Dumitru Manolache/ Locașul Sfântului Grigorie Decapolitul, în zi de hram/ Ziarul Lumina

Astăzi, 20 noiembrie, Mănăstirea Bistrița din Arhiepiscopia Râmnicului, împreună cu întreaga Ortodoxie românească, îl prăznuiește pe Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, ale cărui sfinte moaște se află în biserica marii lavre vâlcene din 1497. După 518 ani (text din 2015 - n. V.S.) de prezență neîntreruptă în mijlocul credincioșilor români, acest izvor de tămăduiri și viață curățită de patimi vorbește prezentului, cu aceeași vigoare și forță, despre marele și neprețuitul adevăr: am fost, suntem și vom rămâne vii în veac doar în Hristos.



Nimic nu ne reașază mai convingător în logica vieții decât credința. Uneori, pentru a ne regăsi acest sens, trebuie să străbatem deșertul vieții cotidiene, să ne lovim dureros de propriile slăbiciuni, de renunțări benevole și rătăciri, pentru a ne repune pe cale. Pe calea cea bună, dreaptă, fără regrete, fără ezitări, fără renunțări. Poate că aceasta trebuie să fie, cu necesitate, încercarea cea mai teribilă pentru a ne lecui definitiv îndoiala, lenea, ușurința cu care ne înveșmântăm viața, trăirea, crezând că persoana noastră, și numai ea, contează. Poate că toate acestea trebuie îndurate pentru a recunoaște și a mărturisi, simplu, cum o face o doamnă din Timișoara pe care am întâlnit-o la racla Sfântului Grigorie Decapolitul: „Simt nevoia și chemarea lui. Și nu pot să nu vin la întâlnirea cu el. Nu pot!”


Ctitoria Craioveștilor

Mănăstirea Bistrița este ctitoria boierilor Craiovești, de la 1490. Una dintre străvechile vetre monahale vrâncene, s-a ridicat în apropierea peșterii care, după cum spune o tradiție consemnată de Chiriac Râmniceanu, ar fi fost folosită de pustnici încă de pe vremea Sfântului Nicodim de la Tismana. Din acele timpuri datează și cei trei castani, plantați ca sursă de hrană pentru comunitatea cenobitică de aici de către Sfântul Nicodim de la Tismana, copaci care rodesc și astăzi în poienița din fața bisericuței bolniței (1520), singura clădire care se mai păstrează din ctitoria inițială. În 1497, marele ban Barbu a adus de la Constantinopol moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul (790-842), originar din Decapolia Asiei Mici, mare apărător al dreptei credințe împotriva ereziei iconoclaste. Tradiția a reținut un fapt deosebit, referitor la prima minune pe care a săvârșit-o sfântul. Într-o călătorie pe care a făcut-o la Constantinopol, Barbu Craiovescu a aflat în casa unui demnitar turc moaștele sfântului, pe care le-a cumpărat cu greutatea lor în aur. Sfintele moaște au fost puse pe un taler al unui cântar, iar pe celălalt, galbenii. Sfântul nu s-a lăsat însă prețuit în bani, și făcându-și trupul foarte ușor, Barbu Craiovescu a plătit doar jumătate de traistă de galbeni. Indignat că a pierdut posibilitatea unui câștig substanțial, turcul ar fi spus: „Uite, vezi, creștin la creștin trage!” Acesteia se adaugă alte și alte minuni făcute de sfântul mare mijlocitor al rugăciunilor celor care îi cer ajutor. Și încă un fapt: singur a hotărât unde să-i fie așezat trupul nestricăcios: la Mănăstirea Bistri­ța. Acolo s-au oprit caii și carul în care se afla purtată racla sa, nemaivoind să meargă mai departe. Doar o singură dată, în 1765, în timpul marii epidemii de ciumă, a ajuns la București, a salvat capitala de molimă, după care s-a reîntors la Bistrița.
Voievozii vremurilor - Sfântul Neagoe Basarab, Șerban Cantacuzino, Sfântul Constantin Brâncoveanu, Grigore Brâncoveanu, Gheorghe Bibescu, Știrbei Vodă - au adăugat marii ctitorii craiovene obolul lor de recunoștință și prețuire adus sfântului. Aici a fost tipărit primul „Liturghier“ slavon de către egumenul Macarie; Sfântul Neagoe Basarab, format la școala bistrițeană, a redactat celebrele sale `Învăță­turi...~ către fiul său Teodosie, ieromonahul Mihail Moxa tipărește la 1640 „Pravila de Govora”, pentru ca la 1683 Sfântul Constantin Brâncoveanu să dăruiască marele policandru cu ouă de struț, obiecte de cult, cărți liturgice și clopotul de 800 de kg, care se păstrează și astăzi.
În 1948, mănăstirea a devenit obște de maici, iar după celebrul Decret 410 din 1959 a fost desființată. În 1984, a început un amplu proces de revigorare monahală, sub grija vrednicului de pomenire Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, proces ce s-a consolidat și care se dezvoltă și în prezent, sfânta mănăstire devenind un puternic centru spiritual și cultural al țării.

Chemarea degrabă a sfântului

Spre acest loc, la zi de mare praznic, la ceasuri de cumpănă, la vremuri tulburi, ajungem noi, cei care, aducându-ne aminte de sfinți și de Dumnezeu, le cerem ajutor și mângâiere. Unii primim, alții nu, după cum ne sunt credința și purtarea. Și dacă putem să rostim și noi, precum doamna Alma Stoica, din Timișoara, „îl cunosc pe Sfântul Grigorie Decapolitul de zece ani. El m-a tămăduit de boala sufletească și trupească și, de câte ori simt nevoia și chemarea, mai ales de ziua lui, nu pot să nu vin la întâlnirea cu el. Nu pot!”, atunci înseamnă că ne-am reașezat convingător în logica vieții. Și că ne-am redobândit sau ne-am reînnoit credința. Așa vom putea apoi, poate însoțiți de maica Gherasima, ghidul mănăstirii, cea care cu ascultare din partea maicii starețe Anastasia ne va însoți, să descoperim, pas cu pas, viața obștii celor 65 de maici, slujirea celor doi preoți, Spiridon și Maxim, atelierele de pictură, sculp­tură, broderie și de confecționat veșminte preoțești, frumusețea vieții în Hristos, peștera pustnicilor și celelalte taine și fapte ziditoare ale locului.

Într-o zi de toamnă nesperat de luminoasă, ne-am bucurat de toate acestea la Mănăstirea Bistrița, unde am alergat și noi la întâlnirea cu Sfântul Grigorie Decapolitul.

