Nu lipsesc nici dintre aceia care îl văd străbătut, în pas săltăreț de baladă, de femei în port mândru de crăiese cu marame de borangic lung până'n călcâie, de panduri cu ochii vultureşti şi de ciobănei, cu mijlocul tras ca prin inel. Numele Coziei, Amotei, Hurezilor, Bistriţei, din apropiere, îl înconjoară ca un nimb.
Râmnicul-Vâlcii este câte ceva din toate acestea, dar şi ceva mai mult: o desfăşurare de viață, cu trecutul şi perspectivele sale de viitor.
Ca. vechime, puţine oraşe din Ţara Romanească îi pot tine tovărăşie. Undeva, prin apropiere, se găsea Buridava, aşezare geto-dacă a tribului Buridavensilor, trib din care însuşi Buerebista, vestitu rege al Dacilor, îşi trăgea spiţa neamului. O colină colină din împrejuri se cheamă Troian şi tradiția locală crede că împăratul Traian se va fi oprit aci ca să supravegheze trecerea oştilor imperiale. Pe dealul Capela, vor fi stat sanctuarele coloniştilor romani, întrucât dela aceștia a rămas până azi o nămetenie de piatră pe care localnicii o numesc Boul de piatră, ștearsă asemuire a unui animal sfânt. Tot pe aci trecea și șoseaua romană ale cătrei lespezi de piatră Lancelot, un francez călător în anul 1860 prin aceste locuri le putea urmări lângă Călimănești.
Râmnicul Vâlcii nu este Râmnicul Vâlcea, cum îl scâlciazâ persistent. oficialitatea. Numele oraşului vine dela un Lupu, în slavoneşte Vâlcu, iar în ungurește Farcaș, jude al ținutului pomenit în dimloma regelui Bela al IV-lea către cavalerii Ioaniți în secolul al XIII-lea. Cuvântul Râmnic trădează ființa unui iaz Râmnicul Vâlcii, adică al lui Vâlcu - loc de pescărie domnească mai târziu, după cum Iasă să se înţeleagă şi numele satului din apropiere: Stolniceni, care e numele slujitorilor domneşti îngrijitori ai pescuitului.
Nu întâmplarea aşează un oraş. O anume funcţie îl creează ca un organ de viață socială şi-l păstrează atâta vreme cât vitalitatea funcţiei care l-a creat se ţine ca însăşi în putere. Un destin îl urmăreşte dea lungul vremii şi-l împinge la mărire sau cădere.
Sat, la început, când Oltenia era o tară de sate, târg, mai apoi, Râmnicul-Vâlcii, ia naştere ceva mai departe de iazul care i-a dat numele, în pragul celei din urmă porţi pe care o deschide Oltul, venind dinspre munte, pe platforma dela Nord de apa Olăneştilor, ferită de revărsări. Ridicarea lui e în legătură cu privilegii acordate locuitorilor de către domn, statornicit
prin 1330 în curtea de Ia Argeş. Privilegiile erau un schimb pentru veniturile pe care domnitorul le trăgea de aci din pescuit, din mori, vii şi vămi. Târgul câştigă însemnătate fiind şi la trecerea peste Olt, către curţile domneşti de la Argeşx şi, mai târziu, din Târgovişte. Când Alexandru Basarab a mutat la Râmnic Episcopia, din Severinul cucerit de Unguri şi năvălit de călugări catolici, Noul Severin devine centrul religios al Olteniei. Antim, episcop şi, poate, mitropolit, ridică pe Valea numită a Episcopiei o biserică pe locul unde se află şi azi.
Răscruce de drumuri umblate şi cetate de credinţă şi cultură, iată, statornicit pentru totdeauna, destinul oraşului.
Nu întâmplarea aşează un oraş. O anume funcţie îl creează ca un organ de viață socială şi-l păstrează atâta vreme cât vitalitatea funcţiei care l-a creat se ţine ca însăşi în putere. Un destin îl urmăreşte dea lungul vremii şi-l împinge la mărire sau cădere.
