Raport anual 2023 Cercul de la Râmnic „România: Grădina Maicii Domnului”

Cercul de la Râmnic: „România: Grădina Maicii Domnului”, numit şi “Grupul de la Râmnic”- pentru că s-a constituit cu ani în urmă, la Râmnicu Vâlcea!-, are în cuprinderea sa membri dintre toţi aceia care iubesc neamul românesc, îi cinstesc ţara, istoria, credinţa şi valorile; militează pentru chipul frumos al țării şi iau atitudine faţă de stările de lucruri care o învrăjbesc şi o îndepărteaza de firea adâncă a… României profunde. Nu este o organizaţie propriu zisă, gen ONG, ci o structură informală (fără statut şi membri cotizanţi, fără şefi, subalterni şi ordine ierarhică!), având liantul doar în consensul misiunii asumate voluntar şi în bucuria de-a ne face utili, într-o altă conceptualizare a iubirii de ţară şi de oamenii ei, aflați acum într-o risipire globală ca într-un Turn Babel al globalismului vieții de azi. Deși misiunea este definită și asumată de grup, acesta fiind invizibil ca structură, s-ar putea crede că este doar o formulă neangajată, ascunsă, care nu îşi asumă faptele. Acesta este motivul pentru care, anual, scoatem în evidenţă, ca pe un bilanţ, realizările unor oameni (consistente, vizibile public, dar fără a li se descifra cauzalitatea, adică voinţa care face posibile, din iubire… faptele!) care ar putea trece neobservate.

Sunt multe persoanele care s-au afirmat, prin ceva concret, în anul 2023 şi pare imposibil de-a cuprinde întregul. Câteva materiale scrise, fotografiile, apelurile lansate în spațiul public, atitudinea-cu trimitere la evenimente!-, credem că pot vorbi, indirect, despre viaţa cercului prin cei angajaţi voluntar să-i împlinească misiunea. Există desigur un nucleu central care conţine fondatorii, în jurul cărora s-a creat curentul… informal, la care au aderat cu noi fapte, noi făptuitori, cu fiecare an mai mulţi. 

Grupul nu mai este demult doar râmnicean, ci cu o cuprindere largă, naţională, cu extensii în lumea largă. Remarcăm pentru anul 2023, dintre membrii vechi cu contribuţii deosebite, într-o ordine aleatoare:, Nicolae Daneş, Petre Cichirdan, Mihai Mustățea, Iulean Comănescu, Gheorghe Cărbunescu, Gheorghe Sporiş, Eugen Petrescu, Constantin Mănescu, Nicolae Moga, Nicolae State-Burluşi, Puiu Răducanu, Fenia Driva, Valentin Smedescu, Dragoş Călinescu, Dumitru Bondoc, Sorin Dumitrescu, Ion Tălmaciu, Costinel Stoica, Ion Nălbitoru, Fenia Driva, Ion Aldescu, Gheorghe Brănescu, Gheorghe Paraschiv, Violeta Negrea, Paula Cozianu, Constantin Geantă, Dumitru Zamfira, Violeta Scociob, Constanța Ștefan, Ionel Lupu… Dintre cei de dincolo de Vâlcea trebuie să-i numim aici pe: Ion Talpoș, Dorel Țurcanu (Tălmaciu), Ioan Ciungara (Făgăraş), Ion Frântu (Sibiu), Laurențiu Brănescu (Brașov), Lucia și Silviu Bogaci (București), Florin Țene și Constantin Zărnescu (Cluj-Napoca), Nicu Jianu, (Hunedoara), Mona Vâlceanu, Marian Ghiţă, Paul și Ducu Gheorghiescu, George Rotaru, (Argeş: Curtea de Argeş, Piteşti, Domneşti, Nucșoara), Maria Şalaru (Chişinău), Gheorghe Păun, Claudia Voiculescu, Ovidiu Mihai Stângă/d. Oct. 2023, Eliza Roha, Nicolae Roșu (Bucureşti), Mihai şi Alina Sporiş (Ploieşti), Ion Mocioi, Moise Bojincă (Târgu Jiu), Constantin Liuba (Caransebeș). Dintre cei de departe să amintim aici doar pe Bogdan Cichirdan (Anglia) și pr. Ioan Dură (Belgia). 

Mariana Iosifaru la 75 de ani. O viață dedicată arheologiei vâlcene

 de Claudiu Tulugea, Ion Tuţulescu, Carol Terteci

 

Familia. Mariana Iosifaru este născută în anul 1948, pe 29 decembrie, sub numele de Constantinescu Mariana, în oraşul Ocnele Mari, raionul Rm. Vîlcea. Tatăl, Constantinescu Mihai (născut în oraşul Ocnele Mari pe 17 august 1920 - decedat prematur 25 noiembrie 1972 Rm. Vâlcea) a fost maistru sondor. Mama, Constantinescu Ana (fostă Bărbuş, născută în localitatea Mihăeşti judeţul Vâlcea pe 27 septembrie 1927 - decedată 5 decembrie 2003 Rm. Vâlcea) a fost casnică. Familia Constantinescu a avut două fete, cărora s-a străduit să le ofere o educaţie aleasă, dar şi susţinere pentru studii superioare şi cariere culturale şi educaţionale strălucite.

(clic pentru mai multe foto)

În perioada liceului îl cunoaşte pe Iosifaru Valentin (născut pe 2 septembrie 1948 în localitatea Corbeni judeţul Argeş - decedat 1 decembrie 2009), cu care se va căsători în 1971, pe 23 aprilie. De profesie inginer, acesta va fi unul din profesioniştii de bază ai urbei, lucrând la secţia frigorifică a Abatorului Rm. Vâlcea, ulterior în sistemul energetic naţional, filiala Vâlcea. Din acest mariaj au rezultat trei fete:

- Iosifaru Mihaela (căsătorită Băjan-Iosifaru, născută în 1973) - absolventă a facultăţii de Economie, actual economist Primăria Rm. Vâlcea;

-  Iosifaru Gabriela (căsătorită Popescu, născută în 1975) - absolventă a facultăţii de Drept, actual consilier juridic superior la Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor - CNSC Bucureşti;

-   Iosifaru Ana-Maria (căsătorită Tulugea, născută în 1977) - absolventă a facultăţii de Litere, actual profesor de limbi străine la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” din Rm. Vâlcea.

Ulterior, cei trei copii rezultaţi din mariajul Marianei Iosifaru îi

vor dărui acesteia şase nepoţi (trei băieţi şi trei fete), cu vîrste cuprinse între unul şi douăzeci şi cinci de ani, la data realizării acestui omagiu.

O nouă (îndelung așteptată) Lege a bibliotecilor a apărut subit în dezbatere publică și nu ar trebui să ne fie indiferentă forma în care va fi votată și promulgată...

 

- «,...în cazul localităţilor fără o bibliotecă funcţională având un program cu publicul de cel puţin 40 de ore pe săptămână, reînfiinţarea acestora poate fi dispusă de către instanţa de judecată. (2) Calitatea procesuală activă pentru procesele prevăzute la alin. (1) aparţine oricărei persoane fizice sau juridice.»