„Praznicul sfântului nostru este un eveniment important pentru mănăstire. Noi, maicile, îl simțim ca pe un părinte. Fiindu-ne permanent alături, îi spunem ofurile, durerile, îi cerem ajutorul și-i simțim în mod vădit ocrotirea în tot ce facem. La sfântul nostru vin foarte mulți oameni, din foarte multe locuri, cu foarte multe probleme și-i cer ajutor. Și el ajută, vindecă. Mai ales pe cei demonizați și pe cei bolnavi de epilepsie. Ajută tuturor după trebuință și după credință. În aceste vremuri agitate și tulburi, lucrarea moaștelor lui este dovada vie că există sfințenie și minuni ce nu pot fi tăgăduite. Prezența sfintelor moaște îi întărește pe credincioși, iar minunile pe care le săvârșesc nu pot fi contestate, chiar și într-o societate care se secularizează rapid. Până și dramele și tragediile care ni se întâmplă, Dumnezeu le îngăduie doar pentru ca noi să ne întoarcem la El. Pentru că Dumnezeu urmărește nu pierderea păcătosului, ci întoarcerea lui și să fie viu. Oricât ar rătăci, omul tot la Biserică se întoarce. Sufletul lui nu-și uită obârșia divină”, ne mărturisește maica Gherasima, care ne-a însoțit în cele mai tainice locuri ale lavrei și în măruntaiele peșterii Sfântului.

Bisericuțele din peșteră

Sfântul Grigorie nu a locuit în peștera de deasupra mănăstirii. Locul a servit pentru adăpostirea moaștelor lui la vreme de restriște. După ridicarea lavrei, sfintele moaște au fost puse de­seori în pericol din cauza turcilor. De aceea, călugării au ales adâncul ca loc de tăinuire a lor. Și tot acolo, unii dintre ei au rămas să ducă viață retrasă. Așa au apărut și cele două locașuri de rugăciune din măruntaiele pământului. Mai întâi Ovidenia, în secolul al XV-lea, apoi Schitul „Sfinții Arhangheli”, în secolul al XVII-lea. Primul este ctitoria ieromonahului Macarie, egumen al mănăstirii (1494-1594), ales ulterior Episcop al Râmnicului și mitropolit de către Sfântul Neagoe Basarab.
„În Biserica Ovidenia, călugării au săpat o tainiță în care ascundeau racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul. Secretul acesta nu-l știau decât starețul și ucenicul său. S-a întâmplat într-o perioadă ca ei să fie uciși de turci, și nimeni să nu mai cunoască tainița. Vreme de o sută de ani nu s-a mai știut de moaștele ascunse acolo. Dar sfântul s-a arătat în vis unui călugăr, pe care l-a chemat să-l scoată și să-i așeze trupul în biserica mănăstirii. Acest locaș din peșteră nu a fost niciodată descoperit de turci, în timp ce cel de-al doilea a fost incendiat în două rânduri. Tradiția spune că Sfântul Grigorie însuși proteja locul în care îi erau adăpostite moaștele, fie acoperindu-l cu pânză de păianjen, fie orbindu-i pe profanatori. Se spune că ieromonahul Ilarion, unul dintre viețuitorii din peșteră, a fost prins la un moment dat de turci și silit să spună unde se află moaștele. El a refuzat însă, iar turcii l-au aruncat în prăpastia de sub gura peșterii. Dar Sfântul Grigorie l-a ajutat să supraviețuiască, monahul rămânând agățat în crengile unui copac, de unde l-au ridicat fra­ții. În Bisericuța Ovidenia este înfățișat ieromonahul Macarie. Iar icoana Maicii Domnului pictată aici este făcătoare de minuni. O fetiță surdomută a vorbit pentru prima oară în fața ei, spunând: #Mamă, ce bine este să fim aici!$“, ne relatează maica Gherasima.
Schitul „Sfinții Arhangheli” este amplasat în dreptul deschiderii mari a peșterii și a fost ctitorit de către Mitropolitul Teofil, la 1633. Pictura grav avariată de umezeală și de unii iresponsabili care și-au scrijelit numele pe chipurile sfin­ților păstrează totuși frumu­se­țea și duhul neștirbit al locului. Printre chipurile sfinților de pe pereți se întrevăd și cele ale arhiman­driților Ștefan și Grigorie și ale altor doi călugări neidentificați.

Pustnicii vremurilor trecute care viețuiau în peșteră pătrundeau în ea coborând de pe muntele Buila-Vânturarița cu ajutorul unui scripete. Pentru că era foarte periculos acest drum, s-au rugat lui Dumnezeu să le dea o sursă de apă în peșteră. „La rugăciunea lor, a izvorât apă din stâncă. Acest izvoraș este viu și astăzi, are apă nestricăcioasă, ca agheasma. Dar el se trezește la viață, probabil, numai atunci când noi merităm. De hramuri, se slujește noaptea Sfânta Liturghie în aceste biserici, dar uneori și în unele duminici și alte sărbători, și se creează o atmosferă deosebită, ca în perioada bisericilor primare. În Schitul #Sfinții Arhangheli$, se mai păstrează o singură chilie. Iar ultimul pustnic care a locuit în peșteră a fost Varnava Lasconi, care prin anii ’50 ai secolul trecut a fost izgonit de comuniști”, ne mai spune maica Gherasima.

În peșteră, am gustat din căușul plin ochi cu apă din care au băut pustnicii de demult, văzând în această îngăduire semnul acceptării și iertării neputințelor noastre. Când am ieșit la suprafață, soarele încingea covorul de frunze arămite, iar de undeva, din adâncul peșterii, răzbătea până la noi cântare de acatist: „Sicriul unde zace cinstitul și mult pătimitul tău trup ne izvorăște nouă daruri de minuni, părinte Grigorie, sfințind sufletele și trupurile noastre, ale celor ce ne îmbogățim cu tine, folositor și fierbinte sprijinitor avându-te...”

Sursa incl. pentru poză: Dumitru Manolache/ Locașul Sfântului Grigorie Decapolitul, în zi de hram/ Ziarul Lumina/ 20 Noiembrie 2015 - în original la această legătură.

,,RÎMNICU-VÂLCEA/ Pace, tinerețe, rock”/

<<

În luna noiembrie 1984, la Rîmnicu-Vîlcea, într-o Sală a sporturilor arhiplină, a avut loc a doua ediție a Festivalului-concurs „Constelații rock '84“, avînd ca generic „Tinerii lumii doresc pacea“. O manifestare amplă, tinerească, pusă sub semnul entuziasmului, unica de acest fel din țară (la o asemenea scară) în absența – deocamdată cel puțin – a competițiilor „Club A“ (care a marcat patru ediții remarcabile și apoi a dispărut) și de la Costinești (cu o singură, foarte reușită, ediție).

La ediția 1983, Marele Premiu revenise, să ne amintim, originalei formații conduse de compozitorul de muzică de film și teatru Mircea Florian, Florian din Transilvania (formația sa, alcătuită din „dubași ceterași, fluierași și alți chitarozi“ a susținut la ediția actuală un recital), grup – totuși! – bucureștean; Premiul pentru creație – tulcenilor de la Accent (și ei au fost chemați să-și confirme distincția printr-un recital), iar cel pentru interpretare altui grup bucureștean, Krypton.

