#AndreiPandrea #MediclaBoișoara (XII)

Urmare din 13 august 2026  

Duminică, 1 aprilie 1962

Nu știu cum s-a potrivit, dar și în Găujani ultimele gospodării au fost tot în număr de 50. Deși e 1 aprilie — ziua păcălelilor —, acesta-i adevărul!

Ne simțim eliberați ca de sub o grea povară. Cert e că ducerea la bun sfîrșit a unei astfel de acțiuni, în numai trei oameni și-n timp de numai 21 de zile, e un examen trecut cu succes. Merităm deci felicitările pe care ni le... acordăm singuri!

Marți, 3 aprilie 1962

Sosesc tîrziu de la Rîmnicu-Vîlcea, de unde am adus salariile. N-am răbdare pînă mîine și, cu mormanul caietelor în față, încep să fac bilanțul. Dar, obosit, ...adorm.

Miercuri, 4 aprilie 1962

Continuu ce-am început ieri...

După-amiază sînt gata. Pot afirma din proprie experiență :

În Boișoara trăiesc azi 3353 de locuitori, 1618 (adică 48,56%) sînt bărbați și 1735 (adică 51,44%) sînt femei.

Pe sate, locuitorii se repartizează astfel : 1250 de suflete locuiesc în Găujani, 1139 în Boișoara și 964 în Bumbuești. Cu totul, există 864 de familii, viețuind în 864 de gospodării : 323 în Găujani, 294 în Boișoara și 247 în Bumbuești.

Mișcarea mecanică a populației e destul de mare, peste 400 de cetățeni lucrînd temporar sau permanent în afara hotarelor Boișoarei. 68 de boișoreni sînt salariați ai comunei.

Există două grădinițe sezoniere, grupînd 60 de copii, îngrijiți de două educatoare. În cele trei școli, două de 8 ani și una de 4, precum și în școala pomicolă de 3 ani, sînt școlarizați 639 de elevi (370 în clasele I—IV, 220 în clasele V—VII și 49 în școala pomicolă). Cadre didactice — 24. Mai sînt: 4 biblioteci, 3 cămine culturale, 4 magazine cooperatiste, 3 cîrciumi și 3 mori de apă.

Concluziile conduc spre un mic „studiu economic“ :

Economia țărănească din Boișoara are un caracter predominant închis. Se consumă, în general, aproape tot ce se produce. Micile suprafețe agricole sînt cultivate destul de intensiv. Are loc și o activitate de schimburi în natură, dusă cu locuitorii regiunilor limitrofe sau chiar cu unii din regiuni mai îndepărtate. Se oferă cartofi (care-s de foarte bună calitate) pe porumb și, mai puțin, pe grîu. Sumele de bani obținute de locuitori din salarii, contractări cu statul, în cadrul gospodăriei colective sau din prestări temporare de muncă servesc, în bună măsură, la cumpărarea mărfurilor — alimentare sau de alt fel — care nu pot fi produse local și care solicită, din ce în ce mai mult, interesul țăranului din Boișoara.

Ocupațiile principale ale boișorenilor — excluzînd salariații și puținii muncitori forestieri și referindu-ne, în special, la economia desfășurată între hotarele comunei — sînt, în ordinea importanței lor ponderale, următoarele: agricultura, pomicultura, creșterea vitelor și avicultura, apicultura, unele rudimente de viticultură și culegerea fructelor de pădure.

#Jocuridenoroc ,,fără șansă”, în #CentrulRâmnicului

#farasansa și pentru #vecini, nu doar pentru majoritatea ,,pasionaților”
totul pentru că avem 𝘂𝗻 𝗥𝗲𝗴𝘂𝗹𝗮𝗺𝗲𝗻𝘁 𝗰𝗮𝗿𝗲 «𝗻𝘂 𝗮𝗷𝘂𝗻𝗴𝗲» (și nu doar 𝗹𝗮 𝗳𝗲𝗿𝗲𝘀𝘁𝗿𝗲𝗹𝗲 𝗹𝗼𝗰𝗮𝘁𝗮𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿)
actul normativ este/ pare sever cu dosarul, aparatele, vitrinele și publicitatea devine însă tăcut exact acolo unde începe viața de zi cu zi și mai ales noapte de noapte: pe trotuar, în parcare, sub ferestre și ,,dincoace” de ele...
pe lângă disconfortul comunității (care nu este măsurat/ evaluat în niciun fel, protecția locatarilor rămânând cuprinsă în formula vag-generală „interes public”) tolerarea la nesfâșit a situației poate duce la tragedii (exemple alăturate)...
Corolar: >> de ce istoricul incidentelor, paza exteriorului, supravegherea accesului și obligația operatorului de a preveni extinderea conflictelor nu sunt/ nu trebuie să fie detalii facultative ale unui regulament local << (completare resurse #memoriavalceana)

&&&

Punctul de plecare al acestei discuții cu o AI l-au constituit, în egală măsură, proiectul de hotărâre prin care se propunea autorizarea anuală a sălii GEAR SLOT din strada Regina Maria nr. 4, la parterul blocului Cozia, și consecințele concrete ale funcționării acesteia asupra vieții locatarilor din zonă.

Cel mai recent exemplu este consemnarea publicată de prof. dr. Sorin Oane, însoțită de trei materiale video realizate în timpul nopții. Imaginile surprind grupuri adunate în apropierea sălii, muzică, dans și manifestări zgomotoase, într-un perimetru locuit din centrul Râmnicului. Proiectul administrativ și realitatea pe care acesta urma să o autorizeze nu puteau fi, așadar, analizate separat.

Proiectul s-a materializat prin 𝗛𝗖𝗟 𝗻𝗿. 𝟮𝟬𝟯/𝟭𝟱 𝗶𝘂𝗻𝗶𝗲 𝟮𝟬𝟮𝟲, adoptată cu 16 voturi „pentru” și 3 „împotrivă”. Autorizația privește un spațiu de 171,59 m², pentru care operatorul datorează o taxă locală anuală de 171.590 lei.

Cadrul local este stabilit prin 𝗛𝗖𝗟 𝗻𝗿. 𝟭𝟰𝟮/𝟭𝟵 𝗺𝗮𝗶 𝟮𝟬𝟮𝟲 𝘀𝗶 𝗥𝗲𝗴𝘂𝗹𝗮𝗺𝗲𝗻𝘁𝘂𝗹 𝗮𝗻𝗲𝘅𝗮𝘁. Tocmai acest Regulament ar trebui să ofere „acoperirea” juridică necesară intrării în normalitate. Numai că marile probleme ale vieții din jurul sălii aproape că nu se regăsesc în el.

𝗖𝗲 𝗼𝗯𝗹𝗶𝗴𝗮𝘁𝗶𝗶 𝗮𝗿𝗲 𝗼𝗽𝗲𝗿𝗮𝘁𝗼𝗿𝘂𝗹?