Nu pare o lege ,,mai rea” – cel puțin în prevederile referitoare la bibliotecile publice -, dar ar trebui analizată cu atenție de către toți cei interesați, pentru a fi îmbunătățită prin părțile esențiale. (explicații foto din colaj)

Pentru prima dată în România (în Rep. Moldova asta e mai demult), sunt introduse standarde de funcționare cu referiri și la standarde europene (în Expunerea de motive*, ref. și la Manifestul Bibliotecii Publice IFLA-UNESCO 2022 şi Manifestul bibliotecilor către Europa): de ex., privind suprafaţa utilă minimă a bibliotecilor publice (sediile se vor dimensiona în funcţie de mărimea populaţiei deservite), norme de personal – nu doar pentru bibliotecari, ci și pentru IT-isti și tot personalul de specialitate (raportate de asemenea la nr. de locuitori), pentru funcțiile de conducere etc., standarde pentru echipamente informatice (pentru bibliotecari + stații de lucru pentru public), standarde pentru dotarea cu software, standarde pentru activități s.a.m.d.

Vâlcea/ conținutul ziarului «Orizont» de vineri, 15 dec. ’89/ penultimul număr al oficiosului ,,Comitetului Județean al PCR” și al ,,Consiliului Popular Județean”; singura publicație care mai apărea în județ…

• fotografiile după pagini/ articole au strict scop informativ, mai ales pentru mai tinerii noștri abonați (vinerea trecută s-au împlinit, totuși, 34 ani – cei încă nenăscuți atunci au azi propriii copii! - de când a fost tipărit ziarul) …dar constituie, pentru noi toți, și o interesantă întoarcere în timp; poate chiar o introspecție?

• citim - (mai ales) printre rânduri - ,,știri, reportaje și anchete”, remarcăm ,,opinii” și revedem (de ex. din programul TVR al săptămânii 17-23 decembrie ’89) ce am fi putut urmări la televizor dacă ,,programul” nu ar fi fost ,,schimbat” (ultimele trei capturi, toate pot fi accesate la acest link)

• ,,ochii minții” (ne) deslușesc, și din această ediție de ziar, în ce fundătură ne îngropase politizarea de un primitivism absolut a întregii vieți sociale, culturale, economice - din România și din Vâlcea, în particular... ...dar, inevitabil, ne gândim și către ce neant ne-a dus/ ne duce ,,politizarea pluripartidistă”, de asemenea fără noimă, din prezent

«Un băiat delicat» (din Vâlcea?) de altădată - umor de weekend, din urmă cu un veac...

«Fiindcă venise vorba despre delicateţă, vechiul nostru prieten Emil Simianu ridică din umeri şi se exprimă în aceşti termeni:

— Mă faceţi să rad cu delicateţa voastră ! Aveţi barem' idee ce va să zică un om delicat? Nu! Nu aveţi de unde să ştiti, afară numai dacă nu ați cunoscut cumva pe bunul meu prieten Mitică Topolog.
Apoi, după ce scuipă pe un vas de China care orna căminul, continuă:

— Da! Topolog era un băiat extrem de scrupulos în tot ce atingea cinstea, morala şi filantropia! Şi asta din cea mai fragedă copilărie! Închipuiţi-vă că find încă copil de ţâţă, refuză sânul doicii, sub pretext că bărbatul acesteia, care venea dese ori prin casă, putea să devie gelos. (explicații foto colaj)

Alt exemplu: când era în liceu, la Sfantul Sava, avea coleg de internat pe băiatul unui cismar. Acesta din urmă, neam rău, fură într’o seară cincizeci de lei din sertarul economului. Bănuit imediat, copilul şuşterului (șușter = cizmar/ pantofar, regionalism, din germ. Schuster – n. V.S.) începu să se vaite:
— Viața mea e zdrobită! Ce am să mă fac? Or să mă arunce în închisoare şi bietul tata o să moară de supărare!

Râmnicu Vâlcea, începând cu aug. 1934: ruptura de la Congresul studențesc (legionar) prezidat de Episcopul Vartolomeu Stănescu • ,,sfânta tinerețe” a lui Mihai Stelescu (29 ani) care complota să îl asasineze pe ,,deviaționistul” Corneliu Zelea Codreanu (35 ani) • ,,boieria” din arestul de la Vâlcea: ,,N-am trăit niciodată aşa bine: liberi în închisoare, iar masa ne-o aduceau comunele din jur”

• sfârșiturile celor doi – primul împușcat de zeci de ori și ciopârțit în spital, al doilea – sugrumat împreună cu alți 13 legionari (Nicadorii și Decemvirii), de către jandarmii care îi transportau la închisoarea Jilava • în context: ,,Mişcarea legionară la Vâlcea”, așa cum a cercetat-o și a sintetizat-o prof. dr. Sorin Oane: Antisemitismul vâlcenilor nu a avut conotaţie economică (,,mai curând una cultural-religioasă”), „asasinarea lui I. G. Duca nu a fost în măsură să sporească popularitatea Gărzii de Fier la Vâlcea - cel dispărut era cunoscut şi apreciat în judeţ, nu doar ca politician, ci şi ca om, el având numeroşi prieteni şi adepţi, pe mulţi dintre ei promovându-i în funcţii de conducere...”  

«Complotul pentru asasinarea Căpitanului (surse/ descrieri imagini din colaj)

În numărul trecut al serialul nostru am aflat că în 4 august 1934 Mihai Stelescu revenise la Bucureşti din tabăra Budachi, fiind aşteptat în Gara de Nord de Luca Gheorghiade. Imediat după aceea îl elimină pe Cotea din Mişcare la presiunile făcute de liderii legionari care au cerut sancţionarea abaterilor acestuia înainte de pronunţarea Căpitanului asupra problemei.

Dincolo de eliminarea oficială a lui Vasile Cotea, planul de suprimare a Căpitanului mergea înainte. Astfel, după mărturiile date de Cotea în faţa Căpitanului în data de 6 septembrie 1934, după însemnările lui Constantin Dumitrecu-Zăpadă (ambele consemnate de Constantin Dumitrecu Zăpadă în broşura „Trădătorul”) şi după mărturiile date de mai mulţi legionari în cadrul procesului Decemvirilor (preluate din ziarul „Buna Vestire”), aflăm cum complotul a fost pus la punct imediat după întoarcerea de la Budachi şi etapele prin care s-a trecut până la descoperirea şi dovedirea acestuia.

Asasinare prin împuşcare

Planul asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu este prezentat pentru prima dată lui Cotea de către Stelescu în data de 8 august 1934, ambii aflându-se acasă la Stelescu. Cotea este chemat în acelaşi loc a doua zi la ora 10 când îşi va face apariţia şi Gheorghiade care îl preia pe Cotea în vederea pregătirii sale fizice şi psihologige pentru asasinat. Gheorghiade îi furnizează un revolver şi îi vorbeşte despre necesitatea efectuării unor exerciţii de tragere, în acest sens invitându-l la ţară la una din moşiile sale pentru antrenament. Data eliminării prin împuşcare a Căpitanului a fost stabilită pentru ziua de 15 august, Adormirea Maicii Domnului. Cotea urma să plece cu trenul spre tabăra legionară de la Rarău în care se afla la acel moment Căpitanul şi să execute planul, după care avea să raporteze „victoria” şi apoi să reia legătura cu Stelescu.

Trei vâlceni și rolul lor excepţional în organizarea rezistenţei anticomuniste externe: Nicolae Rădescu, Mihail Fărcăşanu, Virgil Ierunca • și despre Gheorghe Balotescu, Ion Bondoc, Ioan Eithel, Dionisie Ghermani, Sarkis Miron Sarkistan (pseudonim Traian Vâlceanu), Mira Simian-Baciu...

«...Nicolae Rădescu (originar din Călimăneşti) are un loc important în istoria ţării. A fost ultimul prim-ministru constituţional care a încercat să se opună sovietizării ţării şi cel care, după fuga sa în Statele Unite, în 1947, a organizat rezistenţa anticomunistă externă.

