Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara (V)

— urmare din 8 aprilie 2026 —

Vineri, 1 decembrie 1961

Dimineaţa mă trezesc pe la 7. Lenevesc în pat. Citesc din Gitter şi Heilmeyer şi constat cu uimire că unele ana­lize uzuale pe care le cunosc şi eu (care nu-s nici Gitter, şi nici Heilmeyer!) lipsesc din carte. Am să revin cu creio­nul în mînă.

Cînd dau să trec Boişoara, mă opreşte din fugă o fe­meie. Mă întreabă sfioasă, folosindu-1 des pe „dacă nu vă supăraţi“, dacă n-ar fi posibil să vin să-i văd un copil, și se scuză : „Fiindcă ştiu că azi m-aveţi serviciu“. Pentru prietenii mei boişoreni e „serviciu“ numai dacă stau la dis­pensar. Cînd alerg pe teren, dintr-un sat într-altul, nu-i serviciu... Bine impresionat de modul de-a întreba, cît şi de faptul că-i informată precis de programul nostru de muncă, n-o refuz. (N-aş fi refuzat-o nici altminteri...)

— Să „merem“, femeie!

Copilul are o rinosinuzită purulentă. Trăiască anti­bioticele!

Concluzie: la Boişoara medicina nu se face numai cu capul, ci şi cu picioarele (drumurile fiind din cale-afara de lungi!). Aş putea cumula, cu mult succes, și funcţia de poştaş. Să nu fac propuneri la raion în acest sens?

•

La dispensar mă ia la refec o femeie pe care n-am mai văzut-o pînă acum. Sînt împreună cu amîndoi sanitarii, cu care mă întîlnisem întîmplător, pe teren.

— De ce nu vă faceţi datoria? zice. De ce nu staţi la dispensar şi vă plimbaţi?

Văzînd-o cu gura mare, o reped. Intrăm cu toţii în dis­pensar, repartizam sarcinile pe categorii şi le împărtim pe din trei. Azi nu-i zi de consultaţie, dar, afară fiind coadă, lăsam cîte un om sa se strecoare. Cu o ureche trag la ce-mi povesteşte bolnavul, cu alta la calculele pe care le face Dan privind situaţia statistică lunară. Domnu’ Roşianu liniază tabelele.

Jurnalul unui prizonier de război/ Roman Dumitru (1915-1998) în PDF

#ZiuaVeteranilordeRazboi în #bvaav
jurnal de #prizonier în #URSS, integral în PDF ,,Salutări din prizonierat!” > carte poștală trimisă acasă de dincolo de Munții Ural
au fost (...) care au ajuns pana la Polul Nord, în Vladivostok, la granita cu Japonia...
Doamne, ce mai povesteau! Te lua frica (...) au ajuns de au mâncat si carne de om! Au trecut prin multe alte greutati. Zăpada de doi metri, ger de minus 50 de grade. Pe acolo trăiau
numai eschimoși...

«...cât am fost în armată nu a primit nici un ajutor din partea statului român care conducea pe acele vremuri țara. Așa că după opt ani de cătănie și prizionerat pe acele locuri străine departate m-am întors și eu acasă plin de păduchi și mort de foame având ca greutate 38-40 kgr...»

<<

Despre acest JURNAL

«15 Ianuarie 1946. Pentru ca să nu uit necazurile, mizeria, foamea, păduchii, bolile (bolnav) prin câte am trecut, ca tifosul, gălbinarea, bolnav de plămâni (aprindere), malaria (friguri), bolnav de diarie chiar şi dezinterie, până şi râie am avut pe noi, toate aceste boli au venit asupra noastră, cei care am fost pedepsiţi de soartă nu din cauză că am fost leneşi şi nu neam curăţit, (ci) din cauza mizeriei şi a foamei care sa abătut asupra noastră şi vreau să arăt urmaşilor mei, cu toate că nu eram căsătorit la scrierea acestor rânduri şi nu ştiam ce familie voi avea în cursul vieţii mele deoarece vreau să amintesc, ca să nu trec cu vederea, până am avut ca greutate 38-40 kilograme nu a fost chiar aşa de uşor pentru că aceste greutăţi le-au suportat sute şi mii de vieţi omeneşti care, parte din ei, nu au mai avut fericirea ca să-şi mai vadă familiile. Şi cei necăsătoriţi, chiar cum am fost şi eu, nu a fost chiar aşa de uşor în cei opt ani de cătănie, dintre care aproape un an şi jumătate de front, trei ani şi opt luni în lagăr, afară de concentrări şi activitatea în ţară.

