâlcea în strategia geopolitică a revoluţiei din 1821 a fost întrezărit de Tudor Vladimirescu încă din anul 1819, pe când dispunea de funcţia de vătaf de plai la Câineni.

Vâlcea în regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)

Comunişti vâlceni de marcă. Vâlcea a dat ţării, în momentul acesta de  început al comunizării României, trei comunişti de marcă, dintre care unul - din prima linie a puterii şi doi - din linia a doua a acesteia. Îi vom analiza la început şi separat de activitatea comuniştilor vâlceni, pentru că activitatea lor s-a desfăşurat la nivelul cel mai înalt şi mai mult la Bucureşti, iar deciziile lor de oameni politici comunişti au afectat pe toţi românii şi nu doar pe vâlceni. Practic, ei nu au avut o activitate reală în cadrul comunismului vâlcean, dar erau prin naştere vâlceni şi deci îşi au locul în expunerea noastră.

Constantin Pârvulescu (n. 10 noiembrie 1895, Olăneşti – m. 11 iulie 1992, Bucureşti) este, cu siguranţă cel mai important comunist dat ţării de judeţul Vâlcea. Sub influenţa ideilor bolşevice, a luptat ca voluntar (1918-1921) în batalioanele româneşti şi apoi în Regimentul internaţional „Armata Roşie Sovietică” Poltava. Membru al P.C.R. din mai 1921. Pentru activitate comunistă, a fost arestat de mai multe ori, în Cehoslovacia şi în ţară; în 1944, devine membru al conducerii provizorii a partidului, având o contribuţie însemnată la eliminarea lui Foriş, acuzat de trădare de partid şi de colaborare cu Siguranţa. În momentul realizării actului de la 23 august 1944, el a fost – oficial - secretarul general al P.C.R.. Abia după septembrie 1944, frâiele partidului sunt preluate de către Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej[1].

 

La Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie 1945, a fost ales membru al C.C. (reales la Congresele I şi II ale P.M.R.); din 1945 şi până în 1955, preşedinte al Comisiei Controlului de Partid; între 1946-1948, deputat de Dâmboviţa în parlamentul ţării; între anii 1948 -1952 şi 1952-1956, deputat de Craiova în Marea Adunare Naţională a R.P.R; în 1953, preşedinte al Marii Adunări Naţionale[2]; membru (alături de Alexandru Moghioroş şi Ion Vinţe) - în 1956 -  al comisiei care a anchetat-o pe Ana Pauker, deputat de Craiova între 1957-1961, deputat de Bucureşti (1961-1969) şi apoi de Dâmboviţa (1969-1980)[3]. S-a manifestat ca disident, ridicându-se  împotriva candidaturii unice a lui Ceauşescu la funcţia de secretar general al partidului, la Congresul al XII-lea al P.C.R. (1979); a devenit, astfel,  indezirabil,  suportând o serie de mizerii şi privaţiuni din partea guvernului ceauşist. Se va refugia la Olăneşti, unde avea rude, şi va mai trăi aici mulţi ani.

Băile Olănești/ 1889: «...și de la stăpânire s’a dat poruncă că nici unui muritor de parte bărbătèscă nu i se cuvine a intra acolo, décă n’are cu sine şi cocónă»

-,,stabilimentul Munteanu”, 16 ani după ce apele minerale erau medalite cu aur la Viena: fetele de la ,,Asilul” «Elena Doamna» / București, aduse în stațiune, locuiau în condiții ,,de dat la gazetă”...

«D-le Directore,
Joi, la 20 ale curentei, am plecat din Râmnic spre Olăneşti, ca sĕ am idee şi de aceste băi, cunoscute de mult românilor. Noroc că Sf. Ilie nu şi-a adus de sigur aminte că în acea ɖi se prăznueşte ɖiua Iui, căci fără vorbă ne-ar fi cinstit cu câteva găleţi de apă, ceea ce nu m’ar fi bucurat de loc.

Drumul de la Râmnic până în satul 0lăneştl e destul de practicabil având uă şosea bine întreţinută şi pe lângă acésta îţi presintă multe şi plăcute priviri, având multe suişuri şi coborîşurl, care mai de care mal fermecătòre.