Ca şef al Marelui Stat Major, a dat dovadă de multă demnitate când, semnând Protocolul militar din 26 noiembrie 1944, ce prevedea desfiinţarea tuturor marilor unităţi ale armatei române din interior - cu doar trei divizii ca rezervă strategică, a adăugat o Notă în care preciza: „Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată (sovietică) de Control şi în scopul de a evita consecinţele dăunătoare operaţiilor comune contra Germaniei şi Ungariei’. Tot o dovadă de demnitate naţională şi patriotism, a dat generalul şi atunci când s-a opus hotărârii mareşalului Malinovski de a încartirui pe teritoriul României, după 1 decembrie 1944, trei divizii sovietice cu efective de război, în momentul în care Comisia Aliată de Control decimase practic armata română, rămasă în ţară, prin desfiinţarea a 14 divizii şi a numeroase alte comandamente şi unităţi (538). (explicațiile/ sursele capturilor de ecran și link-uri spre informații suplimentare).

Complexele evenimente interne şi externe, au dus la demisia silită a primului ministru, în ziua de 28 februarie 1945. Rădescu încercase să se opună în forţă agitaţiilor comuniste destabilizatoare, dar nici Poliţia de Siguranţă, nici alte structuri informative şi nici vechii ofiţeri nu l-au mai susţinut. La începutul lunii martie 1945, generalul Rădescu s-a refugiat la Misiunea britanică din Bucureşti, unde a primit azil. La 17 iunie 1946, a părăsit ţara pe calea aerului, ajungând în Cipru, de unde, după o şedere de circa 9 luni într-un lagăr de refugiaţi evrei care încercau să ajungă în Palestina, evadează din lagăr şi zboară spre S.U.A., cu un avion pilotat de căpitanul Matei Ghica Cantacuzino. Generalul Rădescu a condus Comitetul Naţional Român, constituit în 1948 în Statele Unite ale Americii şi menit să prezinte guvernelor din Vest şi forurilor internaţionale situaţia din România, supusă regimului comunist, cerând restabilirea libertăţii ţării şi a cetăţenilor ei. Printre acţiunile de anvergură ale C.N.R., a avut un larg răsunet raportul (de 163 de pagini) referitor la încălcarea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în România şi Ungaria, publicat în engleză, intitulat „Suprimarea Drepturilor Omului în România” şi trimis - la 31 octombrie 1949 - delegaţilor la Adunarea Generală O.N.U. şi parlamentarilor din Camera Reprezentanţilor şi a Senatului S.U.A.

Sudul Vâlcii în '907 și anii '50 vs. Vadu Roșca/ Vrancea în 4-5 dec. ’57: de la ,,noi vrem pământ” la ,,noi vă vrem pământul” în 50 ani de ,,evoluție” • Evanghelia după Matei cap. 26/ 52* - valabilă și în privința armelor de foc (,,cei ce scot mitraliera de mitralieră vor pieri”) • și despre un tablou celebru, ce s-a dorit o compoziție și mai complexă - ,,Pe Valea Oltului”...

«...răscoala a început în sudul judeţului, cu incendierea conacului din Ştirbei (azi, comuna Iancu Jianu), din fostul judeţ Romanaţi, în noaptea de 12 spre 13 martie, urmând şi unor acţiuni agitatorice provocate de adepţii lui Alexandru Valescu din Muşeteşti – Argeş.

La 13 martie 1907, şeful gării din Zăvideni îl încunoştinţa pe prefect, printr-o telegramă, că ţăranii din Călina (sat ce aparţinea de comuna Zăvideni), adunaţi în grupuri, « ţin calea proprietarilor şi-i ameninţă că-i vor ucide18. După părerea cercetătorului Horia Nestorescu-Bălceşti, fraza Sătenii se agită în comuna Călina, în contra arendaşului Ionescu, repetată stereotip în cele mai importante ziare centrale ale timpului, « deschide paginile istoricului mişcării ţărănimii vâlcene »19. (explicații foto colaj cu link-uri către informații conexe)

De fapt, ţăranii din satul menţionat se jeluiseră nu o dată împotriva abuzurilor aceluia. Arendaşul era apreciat chiar de către un funcţionar al statului – inspectorul agricol Receanu, drept « un om care sfidează legile »20. În ceea ce priveşte agitaţiile ţărăneşti din această localitate, autorităţile judeţului au făcut eforturi notabile pentru a dezamorsa conflictul, deplasând la faţa locului « un întreg arsenal politic, administrativ şi militar »21. Peste câteva zile, prin Decizia nr. 26556 a Ministerului de Interne, Alexandru Ionescu va fi îndepărtat din funcţia de arendaş al statului, spre satisfacţia sătenilor. În mai al aceluiaşi an, el va fi, însă, reangajat, continuându-şi abuzurile 22.

Foișorul vâlcean și variantele lui în alte zone ale țării; în context: despre celebra casă originară din Vlădești, de lângă Râmnic, strămutată la Muzeul Astra Sibiu...

«...casa cu foişor este unul dintre tipurile străvechi de locuinţă românească, identificat în variante diferite în toate zonele în care lemnul domină ca material de construcţie.
(imaginile din colaj descrise cu link-uri către mai multe informații)
Originea foişorului trebuie căutată în «adăposturile» simple care trebuiau să protejeze intrarea locuinţelor de tip primar. Se poate crede că pentru toată aria de la nord de Dunăre ideea acestor adăposturi este identică cu a peripterelor greceşti şi poate fi considerată un aport mediteranean, însuşit încă din perioada neoliticului. În arhitectura noastră rurală întîlnim încă şi astăzi numeroase exemple de rezolvări de asemenea adăposturi, care ne îngăduie să facem asocieri justificate cu privire la originea şi evoluţia foişorului. Pornind de la simpla poiată amenajată în prelungirea acoperişului, a polatei susţinute pe grinzi în consolă sau pe stîlpi independenţi, se poate recunoaşte apropiata înrudire cu străvechea prispă, cu tîrnaţul, cu pridvorul şi sala lungă, sau cu foişorul de tip dezvoltat.

Cozia descrisă în ,,Opinia” ieșeană din iul. 1898: Sfinţii și Mircea (blond, cu ochi albaștri) mai păstrau împunsăturile de la 1821 ale turcilor care-i izgoniseră pe eteriști • ,,poporul, la eşirea din biserică, sărută mina marelui voivod. Acele timpuri aŭ dispărut ca prin farmec. Dragostea şi familiaritatea dintre domn şi popor a(u) ajuns o legendă...”

Ce aflăm răsfoind un ziar vechi de peste 125 ani, când ,,chipurile cioplite” (pictate, în cazul nostru) aveau altă ,,dimensiune” identitară (textul constituie transcrierea ad litteram a capturilor din colaj):

(capturile din colaj cu explicații și link-uri către mai multe informații)
«În insula din mijlocul Oltului, saŭ în Ostrovul, pe care l-am descris în altă corespondenţă, se află o bisericuţă mică zidită la 7030 înnainte de Hristos saŭ la anul 1520, de Neagoe Basarab.

În mijlocul insulei şi incunjurată de arbori seculari, din depărtare nici nu se vede biserica. In acest loc dosnic şi la adapost s’a gindit Neagoe Basarab să zidească această biserică pentru călugăriţe. Călugăriţele aŭ stat aci pînă la întemeierea stabilimentului de băi din Călimăneşti.

Astă-zi bisericuţa este foarte bine întreţinută. Duminica şi în cele lalte serbatori vine cîte un călugăr de la schitul Turnu (Argeş) şi face serviciul divin. Chipul lui Neagoe şi a fiului seu Teodosie precum şi a soţiei sale sunt zugrăvite în biserică şi numele e scris în limba slavonă, împreună cu toată inscripţia.