Aşa că după venirea mea acasă am procurat acest caiet şi m-am apucat a scrie filă cu filă, mai cu seamă iarna, când dispuneam de timp mai mult, deoarece până a mă căsători nu am fost aşa de ocupat cu treburile familiale, ca să nu am timp de scris. Aşa că această filă şi câteva în continuare am scriso până a mă căsători şi dacă m-am căsătorit, le-am dat uitării în fundul unei lăzi (caiet) pe care am început din nou a scrie. Am procurat acest caiet după venirea mea acasă şi i-am pus data de mai sus, aşa că în iarna lui 1946 am avut timp de am scris 10 sau 15 file deoarece nu am avut serviciu şi dispuneam de timp mai mult scriam poate câteva rânduri pentru a rămâne ca amintire urmaşilor mei, pentru a fi cetită şi de alţii pentru a se vedea prin câte greutăţi poate trece câte un om. Roman Dumitru»

Citind caietul-jurnal al lui Dumitru Roman, adică al Uncheşului Loleş, m-au încercat sentimente contradictorii.

Pe de-o parte, de emoţie, înfrigurare şi nerăbdare, izvorâte din dorinţa de a-i „sorbi” dintr-o suflare slova, încărcată cu detalierea atâtor întâmplări şi trăiri proprii.

Sorin Oane/ #PoveștileRîmnicului cu #negustori

«

Negustorii 

Cîteva cuvinte despre partenerii comerciali ai negustorilor rîmniceni și despre situația drumurilor vilcene în epoca modernă.

Scurtă notă introductivă. Comertul precapitalist de secol.XVII dispunea de o resursă morală fundamentală: încrederea reciprocă a partenerilor de afaceri (fabricanți, negustori şi clienți). Deci...

• Fabricanții cunoşteau personal pe negustorii care se aproviziona de la ei şi le apreciau solvabilitatea, adică posibilitatea de a plăti corect şi la termen. De exemplu, dacă era vorba de un fabricant străin, acesta ştia care sînt articolele care se cereau în ţara clientului său şi de ce cantităţi era nevoie.

• Negustorii cunoşteau la rîndul lor întreaga clientelă şi ştiau în mod aproximativ care sînt articolele de care aceasta avea nevoie.

•  Clienții aveau şi ei o serie de particularități bine definite: era puțini şi aveau un stil de viaţă liniştit, patriarhal, şi practicau sistemul plăţii peşin.

Partenerii comerciali. Comerțul rîmnicean a avut o evoluție predictibilă. Inițial a funcționat pe relația cu Ardealul, pivotînd în jurul Sibiului. Negustorii sibieni erau şi ei prezenți tot timpul în tîrgurile şi bîlciurile rîmnicene. Ei făceau negot, în special, cu articolele lor de meşteşugărie. Rîmnicenii exportau spre Sibiu produsele lor: grîu, sare, ceară, miere, vite, piei de animale etc.

Maicile Gologan sau monahismul trăit la absolut

<<
Cine cercetează cu atenție istoria monahismului românesc din secolul trecut descoperă chipuri de călugări și monahi de mare ținută intelectuală, cu o viață duhovnicească impresionantă. Adevărate per­sonalități, arhimandrita Olga Gologan și stavrofora Teodosia, sora ei, rămân ca niște lumini pentru cei care pășesc astăzi pe calea jertfirii sinelui.