Operatorul trebuie să dețină licență de organizare și autorizații de exploatare emise de ONJN, precum și autorizația anuală locală. Pentru jocurile de tip slot-machine, autorizația ONJN se acordă pentru fiecare aparat, nu global pentru întreaga sală.

Condițiile naționale sunt stabilite în principal prin 𝗢𝗨𝗚 𝗻𝗿. 𝟳𝟳/𝟮𝟬𝟬𝟵 𝗽𝗿𝗶𝘃𝗶𝗻𝗱 𝗼𝗿𝗴𝗮𝗻𝗶𝘇𝗮𝗿𝗲𝗮 𝘀𝗶 𝗲𝘅𝗽𝗹𝗼𝗮𝘁𝗮𝗿𝗲𝗮 𝗷𝗼𝗰𝘂𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗱𝗲 𝗻𝗼𝗿𝗼𝗰 și prin 𝗛𝗚 𝗻𝗿. 𝟭𝟭𝟭/𝟮𝟬𝟭𝟲 – 𝗡𝗼𝗿𝗺𝗲𝗹𝗲 𝗺𝗲𝘁𝗼𝗱𝗼𝗹𝗼𝗴𝗶𝗰𝗲.

Aparatele trebuie verificate tehnic, individualizate, prevăzute cu contoare neresetabile, conectate la sistemul informatic centralizator și exploatate numai la adresa declarată. Licența, autorizațiile, regulamentul jocului, programul, mizele și premiile trebuie afișate. În locație trebuie să existe Registrul unic de control și caietul de reclamații și sesizări.

Ion Antonescu - decretele-lege pentru ,,Biserica Neamului” din Băile Olănești

#BisericaNeamului/ #Olănești
#IonAntonescu/ decretele-lege din '43 publicate în M.O.
localizarea aproximativă a proiectului care nu s-a mai înfăptuit niciodată
#ArhiepiscopiaRâmnicului explică de ce cunoscuta #stațiunevâlceană nu a avut/ nu avusese - până în 12 oct 1958, când a fost sfințită #BisericuțadinAlbac (adusă de #JustinianMarina de la #Florica, iar anterior din #Transilvania în #RegatulRomâniei - de către #IonelBrătianu) - un lăcaș de cult au existat doar schituri, prin împrejurimile muntoase #SchitulBradu, #SchitulJgheaburi ș.a.)
anterior periodei comuniste, #propagandaextremistă a vremii acuza că localitatea Olănești nu a avut/ nu are ,,locaș de închinăciune” (...) ,,din pricina patronării jidovești de până eri”...
>> completare resurse #memoriavalceana anterioare <<


MINISTERUL CULTURII NAȚIONALE ȘI AL CULTELOR

Legea Nr. 522

„ANTONESCU
MAREȘAL AL ROMÂNIEI
și
CONDUCĂTORUL STATULUI“

Asupra raportului d-lui ministru secretar de Stat la Departamentul Culturii Naționale și al Cultelor cu Nr. 36.622 din 16 Iulie 1943,

În baza dispozițiunilor decretelor-legi Nr. 3.052 din 5 Septemvrie și Nr. 3.072 din 7 Septemvrie 1940,

Am decretat și decretăm:

DECRET-LEGE

pentru exproprierea unui teren din Băile Olănești-Livadia, jud. Vâlcea, necesar construirii „Bisericei Neamului“

Art. I. Se declară de utilitate publică lucrările privind construirea „Bisericii Neamului“ și se expropriază în acest scop, în folosul Arhiepiscopiei Craiovei terenul situat în comuna Băile Olănești-Livadia, județul Vâlcea, în suprafață de 2.200 mp, proprietatea aparentă a colonelului în rezervă V. V. Mavrodin.

Imobilul expropriat are dimensiunile și vecinătățile prevăzute în planul anexat, care face parte integrantă din prezenta lege.

Art. II. Indemnizația se va fixa potrivit legii de expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Președintele tribunalului situațiunii imobilului, prin ordonanță președințială, dată fără citarea părților, conform art. 66 bis, din procedura civilă, va ordona trimiterea Arhiepiscopiei Craiovei în posesia imobilului, chiar înainte de a se fixa indemnitatea, de îndată ce se va face dovada de a se fi depus la Cassa de Depuneri și Consemnațiuni, în contul indemnitații, suma de lei 660.000, reprezentând valoarea actuală a terenului expropriat, fixată de Serviciul tehnic al județului Vâlcea, prin comparație cu aceea a imobilelor similare din localitate.

Pr. paroh Nicolae Belbu & Gheorghe Pavel Ciolacu (Gicu)/ Istoria satului Pojogi/ Oameni și vremuri - recenzie și vol integral în PDF

#claca înrobitoare la #boier și consecința: #Rascoala1907
Gheorghe Canea-Calea (,,Mărțan”): omul împușcat în propria gospodărie și una dintre cele mai crude imagini păstrate de memoria comunității: o scroafă atrasă de sângele celui căzut a fost și ea împușcată... până seara, jandarmii au făcut un sicriu din ulucile gardului și l-au îngropat chiar acolo, fără slujbă religioasă abia după treizeci de ani osemintele au fost dezgropate de nepot și așezate în cimitir, în prezența întregului sat... a fost singurul om ucis prin împușcare alții aveau să moară mai târziu, din cauza bătăilor
...peste cinci decenii, împotrivirea tăcută, dar îndârjită a localnicilor, în frunte cu primarii lor, de a ajunge #clăcași la #colectivă noul regim, care îi transformase pe răsculații din 1907 în ,,eroi oficiali”, încerca acum să le ia pământul în numele altor ,,idealuri”...

Între clacă și colectivizare: răscoala, pământul și lupta pentru libertatea gospodăriei

În paginile dedicate Răscoalei din 1907 și urmărilor ei*, istoria satului Pojogi nu apare ca o simplă succesiune de date și documente, ci ca o dramă a pământului și a oamenilor legați de el. Țăranii din Pojogi fuseseră clăcași pe moșia boierească și s-au împotrivit cu îndârjire să ajungă, peste câteva decenii, clăcași ai „colectivului”.

Istoria acestei împotriviri se întinde de la un apogeu al suferinței - revolta înăbușită în sânge din martie 1907-  până la rezistența tăcută, ingenioasă și primejdioasă prin care locuitorii Pojogiului și ai comunei Stroești au izbutit să-și păstreze pământurile în anii colectivizării. Mai întâi au luptat împotriva dependenței impuse de moșia boierească; apoi, peste o jumătate de secol, împotriva încercării statului comunist de a le lua pământul și libertatea gospodăriei.

În paginile dedicate Răscoalei din 1907 și urmărilor ei, istoria satului Pojogi nu apare ca o simplă succesiune de date și documente, ci ca o dramă a pământului și a oamenilor legați de el. Este povestea unei comunități care, vreme de mai bine de jumătate de secol, s-a apărat împotriva a două forme diferite de înrobire: mai întâi clăcășia impusă de moșie, apoi colectivizarea pregătită de statul comunist.