Gheorghe Constantinescu în Biblioteca Virtuala a Autorilor Valceni/ #bvaav și #memoriavalceana

La hyperlinkurile din spatele fiecărui titlu de mai jos pot fi accesate lucrările autorului #GheorgheConstantinescu, începând cu cele mai recente și continuând cu volumele publicate din 2014 încoace, reunite acum în cadrul proiectelor #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni/ #bvaav și #memoriavalceana:

• Gheorghe Constantinescu – Rătăcit printre gânduri și amintiri 
• 
  
• Gheorghe Constantinescu – Sub povara crucii
• 
  
• Gheorghe Constantinescu – Satul Mădulari, martor al devenirii mele
• 
  
• Gheorghe Constantinescu – Monografia comunei Cernișoara în Enciclopedia Județului Vâlcea, vol. III. Așezările rurale
• 
  
• Gheorghe Constantinescu – Gânduri, amintiri... vise și trăiri
• 
  
• Gheorghe Constantinescu – Călător prin viață

Buridava romană de la Stolniceni/ Vâlcea

#Buridava romană de la #Stolniceni
viața de după #retragereaaureliană, relevată de descoperirile arheologice ,,la cald” din anii '70
#urmașiiRomei și ai localnicilor (#daciiliberi, în speţă carpii din răsărit, împreună cu populaţia daco-romană rămasă pe loc) continuă să locuiască în aşezare
la sf. sec. III şi înc. sec. IV e.n., încăperile mari ale termelor sînt redimensionate cu ziduri despărţitoare, legate cu pămînt podeaua din opus signinum (un mortar cu cărămidă pisată) e lipită cu lut
pentru că în vechile terme şi în locuinţele din zid (pavate cu mozaic, realizat din mici pişcoturi) nu mai încăpea toată comunitatea, se mai construiesc, în apropiere, bordeie...
>> completare resurse #memoriavalceana anterioare<<

<<
Cercetările arheologice ne pun adesea în faţa unor importante surprize ştiinţifice, necunoscute izvoarelor şi monumentelor sculpturale rămase din antichitate. Este cazul cu reconstituirea desfăşurării războaielor duse de romani pentru cucerirea regatului lui Decebal, evenimente slab cunoscute datorită istoricului Cassius Dio şi interpretării reliefurilor Coloanei lui Traian.

Pe malul Oltului, în faţa giganticului combinat de produse sodice „Govora”, s-a deschis de mai mulţi ani un şantier arheologic, pe locul unde a fost Buridava, tîrg al Buri-lor daci (Buridavensilor - n. V.S.), mai apoi importantă aşezare romană (satul Stolniceni, com. Rîureni, jud. Vîlcea). Cîmpia ce se întinde de aici pînă la bariera sudică a oraşului Rîmnicu Vîlcea, se cunoaşte de veacuri sub denumirea de Cîmpul Rîurenilor sau Cîmpul lui Troian, fiind renumită prin bîlciurile anuale. În afară de drumul cel mare al Oltului, se mai leagă la Rîureni numeroase căi de comerţ, venite din regiunile deluroase argeşene şi vîlcene. Din vremea dacilor se aduceau pe cîmpia de la Rîureni, bolovanii de sare extraşi de la Ocnele Mari, ca să pornească cu carele spre Dunăre, sau cu plutele pe Olt.


La Buridava, săpăturile arheologice au identificat un castru roman, o mare clădire destinată unui comandant, o instalaţie de băi, diferite clădiri publice şi particulare, cuptoare de olari daci şi romani ş.a. Marea noutate a cercetărilor sînt însă numeroasele cărămizi şi ţigle marcate cu ştampilele legiunilor I Italica, V Macedonica şi XI Claudia; apoi cu ale unor trupe auxiliare: Cohors II Flavia Bessorum, Pedites Singulares şi Cohors IX Batavorum. Cu excepţia ultimei, toate aceste unităţi militare făceau parte din armata guvernatorului Moesiei inferioare (nordul Bulgariei). O altă trupă a acestei provincii, menţionată ca fiind prezentă la Buridava, de un papirus egiptean, era Cohors I Hispanorum veterana. Cu ajutorul monedelor şi al unor indicaţii stratigrafice, s-a putut stabili că aceste trupe veniseră în acel loc, la începutul secolului II e.n.

Pentru a se lămuri concentrarea la Buridava a atîtor efective militare (de circa 20 000 luptători) şi calitatea comandantului lor suprem, ne ajută ştampilele cu Pedites Singulares. Era „Garda Pedestră”, de cca 300—500 oameni, ataşată unui guvernator de provincie. În cazul de faţă, este cel din Moesia inferioară, ale cărui trupe apar aici, într-o vreme cînd Dacia nu era încă constituită ca provincie romană. Corpul de gardă Pedites Singulares îl urma peste tot pe guvernator. Cel de la Buridava a staţionat mult timp în acest loc, fiindcă participă la construcţii locale.

Nu încape îndoială că guvernatorul Moesiei inferioare, în calitatea sa de comandant suprem al unor grupe de armate, îşi stabilise cartierul de comandă pe Cîmpul lui Troian, de unde pregătea o însemnată acţiune militară. Şederea lui la Buridava a avut loc în perioada dintre cele două războaie (103—104), după care, împreună cu Traian a pornit asupra dacilor pe valea Oltului carpatic.

Pacea încheiată după primul război (101—102) nu era respectată nici de daci şi nici de romani. Primii sufereau cu greu pierderea din trupul Daciei a Banatului, Olteniei şi Munteniei, iar ultimii se gîndeau numai la aurul din Transilvania. Decebal a trecut primul la represalii, iar romanii i-au răspuns cu intense pregătiri de război. Guvernatorii din cele două Moesii şi-au masat trupele pe malurile Oltului pînă la Turnu Roşu, au controlat pasul Surduc de pe Jiu şi au ţinut ferm în mînă „Poarta de Fier” a Transilvaniei. Podul ce zidea Apollodor, la Drobeta, era un cui înfipt în inima lui Decebal. Guvernatorul din Moesia inferioară — pare-se cel mai ameninţat — îşi fixase cartierul de comandă în gura defileului Oltului. Pe malul rîului, zidise numeroase castre înţesate cu trupe de elită. Printre acestea ridicase la 18 km nord de Buridava, lîngă actualul sat Sîmbotin, cetatea Castra Traiana, nume dat în cinstea împăratului care avea deja pregătit în acest loc cartierul său de comandă. După ce împăratul a trecut Dunărea cu grosul forţelor pe podul lui Apollodor, a străbătut Oltenia pînă la Buridava şi Castra Traiana, de unde, în fruntea unei puternice coloane, a atacat Sarmizegetusa dacică dinspre est.

Toponimicul românesc de azi, Cîmpul Troian (sau „al Troianului”), trebuie acceptat ca o moştenire din cel roman Campus Traiani. În limba latină, campus însemna cîmp-cîmpie, dar avea şi înţelesul de „tabără militară” (expl. Campus Martis, Campus Betriaci). Cît priveşte antroponimul Troianus, el reprezintă forma populară (vulgară) a numelui lui Traianus. Forma Troianus apare înregistrată de către unele inscripţii provinciale şi neoficiale. Pe Cezarul său îl numea astfel şi călăraşul Tiberius Claudius Maximus, atunci cînd afirmă că a adus capul lui Decebal „împăratului Troianus, la Ranisstorum” (vezi Magazin din 23 dec., 1970). În cazul nostru, Troian nu are nimic de-a face cu cuvîntul slav troian, ce însemnează „val de pămînt”, „brazdă” etc. Pe cîmpia Rîurenilor nu s-au ridicat asemenea obstacole militare, fiindcă rolul lor era suplinit de cursul Oltului. Mai amintim şi faptul că în vechile tradiţii populare româneşti, numele cuceritorului Daciei se rostea Troian, şi numai prin cronicarii cunoscători ai limbii latine s-a încetăţenit forma curentă de azi, Traian.