Colecția revistei Casa Cărții vâlcene 2003-2018

Revista Casa Cartii valcene nr. 1/2003

Revista Casa Cartii valcene nr. 2/2003

Revista Casa Cartii valcene nr. 3/2004

Revista Casa Cartii valcene nr. 4/2004

Revista Casa Cartii valcene nr. 5/2005

Revista Casa Cartii valcene nr. 6/2005

Revista Casa Cartii valcene nr. 7/2006

Revista Casa Cartii valcene nr. 8/ 2006

Revista Casa Cartii valcene nr. 9/ 2015

Revista Casa Cartii valcene nr. 10/ 2017

Revista Casa Cartii valcene nr. 11/ 2018

Marian Pătrașcu/ Tradiții și obiceiuri de Crăciun din satul Greblești, comuna Câineni, județul Vâlcea *

Fiecare zonă geografică a României îşi are tradiţiile şi obiceiurile ei de Crăciun, moştenite din moşi-strămoşi şi păstrate mai mult sau mai puţin nealterate de-a lungul timpului şi... vremurilor. Ţara Loviştei este un dat natural care evocă în acelaşi timp vechime istorică şi specificitate geografică (1), o zonă în care tradiţiile şi obiceiurile de Crăciun sunt încă păstrate cu străşnicie (2). În cadrul lor, colindele sunt cele mai active şi mai bine conservate produse etno- folclorice (3,4). Ele implică un ceremonial amplu, varietate repertorială şi originalitate poetică şi muzicală.

În general, după origine şi funcţie, în colinde apare poezia unui străvechi ritual practicat în sărbătorile de iarnă, într-un anumit context ceremonial (1). Studiul aprofundat al colindelor relevă în primul rând indiscutabila lor vechime manifestată în straturi arhaice suprapuse, bine conservate. Colindele sunt atât religioase, cât şi laice şi îşi au originile în era precreştină, reproducând ,,datina păgână a cultului soarelui în forma mithracismului, religie adaptată de romani la sărbătorile denumite Saturnalia şi Festum Kalendarum” (5). Deşi creştinismul cu literatura sa religioasă, hagiografică şi cu Noul Testament a avut o influenţă majoră asupra lor, totuşi ,,colindele prezintă o bogată literatură apocrifă, legende sau întâmplări izvorâte chiar din sânul poporului, înlesnindu-le astfel o cât mai largă răspândire”, cu toate că odată cu trecerea timpului în ele se pot regăsi ,,numai răsunete ale miturilor păgâne din vechime” (6). În legătură cu colindele, mai trebuie precizat faptul că aceleaşi motive folclorice circulă de secole în nordul Dunării, dar şi în sudul ei, la populaţiile române şi aromâne (7). Funcţia colindelor a fost supusă procesului general de evoluţie a folclorului, funcţia rituală din vechime devenind treptat un fapt îndătinat, o tradiţie, un obicei, această schimbare având consecinţe în ceea ce priveşte conţinutul lor (8,9). Astfel, colindele au ajuns să reflecte problemele majore ale vieţii satului de altă dată, dorinţele şi idealurile ţăranilor plugari şi păstori de recolte bogate în grâne, turme de oi şi cirezi de vite cât mai numeroase, viaţă fericită în familie, copii frumoşi, tineri voinci, fete frumoase şi harnice, viitoare căsătorii şi viaţă lungă (9). 

Realizări de excepție ale familiei vâlcene Paraschiv: Gavril, Elena, Daniel-Ștefan, Ramona-Gabriela

– și o operă consistentă, inclusă în biblioteca virtuală de specialitate (cărți/ cursuri/ articole) din aproape toate domeniile Științelor juridice, pe care v-o oferim în online, cu acces liber (în flip și pdf)

• Paraschiv Gavril (născut în Roești, Vâlcea), Elena (soție, născută în Prundeni, Vâlcea), Daniel-Ștefan, Ramona-Gabriela (fiu și fiică, născuți în Municipiul Drăgășani), cetățeni de vază ai Râmnicului, fac cinste cetății, toți patru fiind înnobilați cu titlul de Doctor în Drept în cadrul Academiei Române, umare valoroaselor opere publicate, din care transpare implicarea spre studiul în profunzime a normelor de drept care guvernează relațiile sociale, în vederea corectei interpretări și a perfecționării acestora, urmărind neabătut înțelegerea și aplicarea cu egală măsură a legii; în calitatea lor de magistrați sau prin practicarea altor profesii juridice ori în învățământul superior, fiind implicați permanent în satisfacerea imperativului de recuperare a imaginii unei Justiții încă departe de concordanța cu Legea, cu rațiunea și cu nevoile oamenilor în slujba cărora ar trebui să fie.

Caractere alese, cei patru au luptat permanent împotriva necinstei, minciunii, a comportamentelor deviante, dorind o lume mai bună, realizabilă în principal prin ridicarea nivelului de cultură și civilizație; dând dovadă de noblețe, au răspuns prin bine, celor care le-ar fi vrut răul, fiind certați cu legea ori din invidie neconstructivă.
Ramona și Daniel sunt printre cei mai tineri absolvenți de doctorat din Vâlcea; au urmat ulterior și Studii Postdoctorale - cu mobilitate transnațională la Londra, respectiv Strasbourg.

Fiind implicați permanent - pe lângă activitatea de aplicare a legii - și în cea de cercetare juridică, inclusiv la nivelul Academiei Române –- membrii familiei Paraschiv Gavril au publicat în reviste de certă valoare științifică, internaționale sau naționale, și în volumele unor manifestări științifice, peste 300 de articole, precum și 39 cărți juridice la edituri de prestigiu, cuprinzând numeroase opinii originale – logic argumentate - care contribuie la interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale (au fost combătute, excelent argumentat, chiar și decizii ale Curții Constituționale) sau la perfecționarea legislației (au propus noi reglementări cum ar fi sancționarea încercării nereușite de a determina săvârșirea unor fapte grave, prefigurându-se conținutul incriminării incluse în art. 370 din Noul Cod Penal, adoptat ulterior publicării studiului)[1]; au mai redactat și numeroase note de curs, sinteze, teste grilă și alte materiale didactice pentru instruirea studenților și au desfășurat o bogată activitate de cercetare cu rezultate foarte bune, participând la zeci de granturi/ contracte de cercetare.

Scurte CV-uri

Radu Gyr, cândva un obișnuit al ,,Casei Căsătoriilor" din Râmnicul de azi - ajutat/ salvat la Odesa de către vecinul-admirator vâlcean

- poetul-martir (în '41 avea 36 ani, dar era deja celebru) fusese trimis disciplinar în URSS, (împreună cu alți camarazi) după doi ani de temniță politică (a doua condamnare, cea din timpul dictaturii antonesciene*)

<<...am cutreierat judeţele Olteniei, mai ales Doljul şi Vâlcea, i-am urcat şi coborât văile, i-am vizitat mănăstirile Lainici, Tismana, Cozia, Horezu, Bistriţa, Arnota, Cornetu, i-am preţuit frumuseţile geografice, oamenii şi locurile. În Oltenia am odrăslit, mi-am deschis aripile pentru zborurile de mai târziu, mi-am început viaţa intelectuală…. Şi atunci, când trec Oltul, ca să mă duc la Râmnicu-Vâlcea sau Călimăneşti, mă îndeamnă dorinţa de a sări din tren şi-a săruta pământul..>>

„Batalioanele disciplinare (batalioanele morţii) de la Sărata - Odesa, fuseseră formate din 20 de batalioane a câte 600 de militari. Deci, 12.000 de oameni, majoritatea copleşitoare formând-o legionarii – toţi cei 12.000 având gradul de soldat, chiar dacă mulţi dintre ei avuseseră grade mai mari – subofiţeri, ofiţeri, ofițeri superiori... Aici, Radu Gyr fusese adus din puşcărie, unde îndurase un regim sever de exterminare fizică şi psihică şi unde stătuse timp de doi ani cu lanţuri grele la picioare, iar când a fost grav bolnav, i se refuzase orice intervenţie de asistenţă medicală.