Distanţa între amândouă aceste localităţi e de vr’o 20 kilometre, şi am parcurs’o «la pas» cu caii în 2 ore. Ajuns în satu' Olăneşti, după ce am făcut un mic conac la cârciuma din Sărăcineşti, a trebuit sĕ mĕ prepar încă de un mic drum, de vr’o jumĕtate oră ca să ajung la băile Olăneşti.
Anul acesta nu póte porni nimeni «bechereşte» spre Băile Olăneşti căci e oprit în drum de un vătăşel, care ’i spune ca la băi sunt fetele din Asil şi că de la stăpânire s’a dat poruncă că nici unui muritor de parte bărbătèscă nu i se cuvine a intra acolo, décă n’are cu sine şi cocónă.

,,Biciuirea moravurilor” în prima revistă românească umoristică litografiată color • - o selecție text - / colecția pe care o deținem poate fi lecturată integral în flip și pdf

<<Șiretricul femeesc/ din ale haremurilor/ de Manolache

Abdulah, bătrânul pașă ţine ’n braţe şi mângăiă
Pe Zuleica cea frumòsă, favorita dintr’o miă.
Şi îmbĕtat de voluptate, tremură întinerit,
Sărutându-i gura mică, care-l face fericit.

Vorbe dulci cu drag ĕi spune și ea veselă citesce.
În privirea lui aprinsă, dragostea care-l robesce.
— Eşti frumos cu barba albă, fără sèmĕn de frumos
Ah! cum te-aşi iubi, stăpăne, dacă nu ai fi gelos!

— Pe Coran ĕţi jur, iubită! Pe Alah, pe or-ce bine.
Că de astăɖi înainte voi credè numai în tine.
— Eu mă prind, Zuleica ɖice, că e glumă ce vorbesci
Si-i destul o clipă numai să uiţi ĕr, să bănuesci.

— Țin prinsoarea, spune paşa. De-oi călca-o, sunt în stare
Să-ți plătesc, dragă, uitarea c ’un şir de mărgărirare.
Şi ’mbetat de voluptate, tremură intinerit.
Sărutăndu-i gura mică, care-l face fericit.
*
* *
— Te iubesc şi ce pedepsă-i să trăesc intrèga viață
C’un bĕtrăn urît ca paşa, care sufletu-mi ’nghiaţă!
Tu eşti sòrele iubirei. Cu simţirea ta de foc
Veşnic îmi aprinɖi, iubite, patimi stinse de noroc!

Inaugurarea serviciilor de tip ,,Biblionet” în biblioteci vâlcene - anii 2009-2014 (85 de videouri în fereastre flash player, încărcarea paginii poate dura câteva secunde)

Amărăști:

Băbeni:

Bunești:

Documentarul «Doctor Schileru» (TV Etalon 2005) și mai multe resurse în conexiune

 

«...chirurg urolog, fost boxer de performanță, doctorul Grigore Schileru din Râmnicu Vâlcea este personajul real care a inspirat două filme notorii în cinematografia românească: „Mere roșii” în regia lui Alexandru Tatos și „Balanța" realizat de Lucian Pintilie. Îl putem regăsi și în operele „Balanța” și nuvela „Treizeci și opt cu doi”, scrise de Ion Băieșu, cu care se întâlnise în Rm. Vâlcea. A emigrat în Statele Unite în anul 1968 și a operat mult timp în America, fiind foarte apreciat acolo.

Schița partidelor și doctrinelor politice din județul Vâlcea în perioada interbelică/ V - Socialism/ Social-Democrație

(urmare de la această legătură) SOCIALISM/ SOCIAL-DEMOCRAŢIE, iniţial forme ale marxismului ortodox; ideea social-democraţiei a dobândit mai apoi un înţeles cu totul diferit. Marx crezuse că polarizarea socială crescândă, sărăcirea accentuată a proletariatului vor duce la ascuţirea tensiunilor sociale din societatea capitalistă şi, în cele din urmă, la revoluţie. Însă Bernstein a arătat în „Cum este posibil socialismul ştiinţific ” (1901) că lucrurile nu se întâmplă aşa; dezvoltarea capitalismului a dus la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale proletariatului. De aceea, lupta pentru socialism trebuia să fie graduală şi reformistă - pentru o mai deplină democraţie, pentru creşterea controlului muncitorilor asupra producţiei, prin mijloace politice şi sindicale. Din acest moment, socialismul nu a mai fost considerat ca rezultatul inevitabil al dezvoltării capitaliste, ci mai degrabă, ca o idee morală pentru care cei ce o susţin trebuie să lupte.

