Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XI

 „Târâişul şarpelui" în franceză și imprimărille „Electrecord“, în general
 #OrațiideNuntă originale și noi melodii din filonul autentic românesc  ecoul discurilor trimise la „Pathe Marconi" Paris
 la „Continental", fiica lui Franklin Roosevelt, soţul şi consilierii Legaţiei americane aplaudă entuziasmaţi  merg la estradă, o felicită și o filmează pe cîntăreaţă  îi înregistrează cîntecele pe bandă de magnetofon.
 #MariaTanase în tânăra #Cinematografie româneaască, inclusiv cu scenariul «N-avem scenariu»  #PăstorelTeodoreanu, aflînd ziua discutării lui în comitetul de redacţie al Cinema­tografiei, îi trimite catrenul: ,,Dacă azi scenariul trece, / (Şi-o să treacă, zău iţi spui!) Bem un şpriţ adinc şi rece/ La Obor, la mama lui?”

>> continuare carte în foileton (urmare din 5 ian. a.c.)

 <

<CAPITOLUL XI

ÎN VÎRTEJUL CINTECELOR


Discurile Mariei 

După fundarea Casei de discuri „Electrecord“, conducerea noii instituţii iniţiază valorificarea, prin imprimare, a celor mai expresive piese din folclorul muzical şi face apel în primul rînd la Maria Tănase.

Directorul din acea vreme al „Electrecordului“ ne vor­beşte despre întîlnirea cu cântăreaţa. Expunîndu-i ţelul urmă­rit, o întreabă pe Maria dacă doreşte să se ostenească, colabo­rând la imprimarea unei prime serii, cuprinzînd 14 cîntece populare din repertoriul ei, rugînd-o apoi să-şi formuleze pretenţiile materiale.

— Uite, directore, ce vreţi voi să faceţi este aşa de însem­nat pentru muzica noastră românească, încît mă unge pe inimă ! Daţi-o dracului partea bănească ! Să pornim la treabă şi după aia vom vedea noi cum rezolvăm şi... partea bănească.

Peste o săptămînă, într-o după amiază din vara anului 1956, începe lucrul în sala Ateneului.

Acompaniată la pian, Maria încrustează pe bandă cea dintîi piesă „Doina de Dolj“, creaţia poetică a cântăreţei. De la ora 17 pînă la miezul nopţii durează încercările Măriei de a aduce interpretarea la nivelul desăvârşirii, ca s-o mulţu­mească. Cîntă de vreo 25 de ori bucata, pînă se opreşte şi strigă fericită:

— Da! Asta este ce am vrut!

Imprimările celorlalte piese folclorice continuă la diverse intervale de timp, atingînd finalmente cifra de peste 40 de cîntece.

De la Ateneu încrustările pe disc se mută în sala Dalles. Artista cheltuieşte aceeaşi muncă titanică, antrenîndu-şi pînă la sleire acompaniatorii, ca să poată atinge superlativul inter­pretării. 

Regulament Concurs „Vâlcea - colţ de rai” 2026/ Ediţia a XV-a

Regulament Concurs „Vâlcea - colţ de rai” 2026

(Ediţia a XV-a)

SECTIUNEA 1. Organizatorii/ Partenerii 

Concursul este organizat de Biblioteca Judeţeana „Antim Ivireanul” Vâlcea şi bibliotecile publice din judeţul Vâlcea.

Parteneri ne sunt Cercul de la Râmnic „România - Grădina Maicii Domnului”, Societatea Culturală „Anton Pann", Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor” - Filiala Vâlcea, Cenaclul „Petale”, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vâlcea, România EduCab, oameni de cultură, edituri, sponsori.

Organizatorii şi participantii la concurs se obligă să respecte prezentul Regulament oficial de concurs, făcut public prin intermediul platformelor Biblioteci Valcene blog, Memoria V@lceană în mintea Intenetului și a paginii FB Biblioteci Valcene, în data de 18.03.2026.

SECTIUNEA 2. Zona de desfăşurare

Concursul este organizat şi se desfăşoară pe teritoriul judeţului Vâlcea, în bibliotecile publice locale (B. Municipală Drăgăşani, bibl. orăşenesti şi comunale + Biblioteca Judeţeana „Antim Ivireanul”), în mare parte (încă) prin utilizarea echipamentelor şi tehnologiilor primite donaţie prin Programul „Biblionet – lumea în biblioteca mea” și în baza competențelor digitale dobândite de bibliotecarii vâlceni - parte în proiect.  