În concluzie: toponimicul românesc Cîmpul lui Troian este o moştenire a latinescului Campus Traiani, adică „Tabăra lui Traian”, rezultată din concentrarea pe acel loc a forţelor puse sub ordinele cuceritorului Daciei, în anul 105 e.n.

Aceeaşi importantă funcţie strategică a deţinut-o Cîmpul Troianului şi în timpul revoluţiei de la 1848. Acum 125 ani, Gheorghe Magheru, căpitanul-general, îşi orînduise tabăra pandurilor săi pe locul unde fusese şi a lui Traian — fără să ştie de aceasta. Sprijinit pe codrii şi văile din jur, Magheru se pregătea să facă faţă armatelor turceşti şi ţariste, care invadaseră ţara. Presiunile diplomatice străine şi sfaturile unor capi ai revoluţiei l-au silit pe Magheru să-şi dizolve tabăra, prea slabă pentru a face faţă oştilor duşmane.

Prin urmare, Cîmpul Troianului a avut un dublu rol istoric în trecutul neamului românesc, în anii 105 şi 1848, deci la naşterea şi redeşteptarea poporului latin din culmile Carpaţilor.

Sursa: <<TABĂRA LUI TRAIAN DE PE MALUL OLTULUI>>/ prof. univ. dr. docent Dumitru TUDOR, revista Magazin nr. 823/ sâmbătă 14 iulie 1973.

Notă-detaliu interesant pentru Vâlcea: articolul este una dintre primele încercări de a lega explicit toponimul „Câmpul lui Troian” de la Râureni de Campus Traiani, adică de presupusul cartier general al lui Traian înaintea campaniei din 105–106. Interpretarea lui Dumitru Tudor a fost foarte influentă, deși unele concluzii au fost nuanțate ulterior (de cercetări arheologice mai recente).


&&&

Castrul de la Buridava,
o fortăreaţă a Oltului

• Descoperirea unor terme romane, printre cele mai mari pe teritoriul Daciei
• După retragerea autorităţilor romane, aşezarea e locuită în continuare de daco-romani şi de dacii liberi veniţi de la est de Olt

Pe malul drept al Oltului, la Stolniceni, la o depărtare doar de 9 km de Rîmnicu-Vîlcea, a fost scoasă la lumină cea mai importantă aşezare civilă romană din zona sud-carpatică. Superlativul folosit se referă nu numai la dimensiunile construcţiilor. Pentru cel ce va păşi în incinta aşezării, coborînd în timp... vreo mie opt sute de ani, pînă către începutul sec. II e.n., impresionante îi vor apărea termele, cu ingeniosul lor sistem de încălzire, cu frumoasele căzi, una semicirculară, alta rectangulară, cu pereţii încăperilor vopsiţi în roşu pompeian. Culoarea este bine păstrată, în pofida timpului şi a permanentei umezeli. Cît despre standardul de viaţă al romanilor, aici avem o mărturie în plus la ceea ce se cunoaşte. Castrul era în apropiere, la vreo 400 de metri mai la sud.

Săpăturile mai ample au început în 1971, sub conducerea arheologului dr. Gheorghe Bichir, în colaborare cu Muzeul judeţului Vîlcea. Anterior, profesorul Dumitru Tudor făcuse o serie de sondaje, indicînd existenţa unor terme mici. Dr. Gh. Bichir descoperă însă termele care, alături de cele de la Micia, se numără printre cele mai mari de pe teritoriul Daciei, iar cele două căzi descoperite sînt, pînă la ora actuală, unice.

Dar s-au scos la lumină nu numai încăperile termelor, cu caldarium, cu frigidarium, cu bazinele de apă, conductele, canalul de scurgere şi pilele de susţinere ca şi acel prefurnium (cuptorul), dar şi monede de la Traian şi Hadrian, vase de ceramică, vase de sticlă şi cărămizi purtînd însemnele legiunilor romane care au staţionat aici şi au construit (legiunile: I Italica, a V-a Macedonica, a XI-a Claudia; cohortele: I Hispanorum, Flavia Bessorum ş.a.). Drumul roman trece pe la vest de castru, urcînd de la Dunăre către Dacia superioară.

— „Da, aici este castrul de la Buridava, amintit în itinerariile antice“ — îmi spune dr. Gh. Bichir, subliniind că e Buridava din epoca romană, spre deosebire de Buridava din epoca dacă, considerată a fi la Ocniţa, deci mai la vest. Prima făcea parte din sistemul de apărare al provinciei Dacia inferior, cunoscut sub numele de Limes Alutanus (fortificaţia Oltului). „În aceste denumiri avem o dovadă a continuităţii dacice, căci şi Buridava şi Alutanus sînt denumirile dacice preluate de romani. Dar nu sînt singurele dovezi descoperite aici. Săpăturile de la Stolniceni demonstrează prezenţa alături de romani a populaţiei autohtone. Mărturie stau vasele tradiţionale dacice modelate cu mîna care, sub influenţa puternică a romanilor, încep să fie lucrate la roată (căţuia dacică, vasul-borcan)“.

Şi tot în săpăturile făcute la Stolniceni apare cu pregnanţă viaţa de după retragerea autorităţilor romane din anul 271. Dacii liberi, în speţă carpii din răsărit, împreună cu populaţia daco-romană rămasă pe loc, continuă să locuiască în aşezare la sfîrşitul sec. III şi începutul sec. IV e.n. Încăperile mari ale termelor sînt redimensionate, făcîndu-se ziduri despărţitoare, legate cu pămînt, podeaua din opus signinum (un mortar cu cărămidă pisată) e lipită cu lut şi, pentru că, evident, nu încăpea toată comunitatea în terme şi în locuinţele făcute din zid (pavate cu mozaic, realizat din mici pişcoturi), se mai construiesc în apropiere bordeie.

— „Aceste mărturii obiective de locuire infirmă afirmaţiile unor cercetători după care teritoriul Daciei după retragerea autorităţilor romane a fost ocupat de goţi (populaţie de origine germanică)“ — îmi spune arheologul Bichir.

Frumuseţea vestigiilor, interesul pe care-l poate suscita chiar în rîndul nespecialiştilor, justifică restaurarea monumentului şi amenajarea unui muzeu.

— „Am construit şi o casă cu două încăperi în incinta şantierului, în care, după terminarea cercetărilor, să se organizeze o expoziţie cu cele mai reprezentative obiecte descoperite aici“.

