Noutatea>> (1929) – o publicație ocazională scoasă de frații Arsenie

 Ford, Fiat, Mobiloil, Telefunken, Philips, Bosch, Gillette, Remington în Râmnicu-Vâlcii interbelic; frații Arsenie vindeau cărți la preț redus copiilor, organizau activități culturale/ sportive și promovau educația cu toată convingerea; Eduard și Iorgu A. credeau că un comerţ progresează numai când are la bază „cinste, eftinătate şi promptitudine"...

La 1 noiembrie 1929, a apărut la Râmnicu-Vâlcea o foaie intitulată Noutatea. Avea 2 pagini, tipărite faţă-verso, şi un format 48 x 32 cm, asemănător tabloidelor de astăzi. La Biblioteca Academiei Române, sub cota P.III.42.662, nu există decât primul număr, care se pare că a fost şi singurul. Deşi se vroia „Ziar de informaţiuni”, potrivit subtitlului său, nu a mai continuat. De altfel, dacă nu ar fi numerotată şi datată, această publicaţie ar putea fi considerată o simplă foaie volantă, cu caracter ocazional, fiind scoasă de Librăria Română „Fraţii Arsenie” din Râmnicu-Vâlcea pentru a relata modul cum s-a desfăşurat serbarea din 27 octombrie 1929 dată de patroni pentru clienţii lor, elevii şcolilor secundare şi primare din oraş, precum şi pentru a face cunoscute numele câştigătorilor la tragerea Tombolei cu obiecte, organizată cu acel prilej. Am putea spune chiar că era o formă de reclamă şi publicitate, aşa cum se practică astăzi de marile magazine (Kaufland, de exemplu), căci foaia se distribuia gratuit, conform talonului imprimat pe prima pagină, în colţul din dreapta sus.

Fraţii Arsenie, Eduard şi Iorgu, au fost persoane importante, binecunoscute în oraşul de la poalele Capelei, afacerile lor desfăşurându-se în perioada dintre cele două războaie mondiale în mai toate domeniile comerţului cu amănuntul sau en-gros.

Într-o reclamă din 1924, inserată în ghidul Prin Vâlcea pitorească, întocmit de Grigore Cugler, ing. M. Secăreanu şi Iorgu Arsenie , se arăta că prin marele Magazin general „Fraţii Arsenie”, amplasat pe terasa din centrul oraşului Râmnicu-Vâlcea, în faţa primăriei, se puteau procura tot felul de articole. Iată-le redate cu ortografia vremii: parfumerie, galanterie, jucării, cadouri, îmbrăcăminte, încălţăminte, manufactură, stofe-bumbac, tricotaje, porcelanuri, sticlărie, fierărie-oţel, gospodărie, voiaj-sport, toaletă-birou, fotografie, modă-artă-lux, electricitate, muzică-note, maşini de cusut, arme-cartuşe, biciclete, accesorii, casse de bani, măsuri-greutăţi, cântare-decimale, lămpi-rame, mobile-piane, motoare-maşini, pietre de moară, curele-furtunuri, pompe pt. vin, ţevi-robinete, strunguri, clopote-odăjdii, şi chiar automobile-cauciucuri-accesorii-piese Ford-rulmenţi-uleiuri-benzină-carbid-garaj.

Biserica veche de lemn din Șirineasa/ Vâlcea: Istoric/ documente (resursă din 14 sept. 2021)

<<Nu se cunoaşte dacă există vreunul din judeţele ţării, cu mai multe biserici, mânăstiri şi schituri de sihăstrie ca judeţul Vâlcea.

Aşezările frumoase, singuratice şi încântătoare, acoperite pe acele vremuri cu păduri seculare, au tras pe pioşii noştri Domni şi bine credincioşii creştini a clădi asemenea aşezăminte religioase.

Biserica a fost întotdeauna alături de şcoală, una din marile instituţii din viaţa poporului, nu putem să trecem fără să vorbim de viaţa religioasă a locuitorilor din comuna Şirineasa.