La începutul secolului trecut, în București, lângă Biserica Cașin de lângă Arcul de Triumf se afla un leagăn de copii orfani, „Sfânta Ecaterina”, patronat de Regina Elisabeta. Directoarea acestui așezământ era o monahie, maica Epiharia Moisescu (Gologan). Pregătirile de Primul Război Mondial au făcut ca acesta să fie mutat din Capita­lă la Mănăstirea Bistrița de Vâlcea. Aici mai erau doar patru pă­rinți călugări în vârstă, care au fost mutați apoi în Mănăstirea Tismana. În Bistrița, leagănul a primit o nouă formă de or­ga­nizare, devenind Societatea „A­coperământul Maicii Domnului”.

De la această dată (1912), fosta lavră de călugări, întemeiată de ctitorul craiovean Banu Barbu, a fost transformată în mănăs­tire de călugărițe, trecând sub Ministerul Învățământului de Stat patronat de regină, capela deservind nevoile religioase ale elevilor.

Cella Delavrancea la propriul centenar

🔴 la  #Băbeni*, în #Vâlcea, primăvara ,,e cea mai sprintenă şi mai jucăuşe din lume, iar frunzele de stejar, mai verzi decît tot verdele verii..."

🔥 fotografiile şi textele scrise în tinereţe ne-o prezintă pregătită de la bun început să străbată fără odihnă un drum atît de lung 👉 copila pozează şăgalnic, singură, cu membri ai familiei sau în grupuri mai mari: adolescentă, priveşte melancolic — într-o rochie albă, lungă, strînsă pe talie — nemărginirea mării 👉fotografiile din anii tinereţii aduc, sub o înfăţişare plină de vigoare, mărturia deplină a forţei biologice şi spirituale cu care a reuşit sa depăşească toate obstacolele veacului său: în drumeţie, pe plajă. întinsă pe nispul fierbinte, cu capul în palme, scrutînd parcă infinitul, gata să ia startul într-o alergare, mereu senină, surîzătoare, trăind cu voluptate fiecare clipă pe care viaţa i-o oferea întîlnirile din locuinţa lui #BarbuDelavrancea, în care „vibra dragostea pentru artă în toate formele ei — literatura, muzica, pictura — iar flacăra patriotismului nu se stingea niciodată"

>> completare resurse #memoriavalceana
în conexiune <<

<<
15 decembrie 1867. Se năştea la Bucureşti, în atmosfera de aleasă ținută spirituală din casa dramaturgului Barbu Delavrancea, prima dintre cele patru fiice ale sale. Eu pot să spun că de la vîrsta de doi ani am crescut în muzica lui Chopin, admirabil cîntat de mama", îşi amintea, în anul 1960, Cella Delavrancea.

Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XIII

— urmare din 3 aprilie 2026 — 

culege/ înregistrează pe benzi peste 50 de melodii şi texte noi din #Olteniadesubmunte

turneul din urmă (neterminat) cu #TarafulGorjului, de 72 zile, în toate oraşele ţării, cuprindea „Potpuriu de sîrbe gorjeneşti“ „De-ar şti dorul ce ştiu eu“ „Sîrba ca pe lunca Tîrnavei“ „Uşor, puiule, uşor“ „Învîrtita“ „Joc din Banat“, „Hai, mîndre pitiş-pitiş“ „Foaie verde iasomie“ „Deasupra capului meu“ „Se ceartă bradul cu plopul“ „Horă şi sîrbă ca din cimpoi“ „Foaie verde bob de linte“ „Mîndruţo, mi-e dor de tine“ „Voinic necăjit“ „Foaie verde micşunea“ „Dragostea din ce se-ncepe“, „Sîrba lui Tudor din Vladimir“ „Coborîi din deal la vale“ „Lăstărel de peliniţă“ „Sîrba repezită“ „Spune-mi, mamă, ce să fac?“ „Învîrtită şi brîu din Banat“ „Te văzui, neică la poartă“ „Afară plouă şi tună“ „De-ai fi, lună, vorbitoare“ „De cînd sînt pe lumea asta“ „Mărie, Mărie“ „Viorea, viorea rea“...