Sat, la început, când Oltenia era o tară de sate, târg, mai apoi, Râmnicul-Vâlcii, ia naştere ceva mai departe de iazul care i-a dat numele, în pragul celei din urmă porţi pe care o deschide Oltul, venind dinspre munte, pe platforma dela Nord de apa Olăneştilor, ferită de revărsări. Ridicarea lui e în legătură cu privilegii acordate locuitorilor de către domn, statornicit
prin 1330 în curtea de Ia Argeş. Privilegiile erau un schimb pentru veniturile pe care domnitorul le trăgea de aci din pescuit, din mori, vii şi vămi. Târgul câştigă însemnătate fiind şi la trecerea peste Olt, către curţile domneşti de la Argeşx şi, mai târziu, din Târgovişte. Când Alexandru Basarab a mutat la Râmnic Episcopia, din Severinul cucerit de Unguri şi năvălit de călugări catolici, Noul Severin devine centrul religios al Olteniei. Antim, episcop şi, poate, mitropolit, ridică pe Valea numită a Episcopiei o biserică pe locul unde se află şi azi.
Răscruce de drumuri umblate şi cetate de credinţă şi cultură, iată, statornicit pentru totdeauna, destinul oraşului.
Care va fi fost înfăţişarea de atunci a lui e greu de închipuit. Într’un hrisov din 1388 a lui Mircea cel Mare, e vorba de o moară la Râmnic făcută danie Coziei de Dan Voevod, de ,,o vie iar acolo" închinată de jupânul Buda şi de „metohul în locul Hiriăteştilor" închinat de Tatul. Condicile Episcopiei ne dau indicaţii mai mult din secolii XVlI-lea şi XVllI-lea, dar fața oraşului din aceste vremuri nu se deosebea prea mult de ce va fi fost odinioară. E vorba mai întâi, de un câmp al Râmnicului, întins de sub dealul Troianulul, până în Cetătuie. Cetătuia are o vechime legendară. ,,Din acest loc tare", un Olea Vodă ducea război cu Basarab de peste Olt de pe ,,Malul Alb".
Un tunel unea Cetățuia cu mănăstirea din față a Fedeleşoiului, ceea ce trădează un sistem de apărare al Oltului, sprijinit pe cele două mănăstiri.
Un tunel unea Cetățuia cu mănăstirea din față a Fedeleşoiului, ceea ce trădează un sistem de apărare al Oltului, sprijinit pe cele două mănăstiri.
Câmpul Râmnicului se împărţea în câmpul de sus la N. V. şi cel de joşi la S. E. Cuprindea locuri de arătură şi delnițe domneşti. Începând de sub zidurile Primăriei actuale, erau mlaştine sau islazuri de vite.
Dealungul apei Olăneştilor se aflau mori sau vaduri de mori. Între iazul morilor de azi şi râul Olăneşti, era albia largă a râului, plină de prundiş şi răchiți.
Oraşul era adunat în jurul Bisericilor Buna Vestire şi Cuvioasa Paraschiva, ctitorie a lui Pătraşcu cel Bun.
Casele erau de piatră, cu pivniţe de piatră, învelite cu şiță şi înzestrate cu pridvoare cu stâlpi. Cele boiereşti, aşezate în curți mari, ca de pildă, casele „papistăşoaicelor“, aveau stâlpi subţiri, dăltuiţi şi uşori, cu podoabă de lemn săpat în chip de frânghie aşa cum se vede şi astăzi casa zisă a lui Anton Pann, păstrată ca monument istoric. Casele nu se înşirau la rând, întrucât, în documente se pomeneşte şi de multe sălişti. Se cunoaşte, însă, un drum de jos, cel vechiu, care ducea dela Drăgăşani la Coza, şi altul, către Olt, pe care goneau căruţele poştei. Un ceauş aştepta la podul Oltului şi schimba caii. Ceairul poştei mai putea fi
văzut' până către sfârşitul veacului trecut. Locuitorii erau boieri, unii aşezaţi aci, ca un Costea sin Gheormei Pitarul, Voico Postelnicul, Anița Clucereasa Bucşenescu, Nicu, căpitanul ot Râmnic; alţii trăind la moşiile lor, dar cu proprietăţi şi în Râmnic, ca Chisar postelnic ot Sărăcineşti, sau Paraschiv ot Mihăileşti.