Vâlcea în anii neutralității ('914-'916): industrie puțină și neperformantă, agricultură compromisă de secetă, comunicații distruse de inundații, servicii medicale precare • stăteam foarte bine, în schimb, la potențial și entuziasm • pe câmpul din Râureni s-a putut amenaja rapid, de către săteni, un aerodrom de campanie pentru avioane de cercetare-recunoaștere (01)...

• în 1915, poliția din Sibiu și-a recrutat doi spioni la Râmnicu Vâlcea: un negustor și un predicator luteran...

 
«Judeţul Vîlcea, unul din judeţele de munte ale ţării, avea în anul 1914, asemeni multor părţi ale României, după cum consemnează rapoartele vremii: „condiţiuni din cele mai proprii unei bune stări economice” (1).

Teritoriul său cu o suprafaţă de 4.081 km2, cuprindea 108 comune, din care 3 urbane, împărţite din punct de vedere administrativ în 8 plăşi, cu o populaţie de 265.000 locuitori. Principala ramură a economiei era agricultura, din cadrul căreia mai bine dezvoltate erau pomicultura, viticultura şi creşterea animalelor condiţiile de sol şi climă fiind propice acestora.

Astfel viile ocupau în 1914, 5.786 ha şi dădeau o producţie de 1 485 592 decalitri vin, în timp ce livezile se întindeau pe o suprafaţă de 6 769 ha ce produceau în acelaşi an 80 345 760 kg fructe (2).
Industria nu prea dezvoltată în 1914—1915, avea pondere redusă în economia judeţului. Sînt catalogate în categoria „Industrie mare” o fabrică de căciuli, un atelier mecanic pentru construit şi reparat maşini agricole, trei fabrici de cherestea, două mori mari, două mici fabrici de pielărie şi opiniei şi trei tăbăcării (3). La toate acestea se mai poate adăuga o exploatare auriferă deschisă în 1911 pe Valea Lotrului la Brezoi, căreia i se prevede un viitor strălucit.

Producţia tuturor acestor întreprinderi, chiar şi a celor pentru exploatarea lemnului era foarte mică şi de valoare neglijabilă în raport cu veniturile aduse de agricultură (4).

La ani 82 ai Profesorului Eugen Negrici: despre cărți (mai ales una anume, trăită și scrisă de tatăl criticului/ istoricului literar), despre război și istorie militară (trăită inclusiv în Râmnicul de dinainte de comunism), despre eroism vs. lașitate pe frontul antisovietic, apoi antifascist...

- și despre confirmarea povestirii de sâmbătă - cu Radu Gyr ajutat/ salvat la Sărata/ Odesa, de către vâlcenii care îl prețuiau...

(explicații colaj capturi de ecran)

«Memoriile lui Nicu Negrici, tatăl cunoscutului critic literar Eugen Negrici, ar fi putut să se așeze fără probleme în primul raft al cărților memorialistice scrise de ofițeri români care au luat parte la campania din Est a Armatei Regale Române, alături de cele ale lui Radu Mărculescu (1), Aurel State (2) sau Aurelian Gulan (3), dacă s-ar fi păstrat în totalitate. Singura diferență, norocoasă pentru tatăl lui Eugen Negrici, a fost că a avut norocul, dar și inteligența de a nu se lăsa capturat la Stalingrad (unde a căzut prizonier Radu Mărculescu, ofițer de artilerie). În sine, povestea memoriilor lui Nicu Negrici este edificatoare pentru vremurile cărora le-a supraviețuit: scrise și ascunse în pod pentru a nu fi găsite de Securitate, ele au dispărut atunci când casa în care trăia modest familia Negrici (alături de alte două), în Râmnicu Vâlcea, a fost demolată, pentru a face loc unor blocuri ceaușiste. Fiind nevoit să-și mute într-un apartament întreaga agoniseală în câteva zile, Nicu Negrici a uitat de prețiosul material, scris probabil la câțiva ani de la întoarcerea de pe front, când imaginile și experiențele erau proaspete în memorie, care a dispărut. Nicu Negrici a încercat să le reconstituie, dar, din nefericire, nu a reuşit în totalitate, chiar dacă a fost longeviv, trăind până în 1995. Chiar și așa, secvențele publicate* rămân captivante.

Viața ROMÂNULUI Petre Țuțea, alcătuită de maicile de la m-rea Paltin Petru Vodă • ,,În aprilie 1949 este transferat la închisoarea Ocnele Mari, fără ca situația sa de „reținut” să primească vreo clarificare. Aici este uitat până în noiembrie 1950 când este, oficial, reținut prin Decizia M.A.I. nr. 193/1950, pe timp de 24 de luni, „pentru activitate legionară”...

Moto: „Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu”.

Fiul Anei Simon Țuțea și al preotului Petre Bădescu, Petre Țuțea se naşte la 6 octombrie 1902, în satul Botenii de Muscel, (judeţul Argeş). Crescut în spațiul tradițional al satului românesc de mama sa, analfabetă, pe care avea să o numească, de fiecare dată cu mândrie, „ţăranca din Boteni” – copilul Petre Ţuţea începe să vorbească abia la 4 ani.

După absolvirea Școlii primare din Boteni (1913), Petre Țuțea urmează cursurile Gimnaziului „Dinicu Golescu” din Câm­pulung Muscel între 1913 – 1917. Din 1917 își va petrece trei ani la Boteni în casa părintească din cauza războiului în timpul căruia școlile funcționau cu intermitență, iar profesorii erau sub arme. În 1920, la sugestia consăteanului și a colegului său Ion Chelcea, cunoscut etnograf mai târziu, se duce la Cluj, se înscrie în clasa a V-a la Liceul „George Barițiu” – pe atunci cea mai bună şcoală din principat – și, în 1923, promovând ultimele două clase ale cursului superior (a VII-a și a VIII-a, pe atunci) într-un singur an, absolvă liceul și își susține examenul de bacalaureat.

Fosta capitală a Transilvaniei îl cucereşte cu insolitul ei. Hotărât să-și continue studiile aici, în toamna lui 1923 se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj și acceptă să-l mediteze pe Sevastian Ciupagea, un căpitan de armată ca să se poată întreţine. Ca student, Țuțea excelează la istorie și filosofie impresionând cercurile intelectuale ale vremii prin stilul oratoric de excepție cu care reușește de fiecare dată să-și îmbrace discursul inedit: „O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au ascultat trei, patru, cinci ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia să strecoare vreun cuvânt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în caracterizarea de mai sus. Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu generozitate geniul, fără niciun gând de răsplată materială”[1]. Frământat o viață întreagă să înțeleagă procesul cognitiv al omului și dorința lui de a crea lucruri noi, originale, ajunge să afirme la amurgul vieții că: „Omul gândește predicativ sau, mai precis propozițional și sistemic. Când este autonom, nu pune pecetea originalității nici pe afirmațiile, nici pe negațiile lui. Originali sunt numai idioții, că nu seamănă cu nimeni”[2]. Deși a fost de la bun început un fenomen, Țuțea s-a socotit mereu un „om construit, iar nu inspirat”. În 1929 absolvă cursurile Universității din Cluj, obținând licența și docto­ratul în drept cu calificativul Magna cum Laudae, cu o lucrare privind contenciosul administrativ.