în descrierea colajului alb-negru alăturat, o excelentă ,,radiografie” (bazată pe testimoniale) a celor doi ani, ultimii din viață, petrecuți de cântăreață în reședința Gorjului «toată lumea i se adresa cu apelativul „Doamna Maria”, fără excepţie, chiar şi organele de partid şi de stat ale vremii»...

CAPITOLUL XIII/ LA MASA TĂCERII

Filonul folclorului de la Gorj 

La începutul anului 1961, Maria se hotărăşte să încerce punerea în practică a planului schiţat de ea de multă vreme: să-şi dedice întreaga activitate cîţiva ani într-o regiune a ţării, spre a izbuti să creeze o orchestră populară model, care să desluşească linia de interpretare a folclorului vechi şi nou, selectînd solişti vocali dintre elementele tinere cu aptitudini pentru cîntecul românesc.

În memoriul prezentat Ministerului învăţămîntului şi Cul­turii, Maria declară că ia asupră-şi sarcina „de a iniţia şi a supraveghea soliştii tineri în ceea ce priveşte ţinuta scenică şi interpretarea vocală, ca astfel să poată îmbina talentul lor cu autenticitatea şi pitorescul regiunii, fără să li se clintească curajul de a prezenta această autenticitate cu tot izul şi stilul adecvat, în aşa chip, ca toată producţia lor să fie ridicată la treapta adevăratei arte ţărăneşti”.

Autoarea memoriului indică fostul judeţ Gorj ca regiune propice aplicării rodnice a planului propus, întrucît descope­rise acolo „un filon folcloristic, cristalizat din încrucişarea melodiilor olteneşti cu melodiile bănăţene şi munteneşti”, filon din care năzuieşte să extragă cîntece inedite.

Memoriul, cuprinzînd expunerea principială şi practică a planului de lucru, este aprobat fără rezerve de Minister. Aceeaşi caldă solicitudine o întîmpină ulterior şi din partea Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă şi a conducerii Insti­tutului de Folclor, care referă elogios asupra planului prezen­tat de Maria Tănase.

Gheorghe Dumitrașcu/ ,,Frecvenţa elevilor şi cantinele şcolare”

<<
Baza materială a învăţământului, în această perioadă, cunoaşte o uşoară îmbunătăţire prin creşterea numărului de localuri de şcoală din investiţii bugetare locale sau centrale, precum şi prin închirierea unor spaţii particulare sau oferte gratuite, în propria locuinţă, venite din partea unor dascăli sau a unor binevoitori, fie proprietari sau simpli gospodari. Cu toate aceste modeste deschideri, care constituiau paşi înainte pe calea progresului învăţăturii de carte, totuşi, mulţi părinţi nu-şi trimiteau de bună voie copiii la şcoală. Persista în mentalul săteanului că munca în gospodăria lui, cu contribuţia tuturor membrilor familiei, aduce foloase mai multe şi imediate pentru existenţa sa decât participarea copiilor la şcoală.

Căutând prin toate mijloacele să găsească acea cale care să sporească numărul elevilor pentru „popularea şcolilor rurale” şi cercetând în profunzime cauzele pentru care sătenii manifestau reţineri în a-şi da copiii la şcoală, Spiru Haret surprinde caracterul prea teoretic al învăţământului din acea vreme şi distanţarea lui de nevoile imediate şi de perspectivă ale ţăranului. Deci, activitatea practică trebuia să constituie pivotul de legătură trainică, prin care învăţătorul trebuia să se apropie de săteni, iar copiii să fie atraşi către acea învăţătură pe care puteau s-o priceapă şi teoretic, dar mai ales s-o aplice practic în gospodăria părinţilor.