Între aceste două amenințări se desfășoară întreaga narațiune: de la revolta înăbușită în sânge din martie 1907 până la împotrivirea tăcută, ingenioasă și primejdioasă prin care Pojogiul și comuna Stroești au izbutit să-și păstreze pământurile în anii colectivizării.

O lume rurală ajunsă la capătul răbdării

Cartea așază evenimentele din Pojogi în contextul marii crize agrare de la începutul secolului al XX-lea. Țăranul român muncea pământul altuia, prins în învoieli împovărătoare, negociate nu numai cu proprietarii, ci mai ales cu arendașii acestora. Între pretențiile moșierului și dorința de câștig a arendașului se strecura o povară suplimentară, iar această povară era așezată aproape în întregime pe umerii celui care ara, semăna, cosea și culegea.

Ocnele Mari/ Vâlcea — ,,reper geografic” înspăimântător, pentru osândiți din întreaga Țară Românească

În vechiul județ Vâlcea, pedeapsa avea un reper geografic înspăimântător: Ocnele Mari. Aici ajungeau osândiți din întreaga Țară Românească, condamnați la temniță și muncă silnică în exploatarea sării. În 1851 erau înregistrați 213 condamnați. Pentru alte pedepse — bătaia prin târg, tunderea, expunerea infamantă ori închiderea la mănăstire — pravilele și practica Țării Românești sunt clare, dar identificarea unor cazuri strict vâlcene presupune cercetarea condicilor Episcopiei Râmnicului, ale isprăvniciei și ale Divanului.

Pentru Vâlcea există dovezi foarte clare despre executarea pedepsei la ocnă, însă cazurile individuale de biciuire, adulter sau alte fapte sexuale sunt greu de identificat utilizând doar sursele digitizate până în prezent.

Ocnele Mari – loc de executare a pedepsei „la ocnă”

Cea mai solidă mărturie locală este chiar existența ocnei vâlcene ca loc de detenție și muncă silnică.

Ocnele Mari nu era numai o exploatare de sare, ci și unul dintre locurile în care erau trimiși condamnații din Țara Românească. Formula întâlnită în hotărârile vechi — „să se dea la ocnă”, „să se trimită la ocnă” sau „la groapa ocnii” — însemna o pedeapsă efectivă: privare de libertate, legarea în ,,fiare” și muncă în exploatarea sării.

În secolul al XVII-lea, Paul de Alep a vizitat Ocnele Mari și a descris importanța exploatării. Sursele istorice ulterioare arată că aici erau aduși:

• hoți și tâlhari;
• ucigași;
• condamnați pentru „hiclenie” (trădare);
• răzvrătiți și haiduci;
• condamnați la muncă silnică pe termene determinate sau pe viață.

În 1837 a fost construită o închisoare propriu-zisă „pe ocnă”, ceea ce a organizat instituțional un sistem mai vechi de folosire a condamnaților la exploatarea sării.

Pentru anul 1851 este consemnată o cifră foarte importantă: la Ocnele Mari se aflau 213 condamnați, dintre care unul era osândit pe viață. Prin comparație, la Telega se găseau atunci 58 de condamnați pe viață și 125 temporar. Aceasta arată că Ocnele Mari era unul dintre principalele locuri de executare a pedepselor din Țara Românească. Prezentarea istoriei ocnelor și statistica din 1851

Putem afirma cu certidudine că, în Vâlcea, pedeapsa „la ocnă” nu era o simplă formulă din pravile. Ea se executa efectiv la Ocnele Mari, unde condamnații erau închiși, puși în fiare și folosiți la muncă silnică în exploatarea sării.

Condamnații de la Ocnele Mari nu erau neapărat vâlceni

Trebuie evitată o posibilă confuzie: cei care își ispășeau pedeapsa la Ocnele Mari proveneau din întreaga Țară Românească. Prin urmare, prezența lor în Vâlcea dovedește locul executării pedepsei, nu neapărat locul săvârșirii faptei.

Pedepsele pentru fapte pe care astăzi le-am grupa aproximativ sub denumirea de „infracțiuni sexuale”, în Țările Române

Vechiul drept le privea foarte diferit de dreptul actual: unele erau considerate violențe împotriva persoanei, altele păcate împotriva căsătoriei, familiei, Bisericii sau „firii”.

Principalele izvoare sunt Pravila lui Vasile Lupu – Cartea românească de învățătură (Moldova, 1646) și Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare (Țara Românească, 1652).

Fapta, în terminologia vremii	Posibile pedepse prevăzute
„Sila” – raport sexual prin constrângere	moartea, mutilarea, despăgubirea victimei, confiscarea averii; pedeapsa varia după statutul victimei și al autorului
Răpirea unei femei urmată de raport sexual	de regulă moartea și pierderea averii în folosul victimei; în forme agravate putea apărea și arderea
Adulterul – „preacurvia”	moartea în vechile pravile, mutilare, bătaie, închidere, despărțire și pierderea zestrei sau a altor drepturi patrimoniale
Relații sexuale între necăsătoriți – „curvia”	bătaie, amendă, canon bisericesc, interdicții matrimoniale și alte pedepse infamante
Incestul sau relațiile în grade oprite	pedepse corporale sau capitale în pravile; anularea căsătoriei, separare și canon îndelungat
„Sodomia” ori fapta „peste fire”	moartea, uneori urmată de arderea trupului
Relații sexuale cu animale	pedeapsa capitală, potrivit pravilelor
Proxenetismul și înlesnirea prostituției	bătaie, mutilare, alungare, amendă, pierderea rangului sau a averii
Raporturi cu o călugăriță	pedepse penale și canoane foarte lungi; agravare dacă femeia era răpită sau silită

Violul – „sila”

Pravila moldovenească făcea distincție între:

• „sila”: agresiunea sexuală săvârșită în locul în care se afla victima;
• „răpirea”: luarea victimei cu forța, ducerea ei în alt loc și agresarea sexuală.

Pentru dovedirea „silei”, pravila acorda importanță împotrivirii victimei, strigătelor, urmelor de violență și plângerii făcute imediat. Această concepție era însă nedreaptă după criteriile actuale: dacă femeia nu strigase ori nu reclamase repede, putea fi suspectată că a consimțit.

Pedeapsa autorului depindea și de statutul social al victimei. Pravilele vorbesc despre „fată fecioară”, femeie căsătorită, văduvă, călugăriță sau „muiere de cinste”. Reputația sexuală a femeii influența gravitatea juridică a faptei. Răpirea unei femei considerate „curvă” era tratată mai puțin sever, fiind lăsată uneori la aprecierea judecătorului — o discriminare evidentă în raport cu dreptul contemporan.