Marxismul se caracterizează prin accentuarea materialismului istoric şi a consecinţei că schimbarea politică reformistă a societăţii capitaliste are limite ce nu pot fi depăşite decât prin revoluţie. Socialismul are în comun cu marxismul ideea că mijloacele de producţie trebuie să devină proprietate obştească, dar, spre deosebire de acesta, consideră că o atare schimbare poate fi rezultatul unor reforme graduale, în cadrul democratic. Social-democraţii au în comun cu socialismul ideea de democraţie, dar nu pun un accent atât de mare pe rolul proprietăţii în societate; ei definesc socialismul nu în termenii proprietăţii obşteşti, ci în termenii redistribuirii produselor şi ai unei egalităţi mai mari, într-o economie mixtă.

Mişcarea muncitorească din România a cunoscut în primii ani după 1918 un avânt remarcabil. La 12 decembrie 1918, vechiul Partid Social-Democrat şi-a schimbat denumirea în Partidul Socialist.

MIŞCAREA SOCIALISTĂ. Adevărul este că mişcarea socialistă din România a trecut, în perioada interbelică, prin numeroase frământări, generate de tendinţa unor lideri de a acţiona sub influenţa comunismului sovietic.

Schița partidelor și doctrinelor politice din județul Vâlcea în perioada interbelică/ IV - Naționalimul

(urmare de la această legătură) Nationalismul a fost o doctrină foarte puternică în România după 1918. Aspectul lui politic se exteriorizase în lupta pentru desăvârşirea statului naţional unitar, continuând să. se manifeste şi după aceea ca modalitate de afirmare a demnităţii naţionale şi a valorilor creative ale poporului nostru. Însă la noi a existat şi un naţionalism radical, cu aspect etnic, care a căpătat prevalenţă după 1933. Naţionalismul a fost astfel deformat structural, devenind o mişcare xenofobă, extremistă.

 

PARTIDUL NAŢIONALIST-DEMOCRAT. Naţionalismul democratic a fost promovat la noi, în special, de marele savant Nicolae Iorga. Acesta înfiinţase în 1910 Partidul Naţionalist-Democratic, care în anii 1922-1923 şi-a creat o organizaţie şi la Vâlcea. P. N.-D. a avut la Râmnicu Vâlcea o foaie numită “Cuvântul Românesc” (1922- 1923), iar între anii 1928-1937, publicaţia lunară “Naţionalul Vâlcii”, sub egida lui C. Daniilescu¹¹⁸. Până în 1930, Partidul Naţional (cu această denumire între 1925-1932) nu a avut, practic, o organizaţie în judeţul Vâlcea, ci doar câţiva simpatizanţi care au scos foaia “Naţionalul Vâlcii”, cu scop mai mult cultural decât politic. Un prim preşedinte, provizoriu, al organizaţiei judeţene, a fost C.G. Mihăilescu.

Schița partidelor și doctrinelor politice din județul Vâlcea în perioada interbelică (III/ Țărănismul)

(urmare de la această legătură) ŢĂRĂNISMUL. Sociologic vorbind, ţărănimea a reprezentat polul pasiv al societăţii româneşti până în 1918. Nu ajunsese la conştiinţa de sine. Nici cultura, nici bunăstarea economică nu erau o bază suficientă care să-i permită răsfrângerea majoră în viaţa politică. Cu tot numărul său impozant, pătura ţărănească trăia într-o mentalitate patriarhală, cu respect umil faţă de “domn” şi o teamă necontrolată faţă de “autoritate”, chiar cea mai elementară - jandarmul, reminiscenţe ale unui trecut încărcat de umilinţe, încărcat de greutatea sărăciei, şi a desconsideraţiei generale. în ciuda importanţei sale numerice, precum şi a aportului economic şi biologic, ţărănimea forma, în perioada interbelică, o masă neorganică şi inconsistentă social. Toată politica partidelor urmărea captarea ei, privită ca un simplu obiect electoral⁶³. Partidul Ţărănesc, ulterior – Partidul Naţional Ţărănesc, a devenit, în calitate de partid de clasă, principalul centru de polarizare al maselor rurale.