Alături de aceştia veneau la rând: cinul preoţesc şl meşteşugarii: Stanciul Tabacul, Radu Cojocarul, Ignat Curărariul. În sfârşit, lume amestecată, unii slujitori domneşti, alții prin curțile boierilor şi la Episcopie; câţiva proprietari de vii pe dealul Râmnicului, de la care se cerea vinăriciu, cei mai mulţi, plugari pe câmpul Râmnicului.
Streinii trebue să se fi amestecat cu populaţia foarte de vreme. În 1666, se întemeiază Bărăția, înaintea celei din Bucureşti, pentru familiile de Saşi statorniciți aci. Subt Brâncoveanu, un număr de Bulgari, fugiţi de frica Turcilor, se stabiliră în Râmnic şi fură convertiți la catolicism. În timpul ocupaţiei austriace, se întemeiază o mănăstire a franciscanilor.
Aceşţ|a au clădit pe dealul Râmnicului o capelă, de unde numele de azi al dealului. Ţiganii, care-şi aveau biserica la Sf. Dumitru, lângă prefectură, erau robi boiereşti sau ai Episcopiei. Ai Episcopiei erau aşezaţi în Țigănia de azi și lucrau la Ocne, unde era şi Episcopia ridica mii de bolovani, sau aveau scaune de măcelărie la poartă. De atunci măcelarii au rămas până azi țigani.
Departe de larma târgului, pe o vale trasă adânc înlâuntrul dealului Capelei, Episcopia îşi trăia viata de chinovie, între ziduri înalte de piatră, cu porţi mari, zăvorite noaptea, sub turnul Clopotniţei. Chilii numeroase adăposteau călugări, arhimandriţi, oameni pripăşiţi de milă şi țigănime roabă, muncind în grădinile şi pometurile de pe dealul din fund. Aci a întârziat, poate, în secolul al XV-lea, Macarie tipograful, venind dela Bistrița cu sacul lui cu buchi, ca să treacă, apoi, spre Dealu, la Târgovi’şte. Călugării, logofeţii scriau în slavoneşte, dar mai mult în româneşte, zapise ţărăneşti sau danii domneşti, cum ştim că făcea Eftimie, egumenul dela Bistriţa, sau călugăraşul Gavrilă, logofătul dela Cozia, căruia Teofana, mama lui Mihai Viteazul i-a dictat voinţele sale din urmă. Călugări caligrafi migăleau pe manuscrise, cu condeie măiestre, frontispicii, iniţiale ornate, miniaturi, cum o făcea din porunca episcopului Teofil, pe vremea lui Matei Basarab, Mardarie dela Bistriţa. Moxalie va fi venit dela Bistriţa cu cronograful său, ca să se înfăţişeze aceluiaşi Teofil, cu lucrul isprăvit.
În zorii veacului al XVIlI-lea, descinde ca episcop firea fără astâmpăr lui Antim Ivireanul, aducând teascuri pentru o nouă tipografie. Chiliile se umplură de tipografi şi arhitipografi, de scriitori de condici, de dascăli de slovenie şi rumânie, tălmăcitori şi chiar scriitori. Timp de trei ani, vlădică nu se odihni, purtând grija teascurilor, zugrăvind paraclisul de lăngă Episcopie şi, mai ales, alergând la Cozia, la Govora, pretutindeni unde Brâncoveanu refăcea biserici risipite sau la Hurezi unde se ridica dela pământ minunea de artă de care se miră şi azi neamurile.