Răpirea în scop sexual

În Îndreptarea legii se preciza:

„Cela ce va răpi pe vreo muiare, acela nu se va certa numai cu moarte, ce încă-și va pierde și bucatele…”

Pedepsele corporale în Țările Române - des întâlnitele „bătaie”, „bătaie prin târg”, „a se purta cu bătaie prin târg”, „lovituri de vergi” ori „toiege”

În Moldova și Țara Românească s-au practicat pedepse corporale executate în public, inclusiv lovirea cu biciul, vergile, nuielele sau toiegele. Izvoarele nu folosesc întotdeauna cuvântul „biciuire”; formulele întâlnite mai des sunt „bătaie”, „bătaie prin târg”, „a se purta cu bătaie prin târg”, „lovituri de vergi” ori „toiege”. 

Bătaia publică a fost o pedeapsă judiciară și administrativă recunoscută, folosită mai ales pentru furt, recidivă, falsificare de bani, tulburarea ordinii și abateri ale categoriilor sociale inferioare. Ea a supraviețuit, sub diferite forme, până în procesul de modernizare juridică din secolul al XIX-lea, fiind eliminată din dreptul penal modern odată cu reformele epocii lui Alexandru Ioan Cuza și cu intrarea în vigoare a Codului penal din 1865.

Caracterul public era intenționat: pedeapsa trebuia nu numai să provoace suferință, ci și să-l rușineze pe condamnat și să-i înspăimânte pe ceilalți.

Pentru ce fapte se aplica

În funcție de epocă, țară, statutul social și gravitatea cazului, bătaia publică putea fi pronunțată pentru:

• furt, mai ales furt repetat sau săvârșit în împrejurări agravante;
• tâlhărie și alte atacuri asupra avutului;
• falsificarea banilor și punerea în circulație a monedelor false;
• înșelăciune, falsuri și anumite abuzuri comerciale;
• vagabondaj, cerșetorie considerată frauduloasă ori tulburarea repetată a ordinii;
• abateri grave ale slujbașilor mărunți, precum neîndeplinirea poruncilor administrative;
• nesupunere față de autorități;
• unele delicte sexuale sau încălcări ale moralei publice;
• recidivă, când bătaia era adăugată închisorii, ocnei sau surghiunului.

Un exemplu edificator din legislația moldovenească îl constituie pedepsirea unor vornicei de sat care nu-și îndeplineau obligațiile: aceștia urmau să fie „certați cu bătaie la isprăvnicie”. Aici pedeapsa era corporală și exemplară, chiar dacă nu presupunea neapărat purtarea condamnatului prin întregul târg.

Rezolvarea situației termoficării mun. Râmnicu Vâlcea — ipoteză generată azi de o AI

#Termoficare mun. #RâmnicuVâlcea

ipoteză de rezolvare generată azi de o AI (pe baza multor interacțiuni anterioare)
,,ultimul moment în care se mai putea interveni preventiv: 2007–2010”
,,orașul trebuia să păstreze sistemul centralizat, dar să (se) mute treptat producerea căldurii dinspre vechea platformă industrială către consumatorii urbani” ,,#CETGovora trebuia desprinsă funcțional de termoficarea orașului și păstrată numai pentru nevoile industriale rămase, pentru rezervă strategică și, eventual, pentru producerea de energie electrică”
,,dacă decizia ar fi fost luată de la zero, aș fi propus: un sistem centralizat urban, public și multipolar, bazat pe două centrale modulare de cogenerare amplasate aproape de cartiere, acumulare termică, cazane numai pentru vârf, pompe de căldură și o rețea deschisă integrării viitoarelor surse regenerabile” ,,CET Govora ar fi rămas platformă industrială și rezervă, iar magistrala de 12 km ar fi devenit legătură excepțională, nu traseul zilnic obligatoriu al căldurii...” (acest răspuns este în conexiune cu o întrebare mai veche, legată de necesitatea prelungirii către oraș a magistralei de gaze naturale cu ,,capătul” pe Platformă)
>> Concluzia (corolarul):
,,Cel mai târziu la 30 ianuarie 2013, când Oltchim a intrat în insolvență, autoritățile trebuiau să accepte că sistemul industrial integrat pentru care fusese construit CET Govora nu mai putea reprezenta fundamentul termoficării Râmnicului”

&&&

În ultima jumătate de an am analizat împreună, în mai multe rânduri, trecutul, prezentul și perspectivele termoficării municipiului Râmnicu Vâlcea. I-am cerut inteligenței artificiale să confrunte critic articole de presă, comunicate oficiale și opinii apărute în mediul online, iar eu i-am furnizat, pentru întregirea contextului, documente și resurse #memoriavalceana despre CET Govora, Uzinele Sodice Govora, Oltchim, CIPA (vechea Platformă Chimică, în general). Din acest dialog, completat treptat cu informații istorice, tehnice, economice și administrative, s-a conturat întrebarea de fond: când și cum ar fi trebuit desprinsă termoficarea orașului de logica unui sistem industrial conceput la mijlocul secolului trecut? Am ,,împărțit” apoi această întrebare în două interogații ceva mai specifice - cele scrise cu galben de mai jos - și au rezultat răspunsurile care urmează.

 — Hai să construim o ,,ipoteză”: cum ar fi propus o AI ca tine rezolvarea (o dată și pentru multă vreme) situației termoficării orașului Râmnicu Vâlcea - pornind de la contextul istoric al construcției vechii termocentrale de pe platforma chimică, funcționarea în regim industrial integrat etc., și oraș cu apartamente/ spații de încălzit situate la minimum 12 km de vechiul ,,CET”. Te rog sa iei in calcul toate discuțiile noastre de până acum, care ne ajută.

— Ipoteză: cum aș fi proiectat „o dată și pentru multă vreme” termoficarea Râmnicului

Dacă aș fi primit această problemă înainte de luarea deciziei privind noua centrală de la CET Govora, concluzia mea de principiu ar fi fost:

Râmnicu Vâlcea trebuia să păstreze sistemul centralizat, dar să mute treptat producerea căldurii dinspre vechea platformă industrială către consumatorii urbani. CET Govora trebuia desprinsă funcțional de termoficarea orașului și păstrată numai pentru nevoile industriale rămase, pentru rezervă strategică și, eventual, pentru producerea de energie electrică.

Nu aș fi înlocuit vechea megacentrală pe cărbune cu o nouă megacentrală pe gaze în același loc, obligând orașul să transporte în continuare căldura pe cel puțin 12 km. Aș fi construit un sistem urban modular, cu două surse principale, câteva surse de rezervă și posibilitatea integrării succesive a tehnologiilor viitoare.

Aceasta nu este încă o soluție calculată la nivel de proiect tehnic. Este arhitectura pe care aș fi cerut să fie comparată, printr-un studiu independent, cu varianta aleasă la CET.