 

PARTIDUL NAŢIONAL ŢĂRĂNESC este cel mai important şi mai puternic partid din Vâlcea până în 1945, dată la care avea circa 10.000 de membri (!). În judeţul Vâlcea, organizaţia Partidului Ţărănesc a luat fiinţă în 1919, primul ei preşedinte fiind maiorul Tătărescu.

Ştefan Tătărescu nu era vâlcean, dar s-a căsătorit cu o vâlceancă din familia Măciuceanu. Deţinea o casă arătoasă pe strada principală (astăzi Calea lui Traian), avea posibilităţi materiale şi autoturism, lucru important în acea vreme, când mijloacele de transport erau rare şi foarte greu de procurat. Alături de el, din grupul de iniţiativă au făcut parte avocaţii Andrei Livezeanu şi I. Cernăzeanu, dr. Roşescu-Drăgăşani şi învăţătorul Ion Diaconescu-Bătăşani, cărora li s-a alăturat avocatul Dem. Teodorescu şi institutorul Iosif Andreescu. Dezamăgit de rezultatul alegerilor din 1922, Tătărescu şi-a dat demisia, a părăsit partidul, şi ulterior a plecat şi din judeţ⁶⁴. Şefia organizaţiei a fost preluată de Andrei Livezeanu.

Schița partidelor și doctrinelor politice din județul Vâlcea în perioada interbelică/ II - partidele pe bază de program/ conservatorismul, liberalismul

(urmare de la această legătură) «...PARTIDELE PE BAZA DE PROGRAM: sunt partidele care se interesează mai mult de calitatea, decât de cantitatea (numărul) membrilor lor.
Ele sunt partide de cadre care regrupează mai ales reprezentanţi locali bine implantaţi şi persoane care dispun de influenţă socială. Sunt partide slab structurate, ai căror membri nu au decât o legătură superficială cu organizaţia din care fac parte. Puterea notabilităţilor este pusă în serviciul partidului în perioadele electorale. Partidele susţin o scrie de doctrine politice care sunt “discursuri” ale puterii cu privire la putere. Ele descriu ordinea socială, condamnă sau justifică fiind, în acelaşi timp, sisteme de gândire închise şi fixe, ce nu se adresează doar raţiunii oamenilor, ci şi afectivităţii lor. Asemenea unor ghiduri de acţiune colectivă ele trebuie să mobilizeze pasiunile. Deşi, în acest răstimp, judeţul Vâlcea, ca şi România Mare întreagă, nu a avut o cultură politică adecvată, el a fost frământat de marile ideologii politice care au marcat secolul XX: conservatorismul, liberalismul, ţărănismul, naţionalismul, socialismul/social-democraţia şi comunismul.

CONSERVATORISMUL: a fost, după 1918, mai mult o stare de spirit, decât o practică şi o doctrină politică. Doctrina în sine susţinea ordinea socială tradiţională, care era cea ierarhică, rolul primordial al proprietăţii private în apărarea ordinei sociale şi al religiei ca instituţie fundamentală.

PARTIDUL CONSERVATOR al lui Marghiloman, nu a avut mare aderenţă la Vâlcea, organizaţia desfiinţându-se în 1925.

Vâlceanul Constantin Disescu a părăsit acest partid, încă din 1918, trecând la liberali (23). Printre cei mai importanţi membri ai organizaţiei vâlcene, s-au numărat Nicolae Puricescu (preşedintele organizaţiei vâlcene şi fost prefect în anul 1918, din partea guvernului Marghiloman), 

Schița partidelor și doctrinelor politice din județul Vâlcea în perioada interbelică (I)

Nu putem porni istoria noastră fără a înţelege care a fost drumul parcurs de societatea vâlceană de la democraţie la regimul totalitar.

Căci până a ajunge la sistemul politic cu partidul unic, regimul totalitar a trebuit să înlocuiască sistemul partidelor cu o mişcare de masă. Teoria spune că un regim totalitar este posibil numai atunci când mari mase de oameni pot fi utilizate, şi masele pot fi utilizate doar dacă ele capătă gustul organizării politice (1). Dar oare au fost neglijate masele, din punct de vedere politic, în perioada interbelică?

Pentru a înţelege acest lucru, trebuie să analizăm sistemul partidist din perioada amintită, pentru că şi Vâlcea a fost frământată de către acest pletoric sistem. Sunt necesare, însă, o serie de lămuriri preliminare.

Sistemul de partide este un dat foarte important de luat în consideraţie pentru înţelegerea regimului politic dintr-o ţară.