Enciclopedia Județului Vâlcea - vol. I, II, III - integral în pdf

Enciclopedia Judetului Valcea vol. I 2010 (Județul în ansamblu) integral în pdf (link)

&&&

Enciclopedia Judetului Valcea vol. II 2012/ Localitățile urbane (link)

&&&

Enciclopedia Judetului Valcea vol. III 2022/ Așezările rurale(link)  

&&&

Enciclopedia Judetului Valcea vol. I 2010 (Județul în ansamblu) integral în pdf (link)

Enciclopedia Judetului Valcea vol. II 2012/ Localitățile urbane (link)

Enciclopedia Judetului Valcea vol. III 2022/ Așezările rurale(link)  

Câineni-Vâlcea între stăpânirea austriacă (1718-1739) şi Revoluţia de la 1821

Foto: Placa de la Ganga – azi. În 1722 placa era chiar la marginea Viei Carolina. E 81/DN 7 şi calea ferată sunt la baza stâncii

După pacea de la Passarowitz din 1718, Oltenia devine provincie austriacă1,39,48,49,116. De fapt, stăpânirea austriacă în Oltenia a început efectiv în a doua jumătate a anului 1716, după ce vestitul general Eugeniu de Savoia învinge definitv oastea sultanului care pornise împotriva împăratului Carol al VI-lea cu intenţia de a redob
ândi Ungaria, pierdută de turci în anul 1686.

În comuna Câineni, această stăpânire, care a durat până în anul 1739, şi-a lăsat amprenta prin două construcţii impunătoare: vestita cetate Arxavia (de la latinescul Arx-a-via = cetatea de la drum), sau cu numele german Strassburg şi calea imperială Via Carolina, drumul de pe Valea Oltului, vechea Cale a lui Traian, refăcută cu unele devieri (Calea lui Traian urma numai malul stâng al Oltului).


Din ordinul contelui Steinville, inginerul arhitect Friedrich Schwantz construieşte în perioada 1718 – 1722, pe Malu Podului (toponimul actual), în partea sa de nord, lângă Câinenii Mari, cetatea Arxavia (Strassburg). Alegerea acestui loc, descris ca un “tăpşan … de o netezime surprinzătoare”, nu a fost deloc întâmplătoare, el fiind “ca un fel de poartă naturală care închide perfect Valea Oltului, de la Câineni în sus”, scopul construcţiei fiind acela de a împiedica “definitiv accesul pe Valea Oltului, în sus, a unui duşman care intrat în Loviştea, ar fi răzbit până aici”117. Schwantz pomeneşte de o fortificaţie romană pe care ar fi întâlnit-o el în acel loc, cu prilejul construcţiei, se pare – alta decât Pons Vetus. Datorită poziţiei ei strategice, I. Conea117 spune următoarele despre această posibilă fortificaţie romană de pe Malu Podului: “N-am putut identifica aceste ruine. Este cu neputinţă, însă, ca Romanii să nu fi avut în adevăr un castru în acest loc. Staţiunea Pons Vetus ştim că era tocmai în acest loc”. Este, de asemenea, posibil, ca această fortificaţie romană să fi făcut parte chiar din castrul Pons Vetus, ceea ce în acest caz, indică faptul că amenajarea romană era mult mai complexă decât consideră unii arheologi40, doar pentru că în prezent nu se găsesc urme arheologice mai bine conservate aşa cum este cazul altora (am amintit deja că pe Malu Podului s-au găsit, mult după Schwantz, cărămizi romane). Într-o notă de subsol, acelaşi autor arată: “Ba această denumire de Pons Vetus ne face să bănuim existenţa nu numai a unui pod, ci chiar a unei fortificaţii dace aici. Un loc de trecere ca acesta – cap de pod prin excelenţă – se cerea numaidecât întărit. Şi dacă l-au întărit Austriecii şi, înaintea lor, Romanii – e foarte probabil că şi Dacii vor fi făcut la fel”117. 

Prof. Ioan St. Lazăr, aseară, la TVR Cultural

„Opera profesorului Ioan St. Lazăr este o replică polemică a istoriei pe care a trăit-o atât în perioada comunistă, cât şi în cea a post-postmodernismului în care ne aflăm. El refuză cu încăpățânare să abdice în fața unei lumi acaparate de lipsă de aspirații, de negare a culturii și relativizare a valorilor. Dacă privim din această perspectivă, moștenirea pe care ne-o oferă nouă, tuturor, cărturarul Ioan St. Lazăr este extrem de valoroasă”, spune realizatorul Rafael Udriste.

Ceramica populară în centrul Vlădești/ Vâlcea

Meşteşugul olăritului apărut în epoca neolitică ca o necesitate practică legată de prepararea şi păstrarea alimentelor s-a transmis pînă în zilele noastre, în prezent (1982 – n. V.S.) existînd în zona Vîlcea multe sate în care se mai practică pe scară largă, deşi concurenţa produselor industriale a restrîns mult sfera de utilizare a ceramicii populare.

Între centrele actuale de ceramică populară vîlceană de veche tradiţie ne-am oprit asupra centrului Vlădeşti, important atît sub raportul numeric al meşterilor, cît şi sub aspectul formelor de vase şi a realizării lor artistice.

Comuna Vlădeşti situată pe valea rîului Olăneşti, afluent al Oltului, delimitată de dealuri subcarpatice este atestată documentar pentru prima dată în timpul domniei lui Vlad Călugărul, la 1480—1490, cînd acesta dă hrisovul de stăpînire al schitului Sf. Arhangheli asupra moşiei Vlădeşti pe care era clădit (1). În anii 1677—1679, prin hrisovul emis de Şerban Cantacuzino se pomeneşte de moşia Vlădeşti care aparţinea logofătului Badea (2).

Din secolul al XVII-lea, informaţii preţioase referitoare la Vlădeşti, le întîlnim în memoriile generalului von Bauer în care sînt descrise printre altele, condiţiile istorico-geografice, precum şi unele aspecte economice ale localităţii (3).

Epoca modernă, prin documentele sale istorice ne crează posibilitatea unei cunoaşteri mai exacte a situaţiei răspîndirii diferitelor meşteşuguri în satele Ţării Româneşti. La sfirşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului XX, locuitorii din Vlădeşti se ocupau cu agricultura în primul rînd, precum şi cu practicarea unor meşteşuguri, cum ar fi: dulgheritul, dogăritul, ţesutul şi olăritul, acesta din urmă practicat ca o anexă în cadrul gospodăriei (4).

În perioada aceasta, cînd ne este semnalată pentru prima oară existenţa olăritului, arta olarilor din Vlădeşti atinsese un înalt nivel de măiestrie, fapt consemnat de documentele vremii, precum şi de participarea meşterilor olari la concursul de olărie din 1908 (5), organizat de „Societatea Domniţa Maria”, al cărui scop era sprijinirea şi răspîndirea în România a artei naţionale. La acest concurs premiul II a fost atribuit olarului Constantin Niţă Moraru din Vlădeşti (6).

La Serviciul Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale a avut loc ieri ceremonia de dezvelire şi sfinţire a bustului arhivistului Ion Soare, la trei ani de la plecare sa dintre noi

- în prezența fiicelor fam. Soare și a cca 100 de prieteni, apropiați și colaboratori, s-a săvârșit - cu acest prilej – și slujba de pomenire a cunoscutului filolog și om de cultură vâlcean...