---

1. Diagnosticul istoric de la care trebuia pornit

CET Govora a fost construită începând cu anii 1950 pentru o cu totul altă lume economică:

• Uzinele Sodice Govora și, ulterior, Oltchim reprezentau consumatori industriali foarte mari;
• platforma avea nevoie permanentă de abur tehnologic;
• centrala producea simultan abur industrial și electricitate;
• căldura rezultată putea fi valorificată eficient în sistemul industrial integrat;
• alimentarea orașului a fost adăugată mult mai târziu, începând din 1982;
• până atunci, cartierele Râmnicului aveau centrale termice proprii, inclusiv pe gaze.

În condițiile inițiale, amplasamentul CET era corect: centrala se afla lângă principalul consumator de abur, nu lângă locuințe.

În 1998, aproximativ 67% din producția livrată de CET era încă destinată Oltchimului. Reducerea consumului industrial era deja prezentată drept o amenințare pentru existența centralei. Aceasta arată că legătura dintre CET și oraș nu fusese niciodată fundamentul economic inițial al sistemului.

După declinul Platformei Chimice, raportul s-a inversat:

• industria nu mai justifica dimensiunea centralei;
• termoficarea orașului a devenit rațiunea principală a funcționării CET;
• sursa a rămas însă la cel puțin 12 km de consumatori;
• orașul a ajuns să susțină infrastructura unui sistem industrial care nu mai exista în forma sa inițială.

Aici trebuia recunoscută oficial ruptura istorică:

CET Govora fusese o centrală industrială care livra și căldură orașului; după dezindustrializare devenise, forțat, centrala de termoficare a unui oraș aflat la 12 km distanță.

Acestea sunt două funcții economice complet diferite.

---

2. Principiul noii soluții: transportăm combustibilul și electricitatea, nu căldura pe distanțe inutile

În cazul Râmnicului, conducta de gaze trebuia prelungită până la sursele urbane, iar producerea căldurii trebuia apropiată de zonele cu cea mai mare densitate de consum.

Gazul poate fi transportat până în oraș fără pierderi termice. Energia electrică produsă prin cogenerare poate fi introdusă în rețea. În schimb, transportarea apei fierbinți pe 12 km implică permanent:

Din #memoriavalceana a sinuciderilor/ crimelor

&&& 

Îngrozitoare sinucidere

— Teodor Bursuc, constructor de telefon din Bălceşti, suferind de mania persecuţiei a voit să se sinucidă, trăgîndu-şi în piept un foc de revolver.

Imediat a fost dus în cura spitalului din acea comună. Văzînd că rana sa merge spre bine, a eşit din spital. In mijlocul unui cîmp însă şi-a tăiat cu un brici gîtul şi abdomeniul, eşind afară toate intestinele. Nefericitul a murit pe loc.

Localizare: Bălceşti, județul Vâlcea. Știrea apare în grupajul datat „R.-Vîlcea 10 Aprilie.”

Sursa: Voinţa Naţională, anul XXIX, colecția aprilie–iunie 1912, nr. 7991–8062, rubrica „DIN ŢARĂ” — „R.-VÎLCEA

&&&

Tragica sinucidere dela Govora

O doamnă din Bucureşti se aruncă dela etajul al 4-lea al hotelului „Palace“

RAMNICU-VALCEA, 19.— In staţiunea balneară Govora din judeţul nostru se înregistrează în acest sezon a doua sinucidere. D-na Elena Goetner din Bucureşti strada Zorilor No. 2 s’a aruncat dela etajul al 4-lea al hotelului „Palace”, rămânând moartă pe loc.

D-na Goetner venise de mai multe zile ca să-şi urmeze cura de sănătate la băile Govora. Ea s’a instalat la hotel „Palace”, unde ocupa camera 416. Era însoţită de o altă doamnă.

Interesându-ne asupra cauzelor cari au putut determina pe d-na Goetner să recurgă la un act atât de funest, am putut afla următoarele:

D-na Goetner era de câtva timp în divorţ cu soţul ei. Din această pricină rămăsese pe lume fără nici un sprijin de nicăeri. Văzând că o ameninţă mizeria şi nedorind să recurgă la vreun act nedemn pentru a-şi asigura traiul, d-na Goetner a decis să moară.

Acum două zile, pe când se afla singură în cameră, şi-a pus hotărârea în practică. Din camera ei dela etajul al 4-lea s’a aruncat în curtea hotelului. In cădere şi-a sdrobit craniul şi moartea i-a fost fulgerătoare.

Tragica sinucidere a doamnei Goetner a impresionat profund pe vizitatorii hotelului. Pretorul plăşii face cercetări în jurul acestei sinucideri.

Parchetul de Vâlcea a dat cuvenita autorizare pentru înmormântarea cadavrului.

Sursa: Dreptatea, iulie 1929, p. 5, știrea „Tragica sinucidere dela Govora”, datată „RAMNICU-VALCEA, 19”.

&&&

Tragica sinucidere a unui profesor din R.-Vâlcea

Ros de o boală incurabilă se împuşcă

R. VALCEA 16. — O tragică sinucidere s’a produs în localitate şi care a impresionat profund cercurile locale.

Un căruţaş a descoperit zăcând într’un şanţ pe profesorul Nicolae Botez, dela liceul «Alexandru Lahovary» din oraşul nostru.

Profesorul prezintă o rană profundă la tâmpla dreaptă, iar alături se află un revolver.

Căruţaşul a dat imediat alarma şi profesorul a fost transportat la spital, unde cu toate îngrijirile date a sucombat.

S’a constatat că este vorba de o sinucidere şi asupra sinucigaşului s’a găsit o scrisoare adresată soţiei sale. In paginele acesteia profesorul arată că-şi pune capăt zilelor din cauza unei boale incurabile.

Parchetul a autorizat înmormântarea.

Sursa: Credinţa, anul III, nr. 415, miercuri, 17 aprilie 1935, p. 1.

&&&

Un nou caz Tiţa Cristescu* la R.-Vâlcea

Un antrepenor îşi împuşcă concubina

(acest articolaș nu descrie o sinucidere propriu-zisă. Dimpotrivă, ziarul arată că ipoteza sinuciderii era exclusă, iar cercetările vizau o posibilă crimă. Îl includem deoarece articolul face în mod repetat referire la această ipoteză)

Dumitru Cristescu/ „Literatura sovietică izvor de învățăminte în lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii”/ Călăuza bibliotecarului

Una din îndatoririle de frunte ale comuniștilor este de a munci necontenit pentru a-și însuși bogatul tezaur al învățăturii marxist-leniniste și a-l aplica în mod creator la specificul problemelor construirii socialismului în țara noastră. Alături de cartea de literatură politică, cartea de literatură constituie un sprijin de neprețuit în munca noastră.

Ca activist pe tărîm politic am ținut totdeauna seama de rolul deosebit pe care-l are cartea în transmiterea experienței înaintate, călăuzindu-mă după neuitatele cuvinte ale lui Maxim Gorki : „Cartea este o forță uriașă, cartea este izvorul științei și cea mai puternică armă a construcției socialiste“.