Dr. Gheorghe Bichir este responsabilul coordonator al cercetărilor arheologice de pe toată valea Oltului şi, în această calitate, ne-a mărturisit:

— „Amenajarea hidroenergetică a Oltului a impus arheologilor obligaţia de a cerceta cu atenţie ambele maluri ale rîului, ceea ce a dus la identificarea a peste 150 de obiective arheologice, începînd din paleolitic şi pînă în epoca medievală. Multe dintre ele reflectă direct perioada de formare a poporului român. De unde şi datoria noastră de a contribui la păstrarea acestor monumente care vorbesc despre originile poporului nostru“.

Sursa: <<DESCOPERIRI ARHEOLOGICE/ Castrul de la Buridava, o fortăreaţă a Oltului>>/ CATINCA MUSCAN, revista Magazin nr. 1001/ sâmbătă 11 decembrie 1976.

>>

Notă despre un detaliu foarte interesant: în 1976, Gheorghe Bichir susţinea explicit că Buridava dacică se afla la Ocniţa, iar Buridava romană la Stolniceni, interpretare care a rămas în linii mari acceptată şi astăzi. De asemenea, articolul este una dintre primele prezentări de popularizare a descoperirii marilor terme romane de la Stolniceni, considerate atunci printre cele mai mari din Dacia.


&&&

Imaginile din colaj una câte una cu descrieri și mai multe informații în conexiune - la această legătură.


___________
#limesalutanus #valeaoltului #daciaromana #Buridava #Arutela #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #UZPR #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #arheologie #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #CastreRomane #ImperiulRoman #bvaav

Rolul mănăstirilor în ,,Istoria Igienei în România”

În ţerile române, bisericile şi mănăstirile sunt în general mai vechi decât oraşele. Înainte de a studia modul de alimentare cu apă a satelor şi oraşelor, trebue să cercetăm modul după care bisericile şi mănăstirile şi-au procurat apa necesară în timpul năvălirilor inimice, când au servit de adăpost locuitorilor refugiaţi în incinta lor.

B. P. Hasdeu spune că până la Alexandru Basarab (1310—1364) au fost în ţară numai biserici, nu şi mănăstiri. Deja bisericile vechi de mir au fost înconjurate cu ziduri, având în incinta lor câte un puţ ori izvor, pentruca în caz de invaziune duşmană să poată servi ca refugiu. Biserica Bucur din Bucureşti, fundată ca bisericuţă de lemn, înainte de a fi acest oraş capitală, edificată de zid de Mircea Vv. Basarab în a. 1416, este aşezată pe o movilă care fusese întărită ca punct de apărare. (Pantazi Ghica).

Ca exemplu mai dăm una din bisericile cele mai vechi, cea din Câmpulung, zidită de Alexandru Basarab ca biserică de mir, iar mănăstirea s'a clădit de fiul său Radu Negru Basarab, 1373—1384 (B. P. Hasdeu). Mănăstirea Câmpulung a fost înconjurată cu două ziduri înalte, tari, formând două curţi concentrice; la spatele mănăstirii curge Râul-Târgului; o portiţă în zidul înconjurător ducea spre râu, dar înlăuntrul curţii interioare avea un puţ adânc vechiu, zidit cu piatră.

În Moldova avem ca exemplu al unei biserici de mir întărite cea din satul Şcheia pe malul Şiretului, fundată de Ştefan cel Mare în 1486 (C. Istrati), şi dintr'o epocă mai înaintată, dela finele evului mediu, una din cele două biserici catolice din Cotnari, despre care zice N. Iorga, după Remondi, că eră zidită de piatră, că în a. 1636 eră bine fortificată, înconjurată cu lemne groase bine legate, astfel că biserica cu cimitirul constituiau un castel.

Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara (VII)

— urmare din 14 mai 2026 —

apostolatul în virtutea Jurământului lui #Hipocrate, în Vâlcea anilor '60
inevitabil, memorialistică provocatoare (și) de profunde introspecții/ întrebări (fără răspuns?)
Ah, voi sănii! Şi voi, cai, voi, cai!/ Numai dracul v-a scornit, mişelul!/ Peste stepă,-n goană, cu alai,/ Rîde pîn’ la lacrimi clopoţelul... toate par aidoma versurilor lui Serghei Esenin; numai stepa nemărginită lipseşte...
De cum vine, doctorul Petria o întreabă pe Silvia: — Ce părere aveţi despre circumscripţia Racoviţa? Silvia, care nu înţelege imediat despre ce e vorba, vrea să se lămurească: — De ce? — Fiindcă, reia medicul-şef, dacă mai doriţi să vă transferaţi în raionul nostru, veţi fi titulara ei de la 1 ianuarie 1962...

Duminică, 17 decembrie 1961

M-am sculat azi dis-de-dimineaţă şi, pentru a nu pierde Rata, plec din vreme spre dispensar. Aci mă caută un om voinic, simpatic, cu profil regulat, ochi îndrăzneţi şi dinţi albi, sănătoşi. Mi se recomandă:

— Sînt oficiantul Ion Ceauşilă de la Topolog. Da’ am casa şi copiii în Găujani. Vă rog să-mi aprobaţi şi mie cererea, ca să lucrez la dumneavoastră.

Avînd nevoie de personal, nu-l refuz.

La 7 şi jumătate urc dîrdîind în camionul descoperit şi, din nefericire, aproape gol. Ce ger, Doamne!

Observ nestingherit peisajul care se perindă maiestuos prin faţa ochilor, în goana maşinii. Drumul glodos şi pietros trece pe lîngă Boişoara, printre chei abrupte şi contorsionate. Culmile se ridică în jur, în trepte de amfiteatru. Spectatori ne sînt arborii răzleţi, gîrboviţi de zăpadă. Cerul e ca de sticlă.

Râmnicu Vâlcea: viaţa economică şi socială în secolele XV-XVIII

În secolul al XV-lea,  ca şi în secolul anterior, cultivarea grânelor, pomicultura, creşterea vitelor mari şi mici, albinăritul şi pescuitul reprezentau sectoarele esenţiale ale producţiei.

a) Economia agrară. Informaţiile oferite de documente, ne confirmă faptul că principala ocupaţie a locuitorilor din Râmnicu-Vâlcea în secolele XVI-XVIII, a constituit-o agricultura. Majoritatea locuitorilor posedau loturi de pământ (moşii, ocine), mai aproape sau mai departe de vatra oraşului¹³, pe care se cultivau cereale, în special grâu şi orz.  Episcopia Râmnicului deţinea importante proprietăţi, nu numai în oraş, ci şi în jurul acestuia, precum şi în alte localităţi din judeţ. În secolul al XVII-lea, prin cumpărări, danii şi moşteniri, proprietăţile din Râmnic se extind, cuprinzând loturi pentru cultivat spre Cetăţuia şi Bujoreni - în nord, spre Malul Alb şi Lespezi - în estul oraşului¹⁴. Inventarul agricol continuă să rămână tradiţional, confecţionat pe plan local sau procurat din târgurile judeţului, de la negustorii transilvăneni: sape, săpăligi, coase, seceri, pluguri cu brăzdar de fier¹⁵.