 

Din punct de vedere al vechimii lăcaşurilor de cult din comuna Şirineasa, există în apropiere de biserica din satul Şirineasa (cu hramul Sf. Ierarh Nicolae), pe o alee cam de 150 m. în capul căreia se zăreşte o bisericuţă mică, care a fost lăcaşul de închinăciune vechi, şi a cultivat din moşi strămoşi sentimentul religios. Deşi mică, din lemn, prin aşezarea-i pitorească, prin tăcerea ce domneşte în jurul ei, face ca sufletele credincioase să-şi găsească liniştea trebuitoare.

Această biserică a fost înălţat prin truda enoriaşilor între anii 1883-1887, în locul fostei biserici a lui Constantin Brâncoveanu, care se afla în ruină la vremea aceea. Aici găsim în interior o tâmpla veche cu caracter brâncovenesc datând din vremea acestuia.

Volumul de versuri (in memoriam) Mihail Rogojinaru/ ,,La poale de gânduri”) integral în PDF

Drumul pe munte sau evadarea din timp/

Prefață, de lect. univ. dr. Cristina Miron

„Mă-ntreb: noi, la capătul vieții noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa niște sentimente. Mai puțin de ură, întrucâtva de paterni dar... de dragoste mai ales.” spunea Nichita Stănescu într-o înregistrare audio destul de cunoscută. Este greu să scrii despre un poet care și-a luat adio de la viață în plină tinerețe, dar este pe de altă parte o datorie din partea celor care l-au cunoscut: să ne asigurăm că trăiește în continuare prin ceea ce a „lăsat în afară”, prin acel caleidoscop de simțiri și emoții adunate în versurile sale.

Sugerând lupta cu un inamic invizibil și invincibil, tema centrală a poeziei sale - fugit irreparabile tempus - o temă tocită de poeți de mii de ani încoace, îi prilejuiește lui Mihai Rogojinaru crearea unei varietăți de imagini poetice care ascund o bogăție de emoții. Zadarnica dorință umană, faustică, a opririi timpului, a împietririi momentului nu îl ocolește nici pe acest tânăr poet, luând forma unui strigăt disperat care rămâne însă suspendat în aerul rarefiat al posibilului: „Oprește-te, clipă!” / ar fi trebuit să strig / poate aș fi reușit” (Poate). Totuși, într-o altă poezie, eul poetic își găsește curajul de a da glas strigătului și, odată cu el, optimismul că încercarea nu va fi sortită eșecului. Mai mult, de data aceasta oprirea timpului ia forma unei metafore ancorate în realitatea tehnologică a zilelor noastre: „Da, ne-nvârtim, ne-nvârtim, / însă eu apăs butonul de pauză / și strig / și voi mai striga - / dar niciodată, niciodată în zadar.” (Întreruperi)

Poetul percepe timpul în mod convențional, ca pe o succesiune de zile monotone, amenințate de greșeli, o cursă către moarte în care puține sunt „clipe luminate pe care le descopăr / abia când au trecut.”

(Varietăți temporale) Toate micile diviziuni ale timpului iau forma unor fructe adunate în „imensul coș / ce trebuie umplut / până la ultima ta răsuflare” (Înlănțuiri). În alte ipostaze, trecerea timpului și succesiunea anotimpurilor nu duc decât la o capitulare aproape totală a ființei umane: „am obosit să regăsim aceleași primăveri, / am obosit și am vrea să dormim, / am obosit și am vrea să nu mai primim nicio șansă / am obosit sub cerul închis / cu lacăte de cer și gheață.” (Reînceperi)

Corneliu Tamaș/ Din istoria Arhivelor vâlcene (1916-1918)

Ca rezultat al acumulărilor de secole a celor mai valoroase documente, Arhivele Statului deţin un adevărat tezaur documentar, a cărei cercetare pentru istoria patriei este covîrşitoare. Astăzi fără cercetarea acestor iz­voare, studierea istoriei naţionale nu este posibilă, căci ea reflectă în modul cel mai autentic coordonatele pe care le înscrie bogata civilizaţie materială şi spirituală durată pe teritoriul ţării noastre, evoluţia poporu­lui român, participarea şi aportul său la istoria şi cultura universală (1).