Aceste cuvinte au avut o înrîurire puternică asupra mea. Ele m-au îndemnat să citesc cît mai mult, folosind în acest scop timpul meu liber, deoarece consideram de neconceput munca mea atît de complexă, fără sprijinul celui mai bun prieten și sfătuitor al nostru — cartea.

Prin studierea unor opere de seamă din literatura sovietică, care oglindeau etape corespunzătoare din lupta pentru construirea socialismului în țara noastră, noi am reușit să ne înarmăm cu exemple mobilizatoare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor noastre de activiști politici.

Din cărțile literare sovietice pe care le-am studiat aș vrea să amintesc în mod deosebit în cele ce urmează de opera lui M. Șolohov Pămînt desțelenit care a constituit și constituie un prețios îndreptar în rezolvarea problemelor atît de complexe legate de transformarea socialistă a agriculturii.

Trei biblioteci publice la Râmnicu-Vâlcea, în perioada interbelică

Anul 1919, când România Mare se împlinea, a fost, la Râmnicu-Vâlcea, ca în întreaga țară, un moment de tristețe, dar și de mari speranțe. Orașul era în plin doliu la amintirea numeroșilor eroi căzuți la datorie pe câmpurile de luptă și a dispăruților, dar și întristat la vederea celor grav răniți sau mutilați, reîntorși la familiile lor. Urbea, ocupată mai bine de doi ani de către trupele austro-ungare și germane, făcea bilanțul propriilor pierderi în persoane civile, bunuri materiale și de patrimoniu cultural, cele mai multe imposibil de înlocuit. Satrapul ce condusese și jefuise județul Vâlcea în numele Germaniei imperiale, avansat de la căpitan la colonel plin în mai puțin de doi ani, baronul von Bertram, s-a sinucis în momentul când trupele germane se retrăgeau din orașul de la poalele Capelei, dar gestul său a lăsat indiferentă populația. Dacă a fost căință târzie sau numai un gest determinat de dezonoarea capitulării germane, nu se poate preciza. Dar, dacă a fost vorba de căi   nță, cu siguranță că motivul a fost solid. Râmnicul și râmnicenii au pierdut enorm în cei doi ani și, ca mai totdeauna, bunurile culturale au fost cele mai afectate. A fost distrusă în întregime Biblioteca Secțiunii Râmnicu-Vâlcea a Ligii Culturale, datorită faptului că organizația a fost considerată ca instigatoare la război împotriva Puterilor Centrale, iar bibliotecile Seminarului „Sf. Nicolae” și Liceului „Alexandru Lahovari” au fost parțial risipite și distruse. Nu a fost scutită de pagube nici Biblioteca Episcopiei Râmnicului Noul Severin, mai ales după exilarea, din centrul eparhial, a episcopului titular, Sofronie Vulpescu, care a înțeles să împărtășească soarta păstoriților săi.

Toate acestea, însă, aparțineau trecutului și râmnicenii, optimiști ca totdeauna, începeau să refacă orașul, întocmai ca furnicile – mușuroiul stricat. Dacă în viața materială, o primă biruință a reprezentat-o reconstrucția podului de fier de peste Olt, ale cărui tronsoane distruse au fost înlocuite cu altele, lucrate la Uzinele Reșița, chiar în 1919, în viața spirituală, prima biruință a reprezentat-o ctitorirea unei biblioteci publice. Acest act cultural s-a datorat unui grup de studenți, cei mai mulți „întârziați”, ca și conjudețeanul lor Gib Mihăescu, datorită războiului. Era prima lor vacanță în timp de pace, distracțiile – puține și speranțele – mari.

Construcția sediului Bibliotecii Județene ,,Antim Ivireanul” Vâlcea (2000-2004)

Resursele de bibliotecă online pe care le recomandăm astăzi oricui este interesat de ele au titlurile «Dacă nu era contractat creditul bancar/ Biblioteca Județeană Vâlcea ar fi funcționat încă 10 ani în sedii provizorii/ interviu cu președintele Consiliului Județean, Iuliean Comănescu» și «Ctitorii». Ambele texte – al doilea este un bilanț – au fost scrise de prof. dr. Dumitru Lazăr, fost director al instituției, și publicate în revista „Casa Cărții vâlcene», nr 2/ iulie-decembrie 2003, respectiv nr. 3/ ianuarie-iunie 2004, când D.L. era în funcție. Al treilea articol de periodic este - ,,Biblioteca Județeană din Vâlcea la 70 de ani de la înființare și la 20 de ani de la demararea lucrărilor actualului «Templu al Cărții». Memento: cum a devenit un vis realitate”, a apărut în Cultura Vâlceană în septembrie 2020, fiind scris de asemenea de prof. dr. Dumitru Lazăr 14 ani mai târziu, de asemenea într-un moment aniversar.

Dacă nu era contractat creditul bancar,

Biblioteca Județeană Vâlcea ar fi funcționat încă 10 ani în sedii provizorii 

• interviu cu președintele Consiliului Județean, Iuliean Comănescu

– Domnule președinte Iuliean Comănescu, Consiliul Județean Vâlcea este ordonatorul de credite necesare construcției noului sediu al Bibliotecii Județene „Antim Ivireanul”, iar dumneavoastră omul care a impus un nou ritm de lucru, după obținerea unui credit necesar finalizării lucrărilor. Deocamdată, vremea a ținut cu constructorii, dar, în scurt timp, temperaturile scăzute vor impune regimuri speciale de lucru. Credeți că termenul prevăzut pentru finalizarea lucrării – 31 martie 2004 poate fi respectat?

– După cum știți, înainte de contractarea creditului, am stat de vorbă cu constructorii, proiectantul și beneficiarul și, în urma discuțiilor, am ajuns la concluzia că, prin eforturile conjugate ale tuturor, vom avea ca termen de punere în funcțiune perioada 31 martie – 15 aprilie 2004. Este foarte adevărat, că pentru respectarea acestui termen se impun o coordonare și o cooperare perfecte între factorii responsabili, cât și luarea unor măsuri de executare a lucrărilor exterioare, de așa natură încât să fie montată toată tocăria înainte de venirea gerului și, mai ales, a zăpezii. Dacă vor fi închise toate spațiile goale în timp optim, se va putea lucra, apoi, fără probleme, în interior. Între timp, se vor achiziționa materialele pentru realizarea instalației termice, a rețelei interioare de încălzire și montarea centralei, în vederea furnizării de căldură pentru realizarea, în bune condiții, a lucrărilor interioare.

De altfel, pentru a ne încadra în termenul stabilit, se fac analize săptămânale ale stadiului lucrărilor și sunt dezbătute problemele apărute, în vederea găsirii soluțiilor de rezolvare a lor.