Pomicultura şi legumicultura. În jurul Râmnicului, se întindeau numeroase livezi de meri, peri, pruni. Se mai plantau caisul, gutuiul, nucul, fiecare pom fructifer având o pondere însemnată în alimentaţia locuitorilor. Aşa cum mărturisesc documentele timpului, în grădinile din vatra satelor, care, mai târziu, vor intra în componenţa oraşului, se cultivau legume şi zarzavaturi şi se sădeau pomi fructiferi¹⁶.

#ConstantinMateescu în #bvaav/ #PlecareaGeneralului

#ConstantinMateescu în #bvaav
#PlecareaGeneralului (2) — #operăliterară care ,,bate filmul”
pasaje memorabile, parțial autobiografice, cu amestec rar de #literatură, #psihologie, #decoristoric și #atmosferacinematografica (#decadență, #memorie, #melancolie, #mister)
«dacă aş fi acceptat propunerea bătrânului poate că astăzi aş fi fost ambasador la Tokio sau New Delhi sau poate chiar ministru de externe, dar nu-ţi alegi tu singur drumul, sau nu întotdeauna, eşti dus de val, manipulat de mecanisme oculte, subterane, iar eu mi-am respectat întot­deauna crezul de a nu plânge pe umerii trecutului...»
«...am construit această ficţiune, ce venea în întâmpinarea speranţelor sau mai degrabă iluziilor pe care mi le făcusem despre tata, după o noapte chinuită de coşmaruri... cu o zi înainte sunasem la uşa unui apartament din Balta Albă îmi deschisese o cuconiţă cu mutră de şobolan de casă... era ostilă... a rămas descum­pănită stătea în prag înfiptă bine pe picioare, decisă să nu cedeze nici un pas după mai multe clipe de nedumerire şi-a revenit, ba chiar a încercat un zâmbet... „Păi dragă domnule, eu domiciliez aici de zece ani şi mă gândesc că trebuie să fie vorba de amanta generalului ce a locuit apartamentul înaintea mea. Dacă doreşti, o poţi găsi la Sfânta Vineri...”...»


&&&


<<Cine n-a văzut o înmormântare fastuoasă ar trebuie să mi se adreseze mie, sunt în măsură să-i dau toate detaliile, fie ele lipsite de semnificaţie, deşi a trecut destulă vreme de la decesul subit al generalului într-un spital de la Şosea, în urma unui neaşteptat atac de cord. Spun neaşteptat fiindcă tata nu fusese niciodată suferind, dacă exclud acele luni când se întorsese în Târg, rănit la umăr în luptele din munţii Tatra.

Sorin Oane/ #PoveștileRîmnicului: Prima poveste medievală a orașului nu este despre Mircea cel Bătrîn

#AtestareRâmnic/ #Buridava 150 d.Hr. / argumente #SorinOane

«prima poveste medievală a orașului nu este despre #MirceacelBătrîn»...
dovada descălecatului ardelean: #BisericaSfDumitru
,,paradoxal”, lăcașul de cult ortodox, franciscan la origine, este situat chiar lângă Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea...
...orașul care își aniversează astăzi atestarea ,,oficială” - 20 mai 1388

Dovada descălecatului ardelean: Biserica „Sf. Dumitru”. Biserica „Sf. Dumitru” este cea mai veche clădire pe care o putem atesta în oraș. Ea este dovada startului ardeleanesc al orașului, inclusiv al unui posibil desant catolic în zonă. Preotul rîmnicean Melete Răutu susține clar ideea că Biserica „Sf. Dumitru” ar fi fost întemeiată de franciscani... în timpul invaziilor bulgarilor catolici (sec. XIII) — se referă la Asănești. Adică știa ceva despre începutul catolic al bisericii. (250) Biserica are o evidentă problemă de datare, iar pictura interioară nu ne poate ajuta în treaba asta fiind realizată mult mai tîrziu. Pictura nu ne ajută, dar ne ajută în schimb arhitectura bisericii.

Arhitectura inițială a Bisericii „Sf. Dumitru" a fost total diferită de cea a bisericilor ortodoxe și ea aparţine perioadei de tranziție de la stilul romanic la cel gotic, fapt cе sugerează că a fost o biserică construită în ultimele decenii ale secolului XIII. De la început ea atrage atenția prin două lucruri: a) a fost o biserică de zid, fapt absolut fapt absolut remarcabil în condițiile în care asemenea biserici apar în Tara Românească după ce aceasta și-a dobândit independența, în 1330 (251) b) este o biserică hală cu turn vestic. Adică, biserica ori era săsească (catolică adică) (252), ori era românească, dar imita perfect bisericile săseşti din Tara Hațegului. De altfel, Hațegul păstrează cele mai vechi biserici din România. Biserica „Sf. Dumitru" din Rîmnic este aproape identică cu biserica hațegană din Strei, tot de secol XII, construită într-un stil gotic timpuriu. Evident, Biserica „Sf. Dumitru" se aseamănă și cu multe alte biserici din Haţeg.

#Volei/ performanța neegalată din #memoriavalceana

în anii '60, un mare profesor/ antrenor îi ,,ridica mingea la fileu” unui mare jucător/ campion...
#LaurențiuStilea > #LauențiuDumănoiu: cum s-au cunoscut, cum au lucrat împreună/ au performat în sportul românesc/ european
despre ,,drumul spinos spre consacrare”, care nu poat fi urmat fără învățătura de la școală, disciplină, idealuri și sacrificii personale...
...dar și despre rolul/ rostul deosebit de instructiv/ educațional/ motivațional (prin adevăratele valori), pe care îl avea #presasportiva ,,anterioară”...

<<
DUMĂNOIU: „PENTRU A DEVENI CINEVA ÎN SPORT ŞI ÎN PROFESIE, TREBUIE SĂ FII UN LUPTĂTOR !“ OR0S: „SĂ ŞTII CÎND, CÎT ŞI UNDE SĂ FACI SACRIFICII!“

Drumul performanţei nu este chiar aşa de neted cum ar părea din tribună, din afara arenei sportive. Cum, dealtfel, nici drumul în viaţă, drumul drept, al deplinei realizări, nu este — şi nici nu poate fi — o simplă promenadă. Împlinirea către care tinde tînărul sportiv presupune învingerea multor dificultăţi, presupune eforturi conexe, renunţări.

Pe acest drum al performanţei sportive — bătătorit, dar veşnic nou — pe care pornesc succesiv generaţiile şi la al cărui capăt nu toţi cei ce pleacă ajung, ne propunem să facem scurte popasuri, la această rubrică, cerînd unuia dintre „călători“ să se dezvăluie cititorului, să privească în urmă şi să judece ei înşişi calea parcursă, să privească înainte, către piscurile rîvnite, care le sînt mai aproape sau mai depărtate, să-şi împărtăşească impresiile, să se sfătuiască, în prezenţa — discretă — a reporterului.

Un prim popas, astăzi, cu voleibaliştii CORNELIU OROS şi LAURENŢIU DUMĂNOIU, componenţi de bază ai lotului olimpic.

OROS: Te-ai gîndit vreodată că o să ajungi un mare trăgător?