Inițiativa și realizarea monumentului i le datorăm dlui Eugen Petrescu, președinte Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, Filiala Județeană Filiala Judeţeană „Matei Basarab” Vâlcea.
Prin gestul de recunoștință, dl Eugen Petrescu s-a conformat - domnia sa însăși - îndemnului* pe care l-a adresat astă-primăvară autorităților vâlcene, cu prilejul lansării vol. al III-lea/ Așezările rurale/ din Enciclopedia Județului Vâlcea, reluat și astăzi:

<<...ridicați monumente în memoria eroilor și martirilor neamului, dar și în memoria acestor oameni care și-au sacrificat totul pentru știința și cultura românească.
Înnobilați școlile și sălile de clasă cu numele acestora, înnobilați casele, străzile și blocurile în care au trăit cu plăcuțe care să amintească de numele lor, înnobilați-i pe acești oameni cu titlurile ce le merită – chiar și în timpul vieții – pentru a trăi pe viu recunoștința dumneavoastră.
Este un semn de respect și respectându-i pe ei vă respectați pe dumneavoastră.
Domnule președinte, domnilor primari, județul Vâlcea – ținut de o rară frumusețe, o spun toți ce ce îl vizitează – cu o istorie impresionantă, o spun documentele, pe care noi am reprezentat-o sumar în această lucrare, merită un viitor la fel de impresionant, despre care vor scrie cei ce ne vor urma.

Însă, de dumneavoastră depinde ce se va scrie și cum va rămâne Vâlcea în istorie. Eu consider că sunteți pe drumul cel bun, că faceți lucruri frumoase, lucruri care se văd la tot pasul, și numai cine nu vrea nu le vede.

Râmnicu Vâlcea 1910-1916/ Școala de grădinărit Aranghel din zona Stadionul Oltchim – U.M. Vlădești (Batalion de Vânători de munte + Divizion de Artilerie Vânători de munte), înființată de ,,Asociaţiunea comunelor”; programa școlară pe trei ani (v. nota 11) era cât se poate de adecvată obiectivelor vizate

- și despre profunzimea implicării/ gândirii unuia dintre cei mai buni prefecți ai Vâlcii din toate timpurile, dr. Gheorghe Sabin, inclusiv în apariția acestei instituții...

&&&

<<Istoricul horticulturii este o poveste lungă, plină de farmec, pentru cei îndrăgostiţi de natură, un izvor nesecat de cercetări nedeslipite de ştiinţă şi un nepreţuit îndemn pentru punerea în valoare a bogăţiilor sale, ce pot rămîne secrete nepătrunse, cînd sînt necunoscute, nevulgarizate, neaplicate (1).

La noi în ţară învăţămîntul inferior agricol a luat naştere mai mult din iniţiativa particulară şi a avut o scurtă durată.
Şcoala de grădinărit din Rîmnic a fost înfiinţată de către Asociaţiunea comunelor din judeţul Vîlcea (2) în anul 1910, în conformitate cu art. 172 din Legea organizării comunelor rurale şi administraţia plăşilor ce se pot asocia între ele pentru executarea şi întreţinerea unor lucrări de utilitate regională (3).

Şcoala a luat fiinţă în cartierul Arhanghel, la 2 km de centrul oraşului, într-o poziţie admirabilă înconjurată spre nord de pădurile statului, spre răsărit de Capela, iar spre miazăzi cu rîul Olăneşti. Pe un teritoriu de 14 ha, din care: 4 ha pepiniere, 1 ha lacul, 3 ha plantaţie de arbori roditori, 3 ha pădure, 1 ha vie, 1 ha grădină de legume, iar restul arboretul, parcul şi curtea şcolii (4). Şcoala a luat fiinţă pe teritoriul fostei pepiniere a judeţului (5).

Edificiile cuprindeau două dormitoare pentru 36 de paturi, camera de meditaţie, locuinţa şefului de cultură şi direcţiunea, o sală de clasă, sufrageria, lăptăria, biroul, atelierele. Şcoala mai poseda trei sere de flori pentru înmulţiri forţate şi încercări, pivniţe, grajduri, coteţe sistematice de avicultură (6). în piaţa oraşului avea un chioşc care servea pentru desfacerea produselor (7).

Şcoala de agricultură deschidea perspective instruirii fiilor de ţărani din judeţ. Se urmărea ca absolvenţii să desfăşoare o agricultură raţională pe micile lor proprietăţi. (citește tot)

Cruci la poartă/ de Dumitru Zamfira/ în vol. Povestiri din spatele oglinzii

 Cruci la poartă

de Dumitru M. Zamfira

Motto: „Eu simt că un Dumnezeu există şi nu pot înţelege că s-ar putea să nu existe. Sunt,  însă, spirite care se depărtează de credinţă; aceasta dovedeşte că în lume lume sunt şi monştri” La Bruyere

În vremuri de război, în sate şi în oraşe, poştaşii sunt cei mai înjuraţi oameni. Probabil că aşa gândea şi Ionică Poştaru în timp ce pedala bicicleta greoaie către casele pe unde trebuia să ducă scrisorile din geanta maronie, a cărei piele se lustruise de atâta purtat. Nenorocirea era că trebuia să le ducă şi înştiinţările prin care familiile celor plecaţi pe front erau anunţate că aceştia erau daţi dispăruţi sau că muriseră la datorie.

Când trebuie să dai o veste tristă, întotdeauna cuvintele devin mai grele decât plumbul cu care au fost tipărite telegramele. însă, în astfel de vremuri, poştaş fiind, devii un mecanism, iar omul care aşteaptă o scrisoare de la copilul sau de la bărbatul de pe front, te urăşte vrând- nevrând, asociind moartea acestora cu vestitorul.

Ionică Poştaru descălecă bicicleta, rezemând-o de podeţul lui Ştefan Vergu şi, şovăind, se apropie de porţile frumos lucrate şi date cu var:

„Genă!... Măi, Genă, mă!”, strigă de câteva ori şi un soi de bucurie i se strecură în suflet, văzând că femeia subţirică şi frumoasă nu-i răspunde.

Gena i-a răspuns totuşi, coborând scările casei, al cărei pridvor era acoperit cu viţă-de-vie arătându-şi strugurii printre frunzele pe care toamna începuse să le rărească.

„Vino, mă, să-ţi dau ceva! E o înştiinţare de pe front: Fănel al tău e dat dispărut!”, îi zise, anticipându-i întrebarea.

Gena a rămas stană de piatră între stâlpii porţii:

„Dispărut nu înseamnă mort... Poate a căzut prizonier... Nu moare el, Fănel, cu una, cu două!... Se întoarce, ai să vezi tu!”.

I-a dat plicul galben cu însemnele Ministerului de Război iar ea a început să plângă, un plâns ce, după câteva momente s-a transformat în ţipăt. Obişnuit cu asemenea situaţii, poştaşul a plecat în grabă, lăsând-o în seama Măriei, cumnată-sa, care sta la vreo trei case mai la deal şi care a venit destul de repede, înţelegând că se întâmplase o nenorocire.

Vâlcea/ '38-'39: C. Tănase susținea spectacole în Zăvoi, unde aveam și un ,,admirabil ștrand” • neîntrecutul parc natural al „Capelei” – și el verde și la locul lui...

 ...• se căutau soluții pentru mărirea debitului/ presiunii apei (încă nu exista APAVIL SA), prin ,,captarea de noui izvoare de către Olăneşti” • în fine, presa centrală anticipa că ,,Râmnicul-Vâlcei va prezenta un interes de atracţie pentru cetățenii ţării noastre precum prezintă Münchenul şi alte localităţi muntoase din Germania • și un amănunt amuzant: autorul celebrului cuplet (parcă premonitoriu), „Rău a fost cu «was ist das»/ Da-i mai rău cu «davai ceas» a avut – în clasa a II-a de liceu – media generală 3,50, la lb. germană (mai multe capturi)...