Istoria patriei noastre nu a fost lipsită de întîmplări care au dus la dis­trugerea de tot felul de bunuri, între care şi cele culturale. Războaiele au constituit întotdeauna una din cauzele principale care au dus la distru­gerea de arhive.

Pagube incalculabile au avut de suferit arhivele din judeţul Vîlcea (2) în timpul primului război mondial din cauza evacuărilor, a frontului, a bom­bardamentelor, a mişcărilor de trupe şi a distrugerilor organizate.

Ocuparea vremelnică a judeţului Vîlcea în noiembrie 1916 şi instaurarea de către trupele puterii centrale a unui regim despotic prin rechiziţionarea şi confiscarea bunurilor aparţinînd locuitorilor, exploatarea nemiloasă a muncitorilor, ţăranilor, jefuirea crudă a bogăţiilor naturale, distrugerea instalaţiilor industriale şi secătuirea rezervelor de materiale şi materii prime, au dat o grea lovitură economiei (3). Generalul Lunderdorff moti­vează că „teritoriile ocupate trebuiau să ne dea materii prime că acesta decurge din însăşi esenţa războiului (4). Intrînd în oraşele româneşti, arma­tele duşmane de invazie s-au dedat la prădăciuni şi atrocităţi oribile avînd ordine de a jefui totul timp de 24 ore, care în cele mai multe cazuri se prelungeau pînă la 4 zile, după care a început cea mai rafinată exploatare a teritoriului ocupat pentru întreţinerea armatei de campanie şi de ocu­paţie dar şi de a veni în ajutorul Germaniei înfometate (5).

(Râmnicu) Vâlcea – Perioada lui Mihai Viteazul

Prin defileul Oltului au trecut acei 6000 de oşteni olteni de sub comanda fraţilor Buzeşti, care s-au unit cu armata lui Mihai la 26 octombrie 1599, cu două zile înainte de bătălia de la Şelimbăr, ce avea să deschidă porţile Transilvaniei. Domnul a intrat triumfal la 1 noiembrie 1599, în Alba Iulia, ca să treacă munţii în mai 1600 şi să devină “domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi Moldovei”,înfăptuind cele două mari aspiraţii ale Poporului român; independenţa şi unitatea politică a tuturor teritoriilor româneşti4.

Printre centrele ecleziastice care au contribuit la acest măreţ act se numără şi mănăstirea Cozia, care a acordat domnului sub formă de împrumut “20.000 aspri şi plumb foarte mult”5.

După 20 octombrie 1600, domnul îşi aşează tabăra la Ruda, reşedinţa moşiilor lui Teodosie Rudeanu, punct strategic important deoarece aici se întâlnesc drumurile ce merg spre Râmnic, Curtea de Argeş şi pe Topolog, unde va încerca o ultimă rezistenţă6.

Hotărârea lui Mihai Viteazul de a desprinde Ţara Românească din sistemul politico-economic otoman și creşterea planurilor sale de mărire pe măsura victoriilor realizate a impus boierimii eforturi pe care nu era dispusă să le facă, obişnuită fiind să tuteleze domni nevrednici şi să nu asculte dispoziţii autoritate. Un conflict acut s-a deschis între domn şi o parte a boierimii, au căzut unele capete răzvrătite, iar alţi boieri uneltitori şi-au găsit salvarea pribegind prin ţările vecine.