DUMĂNOIU: În primul rînd, nu cred că sînt chiar aşa mare. Cert este că mi-a plăcut să fiu trăgător principal. Că sînt dintre cei apreciaţi o datorez şi unei conjuncturi favorabile, aceea de a fi avut norocul să întîlnesc un ridicător foarte bun. Pe... Oros.

OROS: Ce te-a determinat să faci volei?

DUMĂNOIU: O întîmplare. E mult de-atunci. Urmam cursurile Şcolii de muzică din Rm. Vîlcea. Eram înalt, dar ca o umbră de slab. Aşa că părinţii au hotărît să mă dea la sport, să mă mai întremez. Între cursuri şi exerciţiile de pian — cîntam la patru mîini cu cel ce avea să fie primul meu ridicător, Dragoş Popescu — făceam atletism: săritura în înălţime şi alergări. După un timp, atletismul mi-a adus un accident la mînă şi, în convalescenţă, a dat cu ochii de mine prof. Laurenţiu Stilea, care m-a convins să încerc voleiul. Mi se pare că tu ai ales de la început voleiul.OROS: Nu. Şi eu am ajuns în volei tot de la muzică — învăţam vioara — şi de la atletism. Şi tot pentru că părinţii s-au alarmat: mă înălţasem prea mult şi se temeau că nu voi creşte drept. Aşa am ajuns mai întîi în sala de scrimă, apoi la atletism şi, în fine, la grupa de volei a profesoarei Eugenia Junker... După ucenicie, ne-am întîlnit la Dinamo.

Hai la băi!/ Călimănești - Căciulata - Cozia - rev. România Pitorească 1988

DUPĂ 600 DE ANI

Ne aşezasem comod în şezlongurile din balconul camerei 328, a hotelului „Oltul“, şi admiram curgerea imperceptibilă a rîului bordat de maluri betonate, transformat în lac de acumulare, pe unda căruia pufaia surd vaporaşul „Căciulata“, cu cîteva zeci de copii pe punte, porniţi în croazieră pe „marea“ de la poalele muntelui Cozia. Nu mică mi-a fost mirarea cînd dr. Gh. Mămutaru, medic primar la Policlinica balneară Călimăneşti, vechiul nostru colaborator şi prieten, autor al mai multor lucrări de specialitate şi popularizare, printre care „Cura hidrominerală în litiaza urinară“, în loc să-mi vorbească despre binefacerile apelor „miraculoase“ din arhicunoscuta staţiune, îmi oferă un studiu istoric privind cei 600 de ani de la prima atestare documentară a Călimăneştiului. Discuţia care a urmat şi mai ales cele cîteva zile petrecute acolo mi-au creat o imagine cu totul specială despre acest spaţiu înavuţit de natură şi oameni; sejurul la Călimăneşti — Căciulata — Cozia, în orice anotimp, reprezintă o lecţie complexă a artei de a trăi frumos, cu trupul sănătos, mintea limpede şi învăţăminte bogate, de la tinereţe pînă la bătrîneţe.

Viteazul de la Rovine avea 28 de ani cînd a luat în mîini destinele Ţării Româneşti, şi în scurtă vreme voievodul se dovedeşte a fi înţelept cîrmuitor, vestit gospodar, bun organizator de armată şi luptător temut pentru duşmanii gliei strămoşeşti, distins diplomat şi politician, „principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager“, cum îl descrie cronicarul otoman Leunclavius. Imediat după urcarea lui Mircea pe tron (23 septembrie 1386), se pune temelia mînăstirii Cozia, lucrările de zidire începînd în primăvara anului următor; acestea au durat pînă la jumătatea lunii mai 1388, data sfinţirii fiind 18 mai, pentru ca două zile mai tîrziu Domnul să emită hrisoavele prin care acorda danii şi întăriri de proprietăţi noului lăcaş, cel mai de preţ monument al său, aflat lîngă „satul numit Călimăneşti“.

— Aici se găseşte chipul voievodului zugrăvit în naos, pe zidul din dreapta, precum şi mormîntul, în pronaos, al celui numit Mircea I, Mircea cel Mare, Mircea Basarab, Mircea cel Bătrîn şi Mircea „Cozianul“, îmi spunea cercetătorul Gamaliil Vaida, autorul volumului omagial „Cozia, vestită ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare“. Mormîntul său, în formă de sarcofag oriental, lucrat din piatră, a fost profanat de invadatori de cîteva ori. Cine va fi răpit coroana de aur şi podoabele voievodului Mircea, nu ştim. Din capacul original se mai păstrează doar o bucată, în Colecţia muzeistică a mînăstirii; în 1938, s-a făcut după ea lespedea actuală şi s-a dăltuit textul lapidar: AICI ODIHNESC RĂMĂŞIŢELE LUI MIRCEA, DOMNUL ŢĂRII ROMÂNEŞTI, ADORMIT ÎN ANUL 1418.

— Aţi pomenit de profanări şi invazii; vreţi să detaliaţi puţin?

— Aşezat „în calea tuturor răutăţilor“, pe pămîntul românesc s-au dat numeroase lupte între turci, ruşi şi austrieci. Între acestea, şi cea din 1788, cînd otomanii, după cum spune cronicarul Dionisie, au prădat visteria Coziei, au luat cărţi ferecate în argint, odoare, obiecte şi lingouri de aur şi argint, unele bătute cu pietre scumpe, pînă şi porţile mari de fier, duse în cetatea Vidin. După înfrîngerea revoluţiei din 1821, mînăstirea a fost ocupată de turci; icoanele au fost arse, mormintele profanate, pictura murală degradată. O perioadă tristă începe în 1879, mînăstirea devenind penitenciar, anexă a Ocnelor Mari, pînă în 1893. În timpul războiului din 1916—1918, ungurii şi nemţii cotropitori au transformat biserica în grajd de vite! După Unirea cea Mare, au venit însă vremuri bune: în 1928, Comisia Monumentelor Istorice a început refacerea Coziei, dar de abia între anii 1958—1961 a fost restaurată în condiţii optime, pentru ca în 1970, 1977 şi 1983 să fie executate importante lucrări de protejare a clădirilor, de amenajare a muzeului, de conservare şi restaurare a picturilor murale. După 600 de ani, „bătrîna“ Cozie se află îmbrăcată în mantie nouă, ca o tînără mireasă, al cărui cortegiu modern îl formează chiar Complexul balnear Cozia şi apele unduitoare ale lacului hidrocentralei Cozia-Turnu.