Iulian Popescu/ Retrospectiva Dumitru Şchiopu – 100: ritualul pământului înviat la Galeria „Artex”

Memoria vie a ceramicii de Vlădeşti a fost celebrată luni, 16 martie 2026, la Râmnicu Vâlcea. Expoziţia dedicată centenarului naşterii meşterului Dumitru Şchiopu a transformat Galeria „Artex” într-un spaţiu al emoţiei, unde roata olarului a continuat să se învârtă simbolic între trecutul documentat şi prezentul continuatorilor.

Un veac de istorie modelat în lut 

Filiala Râmnicu Vâlcea a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP) din România a marcat un moment de referinţă pentru patrimoniul local: 100 de ani de la naşterea lui Dumitru Şchiopu. Considerat cel mai reprezentativ exponent al centrului de olărit Vlădeşti între anii 1950 şi 2010, Şchiopu a rămas în memoria comunităţii nu doar ca un simplu meşteşugar, ci ca un artist al utilitarului simplu şi robust.

Gheorghe Dican, vicepreşedintele UAP România şi curatorul evenimentului, a deschis vernisajul în faţa unui public numeros, subliniind importanţa recuperării acestor valori: „Am acceptat să organizez această expoziţie din respectul profund pentru meşterii olari şi pentru Dumitru Şchiopu, pe care l-am cunoscut personal.”

 

Filmul documentarul: o întoarcere în timp cu ochii înlăcrimaţi

Punctul central al debutului a fost proiecţia unui film documentar realizat în urmă cu două decenii de criticul de artă Luiza Barcan pentru Televiziunea Română. Imaginile l-au surprins pe Dumitru Şchiopu la vârsta de 79 de ani, explicând cu o voce calmă şi aşezată „facerea” lumii sale din lut.

Momentul a fost unul de o încărcătură emoţională copleşitoare pentru fiica sa, Violeta Pătru, care şi-a revăzut tatăl lucrând la roata olarului - aceeaşi roată care astăzi stă expusă, tăcută, în centrul galeriei. Documentarul a dezvăluit asistenţei ritualul sacru: fixarea „bulzului” de pământ, ritmul piciorului drept care dă viaţă roţii şi coordonarea perfectă a mâinilor care transformă ţărâna în strachină.

Jertfa din spatele formei: „iarna luam pământul îngheţat în casă”

Dincolo de estetică, expoziţia şi filmul au scos la lumină asprimea vieţii de olar. Dumitru Şchiopu şi soţia sa, Victoria, au evocat deceniile de muncă brută, când pământul era frământat cu picioarele pentru omogenizare, în lipsa malaxoarelor. „Iarna luam în casă pământul îngheţat... apa se evapora şi curgea pe pereţi”, povestea meşterul, amintind că olăritul nu a fost doar artă, ci o condiţie a supravieţuirii. „Acum nu mai sunt bune vasele noastre, s-au boierit oamenii!”, constata el cu o amară naturaleţe spre apusul carierei sale de 65 de ani.

Continuitatea meşteşugului: de la tradiţie la arta contemporană

Vernisajul nu a fost doar o privire spre trecut, ci şi o demonstraţie de vitalitate. Eugen Pătru (ginerele maestrului) şi Marian Ciurea au oferit o demonstraţie da capo al fine la roata olarului, care a aparţinut lui Dumitru Şchiopu, dovedind că tehnica de Vlădeşti rămâne o moştenire activă.

Simezele şi spaţiul galeriei găzduiesc o colecţie impresionantă de obiecte de uz gospodăresc: de la străchini, tigăi, până la elemente de decor interior - covoare, ştergare şi masa tradiţională cu trei picioare. Expoziţia reuneşte lucrări semnate de Dumitru Şchiopu, Gheorghe Ciurea, Constantin Arniceru, dar şi de continuatorii familiei, Violeta şi Eugen Pătru.

 

Un efort colectiv pentru revigorarea tradiţiei

Succesul organizatoric a fost rezultatul unei colaborări extinse între UAP, instituţii muzeale şi colecţionari privaţi. Gheorghe Dican a mulţumit public restauratorului Constantin Ţanea, Muzeului de Istorie „Aurelian Sacerdoţeanu”, Muzeului Satului Bujoreni, precum şi preotului Sorin Părăuşanu, care a contribuit cu piese din ceramica de Buda pentru comparaţie stilistică.