Dela Antim luă naştere o şcoală religioasă şi, vreme de 82 de ani, ieşiră din teascurile Episcopiei din Râmnic, în cea mai frumoasă slovă munteană, tipărituri de tot felul - cărţi de slujbă, cărţi de dogmă, cărţi de exegeză şi de ,,sfătuire morală", într’o românească din ce în ce mai bogată, mai limpede, mai sigură. Toti vlădicii: un Damaschin un Inochentie, Climent din.Pietrari, Grigorie Socoteanul, Partenie, preaînvăţatul Chesarie, aşa de pretuit de istoricul german Sulzer, Filaret şi Galaction, refac, când şi când, teascurile, dau de lucru tălmăcitorilor, traduc ei înşişi şi n’au linişte până ce nu duc la bun-capăt lucrul început. Apare, în româneşte, marea operă a Mineelor, cu prefeţe scrise de episcopi care pomenesc de originea noastră romană. Un popa Mihai sau Athanasie Popovici-tipograful „fac din noapte zi", cum zice îndreptătorul Floarei Cuvintelor, călugărul Lavrinte dela Hurezi, în slujba vlădicilor lor. Câte un mirean ca Petre Dobra, ardelean, vămeş în Râmnic, care traduce Pravila în latineşte, se adaugă osârdiei clericilor. N'a rămas biserică sau mănăstire în Oltenia care să nu-şi aibă cărţile de slujbă tipărite în Râninic. Unele din ele s-au răspândit şi se găsesc şi astăzi în bisericile celor mai depărtate sate de peste Carpati.
Câteodată, porţile grele ale Episcopiei se deschideau ca să dea drumul, în sunet de clopote, vlădicilor chemaţi să urce la curţile domneşti treptele scaunului de mitropolit.
In oraşul care fremăta în via'a lui lumească se năpusteau câteodată, în svon mare, oşti cu gând de pierzare, ca ale lui Mihnea cel Rau, trecând să bată cu tunurile zidurile mănăstirii Bistriţa sau ale Buzeştilor care veneau, dela Stăneşfi să întâmpine pe Domnul lor Mihâi Viteazul, în drum spre Sibiu sau ale lui Neagoe VornicuI şi Drăgan Postelnicul, gonind după Radu dela Afumaţi şi coconul lui ca să-i ucidă chiar între pereţii bisericii dela Cetătuie. De două ori, alaiuri jalnice purtară, in pas tărăgănat, lacra lui Mircea la Cozia şi a lui Matei Basarab la Arnota. Nu rar poposeau carele boerilor plecaţi în bejenie de frica Turcilor sau de urgia domnitorilor, sau fugeau ca gândul, numai călări pe cai, de zorul ce-i gonea din urmă. Armatele împopoțonafe nemţeşti ale împăratului, din Viena îl străbătură, în timpul ocupaţiei, zeci de ani, sub porunca baronilor lor trufaşi. La începutul veacului al XIX-lea, îl prădau volintirii lui Mavrogheni, închis cu oastea lui la Cozia sau dau Turcii lui Pasvantoglu, jefuind/ tăind, sau robind pe cine nu se putea adăposti aiurea.