Din analiza numeroaselor petiţii ale sătenilor, prin care se invoca păsuirea lor de amenzile şcolare, rezultă că nu reaua voinţă, ci sărăcia în care se zbăteau este cauza principală pentru care cei mai mulţi părinţi nu-şi dau copiii la şcoală. De aceea, pentru a veni în sprijinul sătenilor nevoiaşi, Spiru Haret încurajează prin numeroase adrese şi circulare acele persoane binevoitoare de a ajuta elevii săraci în diferite chipuri. Apelurile sale sunt auzite de mulţi, dar ascultate de puţini.

Balul Societăței ,,Unirea” a comercianţilor din Drăgășani/ ,,Timpul”/ ian. 1892

1892/ #bal la #Drăgășani

răpitoare chipuri (de #nimfe) stră­luceau la lumina lustrului din mijlocul plafondului...

d-şoara Scărlătescu, o gentilă blondă cu ochii d’azur d-şoara Paraschivescu, ne­întrecuta danţatoare într’un frumos cos­tum crème d-şoara Grigorescu, una din frumuseţele Vâlcei în écru d-şoara Mitu­lescu în costum naţional (...) şi alte multe nimfe ce’mi scapă din memorie...

printre d-nǐ vedeam pe d. Petcu loan, preşedintele societăţei și al balului, Geor­ge Serbănescu, vice-preşedinte, d-nii C. Iliescu şi N. Săndulescu, casierii socie­tăţii, Teodor Toncovicǐ şi Bratu, secre­tari, M. Săndulescu, Nicolae Ioan, Năieă Petcu, Solomon Celereanu, D. Şerbănescu; Dimitrie Constantinescu, primar al oraşului, Muntenescu, sub-prefect...

>> completare/ actualizare

resurse #memoriavalceana anterioare <<

<<În seara de 25 Ianuarie societatea Unirea comercială din Drăgăşani a dat un bal în folosul sporireǐ fonduluǐ seŭ. La acest bal splendid şi pe deplin reuşit a luat parte toată societatea Drăgăşeneană. Sala Gusti Kalbech, foarte frumos decorată şi iluminată, înfăţişa un ade­vărat aspect feeric.

La orele 9 seara toată lumea era a­dunată în somptuasa sală, simţindu-se prea veselă că se află la asa superbă petrecere. Balul şi neoboselile tuturor membrilor au fost la apogeul lor şi încorona cu deplin succes. Mai toate casele comerciale şi industriale din stră­inătate (Paris, Viena, Berlin etc.) cum și din ţară, au cumpărat bilete de peste 2000 lei căror ne grăbim ale aduce o­magiile noastre. Venitul balului a fost de peste 3000 lei.

Printre răpitoarele chipuri ce stră­luceau la lumina lustrului din mijlocul plafonduluî putem cita pe d-nele: Costică Păunescu, regina valsului, în toaletă cenuşie, d-na Ana Tesio, fermecătoare în negru cu roz, d-na St. Filipescu, într’o frumoasă toaletă de mătase grenat, d-na C. Costache, foarte elegantă în negru, d-na G. Serbănescu, simpatică în cenuşiu cu un frumos şorţ de mătase albă, d-na G. Filipescu purta o prea frumoasă toaletă neagră garnisită cu dantelă de Chantilly, d-na Sultana Marinescu în negru cu alb, d-na Gherman purta un costum prea elegant cenuşiu, d-ra Seviţa Ionescu, gentilă brunetă în negru, d-na Nicolae loan în cenuşiu cu negru, d-ra M. Săndulescu în costum de mătase cenuşie cu dantelă neagră, d-na Nae Săndulescu în costum na­ţional, doamna Mitulescu, neobosită dănţuitoare în costum naţional, d-na Toncovicǐ, în costum national, d-na Constantinescu în cenuşiu, d-nele Rădulescu, Stănescu în costum national, d-na I. Iliescu etc.