Mesajul final al evenimentului a fost unul de speranţă: transformarea acestui meşteşug într-o disciplină vie în cadrul Şcolii de Artă, pentru ca „lucrarea lui Dumnezeu” - modelarea lutului - să nu dispară din peisajul cultural al judeţului Vâlcea.

Memoria lutului: de la începuturi la roata lui Dumitru Şchiopu

Galeria de Artă ARTEX din Râmnicu Vâlcea şi-a transformat recent simezele într-un spaţiu neaşteptat. Criticul de artă Luiza Barcan mărturisea, cu o urmă de reverenţă în voce, că intrarea în galerie i-a produs un şoc vizual: nu se afla în faţa unei expoziţii convenţionale, ci în pragul unui mic muzeu etnografic, unde pământul luase forme pline de spirit.

Facerea: trupul ca oală de lut

Relaţia omului cu ţărâna nu este doar una meşteşugărească, ci profund biblică. Suntem, în esenţă, zămisliţi din lut, purtând în noi dualitatea fragilităţii pământeşti şi a suflării divine. Oala de pământ nu este un simplu obiect casnic, ci o stilizare a trupului omenesc.

Această simbolistică supravieţuieşte în ritualurile noastre cele mai vechi: pomana se dă „numai şi numai în oală de lut”, ca simbol al trupului care se întoarce în pământ. Sticla sau plasticul nu pot substitui această legătură sacră între materie şi Creator.

 

Vlădeşti şi Buda: locuri binecuvântate, meşteşuguri pierdute

La Vlădeşti, ceramica a trecut prin veacuri cu o dârzenie arhaică, fiind considerată mult mai veche decât faimosul centru de la Horezu. Totuşi, astăzi, roata olarului se învârte tot mai rar. În satul vecin, Buda, pământul bun pentru oale încă aşteaptă, însă olarii locului s-au stins pe rând, fără a lăsa moştenitori ai secretului lor.

Preotul Sorin Părăuşanu a devenit, în acest context, un salvator al memoriei, recuperând creaţii care altfel s-ar fi pierdut în uitare. Este un semnal de alarmă pentru noi toţi: nu mai ştim să preţuim valorile autentice până când acestea nu devin simple piese de muzeu.

„Nea Costică” Şchiopu - un tezaur uman viu

Dumitru Şchiopu, cunoscut de prieteni drept „nea Costică”, a fost mai mult decât un meşter; a fost un inovator care păstra esenţa tradiţiei. Ioan St. Lazăr îşi aminteşte cu emoţie de „vorba caldă, plină de înţelepciune a vieţii” a olarului care ar fi meritat, cu prisosinţă, titlul oficial de Tezaur Uman Viu.

La fiecare târg de profil, vizitatorii întrebau curioşi: „Cu ce a mai venit nea Costică?”. El nu făcea doar vase, ci dădea formă unei filozofii de viaţă, la doar câteva minute distanţă de casele celor care, astăzi, îi salută memoria cu recunoştinţă.

„Jignirea” lutului: între Arghezi şi preceptele presocratice

Ioan St. Lazăr a readus în atenţia publicului metafora olarului care transpare şi în literatură. De pildă, în poezia „Jignire”, Tudor Arghezi foloseşte imaginea lutului pentru a descrie zămislirea femeii iubite, regretând parcă transformarea materiei sacre într-o fiinţă care aduce suferinţă: „De ce te zămislii atunci din lut / Şi nu-ţi lăsai pământul pentru oale?”.

Această „materie sacră” este decorată la Vlădeşti cu simboluri ce preced creştinismul. Spirala închisă (Soarele), valul (Apa) şi brăduţul (Pomul Vieţii) nu sunt doar decoruri, ci precepte presocratice cu rol magic. „Şireagul” şi punctele incizate pe pântecele oalelor sunt moşteniri dacice, menite să protejeze conţinutul şi pe posesor de forţele răului.