– Pentru finalizarea lucrărilor la Biblioteca Județeană, Consiliul Județean Vâlcea a făcut un împrumut de 60 de miliarde de lei la Banca Comercială Română. Cum s-a ajuns la contractarea creditului?

– În bugetul județului, la capitolul investiții, avem alocate foarte puține fonduri. Efectuând o analiză asupra modului în care se derula investiția „Sediul Bibliotecii Județene «Antim Ivireanul» Vâlcea”, s-a ajuns la concluzia că, în raport de sursele de finanțare anuală, pe care le are Consiliul Județean Vâlcea, acest obiectiv era posibil să fie finalizat în 8 – 10 ani, timp în care lucrările executate în perioadele anterioare s-ar fi degradat. În plus, costul investiției ar fi crescut foarte mult, așa încât situația ar fi devenit extrem de dificilă. Acesta a fost motivul pentru care am luat hotărârea de a face împrumutul care ne va ajuta să finalizăm, anul viitor, investiția. Împrumutul a avut girul consilierilor județeni, care au înțeles importanța contractării lui și ne-au susținut în demersurile făcute la băncile creditoare.

– Care este părerea dumneavoastră despre modul în care și-au făcut datoria proiectantul și constructorul?

– Din analizele comune pe care le facem săptămânal – proiectant, constructor, beneficiar – rezultă că partenerii noștri sunt în grafic cu lucrările și se implică pentru găsirea soluțiilor optime de rezolvare oportună a tuturor problemelor ce apar în procesul de execuție a lucrărilor.

#AndreiPandrea #MediclaBoișoara (XI)

#sate/ #cătune catagrafiate prin #mocirlă și #viscol
Mihăiță/ #MMLoviște împreună cu alți doi țînci din vecini mănâncă toate drajeurile antipoliomielitice
Coana Maria, nevasta lui Baciu, președintele gospodăriei agricole colective, naște o fetiță bucălată...
...și călare, dar mai ales pe jos — prin Doscioarele, Balta, Podișorul, Pajiștea, Șesul Băii, Gruișoarele și Tînsele, Băjăniile, Cerneala, Priodiștea și Vîlcelele, Stîlpu, Picureții, Șitoienii, Pietrișul… alte 45 de gospodării — ,,depistate” pe #coclauri

— urmare (carte în foileton) din 31 iulie 2026 —
Urmare din 31 iulie 2026

Vineri, 2 martie 1962
Toată dimineața scriu rezumatele cuvenite fiecăruia, pentru acțiunea de catagrafiere pe care o vom începe după instructajul de mîine.

Sîmbătă, 3 martie 1962

Dis-de-dimineață ne-am strîns pentru ședința de instructaj. Expun amănunțit tovarășilor mei ce vom avea de făcut și le cer de îndată părerea. Le înmînez ghidurile pe care le-am conceput, cu recomandarea de a le citi și învăța pe de rost, și trecem imediat la organizarea concretă a muncii.

Vom catagrafia în echipă unică. Datele care ne interesează vor fi înscrise pe caiete obișnuite, puțin modificate doar, pentru slujirea cît mai fidelă a scopului nostru.

La începutul caietelor vom copia chestionarul necesar completării datelor, rezervînd fiecărei familii cîte o singură pagină.

Vom lucra pe sate și cătune, urmărind schițele planurilor pe care, cu sprijinul sfatului popular, le voi întocmi chiar eu azi.

Stabilim de pe acum ordinea în care vor fi catagrafiate cătunele: Doscioarele, Balta, Podișorul, Pajiștea, Șesul Băii, Gruișoarele și Tînsele, în Boișoara; Băjăniile, Cerneala, Priodiștea și Vîlcelele în Găujani și Stîlpu, Picureții, Șitoienii și Pietrișul în Bumbuești.

Ne vom limita la 25—30 de gospodării pe zi, în zilele de consultații, și la mai multe — după posibilități —, în zilele de teren și duminica.

Suspendăm, benevol, zilele libere și plecările din comună în interes personal pînă la isprăvirea campaniei, timp în care vom lucra.

Cînd vremea va fi nefavorabilă și în perioada vaccinărilor, vom opri temporar acțiunea. Și cam atît...

La sfat, ajutat de Nasture, schițez sumar planul comunei, pe sate.

Duminică, 4 martie 1962

Începem de azi catagrafia populației, dînd întîietate Boișoarei.

Observ că lecția a fost bine învățată și că treaba pare mai ușoară decît bănuiam: în 10 ore și jumătate am văzut și catagrafiat 62 de gospodării.

Luni, 5 martie 1962

În Găujani, în 13 ore, vizităm 57 de familii. Ajung acasă absolut frînt.

Marți, 6 martie 1962

Mă trezesc devreme: dimineață tulbure sau noapte lăptoasă?

Abia reușim, pînă la înserare, să înregistrăm 20 de gospodării bumbueștene.

Miercuri, 7 martie 1962

A plouat toată noaptea. Somn adînc, în monotona muzică a picurilor.

Abia am reușit, ocolind mult, să trec Boișoara, azi năbădăioasă, galbenă și spumegoasă. Mai multe punți au fost luate de ape.

Vaccinul antipolio, promis telefonic, nu ne-a sosit încă. Deși mi-e milă și de mine și de oameni, coborîm în Bumbuești. Rezultatul? 35 de familii...

Noroi, noroi...

Joi, 8 martie 1962

Dimineața: urgență! Un dezechilibru psihic acut!

Pînă la 2 și jumătate la dispensar. Apoi, pînă seara tîrziu în Găujani. Reușim, cu tot noroiul, înscrierea a 38 de familii.

Am căzut toți trei. Ne-am nămolit ca niște porci.

În drum spre casă, mă prinde pe neașteptate viscolul, dezlănțuit fără opreliște.

Vineri, 9 martie 1962

A nins mult. Zi desăvîrșită în solemnitatea ei. Cer pur, aer rece, zăpadă feerică.

Am reușit să vindec — prin sedare masivă cu largactil și fenobarbital — dezechilibrul psihic de ieri. Apoi consultații, în pripă, iar în Găujani — 42 de familii.

Sîmbătă, 10 martie 1962

Zi grea. Consultații pînă la 3 și jumătate după-amiază. În Bumbuești, pînă seara adăugăm 25 de familii catagrafiei.

Duminică, 11 martie 1962

Toată ziua în Găujani: 52 de familii.

Luni, 12 martie 1962

De dimineață pînă seara: 45 de familii în Bumbuești.
...Dar mi-am nenorocit încălțările!

Marți, 13 martie 1962

Dimineața, opt ore neîntrerupte de consultații la dispensar.

Chemați la Mihăilă Mohanu, în Bumbuești, ne ducem călări, cîștigînd timp și evitînd noroiul, devenit imposibil de străbătut.

Reușim să vedem și 33 de gospodării.

Ninge cu fulgi mari.