Aceştia au căutat sprijin străin împotriva domnului, ţesând intrigi care să-i slăbească puterea să-i aducă prăbuşirea, între nemulţumiţii din ţară şi cei pribegiţi se menţin legături şi împreună acţionează pentru înlăturarea lui Mihai, a căror autoritate, interpretată de ei ca o adevărată “tiranie” devenea de neîndurat. Dar sabia lui Mihai a făcut pentru un moment inoperante uneltirile îndrăzneţului său plan ’’pohta ce-am pohtit hotarul Ardealului, Moldova şi Ţara Românească7. Titlu pe care şi l-a atribuit Mihai Viteazul în urma cuceririi Transilvaniei şi Moldovei, de domn al Ţării Româneşti, şi al Ardealului şi a toată Moldova” crearea unei peceţi cu stemele reunite ale celor trei ţări române, ca şi baterea unei monede de aur, care avea pe revers chipul lui Mihai Viteazul”, făceau evidenţă cristalizarea în spaţiul românesc a unui stat puternic . Prin strângerea la un loc sub aceiaşi conducere a ţărilor române, se realiza un important program politic ce avea să fie validat de istorie după câteva secole. Ne aflăm în toamna anului 1600 Mihai Viteazul, după ce nu a putut să învingă oastea moldovo-polonă la Bucovel, s-a retras apoi spre apus la Curtea de Argeş până la satul Ruda, azi în comuna Budeşti- Localitatea este menţionată documentar în 1525 şi a aparţinut puternicii familii de boieri patrioţi Rudeanu.

Antim Ivireanul (și) în Istoria Georgiei natale: la rugămintea luminatului rege Vakhtang al VI-lea, Mitropolitul Valahiei a înființat la Tbilisi prima tipografie a țării...

> în sec. XVII–XVIII, Regatul Kartli și Valahia împărtășeau caracteristicile unui destin asemănător ...sperau în ajutorul Rusiei lui Petru I >> prima lucrare tipărită în Georgia după Evanghelie a fost epopeea „Viteazul în piele de tigru” - ,,cea mai citită, cea mai apreciată şi cea mai iubită carte, după Biblie (completare resurse anterioare #memoriavalceana/ #bibliotecivalcene) 

<<...Un simbol comun (Georgia-România): Mitropolitul Antim Ivireanul
Sunt momente astrale în istorie când destinul paralel a două popoare se intersectează dând naștere unor personalități excepționale care luminează întunecimea vremurilor. O astfel de personalitate a fost cărturarul, creatorul de artă, ctitorul de lăcașuri bisericești și tipografii, mitropolitul martir, și peste veacuri sfânt, Antim Ivireanul. Un adevărat personaj al Renașterii, despre care contemporanul său, secretarul domnitorului Valahiei, Anton Maria Del Chiaro, spune că „era dăruit cu însușiri atât de rare, încât știa să facă în chip minunat orice meșteșug, mai ales sculptură, desene și broderii”. Viața tânărului georgian — căzut rob la turci și eliberat de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, care devine călugăr, este educat în mediul Patriarhiei ecumenice, unde dobândește cunoaștere teologică și științifică și deprinderea mai multor limbi de circulație universală — este o poveste fascinantă. Despre ea au scris atât contemporani ai săi, precum ucenicii Mihail Iștvanovici, Gheorghe Radovici și Dionisie Floru, cărturarii greci Mitrofan Gregoras și Gheorghe Hrisogon din Trapezunt, cât și numeroși istorici, teologi, lingviști, critici literari, până în zilele noastre.

Cum a ajuns pe pământ românesc și care au fost înfăptuirile sale aici? A venit la îndemnul Patriarhului Ierusalimului, Dositei, pentru a tipări cărți de cult religios și de cultură, cu susținerea materială a unor domnitori luminați, Constantin Brâncoveanu și Șerban Cantacuzino. Ca egumen la mănăstirea Cetățuia din Iași, Antim a fost ucenicul episcopului Mitrofan (cel care a tipărit Biblia de la București în 1688), de la care a învățat limba română și și-a desăvârșit arta tiparului. Devenit ieromonah, preia tipografia din București, unde va tipări în 1691 prima carte semnată de el. Urmează Antologhionul (1697), Liturghierul greco-arab (1701) și Ceaslovul greco-arab (1702), tipărite pentru creștinii din Siria, Noul Testament (1703), Psaltirea (1710), Evholohion (1706), Octoihul (1712), Liturghierul (1713), Catavasierul (1715), Ceaslovul (1715). Nu și-a uitat originea georgiană, semnând pe cărțile tipărite: „Antim Ivireanul”, „Antim, georgian de neam”, „Antim ieromonahul, tipograful din Iviria”.