APĂ „PUCIOASĂ“ ŞI DISTINCŢII

Părăsim Cozia şi ne întoarcem la hrisoavele de care-mi vorbea medicul Gh. Mămutaru. În ele se află prima atestare a Călimăneştiului. Aşezarea exista, în acel an 1388, şi începuturile ei se pierd în negura vremii. Zona întreagă (depresiunea Jiblea-Berişlăveşti), aflată la poalele munţilor Cozia şi Năruţiu, la altitudinea de 280 m, cu dealuri şi lunci, păşuni şi păduri, cu apa Oltului bogată în peşte, va fi fost locuită de daci; la venirea romanilor, în poiana de la Bivolari exista o aşezare puternică, în apropierea căreia, sub împăratul Hadrian (117—138 e.n.), s-a ridicat castrul de piatră Arutela (sau Alutela, de la denumirea latină a Oltului — Alutus). Romanii, cu grija lor permanentă pentru sănătatea minţii şi a trupului, au construit aici şi băi (terme), folosind apele minerale sulfuroase termale, de un real folos reumaticilor. Cu toate vicisitudinile, aceste băi au funcţionat pînă la începerea lucrărilor hidroenergetice din poiana Bivolari (1977). Vestigiile străvechiului castru au fost amenajate în anul 1984, oferind astăzi unica imagine de acest gen din ţara noastră.

Staţiunea are un climat temperat continental, fără schimbări bruşte de temperatură şi umiditate. Vînturile dominante sînt cu direcţia nord-sud, pe culoarul Oltului, de intensitate mică. Are peste 1900 de ore însorite pe an.

Factorii terapeutici: ape minerale sulfuroase, clorurato-sodice, calcice, magneziene, cu o concentraţie de 0,43—17,7 g o/oo, clasificate în două grupe: reci, sub 20°C, pentru cura internă, şi calde, peste 40°C, pentru cura externă; climatul temperat este, de asemenea, factor terapeutic.

Instalaţii moderne de cură. La Călimăneşti se află secţia clinică a Institutului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie. La Căciulata funcţionează un sanatoriu pentru copii (6—16 ani) cu sechele după hepatita epidemică şi un sanatoriu pentru silicoză. Complexul balnear Cozia este un unicat, pe profil, din România.

Indicaţii terapeutice: afecţiuni digestive, renale, reumatismale, metabolice, alergice şi profesionale.

— Despre folosirea apelor minerale din zona Coziei, remarcă interlocutorul, se vorbeşte pentru întîia oară în prima jumătate a secolului al XVI-lea, într-o lucrare hagiografică din vremea lui Neagoe Basarab, cum că „acolo cură piatră pucioasă“. Un veac mai tîrziu, Matei Basarab avea la mînăstire o cadă, în care făcea băi cu apă termală, pentru a-şi alina suferinţele din oase.

Aceste izvoare sînt analizate chimic în anul 1830, de către doctorul C. S. Siller, publicînd rezultatele în „Curierul românesc“. Mai tîrziu, printre cei ce au cercetat calităţile terapeutice ale acestor ape a fost şi dr. C. Davila; rezultate încoronate „cu cel mai briliant succes“ şi cu propunerea ridicării a „vreo 50 de încăperi de băi şi alte atîtea osebite încăperi de locuinţă“.

Multisecularul sat Călimăneşti, devenit în veacul trecut staţiune balneară, este astăzi un oraş modern, aflat în plină expansiune urbanistică, cu o puternică bază economică şi comercială şi un bazin turistic de prim rang în judeţul Vîlcea. În ultimele decenii, vechile izvoare au fost reamenajate, s-au forat altele noi, pînă la considerabila adîncime de 3250 m, a căror temperatură se ridică la 87°C! Concomitent s-au construit complexe balneare la Căciulata şi Cozia şi a fost modernizat Pavilionul Central din Călimăneşti.

— Dintre toate noile dotări, spunea Marin Sandu, directorul staţiunii, merită apreciată în mod deosebit „trefla arhitecturală“ formată din hotelurile „Căciulata“, „Cozia“ şi „Oltul“, fiecare cu cîte 400 de locuri-cazare, pensiune-restaurant, săli de lectură, bibliotecă, club ş.a.m.d. Ele sînt legate prin baza de tratament, avînd următoarele secţii: băi sulfuroase la cadă, hidroterapie, electroterapie, aerosoli, masaj, săli de gimnastică, piscină, saune şi un bazin în aer liber cu apă sulfuroasă termală, precum şi o buvetă pentru izvoarele minerale de cură internă şi terenuri de sport.

Călimăneşti — Căciulata — Cozia este o staţiune pentru toate anotimpurile. Aici sosesc turişti de pe toate continentele — în decembrie 1981 a poposit şi primul grup din Australia. Anual, zeci de mii de oameni îşi caută sănătatea în această salbă de ape miraculoase şi în special „fabricanţii de pietre“, cum li se spune bolnavilor de litiază urinară. Cura hidrominerală poate fi profilactică sau terapeutică; ea este indicată după toate tipurile de intervenţii urologico-chirurgicale şi se asociază celorlalte mijloace terapeutice. Am întîlnit suferinzi care aici se tratează de ani de zile, scăpînd de bisturiu şi de durerile atroce, prevenind recidivele. Toţi pacienţii au avut numai cuvinte de laudă la adresa crenoterapiei, a condiţiilor în care se face şi a ambianţei generale din staţiune. Hoteluri, vile, campinguri, piscine termale în aer liber, monumente istorice şi ale naturii, trasee montane, ştranduri, insula Ostrov, posibilităţi multiple de agrement, edificii de cultură, excursii etc., toate sînt la dispoziţia oaspeţilor veniţi de pretutindeni. Gospodarii oraşului balnear se mîndresc cu numeroase distincţii, primite în întrecerile socialiste dintre localităţi, printre care la loc de frunte este Ordinul Muncii clasa I-a, obţinut în 1975, singura staţiune din ţară onorată cu această înaltă distincţie!

La poalele muntelui Cozia, pe malul unui rîu transformat în lumină, într-un loc veşnic de prezenţa Marelui Voievod Mircea, din ape subpămîntene dătătoare de viaţă, întinereşte mereu un oraş multisecular, spre binele şi sănătatea oamenilor acestui pămînt.

VALENTIN HOSSU-LONGIN

>>

Sursa: ,,România Pitorească”/ revistă editată de Ministerul Turismului/ nr. 11 (203)/ noiembrie 1988.

Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara (VI)

— urmare din 30 aprilie 2026 —

Joi, 7 decembrie 1961

La Boișoara îmi iese în cale ca de obicei domnu’ Roșianu. Îi dau în primire rucsacul și dînsul se minunează de greutate :

— Iar ai cumpărat cărți, domnule doctor !

— Deh ! domnul Roșianu... Fiecare cu păsărica lui...

După vreo două ore de moțăială, încep consultațiile. Înfiorător de mulți pacienți!

Pe la 3 fără un sfert năvălește Sanepidul peste noi. E prima inspecție pe care-o suport, de cînd sînt medic de aici. Îmi rog pacienții să mai aștepte puțin pentru a putea fi la dispoziția inspectorilor, doctorii Butan, Luscalu și Desliu. Întrebările plouă:

— De ce n-aveți foc?

— Pentru că n-avem lemne...

— Dați-mi, vă rog, situația pelagroșilor din comuna dumneavoastră!

— Poftim situația pelagroșilor.

— Cum stați cu evidențele primare?

— Prost, tovarășe doctor, prost... Ex nihilo, nihil, dar sper că mîna deocamdată...

La vaccinări, am pus-o de mămăligă!

Cam prea mulți nevaccinați antidifteric!