Vâlcea în anii neutralității ('914-'916): industrie puțină și neperformantă, agricultură compromisă de secetă, comunicații distruse de inundații, servicii medicale precare • stăteam foarte bine, în schimb, la potențial și entuziasm • pe câmpul din Râureni s-a putut amenaja rapid, de către săteni, un aerodrom de campanie pentru avioane de cercetare-recunoaștere (01)...

• în 1915, poliția din Sibiu și-a recrutat doi spioni la Râmnicu Vâlcea: un negustor și un predicator luteran...

 
«Judeţul Vîlcea, unul din judeţele de munte ale ţării, avea în anul 1914, asemeni multor părţi ale României, după cum consemnează rapoartele vremii: „condiţiuni din cele mai proprii unei bune stări economice” (1).

Teritoriul său cu o suprafaţă de 4.081 km2, cuprindea 108 comune, din care 3 urbane, împărţite din punct de vedere administrativ în 8 plăşi, cu o populaţie de 265.000 locuitori. Principala ramură a economiei era agricultura, din cadrul căreia mai bine dezvoltate erau pomicultura, viticultura şi creşterea animalelor condiţiile de sol şi climă fiind propice acestora.

Astfel viile ocupau în 1914, 5.786 ha şi dădeau o producţie de 1 485 592 decalitri vin, în timp ce livezile se întindeau pe o suprafaţă de 6 769 ha ce produceau în acelaşi an 80 345 760 kg fructe (2).
Industria nu prea dezvoltată în 1914—1915, avea pondere redusă în economia judeţului. Sînt catalogate în categoria „Industrie mare” o fabrică de căciuli, un atelier mecanic pentru construit şi reparat maşini agricole, trei fabrici de cherestea, două mori mari, două mici fabrici de pielărie şi opiniei şi trei tăbăcării (3). La toate acestea se mai poate adăuga o exploatare auriferă deschisă în 1911 pe Valea Lotrului la Brezoi, căreia i se prevede un viitor strălucit.

Producţia tuturor acestor întreprinderi, chiar şi a celor pentru exploatarea lemnului era foarte mică şi de valoare neglijabilă în raport cu veniturile aduse de agricultură (4).

Câineni-Vâlcea între stăpânirea austriacă (1718-1739) şi Revoluţia de la 1821 + foto din 1968

Foto: Placa de la Ganga – azi. În 1722 placa era chiar la marginea Viei Carolina. E 81/DN 7 şi calea ferată sunt la baza stâncii

După pacea de la Passarowitz din 1718, Oltenia devine provincie austriacă1,39,48,49,116. De fapt, stăpânirea austriacă în Oltenia a început efectiv în a doua jumătate a anului 1716, după ce vestitul general Eugeniu de Savoia învinge definitv oastea sultanului care pornise împotriva împăratului Carol al VI-lea cu intenţia de a redobândi Ungaria, pierdută de turci în anul 1686.

În comuna Câineni, această stăpânire, care a durat până în anul 1739, şi-a lăsat amprenta prin două construcţii impunătoare: vestita cetate Arxavia (de la latinescul Arx-a-via = cetatea de la drum), sau cu numele german Strassburg şi calea imperială Via Carolina, drumul de pe Valea Oltului, vechea Cale a lui Traian, refăcută cu unele devieri (Calea lui Traian urma numai malul stâng al Oltului).


Din ordinul contelui Steinville, inginerul arhitect Friedrich Schwantz construieşte în perioada 1718 – 1722, pe Malu Podului (toponimul actual), în partea sa de nord, lângă Câinenii Mari, cetatea Arxavia (Strassburg). Alegerea acestui loc, descris ca un “tăpşan … de o netezime surprinzătoare”, nu a fost deloc întâmplătoare, el fiind “ca un fel de poartă naturală care închide perfect Valea Oltului, de la Câineni în sus”, scopul construcţiei fiind acela de a împiedica “definitiv accesul pe Valea Oltului, în sus, a unui duşman care intrat în Loviştea, ar fi răzbit până aici”117. Schwantz pomeneşte de o fortificaţie romană pe care ar fi întâlnit-o el în acel loc, cu prilejul construcţiei, se pare – alta decât Pons Vetus. Datorită poziţiei ei strategice, I. Conea117 spune următoarele despre această posibilă fortificaţie romană de pe Malu Podului: “N-am putut identifica aceste ruine. Este cu neputinţă, însă, ca Romanii să nu fi avut în adevăr un castru în acest loc. Staţiunea Pons Vetus ştim că era tocmai în acest loc”. Este, de asemenea, posibil, ca această fortificaţie romană să fi făcut parte chiar din castrul Pons Vetus, ceea ce în acest caz, indică faptul că amenajarea romană era mult mai complexă decât consideră unii arheologi40, doar pentru că în prezent nu se găsesc urme arheologice mai bine conservate aşa cum este cazul altora (am amintit deja că pe Malu Podului s-au găsit, mult după Schwantz, cărămizi romane). Într-o notă de subsol, acelaşi autor arată: “Ba această denumire de Pons Vetus ne face să bănuim existenţa nu numai a unui pod, ci chiar a unei fortificaţii dace aici. Un loc de trecere ca acesta – cap de pod prin excelenţă – se cerea numaidecât întărit. Şi dacă l-au întărit Austriecii şi, înaintea lor, Romanii – e foarte probabil că şi Dacii vor fi făcut la fel”117. 

Vâlcea/ sec. XVIII-XIX/ ce se exporta (la prețuri derizorii, pe timp de pace): turme de vite și cai, sare, ceară și miere, lână, piei și blănuri...

- în drumul lor spre bâlciul de la Râureni, carele ardeleneşti de la Sibiu şi Braşov erau de multe ori atacate de bande de tâlhari (îndeosebi în depresiunea Titeştilor sau zona „Valea Rea” înainte de Malul Alb de peste Olt); din cauza tâlharilor, convoaiele erau însoţite de pază puternică

- intensul comerţ cu vite făcut cu Imperiul Otoman şi cererile mereu crescânde ale acestei pieţe l-au determinat pe Brâncoveanu să impună (anii 1689, 1704, 1707 şi 1713) ,,văcăritul”, ceea ce a creat o stare de nemulţumire generală, atât în rândul ţărănimii cât şi al boierimii