 

Un apel la recuperare

Astăzi, când privim spre ceramica de Vlădeşti, nu privim doar spre un obiect de artizanat, ci spre o istorie a supravieţuirii. Recuperarea acestor valori nu este doar o datorie culturală, ci un act de igienă spirituală. Să învăţăm din nou să privim lutul nu ca pe noroi, ci ca pe materia din care suntem plămădiţi - a mai spus prof. dr. Ioan St. Lazăr.

Sub semnul Sfântului Andrei: O călătorie de un secol

Totul a început sub protecţia divină a Sfântului Andrei, în prag de iarnă 2025, când o idee ce părea a fi doar o utopie a prins contur sub privirile avizate ale prof. dr. Gheorghe Deaconu. Ceea ce mulţi considerau un vis frumos s-a transformat în „Centenarul Dumitru Şchiopu”, o aventură culturală fără precedent pornită din inima rurală a Vâlcii pentru a cuceri simezele ţării.

Nu este doar o aniversare, ci o „mare aventură” - o demonstraţie de forţă şi perenitate a ceramicii de Vâlcea.

Miracolul alb şi memoria hârtiei

Emilian Valentin Frâncu, fin observator al odiseei albe de la Vlădeşti, a pus punctul pe i în paginile dedicate „Miracolului ceramicii albe de Vlădeşti”. Această ceramică, unică prin puritatea şi simbolistica sa, a găsit un ecou neaşteptat în universul tipărit.

Cu 14 obiective ambiţioase, proiectul a reuşit imposibilul: a unit mari muzee ale României într-un front comun pentru salvarea şi expunerea patrimoniului de lut.

 

Conphys: ctitorie de spirit şi slovă vâlceană

Comunitatea culturală din Vâlcea a celebrat recent Tipografia Conphys, recunoscută nu doar ca spaţiu de producţie, ci ca un adevărat „sanctuar” unde manuscrisele scriitorilor locali prind viaţă. Într-o atmosferă marcată de respect, prof. dr. Gheorghe Deaconu a evocat începuturile acestei instituţii de familie, amintind de sediul din casa părintească a familiei Şteflea.

Punctul culminant al evenimentului a fost marcat de lectura unor versuri din antologia „Trepte” (1972), aparţinând mamei lui Dumitru Şteflea, gest ce a subliniat continuitatea spirituală a proiectului. În acest context, activitatea editorilor Rodica Şteflea, Cristina Brănescu şi Cezarina Tomulescu a fost onorată ca o formă de rezistenţă prin cultură, munca lor fiind comparată cu migala olarului care transformă materia primă în artă durabilă.

De la „Alimentara” la Templul Artei: destinul Artex

Unul dintre cele mai savuroase şi emoţionante momente ale serii a fost mărturia profesoarei Elena Stoica. Într-o epocă a directivelor imperative, actuala Galerie de Artă ARTEX a luat naştere dintr-o transformare aproape alchimică: sub îndrumarea Elenei Stoica şi a pictoriţei Tina Popa, un spaţiu destinat consumului imediat - o fostă „Alimentară” - a devenit templul artei populare.

„Nimic nu este întâmplător, Dumnezeu face minuni!”, a concluzionat prof. Stoica, amintind cum olarii vâlceni au cucerit până şi Bruxelles-ul, lăsând publicul european fascinat de o artă care se vindea „ca pâinea caldă”.

Moştenirea: Între poezie şi roata olarului

Această punte peste timp a fost completată de viziunea pragmatică a lui Cătălin Mamotă, managerul care a „desenat” timp de un an arhitectura acestui centenar, şi de încrederea în viitorul meşteşugului a Amaliei Boari, şef Serviciu cercetare-valorificare la Centrul Judeţean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Tradiţionale Vâlcea.

La Vlădeşti, flacăra nu s-a stins. Familia Violeta şi Eugen Pătru a preluat ştafeta, învăţându-i pe tineri tainele ceramicii albe - acea unicitate pe care Dumitru Şchiopu a intuit-o şi a şlefuit-o o viaţă întreagă.

„Să vizităm meşteşugarii din ţară!”

Mesajul final al evenimentului a fost un îndemn la introspecţie naţională. Înainte de a căuta frumosul peste mări şi ţări, avem datoria de a ne pleca asupra mâinilor pline de lut ale meşterilor noştri. Ceramica de Vlădeşti nu este doar un obiect de decor; este un organism viu, o mărturie a faptului că, atâta timp cât există oameni vrednici, tradiţia nu va fi niciodată o utopie, ci o realitate vibrantă.   