&&&
<<Râmnicul-Vâlcea
Oraşul Râmnicul Vâlcea, una din plăcutele staţiuni climatice de pe Valea Oltului, sub poalele Carpaţilor, înconjurat de cunoscutele staţiuni balneare, începe să se afirme din ce în ce mai mult şi în laturea sa edilitară.

Astfel, în grădina parc public „Zăvoiu”, lângă pârâul Râmnicului (râul Olănești – n. V.S.), sub plăcutul peisagiu al dealurilor împădurite vecine, se află un admirabil ştrand, executat după cele mai moderne cerinţe. Iar în afară de parcul primăriei locale, se ridică neîntrecutul parc natural al „Capelei”, care înconjoară oraşul cu o cunună verde de brad, ce se desprinde poetic din pădurile munţilor vecini. Actuala administraţie comunală, condusă de d. primar Ogrezeanu, ajutat de d. inginer tehnic P Orleanu, a luat iniţiativa înfrumuseţării edilitare a oraşului, nu numai pentru interesul localnicilor, ci mai ales pentru a atrage și din afară public, în chip deosebit de ospitalier. Între proectele frumoase de viitor ale oraşului, este perfecţionarea parcului de brazi al „Capelei”, prin crearea de noui alei bine îngrijite și ridicarea de vile comunale, în care să se adăpostească pe timpul verii oaspeţii oraşului.

Iar ceeace este în curs de realizare, sub înaltul sprijin al d-lui rezident regal D. Simian, este mărirea cantităţii de apă precum și a puterii de ascensiune la cele mai înalte locuinţe, prin captarea de noui izvoare de către Olăneşti. Lucrarea prezintă deosebit interes şi suma la care s’au ridicat lucrările este de aproape 10 milioane lei.

Excepționala conferință susținută la Biblioteca Județeană Vâlcea, de către prof. univ. dr. ing. Paul Șerban Agachi/ Universitatea Babeș-Bolyai Cluj (video integral)

- <<Ingineria chimică și calculatorul pretutindeni/ ,,Opt ani în Africa. Botswana între trecut și  viitor”>>

Lansarea volumului Povestea apei grele/ The Story of Heavy Water in Râmnicu Vâlcea, autor prof. dr. Dorel Mihai Constantinescu, din 26 oct. a.c. și conferința ,,alăturată” ne-au prilejuit ,,întâmplarea” în instituția noastră a unui eveniment cultural-științific cum ne-am dori să avem cât mai multe cu putință.

Invitat de dl Dorel Mihai Constantinescu, dl. Paul Șerban Agachi – vechi colaborator al cercetătorilor de pe Platforma Chimică vâlceană de odinioară - ne-a încântat și uimit, deopotrivă, relatându-ne ceea ce a trăit și văzut în Africa, pornind de la momentul ,,T0” al optării d-sale pentru un post de profesor universitar în Botswana, pe când avea 68 ani - acum are 76!

,,Aromele Vâlcii” vor fi promovate pentru a doua oară/ cu și mai mare vizibilitate de către Charlie Ottley

 

- în 2018, ne reamintim, cunoscutul realizator TV britanic a poposit la Firijba, Costești* și Horezu...

<<...am mai zis că ce a făcut și face Charlie prin Wild Carpathia, Flavours of Romania și multe altele mai nevăzute pentru promovarea României frumoase, nu au făcut toți politicienii noștri și aututoritățile la un loc.

Asta e în primul rând pentru că el percepe, înțelege și apreciază adevăratele valori ale României, anume natura, cultura și oamenii ei minunați, mai bine decât cei mai mulți dintre români. Și în plus față de aceștia, el mai și face ceva pentru ele.

Clic pentru 44 capturi video cu explicații/ subtitrare
Dar ce mi-a plăcut cel mai mult zilele astea când i-am fost ghid prin Oltenia de sub Munte, a fost căldura lui umană. A fost recunoscut peste tot pe unde-am umblat și de la săteni la primar, de la turiști la muncitori, a stat cu toți de vorbă, a făcut fotografii cu toți care au dorit și le-a transmis direct sau indirect să-și iubească și prețuiască valorile locale.

Cred că românii ar trebui să ajungă să-și iubească țara cel puțin la fel de mult ca străinii care au ajuns să ne-o iubească și care vor să ne ajute să învățăm să ne-o iubim, cel puțin prin a nu repeta greșelile din țările lor.

Și da, colaborarea noastră cu Charlie pentru Oltenia de sub Munte depășește cadrul realizării unui film frumos și o să mai auziți de el și-o să-l mai întâlniți pe-aici, pentru că el iubește regiunea și rezonează cu ce facem și vrem să facem aici prin Geoparcul Oltenia de sub Munte...>> (Florin Stoican, președinte Asociația Kogaion și ,,Rețeaua pentru Natură Urbană”/ director ,,Oltenia de sub Munte - geoparc aspirant U N E S C O” s.a.)

&&&
<<...cineva se va fi întrebat: păi dacă nu ne lăudăm cu „asta” și cu „ailaltă”, dacă nu „condimentăm” cu fantezii gen «Copilul sărac din Firijba Vâlcii, ajuns cercetător la NASA», cu ipotetice „festivaluri gen Gărâna”, cu tineri atrași „să asculte rock, să bea cola sau bere, să doarmă în corturi și să aducă bani la bugetul local”, cum (ne) promovăm Vâlcea? Se mai poate și altcumva?

Da, se poate, și încă bine de tot! O demonstrează Charlie Ottley, culmea ironiei, chiar la Firijba, Costești, Horezu ...unde a mers cu motocicleta nu după cai verzi pe pereți, ci să ne promoveze tradițiile, autenticitatea, originalitatea, memoria și cunoașterea locală. Adică, adevăratele atuu-uri, pe care le dezvăluie lumii, cu o audiență uriașă.

Ah, uitasem! Și să ne sugereze, elegant, cum ar trebui să (ne) vedem trecutul, prezentul și mai ales viitorul...>>*

Vâlcea/ ,,trecute vremi de doamne și domnițe” reînviate prin renovarea Culei Zătreanu

 

- locuința fortificată a fost construită la jumătatea sec. al XVIII-lea de către un ,,Radu” căruia izvoarele nu i-au reținut rangul...

Explicații imagini, cu link-uri către mai multe informații.

«...Boierii Zătreni
pentru o mai completă informare asupra tabloului social al
trecutului acestei aşezări (referire la satul Mierea al com. Crușeț/ jud. Gorj, unde Zătrenii au avut moșii - n. V.S.), trebuie să subliniem locul şi rolul dominant al boierilor Zătreni, cu moşii în satele din Slăvuţa şi Mierea Bimicii.

Deşi lista poate fi incompletă, îi redăm mai jos:
- Constantin Zătreanu, stolnic, brat paharnicului Brăiloiu (frate);
- Dincă Zătreanu, stolnic;
- Preda Zătreanu, vornic în 1730
- Radu Zătreanu 1754 (nu se menţionează rangul boieresc)
- Costache Zătreanu (în 1839 reprezentat în Obşteasca Adunare);
- spătar Zătreanu - sârdar Dumitrache Zătreanu
- armăşoaica Linca Zătreanu (Elena, soţia armaşului...)
- vistierul Ştefan Zătreanu
- Zamfirache Zătreanu şi Maria Zătreanca, pentru care nu se arată rangurile boiereşti).

În comuna Zeicoi: Nae şi D-tru Zătreanu, moşieri şi un colonel Dinu Zătreanu.