După ce se arătă o vreme Tudor din Vladimiri cu pandurii lui, zorile unei alte vieţi încep a se desluşi şi'aci. Cultura, franceză răspândindu-se, boerii şi cucoanele îşi aruncară giubele, işlicul şi caţaveicile, pentru a se europeniza, părăsind şi vechile obiceiuri. Noui nume de boeri, cu altă sonoritate, se fac cunoscute: un Ion Lahovari, în proces cu serdăreasa Aman din Craiova, Budşteanu, Bujoreanu; mai târziu: Golescu, Olănescu, Iancovescu. Pleșoianu, părintele Piei Brătianu, şi mai târziu: Slăvitescu, Leculescu, Otetelișanu, Oromolu. În 1832, se întemeiază-cea dintâi şcoală, începătoare, tronul profesoral fiind ocupat de-un Serghiade; îi urmează un pensionat de copile. În 1837, Radu Teampe începe cursurile seminarului. În 1854 se pune telegraf, spre spaima sfântului episcop Calinic care se ferea de depeşile duse pe sârmă de Ucigă-l toaca. Se deschid cafenele şi cluburi, unde se dau baluri săptămânale. După focul cel mare din 1847, care nimiceşte o mare parte din oraş, seminarul şi Episcopia reclădite apoi de Calinic, oraşul se modernizează. Uliţa mare (Str. Traian) fu podită cu piatră de râu şi luminată cu felinare cu lumânări mai întâi, cu petrol, mai apoi. ...Lancelot care-l vede în 1860 îl descrie astfel: ,,În mijlocul colibelor de lemn, obişnuite oraşelor valahe, observai un bun număr de clădiri moderne, unele curate, bine construite, altele, cea mai mare parte, de o arhitectură europeană plină de falsă podoabă şi prea pompoase pentru mediul în care se ridică". Unele din aceste case, moderne atunci, trebue să fie cele boereşti care se văd şi astăzi: ale lui Dissescu, foste ale lui Zissu Dumitrescu, la care în 1867 a fost găzduit Vodă Carol I, înconjurate de un parc cu alee graţioase, ale lui Oromolu, ale Leculeştilor etc., unele, părăsite, altele, transformate de nouii lor stăpânitori.
Către sfârşitul veacului trecut, o colonie de Ardeleni vrednici şi pricepuți, coboriti din Săliştea Sibiului, a întemeiat, pe urmele unor timide începuturi autohtone, o industrie de tăbăcărie şi cherestea înfloritoare. Simienii, Hanciu, Lupaş sau ridicat, prin aceasta, la averi şi situaţii sociale importante...
Vremurile trec, oamenii se schimbă, dar duhul stăpânitor al locului supune voinţa oamenilor şi, alții fiind, se pomenesc făcând aceleaşi gesturi, cu alte vorbe, rostesc aceleaşi năzuinţe, cu alte inimi, bat în acelaşi ritm. Acelaşi fir de viafă leagă pe cei din trecut cu cei de astăzi. Râmnicenii de acum nu-şi dau bine seama că trăind în acelaşi orizont, sub mereu aceleaşi stele, într’un decor de dealuri verzi, luminat de acelaşi soare blând, sufletele lor svâcnesc de aceleaşi elanuri ca şi ale celor din trecut. Cetate de cultură prin tihna locului, armonia peisagiului şi osârdia înaintaşilor, Râmnicul Vâlcii stă sub semnul unui neastâmpăr cultural, care e o moştenire a trecutului. Societăţi literare, revistele locale, ciclurile de conferinţe, reprezentaţiile teatrale, cărţile bune sunt bucuriile cele mai căutate. În fruntea iniţiativelor sunt totdeauna profesorii liceului, la care se adaogă unii avocaţi şi preoţi. Clădirea de piatră a liceului „Al. Lahovari“, croită în stilul Coziei, cu bibliotecă, pinacotecă şi sala sa de festivităţi e vatra veşnic aprinsă a focului sacru al culturii. În Râmnic, acum câţiva ani în urmă, Costache Mateescu, răscolea arhivele, pentru a da episcopiei o monografie şi judeţului un istoric, Eliodor Constantinescu, traducea, în întregime, comediile lui Plaut. Ion Nisipeanu şi Teodor Geantă porneau un lung şir de scrieri pedagogice, părintele Petre Partenie prindea, în grai înflorit oltenesc, chipuri şi întâmplări din viata ţinutului, avocatul Lazăr Popescu scria piese de teatru, magistratul llie Lungulescu, premiatul Fundaţiilor Regale, se ridica la abstracţiunile unei filosofii a dreptului; pe urmele lui Tătărăscu, care a zugrăvit Episcopia, pictorii lliescu şi Emil Ştefănescu coboară azi, pe pânze, farmecul peisajelor şi tipurile caracteristice, Mişu Puţurianu dă concerte cu o orhestră de amatori, artistul Popian înjghebează din te miri ce reprezentaţii teatrale izbutite. Linia caligrafilor o continuă, cu instinct de artă. Linia caligrafilor o continuă, cu instinct de artă, Ilie Ionescu, secretarul liceului, iar priceputul librar Pascu Anastasiu sprijină toate mişcările de cultură şi răspândeşte şi cu sfatul cartea cea bună. Un neastâmpăr cultural, cum se vede, care-şi cautâ o albie mai consistentă. Dacă nu ne-ar stăpâni mânia centralizatoare, care l-a văduvit azi de Episcopia tradițională, Râmnicul ar fi devenit de mult un Strassburg, sau un Heidelberg, sau un Salzburg al României.