 

#MănăstireaHurezi/ #Bolnița

«,...două fotografii ale bisericii şi o vedere desemnată de d-l Trajanescu am luat de-asemenea şi desemnul uşii delà intrare, care prezintă sculpturi în lemn de toată frumuseţea»

revista «Albina»/ 10 octombrie 1910

>> completare resurse anterioare

#memoriavalceana <<

&&&

<<

Am vorbit adesea în revista noastră despre frumuseţile arhitectonice ale clădirilor delà Mănăstirea Hurezi şi am publicat şi ilustraţii ce înfăţişau diferite vederi de pe acolo.

Vom da acum câtevà amănunte despre bolniţa acestei mănăstiri, asupra căreia d. arhitect I. Trajanescu publică un articol amănunţit în «Buletinul Comisiunii monumentelor istorice». Anul III No. 2. Tot din acelaş număr sunt luate şi ilustraţiile.

Bolniţa se află la o depărtare de vre-o 100 de metri delà curtea principală a mănăstirii Hurezi. Ea e compusă dintr’o biserică, dintr’un foişor şi dintr’un rând de case.

Autorul articolului pomenit ne spune că în vremuri mai vechi erà aci un spital pentru călugării bolnavi pe lângă biserica mică ce servià de capelă pentru cimitir. Astăzi spitalul e în ruină, iar în biserică se face slujbă numai rar când se înmormântează vre-o călugărită delà Hurezi.

#Jina care a îmbogățit cultural #Vâlcea

urmași de «zeleri»* și «grănițeri” (clasele sociale nu se mai deosebeau) au trecut munții - la #Vaideeni, bunăoară

,,ocupaţia principală şi, cum am văzut, aproape unica lor ocupaţie, este păstoritul sau, cum îi zic ei, «oieritu» condiţiunile de teren îi hotărăsc la aceasta”

,,...ei nu practică transhumanţa, cunoscuta caracteristică a păstoritului mărginean” (din Măriginimea Sibiului)

,,...caracteristic păstoritului jinăresc este faptul că gospodarul stînei, mai marele stînei, nu e ciobanul «care nu are altă decît să grizească oi!e», ci femeia, „bacea“ cum se numeşte. „Băci" aveau şi ceilalţi Mărgineni pînă mai acum vre-o 40-50 de ani, azi însă sînt înlocuite cu bărbaţi” (text din 1932 - n. V.S.)

Sorin Oane/ #PovestileRimnicului cu #MirceacelBătrîn

În „Enciclopedia judeţului Vîlcea", Ion Soare, un om de cultură important al Rîmnicului, face o apreciere absolut gratuită, falsă de-a dreptul, spunînd că „Rîmnicul a fost un oraş răsfăţat de domni şi regi" (269).

Realitatea este exact pe dos. Sigur, toţi domnitorii Ţării Româneşti au avut legături cu Rîmnicul. Dar cele mai multe dintre legăturile astea sînt nişte banale acte de vînzare-cumpărare a unor proprietăţi, sau sînt danii ale unor domnitori pentru ctitoriile lor, biserici sau mănăstiri. Ăsta este răsfăţul? Că domnitorii luau de la Rîmnic terenuri, taxe, ţigani etc. pentru a le da mănăstirilor? Concluzia este că mănăstirile au fost răsfăţate, nu Rîmnicul. De fapt, domnitorii noştri vedeau în oraşe doar surse de profit, nu investeau în ele. Ei doreau să ridice doar biserici şi mănăstiri. Mircea a investit în Cozia, Neagoe Basarab în Bistriţa şi Curtea de Argeş, Constantin Brîncoveanu în Hurezi etc. Ideea de a trece în revistă toţi domnitorii şi de a te forţa să găseşti poveşti cu Rîmnicul în fiecare caz în parte este aiurea. 

Oltenia a dat ţării patru mari domnitori: Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Constantin Brîncoveanu. (270) Pentru Rîmnic, important este doar Matei Basarab. Numai el are cu adevărat o poveste cu Rîmnicul. Şi, indirect, prin artă, şi Constantin Brîncoveanu.