Miercuri, 14 martie 1962

Ne trage „ața“ tot spre Bumbuești: sînt chemat la o naștere. Mergem iar călări. Zăpada-i mare și, dedesubt, noroiul și mai mare...

O asist pe nevasta lui Baciu, președintele gospodăriei agricole colective. Coana Maria naște o fetiță bucălată...

Catagrafiem și azi 21 de gospodării.

Ninge cu nemiluita. Zăpada e măruntă și deasă. Nenumărate alice de gheață îmi bombardează hanoracul...

La dispensar ne așteaptă o „bucurie“: Sanepidul ne anunță ca în termen de 10 ore să ridicăm vaccinul de la Cîineni... „Rămîneți direct răspunzător.“

Joi, 15 martie 1962

A murit Gavrilă Chițoiu! Sînt trist și înciudat.
(Împotriva cui? A cirozei?)

Vaccinul n-a sosit. Deci trebuie să se ducă cineva după el. Ceaușilă, care are cal, refuză cu încăpățînare. Roșianu, enervat, se îmbracă și pleacă pe jos.

Ninge, ninge mereu...

Victorios, sanitarul meu sosește la 6 fără un sfert cu vaccinul.

Acasă, punîndu-mi bocancii la uscat, îi uit prea mult pe sobă. Cînd vreau să-i dau jos, îi găsesc „prăjiți“...

Vineri, 16 martie 1962

Ninge fără încetare. Plugurile abia prididesc să înlăture zăpada afinată de pe drum.

Boișoara nu poate fi trecută prin vadurile obișnuite. Ocolesc prin Groapa Mare și trec pe pod.

Sîmbătă, 17 martie 1962

Azi am fixat punctul de vaccinare acasă.

Duminică, 18 martie 1962

Cînd mă trezesc și-mi arunc ochii pe fereastră, am impresia trăirii unui vis sublim. Chiciura argintie s-a înstăpînit peste tot.

Pentru a isprăvi mai repede vaccinarea, ne împărțim: nea Ion cu mine mergem în Găujani, iar Roșianu rămîne pe loc, în Boișoara.

Pe seară, în fața ceștilor cu țuică fiartă, ascult amintiri de pe front, acasă la nea Mitu Achim.

Luni, 19 martie 1962

În drum spre Bumbuești, toți drumeții sînt unanimi în părerea că, din 1931, n-a mai fost așa zăpadă. Ne dor ochii de sclipirea miriadelor de steluțe din omături...

Cum isprăvim cu vaccinarea, continuăm catagrafierea. Reușim să trecem pe la 18 gospodării.

Ne întoarcem acasă pe lună. Tăcerea necuprinsă apasă giulgiurile albe.

Marți, 20 martie 1962

Notă telefonică: „Mîine, 21—03—62, vă veți prezenta la Sanepid cu situația vaccinărilor antipoliomielitice“. Vorbesc chiar cu dr. Butan.

După consultații ne repezim, pentru vaccinările restante, în Bumbuești și apoi în Găujani.

Miercuri, 21 martie 1962

La 4 și jumătate sînt în picioare, spălat și îmbrăcat. Nea Ion Ceaușilă a venit să mă ia cu sania lui verde cu bot pătrat. Wilson, cîinele lui nea Ion, un dulău absolut autohton, în ciuda numelui anglo-saxon, aleargă după noi cu limba scoasă.

În Greblești, eșuăm în noroi.

De bine, de rău, ajungem și-n Cîineni.

La Sanepid rezolv urgent toate problemele și ridicăm un sac de medicamente gratuite, de la farmacia raionului.

Seara cu trenul și pe noapte cu sania, ne înapoiem în Boișoara.

Joi, 22 martie 1962

La consultații nu se prezintă decît vreo doi-trei pacienți.

Catagrafiem toată după-amiaza în Boișoara. Reușim, pe coclauri, să „depistăm“ 45 de gospodării.

Vineri, 23 martie 1962

50 de gospodării vizitate și înregistrate în Găujani.

Sîmbătă, 24 martie 1962

Azi plouă. Privesc pe geam, între consultații, cuprins de lene. Mi-e și somn. Dar...

— Haideți în Găujani!

Apa șiroiește și ne pătrunde pînă la piele, bocancii clefăiesc în mocirlele drumurilor, în vreme ce noi trecem, posaci, din casă în casă.

Mai înscriem încă 35 de gospodării.

Duminică, 25 martie 1962

Deși e noroi mare, deși nea Ion cîrtește, deși mă simt ca un căpitan pe un vas de răsculați, reușim frumoasa performanță de 62 de gospodării cercetate amănunțit în Boișoara, în marginile satului.

Luni, 26 martie 1962

Coborîm în Bumbuești, pe-o clisă care a început să ia forme stabile, întărindu-se oarecum.

La sfîrșitul zilei constatăm cu satisfacție că cea de-a 50-a casă de azi e și ultima din Bumbuești. Botezăm victoria, la cererea expresă a lui nea Ion, cu nișcai țuică „de treizeci de cenți“...

Marți, 27 martie 1962

Azi, în prelungirea zilei de ieri, hotărîm să mai stăm și degeaba. Adică să nu catagrafiem...

Miercuri, 28 martie 1962

Lucrăm puțin la arhivă.

După-amiază, deși umblăm încet, reușim să vedem 47 de gospodării în Boișoara.

Joi, 29 martie 1962

Ceva consultații.

Pînă spre seară: 28 de gospodării în Boișoara.

Ajuns acasă, trag o spaimă bună: Mihăiță, copilul gazdei, a mîncat împreună cu alți doi țînci, din vecini, tot surplusul de drajeuri antipoliomielitice pe care le lăsasem, la rece, într-un pahar. Erau încă vreo 40 de bucăți!

Ce s-o întîmpla, Doamne? Presimt, nu știu de ce, că nu se va întîmpla nimic. Dar în gîndurile mele aud și bubuitul vocii procurorului, și imputarea rece a celor de la Sanepid...

— Nu despera, Andrei, ci mai bine vezi de Mihăiță! îmi zic.

Dar Mihăiță e înfloritor de sănătate, pe cînd mie îmi tremură inima.

Vineri, 30 martie 1962

Încheiem situațiile de sfîrșit de lună (Sanepid și celelalte) la dispensar. Pentru terminarea catagrafiei, cred că mai e nevoie de maximum trei zile. Am devenit deodată foarte curioși: vrem să cunoaștem rezultatul final!

Sîmbătă, 31 martie 1962

Colindînd cu mult sîrg, reușim să catagrafiem și ultimele 50 de gospodării boișorene. S-a mai uscat și noroiul, și voia bună a revenit integral.

Mihăiță n-a pățit nimic.

Va urma:

— Duminică, 1 aprilie 1962 —

Sursa: Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara/ 1967/ Editura pentru Literatură.

Colaj realizat cu AI.

___________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #BVaAV #SJU #memorii #MediclaBoișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești #ȚaraLoviștei #sănătate #pacienti