TRANSILVANIA ÎN OPERA LUI SADOVEANU
Fără îndoială că, dintre toţi moldovenii, Mihail Sadoveanu este cel mai moldovean. Opera sa se confundă cu valea Moldovei şi lunca Siretului. „Toată Moldova, spune Ibrăileanu, e vioara pe care cîntă Sadoveanu”. Dar la fel cum Ceahlăul îşi roteşte umbra pînă departe peste ţinuturile învecinate, tot astfel şi Sadoveanu s-a îndreptat, ca o floare senzitivă, şi spre celelalte regiuni ale ţării, zugrăvindu-le frumuseţile într-o vastă şi pitorească geografie literară.
Folosind ani de zile „falsa vînătoare şi falsul pescuit”, în tovărăşia oamenilor de breaslă şi de artă, Sadoveanu a dăruit literaturii noastre — drept trofee — nenumărate pagini pline de frumuseţi nepieritoare, cuprinse în volumele Împărăţia apelor, Ţara de dincolo de negură, Valea Frumoasei, Nada Florilor ş.a.
După primul război mondial, Sadoveanu a cunoscut şi locurile mai îndepărtate din Transilvania, văzînd astfel cum trăiesc oamenii din „toată Dacia veche”. Primii paşi i-a făcut în partea nord-vestică a Transilvaniei, la Oradea, Beiuş, Vaşcău, şi în alte cotloane, descoperind cu plăcută surprindere asemănările în portul şi graiul acestor locuri, cu cele de pe Valea Bistriţei. El înţelege astfel mai bine originea moldovenilor, care „sînt strănepoţii păstorilor ardeleni”, dar şi aspectele esenţiale ce fac unitatea spirituală a neamului nostru. „Vînătorile mele mi-au adus şi alte cîştiguri, anume cunoaşterea limbii poporului nostru de pretutindeni, a poeziei şi cîntecelor bătrîneşti, a tradiţiilor şi datinilor, a tot ceea ce face unitatea neamului nostru de la Oradea, Deva, Mureş, pînă la Ceahlău şi Valea Bistriţei”. (Raiul, p. 5).
În toate aceste călătorii prin părţile Crişurilor, Sadoveanu se îndeletnicea şi cu însemnarea vorbelor speciale cu care-i era obişnuită urechea de copil, vorbe în care vedea „rude de demult şi de departe”. „Nu bihorenii vorbesc ca noi, conchide Sadoveanu, ci noi vorbim ca bihorenii. Ei sînt cei mai vechi, alcătuind aşezările de baştină” (Mărturisiri, p. 165).
În primăvara anului 1934 Sadoveanu va face „primii paşi” în Valea Frumoasei, loc de plăcute retrageri la păstrăvi şi cerbi. Acolo, la Branişte, între Sălane şi Frumoasa şi-a construit Sadoveanu mai tîrziu, o nouă „casă a liniştii”, numită la „Bradu Strîmb”, după ce în toamna anului 1936 părăsise liniştea Copoului, stabilindu-se în vacarmul Capitalei. Aici a găsit scriitorul o a doua Moldovă. „La Valea Frumoasei, scrie Sadoveanu, e ca şi la Ceahlău şi Rîşca”. (Valea Frumoasei, p. 12). „La Bradu Strîmb ne-am lipit de peisaj şi am fost la rîndul nostru adoptaţi. Am rămas însoţiţi cu brazii, cu sălbătăciunile, cu apa Sălanelor şi a Frumoasei, iar spre asfinţit cu Şureanul şi Patru”. (Poveştile de la Bradu Strîmb, p. 21, 200).
Preţioase informaţii despre legătura ce s-a stabilit între Sadoveanu şi natura din Munţii Sebeşului, găsim nu numai în operele maestrului (Valea Frumoasei, Ochi de Urs, Poveştile de la Bradu Strîmb, Raiul, Istorisiri de vînătoare), ci şi în cele două articole semnate de Ionel Pop — „Ionel Nemo”, des amintit de Sadoveanu — publicate în Viaţa românească (1963): „Primii paşi ai lui Sadoveanu pe Valea Frumoasei” şi „Oameni de la Valea Frumoasă din scrierile lui M. Sadoveanu”.
Din opera lui Sadoveanu aflăm şi despre plăcutele momente petrecute de scriitor în Valea Ierii (Turda) în tovărăşia filologului G. Giuglea şi a lui Yves Auger, traducătorul capodoperelor Hanul Ancuţei şi Amintiri din copilărie. În 1939 Sadoveanu va gusta liniştea vechii aşezări brîncoveneşti de la Sîmbăta de Sus şi va urca la vînătoare de capre negre în Munţii Făgăraşului, în tovărăşia unor iscusiţi vînători localnici, ca Dănilă Vasu din Arpaş, de unde va trimite oraşului de la poale cunoscuta „închinare”:
Drumuri... E timpul drumurilor!
În şesuri atîrnă perdeaua fumurilor.
Pe ţancuri flutură veac de cremene,
Pîrăul şi cerul curg gemene.
Ci ai rămas sub vechea lege,
Făgăraş, cuib al zăganilor
Şi al străbunilor!
(Vechime, p. 162)
Drumurile care puseseră stăpînire pe Sadoveanu în aceşti ani, îl poartă apoi pe culmile înalte ale Harghitei şi Gurghiului (Modoraş), coboară spre Cheile Bicazului, „strîmtoare de tunete şi de păreţi de stîncă lucie, de întunecime şi azur cătră ţara Moldovei”. Pe malul Lacului Roşu, Sadoveanu sorbea peisajul, transcriindu-şi gîndurile: „Socotesc acest moment — august 1939 — ca un punct de maximă lumină a peisajului. L-am absorbit şi-l port în mine; va dura în mine cînd el în realitate nu va mai fi; apoi nu voi mai fi eu; şi din amîndoi nu ne va mai găsi decît vestigiul acestor rînduri”. (Vechime, p. 242).
...și 
dacă în 1924 opoziția atribuia (aproape) toate dificultățile guvernării liberale incompetenței și abuzurilor acesteia, experiența guvernării din 1931–1932 a demonstrat că multe dintre problemele României aveau cauze structurale...
m-a amuzat o frază de-a lui Roșianu; m-a uimit finețea de gîndire a unui copil de 5 ani și m-a înduioșat o pisică 