Ideea principală a acestui ciclu de poveşti este tocmai ideea de „oraş domnesc". Dacă oraşul roman aparţinea cetăţenilor lui, oraşul medieval românesc aparţinea domnitorului. Pretenţia asta se baza pe dreptul cuceritorului. Adică, tot pămîntul ţării (cu oraşe cu tot) era proprietatea domnitorului, pentru că, la începutul istoriei acelei ţări, el cucerise cu arma acel teritoriu. Iar domnitorul dorea să obţină plusprodusul realizat de respectivul oraş domnesc pentru a-şi finanţa propriul consum, armata şi politica sa de reprezentativitate (prin biseHci sau mănăstiri).

Rîmnicul medieval a fost „oraş domnesc" de la atestarea lui ca atare, în 1389, pînă la instaurarea stăpînirii austriece din 1718, şi mai apoi, din 1739 pînă în 1831. Asta însemna, pur şi simplu, că oraşul a aparţinut diferiţilor domnitori ai ţării pînă la începutul epocii moderne. Deşi, după retragerea austriecilor din Oltenia (1739), oraşele au fost considerate, în continuare, domneşti, ceva se schimbase iremediabil în administrarea acestora. Am oprit deci acest ciclu de poveşti la anul 1718, căci austriecii au introdus două noutăţi în administraţia oraşelor olteneşti:

a) Instituţia notariatului. Notarul se substituia domnitorului, căci căpăta atribuţia de a autentifica actele juridice, atribuţie care pînă atunci o avea doar domnitorul. Notarul instituit de habsburgi controla, în special, activitatea comercială a urbei.

b) Salarizarea aparatului administrativ. Judele (primarul) Rîmnicului este acum plătit de concetăţenii săi şi, practic, nu îl mai reprezintă pe domnitor.

Video/ Seara culturala ,,Anton Pann”, ,,acasă” la Anton Pann

Acasă la #AntonPann, astăzi

eveniment de excepție, organizat de Societatea Culturală vâlceană care pepetuează (re)numele ,,finului Pepelei”

invitat de onoare a fost părintele prof. dr. Dumitru Codruț Scurtu - preot, interpret, dirijor, doctor în muzică bizantină, recunoscut pentru bogata-i activitate în domeniul muzicii corale și religioase

Datorăm înregistrarea video a prelegerii și intepretărilor pr. dr. Scurtu - și, implicit, tezaurizarea lor în #memoriavalceana/ #bvaav - dnei Violeta Scrociob, care ne-a împrumutat camera proprie (să descărcăm filmările) - alese mulțumiri!

În afară de cele două colaje care trimit la resurse #memoriavalceana anterioare (în conexiune), filmulețul cu rugăciunea cântată de pr. Scurtu pe muzica lui Anton Pann și pozele alăturate sunt toate de astăzi. Remarcăm - și vedem în imagini - și comorile de cunoaștere pe care invitatul Societății Culturale ,,Anton Pann” le-a expus și ni le-a prezentat.

Evenimentul la care am participat ne-a îmbogățit spiritual pe toți cei prezenți în ,,pivnița” seculară a casei în care ,,finul Pepelei” trăia (și ce trăiri!), dar mai ales crea, în urmă cu două veacuri...

Povestea construcției - monument istoric al Râmnicului, în descrierea colajului aferent). Foto și video, altele decât cele de mai jos, la această legătură.

,,Din viața și activitatea lui Anton Pann.

Părintele profesor doctor, Dumitru Codruț Siluan Scurtu, ne va conduce prin meandrele vieții lui Anton Pann. De asemenea ne vom putea bucura de muzică, marca
Codruț Scurtu.
Dumitru Codruț Siluan Scurtu - preot, profesor, interpret și doctor în domeniul muzicii bizantine dirijor, recunoscut pentru bogata sa activitate în domeniul muzicii corale și religioase.
-dirijor al coralei Seminarului Teologic "Sfântul Nicolae" din Râmnicu Vâlcea;
-fondatorul și dirijorul grupului vocal " Cantus Domini", alături de care a susținut numeroase concerte de muzică bizantină și cultă;
-este un fin cunoscător al artei bizantine, participând activ la evenimente de prestigiu, precum Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași;
-publică articole și materiale teologice în publicații de specialitate ( ziarul " Lumina ");
- realizează înregistrări muzicale, de la muzică tradițională românească la piese corale internaționale, care pot fi găsite pe propriul canal YouTube;