Oraşul nu şi-a crescut prea mult proporţiile. În locul mlaştinilor, islazurilor şi a delnițelor din câmpul Râmnicului, se înaltă azi vile cochete cu pridvoare cu stâlpi de piatră sau lemn dăluit, încărcate de flori.
Din dreptul monumentului Independenţei, prispa pe care se afla aşezat temeiul oraşului se lăteşte în chip de terasă unde e centrul oraşului, loc de plimbare sau de odihnă, sub castanii uriaşi din fața Bărățini.
Peste drum, în casa boerească a Lahovăreştilor, e Primăria, a cărei curte, prefăcută in grădină publică, e priponită deasupra caselor din vale, cu ziduri groase de cetate, peste care vița sălbatecâ revarsă cascade de verdeaţă.
Zăvoiul, transformat în parc romantic de Vodă Știrbei, care are aci bustul sculptat de mâna
de artist a Iui Costache Mihăilescu, cheamă pe visători sub aleele umbroase sau dinaintea lacului cu mari sălcii pletoase pe sub care lunecă lebede graţioase ca în vis. Din fundul zăvoiului, dela Ştrandul modern, clădit prin silinţa vrednicului primar actual Ttcă Ştefănescu răsbăte larma sănătăţii biruitoare a tineretului în vacanță.
Văzut dela feresfele trenului sau de peste Olt, de pe dealul dimpotrivă al Fedeleşoiului, Râmnicul Vâlcii pare răsturnat, cu casele sale albe, într’un lac de verdeaţă. Turle de biserici se înaltă ca nişte coloane într’un decor de veselă grădină. O lumină vie limpezeşte culorile, accentuiazâ conturele şi dă naturii şi clădirilor înfăţişarea unui tablou proaspăt ieşit din mâna unui pictor îndrăgostit de lumină. Seara, bei, ca apa de izvor, aerul răcoros care curge din munţii din zare, învăluiţi în pâclele albastre ale depărtării. Noaptea, pe străzile pustiii când te strecori pe sub străşinile bisericilor, un pas, o şoaptă te fac să tresari; parcă ar fi gata să te izbeşti de umbrele voevozilor coborîți de pe pereţii ctitoriilor lor.
Râmnicul Vâlcii, azi cuib de frumuseţe, de amintiri şi, de odihnă, aşteaptă zilele mai bune, sau un rând de oameni înţelegători care să-l ridice iarăşi în faima de altă dată, de cetate de credinţă și de cultură.
Executată în Atelierele ,,Ramuri” Craiova Ianuarie 1944.>>
Lucrarea ne-a fost dăruită (în facsimil) în urmă cu mai mulți ani, de către prof. dr. Gheorghe Deaconu, căruia îi mulțumim.
________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #antimivireanul #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvau #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului #EpiscopiaRamnicului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu