Mircea Eliade >< Maitreyi Devi/ între adevăruri și neadevăruri

#𝙈𝙞𝙧𝙘𝙚𝙖𝙀𝙡𝙞𝙖𝙙𝙚 >< #𝙈𝙖𝙞𝙩𝙧𝙚𝙮𝙞𝘿𝙚𝙫𝙞
între adevăruri și neadevăruri
un #clip creat cu AI în «satul global» al Internetului ne oferă o biografie sentimentalizată, episoade intime și o logodnă secretă...
...pe care ni le prezintă 𝙣𝙚𝙟𝙪𝙨𝙩𝙞𝙛𝙞𝙘𝙖𝙩 𝙙𝙧𝙚𝙥𝙩 𝙛𝙖𝙥𝙩𝙚 𝙙𝙚𝙢𝙤𝙣𝙨𝙩𝙧𝙖𝙩𝙚/𝙙𝙤𝙘𝙪𝙢𝙚𝙣𝙩𝙖𝙩𝙚
dar din pagina Wikipedia/Maitreyi ce nu este adevărat? a fost #Maitreyi în România la invitația Uniunii Scriitorilor? în context: Wikipedia/ MirceaElide conține numai adevăruri documentate/ incontestabile?
>> 𝙘𝙤𝙧𝙤𝙡𝙖𝙧: AI (Inteligența Artificială) ne ajută, dar NU suplinește lipsa lecturilor/ documentării serioase...

&&&

Din ceea ce poate fi stabilit documentar, dincolo de legenda literară, relația dintre Mircea Eliade și Maitreyi Devi a existat realmente, dar natura exactă a intimității lor nu poate fi reconstituită cu certitudine. Avem două mărturii interesate, scrise la mare distanță una de alta și transformate deliberat în literatură.

Ce poate fi considerat cert

1. Mircea Eliade a ajuns în India în noiembrie 1928 pentru a studia filosofia indiană și sanscrita cu profesorul Surendranath Dasgupta, tatăl Maitreyi-ei.
2. Din ianuarie 1930, Eliade a locuit în casa familiei Dasgupta din Calcutta. Nu era inginer — aceasta este identitatea personajului Allan din roman —, ci student și discipol al profesorului.
3. Între Eliade și Maitreyi s-a înfiripat o relație afectivă reciprocă. Acest nucleu biografic este confirmat de amândoi, chiar dacă îl descriu diferit.
4. Diferența de vârstă era importantă: Eliade avea 23 de ani, iar Maitreyi aproximativ 16 ani. Ea era deja o tânără poetă precoce, apropiată intelectual de Rabindranath Tagore, care îi prefațase prima carte de poezie.
5. Relația a fost descoperită de familia Dasgupta în septembrie 1930. Profesorul l-a obligat pe Eliade să părăsească locuința și i-a interzis să mai comunice cu fiica sa. Despărțirea a fost abruptă și definitivă pentru următoarele patru decenii. O cercetare academică recentă confirmă că șederea lui Eliade în casa Dasgupta s-a încheiat din cauza descoperirii legăturii cu Maitreyi. (sursa: Springer – „Experiencing India”)
6. Ruptura l-a afectat profund pe Eliade. În memoriile sale, el leagă pierderea Maitreyi-ei de pierderea „Indiei” pe care sperase să o cunoască și, într-un anumit sens, să o adopte. Așadar, nu avem motive serioase să considerăm episodul o simplă invenție ulterioară.
7. Eliade a transformat experiența în romanul Maitreyi, publicat în românește în 1933. Este însă un roman autobiografic, nu un jurnal și nici o relatare testimonială. Chiar University of Chicago Press îl definește drept „roman à clef” și „roman semiautobiografic”. (sursa: University of Chicago Press – Bengal Nights) 

,,Sadoveanu în Voineasa”/ Cronica română 2002; APA VIEȚII VEȘNICE/ „Luceafărul” 1962 (articol publicat după moartea scriitorului)

#MihailSadoveanu #montaniard/ #turist
în #MuntiLotrului, în #casetradiționale ale unor vâlceni din #Voineasa, #Brezoi...
...apoi călare sau pe jos, pe cărările străvechi către #ValeaFrumoasei, #Oașa popasuri la #stână și în alte locuri de sălaș...
...mărturii extraordinare despre oameni și povestiri(le lor) inspiraționale pentru #operasadoveniană autentică — cea de dinainte de ,,lumina (care) vine de la răsărit")... bunăoară, povestirile autobiografice ale lui #RudiCernota - cele care au stat la baza nuvelei #OchiDeUrs
«...copil fiind, dimineaţa, în zori, când plecam cu vacile, îl vedeam pe Sadoveanu spălându-se, în fiecare dimineaţă, până la brâu, cu apa rece a Lotrului... mi-l arăta de multe ori mama, dându-mi-l exemplu, şi îmi spunea că este scriitor şi am să-l învăţ la şcoală ,,...consuma oaie/ berbec, tocană cu cartofi, ciorbă, mămăligă şi peşte, păstrăvi îi plăceau femeile care să miroasă a ţărancă curată... ...se interesa de folclor, de obiceiurile locului...»
>> completare resurse #memoriavalceana anterioare <<

<<

Marele scriitor Mihail Sadoveanu, Ceahlăul prozei româneşti, şi-a purtat de multe ori paşii pe drumurile voineşene (comuna Voineasa, judeţul Vâlcea - n.n.), numeroase imagini şi chiar întâmplări de pe aceste meleaguri regăsindu-se, mai apoi, în unele cărţi ale sale. Prezent în Voineasa între cele două războaie mondiale, Mihail Sadoveanu a lăsat o puternică impresie printre localnici, unii dintre ei, cei mai în vârstă, amintindu-şi-l foarte bine. Am cules astfel de imagini despre Sadoveanu, în Voineasa şi le redau mai jos.

• Sadoveanu venea la noi des, stătea la tata. Era mereu însoţit de prof. univ. Traian Săvulescu. Uneori mai venea cu el prefectul de Vâlcea şi alţii, printre care, un colonel din Baia Mare. Acesta venea cu familia. Sadoveanu avea un program strict, pe care îl respecta, ore de odihnă, pescuit, vânătoare şi cel mai mult scria. Îi plăcea să mănânce din bucătăria moldovenească şi nu era pretenţios la mâncare. Dintre mâncărurile preferate, erau cele de oaie şi berbec, tocană cu cartofi, ciorbă, mămăligă şi peşte - păstrăvi. Îi plăceau femeile, care să miroasă a ţărancă curată. Se interesa de folclor, de obiceiurile locului. Compunea, în scurt timp, cu uşurinţă, mici poezii de câteva strofe, pe care le comenta cu cei din preajmă, când mânca sau în timpul liber. Subiectul poeziilor era plantele şi animalele din împrejurimi sau din curtea casei. Sadoveanu, îmi amintesc, venea la Voineasa de prin 1937. Niciodată nu a venit cu soţia sau cu altcineva din familie. De multe ori, tata, care avea maşină, îl aducea de la Brezoi la Voineasa. (Puşchează Stănica - Voineasa)

• Sadoveanu venea în Voineasa de multe ori când eram eu mic. A fost şi la şcoală. Ne spunea poveşti. Îi plăcea să pescuiască pe Lotru. Câteodată, împuşca pescăruşi pe deasupra Lotrului. Când eram primar, mi-a spus Costea Marinovici că Sadoveanu a scris Mitrea Cocor în Voineasa, pe timpul unei veri. (Puşcheaza Ion - Voineasa)

• Pe Sadoveanu l-am văzut în Voineasa până să plec eu în armată, în ‘45. Când sosea în Voineasa, erau mulţi pădurari instalaţi din loc în loc, pe drum, până la intrarea în sat. Pescuia la Piatra Tăiată şi mai sus de Voineasa. (Popescu F. Aurel - Voineasa)

• Sadoveanu venea la Voineasa şi pescuia mult pe Lotru, în dreptul Săscioarei şi mergea până la Dobrunu. A fost şi la castelul din Dobrunu. Era îmbrăcat în uniformă de pădurar şi era însoţit mereu de pădurari, care-i scoteau peştele prins din cârlig şi îi pregăteau momeala. Sadoveanu arunca doar cârligul, prindea şi atât. (Stan Epure - Voineasa)

• Sadoveanu venea des la Voineasa. Era un om bun la suflet, vorbea blând şi era prezentabil. Tatăl meu, Dobranici Gheorghe, a lucrat la cabana lui Sadoveanu, de la Oaşa. (Fara Ilona - Voineasa)

• Când vedea Sadoveanu în Voineasa eu aveam 10 ani, şi îmi amintesc că prin sat, voineşarii spuneau „a venit scriitorul“. (Stanciu Toma - Voineasa)

• În 1948, eram la stână, în Plaiul Poienii şi a venit Sadoveanu pe un cal mare şi alb. Era însoţit de domn Danielescu şi de un altul. Au luat masa la stână, după care au mers la Frătoşneanu şi au coborât la Voineasa. (Iliescu Victor - Voineasa)

• Copil fiind, dimineaţa, în zori, când plecam cu vacile, îl vedeam pe Sadoveanu spălându-se, în fiecare dimineaţă, până la brâu, cu apa rece a Lotrului. Mi-l arăta de multe ori mama, dându-mi-l exemplu şi îmi spunea că este scriitor şi am să-l învăţ la şcoală. (Gheorghe Stanciu - Voineasa)

• Pe Sadoveanu l-am văzut de multe ori în Voineasa. Era un om solid, cu burta proeminentă, cu pălării cu borul mare, le schimba după anotimp. Dacă ploua, avea o pălărie mai deasă, dacă era soare şi cald, o pălărie de pai. Avea un băiat cu el, venit cu el, poate tot scriitor, că avea caietul lui, într-un parthart. Era un băiat splid şi el. Sadoveanu avea cabana lui la Oaşa, în locul numit La Bradul Strâmb. Era prieten cu inginerul silvic Ionel Pop din comuna Şugag, judeţul Alba, de pe râul Sebeş. Sadoveanu era un om degajat. Îl vedeam pe stradă mergând, avea o figură marţială, stătea de vorbă cu oamenii pe drum, că îl cunoşteau toţi. Saluta ridicându-şi pălăria cu dreapta şi zicea: Vă salut, domnilor, şi i se răspundea: Vă salut, domnule Sadoveanu. Nu-i răspundeau la salut cu, domnul scriitor, dar în spate, când venea, se zicea, a venit scriitorul. la Puşchează Ion, unde stătea, se mai ducea tăticu, Mirion Ion, unchiul Culici Mirion şi dl Gheorghe Turturea, care era cârciumar, şi-l luau şi plecau prin sat. Toţi cinci erau bărbaţi mari, umpleau uliţa până la drum. Vorbeau evenimente şi politică. Se zice că Baltagul i-a fost inspirat la Voineasa.

Când mă vedea, mă întreba: Ce mai faci, mă, ciobănaşule? Odată, parcă de un Sfânt Petru, a fost la şcoală cu Ştefan Iliescu, învăţătorul meu şi cu două învăţătoare şi cu învăţătorul Plăviţu, care ne învăţa să cântăm. Atunci am recitat Mioriţa de la început la sfârşit şi cred că m-a luat la ochi.

Mai ţin minte că pleca peste munte, vara, pe mai multe căi, lăsători (poteci). Cu doi, trei cai pentru bagaje, la cabana lui. Ţinea mai multe căi. Voineasa-Mănăileasa-Obârşia Lotrului. Făcea popas şi cât mâncau caii, el pescuia. Se oprea la cabana Obârşia Lotrului, unde era cabanier baciu Ghişe - poenar. De la Obârşie, urca plaiul pe pârâul Praveţu, curmătura Tărtărău şi Poiana Muierii, de unde se vedea bine Valea Jiului, masivul Retezat şi Parâng. Lua mereu legătura cu ciobanii. În Poiana Muierii se adunau ciobanii poenari, de pe râul Sebeşului, ciobani de la Polovraci şi Novaci, Gorj şi de prin Voineasa, plus momârlanii din Valea Jiului, la Nedee, de Sânziene şi de Sfântul Ilie. Se mai băteau şi au fost câteva omoruri acolo, mai sunt şi acum crucile şi mormintele ciobanilor omorâţi. De acolo se întorcea la Lacul Oaşa, unde avea cabana. Cabana a fost demolată şi acoperită de apele lacului de acumulare al Hidrocentralei de pe Sebeş.

Altă cale a lui era traversarea masivului muntos Balindru, pe vârf, apoi prin Ştefleşti, Iujbele, Piatra Albă, Păltiniş, unde cobora pe pârâul Bitra, la cabana lui.

Eu am citit multe din cărţile lui, după aia, şi am făcut legături şi am găsit multe locuri ale noastre în cărţile lui. A fost un om mare. Eu nu cred că s-a dat prea tare cu comuniştii. (Mirion I. Ion - Voineasa)

>>

Pr. Nicolae Moga

Sursa: „Sadoveanu în Voineasa”, semnat de Pr. Nicolae Moga, în Cronica Română, anul IX, nr. din 18 iulie 2002, p. 2 („Panoramic”).

&&&

<<

M-am reîntîlnit în anul acesta cu Sadoveanu, de patru ori. De trei ori la Neamț și o dată la Oașa, pe Valea Frumoasei. Întîia oară, eram cu mașina — și cînd fascicolul farurilor s-a oprit pe poarta înaltă de lemn din aleia de brazi, toți tovarășii mei au simțit dintr-o dată același nedefinit tremur lăuntric: intram în împărăția de simbol a lui Sadoveanu — și această împărăție de simbol nu mai avea împărat. Casa cu verandă și trepte de piatră mijea solitară în amurg, înălțînd vălătuci subțiri de fum prin hornuri. Am pășit prin aceleași odăi cernite, sub aceleași lămpi de fier, între aceiași pereți cunoscuți pe care — minune — trezit de căldura sobelor din amorțeala vreunei crizalide, se zbătea moale un fluture de smalț, azur și aur domnesc, un fluture cu toate culorile și amintirile verii stropite pe aripi.

Apoi am umblat prin desișurile Pocrovului cu zăpada proaspătă încă nebătută de picior omenesc; ne-am suit și la cetatea Ioaniților și a vînătorilor lui Ștefan să luăm unghiuri de vedere, și am zărit pe malul celălalt, dincolo de vechiul șanț de apărare, urme de cerb lungind creasta și pierzîndu-se tainic în pădurea de dantelă și chiciură; am mers pe iazul înghețat de lîngă Vovidenia demonului tinerețelor, sub ale cărui copci săpate în gheață bolboceau crapii bătrîni de Salonta; am oprit o zi și la Fălticeni, unde odinioară nu se întîmplă niciodată nimic — și alte zile am bătut pădurile ninse și încremenite; cărările ne erau tăiate de semne de căprioară.

M-am mai gîndit și le-am spus-o și tovarășilor mei că tot ce-am văzut noi în acele zile, cernerile scuturate de pe cetini, razele de soare tăind oblic golul dintre trunchiuri, tăcerile, urmele de sălbăticiuni, toate acestea la un loc erau marea și niciodată secata „apă a vieții“, din care el băuse și ne îndemna să bem și noi fără sfială.

*

A doua oară am reîntîlnit Neamțul, în mai. Jur-împrejur, decorul se redeșteptase în fiorul pur al întîiului fir de iarbă, al întîiei flori și-al întîiei gîngănii zumzuitoare. Lunca Nemțișorului și pădurile Rîșcăi pluteau într-o ceață transparentă ca o gigantică pînză de păianjen întinsă între ape, munți și cer. Era rece, limpede, mirosea a primăvară — și merii de pe dealuri își împrăștiau în vînt petalele lor roze de confeti de bal. Curtea casei lui Sadoveanu și cărările pădurii erau pline de floarea paștelui. Aveam cu mine pe Torni, fostul springer de vînătoare al maestrului. Un timp a ciulit urechea la zvonurile nedeslușite de chemare ale pădurii. Apoi s-a suit pe trepte — amușinînd spre jilțul înalt cu spătar de lemn, în care diminețile îi plăcea lui Sadoveanu să stea cu un pled pe genunchi, privind neclintit pădurea și ascultîndu-i și el chemarea.

Seara nu funcționează lumina, căci e sîmbătă și cei de la gaterul din Nemțișor nu lucrează pînă luni. Se-aprind lumînări. Fotoliul din dreptul biroului masiv de nuc e în umbră și parcă stingher printre celelalte mobile. Din nou simt golul casei, totuși pereții odăii îmi aduc aminte. Lumînările fîlfîie pe tablourile agățate pe pereți. Unele din ele le-a țintuit poate chiar scriitorul acolo: tablourile fiului lui, Miti, ale lui Ștefan Constantinescu, Baba sau Neli Știubei. De lîngă cămin, bustul cioplit de Baraschi păstrează pe buze și-n răsturnarea abia conturată pe spate a capului, un fel de semeție malițioasă. Umbrele joacă pe marmură și am impresia că în casa asta n-a murit nimeni și nici nu va muri vreodată.

*

Spre începutul toamnei, străbat masivul Cibinului și pe la vîrful Cindrelui și Frumoasa, cobor în valea Sebeșului, la Oașa. Vroiam apoi să trec Șurianu, să mă las în valea Jiului și să urc iar pe Retezat. Pînă la sfîrșit, am rămas la Oașa, de-acolo am plecat la Obîrșia Lotrului și prin valea Vidruței și a Mănăilesei am coborît la Voineasa și la gura Lotrului, în Brezoi.

De la Păltiniș, de unde-am pornit la Oașa, drumu-i lung, iar ghidul turistic e mărinimos cu cele 12 ore ale sale, de mers pe creastă. Eu am făcut 14. Am ajuns la micuța cabană în jurul orei 8, pe întunerec (plecat de la 6 dimineața). Întreaga vale nu suna decît în bolborul Sebeșului și în vuetul brazilor stîrniți de un vînt înghețat. Dinspre Șurianu răbufneau nori negri de zăpadă, acoperind rapid pleoapa rotundă și roșie a lunii.

Cabana era aproape goală. Cabaniera mă servește cu un ceai cald, și-mi dă un pat.

— Du-l tu, Rudi, spune cuiva.

Din umbra unui culcuș săpat într-unul din pereți, se ridică o umbră înaltă și intră în aura lămpii de gaz. Tresar. Omul are un obraz slab, cu dinți mari și galbeni, dezveliți sub gura veșnic în contracție. Ceva în figura lui mi-e cunoscut... Rudi — și-aici e Oașa. N-a scris Sadoveanu de un Rudi în Poveștile de la Bradu Strîmb, Rudi cu cele două fete ale sale, ba nu, trei, Doina, Margareta și Viorica — vînătorul și pescarul Rudi, tovarășul de singurătăți și isprăvi cinegetice ale povestitorului?

— Dumneata ești Rudi Cernota?

— El, răspunde posomorît bătrînul, arătîndu-și dinții de lup și ferind din palmă flacăra jucăușă a gazorniței.

Calea ferată Băbeni-Alunu

Linia #CFR #Băbeni-#Alunu
în 40 ani, singura construită "la gata", în #Vâlcea
s-a lucrat între 1981-1986 la tuneluri, săpătura s-a realizat cu #scutmecanizat (fără #TBM/ ,,cârtiță” cu disc tăietor rotativ pe întreaga suprafață a frontului)
ing. #TraianSabău*, director Antrepriza de căi ferate Rm. Vîlcea în 1986, îi declara unui reporter că noua cale ferată ,,ia pieptiş toate obstacolele: văi, rîuri, pîrîuri, dealuri, mergînd paralel cu Carpaţii...”
întreaga magistrală feroviară proiectată (Băbeni–#TârguCărbunești/ Gorj) nu a fost definitivată niciodată (n-a mai fost continuată dincolo de Alunu/ Vâlcea)... <<
EMBLEME ALE DEVENIRII NOASTRE SOCIALISTE
Calea ferată Băbeni — Cărbuneşti

O DÎRZĂ BĂTĂLIE
A CONSTRUCTORILOR
PE DRUMURILE
CĂRBUNELUI ENERGETIC

Dintr-un punct esenţial de vedere — structura solului — construcţia noii linii de cale ferată Băbeni — Cărbuneşti relevă o problematică întru totul asemănătoare cu cea a liniilor Rîmnicu Vîlcea — Vîlcele şi Deva — Brad, a căror realizare a fost abordată tot în ultimii ani. Acelaşi teren denivelat, frămîntat, aflat în plin proces de formare, alcătuit din argilă, marnă slabă, nisipuri fine îmbibate cu apă; aceleaşi frecvente alunecări de pămînt care pretind ample lucrări de consolidare ca şi, o serie de măsuri speciale pentru contracararea puternicelor obstacole din calea înaintării tunelelor.

Dintr-un alt punct esenţial de vedere — oportunitatea şi urgenţa lucrării — linia Băbeni — Cărbuneşti se impune prin ascendentul de a fi azi cea mai necesară construcţie de cale ferată din ţara noastră, pentru că — dacă orice nou traseu feroviar asigură reducerea de circa 10 ori a consumurilor de combustibil şi cheltuielilor de transport antrenate de mijloacele auto — raţiunea şi, ca atare, existenţa drumului de fier dintre Băbeni şi Cărbuneşti adaugă acestor beneficii majore misiunea de a prelua şi dirija către termocentrale peste cinci milioane tone cărbune, atît cît va reprezenta producţia exploatărilor miniere din zona subcarpatică a Olteniei la sfîrşitul actualului cincinal.

Când politica vedea două realități în aceeași Primărie

Râmnicului îi lipsea, la începutul secolului al XX-lea, ceea ce astăzi pare de la sine înțeles pentru un oraș nu doar reședință de județ: un sediu propriu și corespunzător pentru Primărie.

Soluția avea să vină dinspre una dintre cele mai vechi și mai importante proprietăți din centrul orașului: Conacul Socoteanu-Lahovari, ridicat în secolul al XVIII-lea de logofătul Ghiorghiță Socoteanu. Prin căsătoria Paraschivei (Bica) Socoteanu cu Ioan (Iancu) Lahovari, în 1816, conacul intrase în patrimoniul familiei Lahovari.¹

La începutul secolului XX, proprietatea aparținea Irinei Sterian, fostă Herăscu, moștenitoarea lui Constantin I. Lahovari. Aflând că orașul avea nevoie de un local pentru Primărie, aceasta oferea municipalității fostele case Lahovari pentru 100.000 de lei. Prețul era unul foarte avantajos pentru oraș: evaluarea imobilului ajungea la aproximativ 178.000 de lei, iar presa liberală avea să remarce și ea că valoarea reală a proprietății întrecea cu mult suma plătită.

La 11 septembrie 1909, Primăria Râmnicului a cumpărat proprietatea, primar fiind Nicolae Iepure.¹ Data și prețul sunt confirmate și de documentarea arheologică ulterioară.

Dar ceea ce s-a întâmplat după cumpărare este aproape o mică demonstrație despre felul în care presa de partid putea transforma aceeași realitate în două realități politice opuse.

„Opinia Vâlcei”, reprodusă de „Conservatorul”: împrumut, interese și „potopul” de după Iepure

La 12 noiembrie 1909, Opinia Vâlcei, oficiosul conservator local, într-un text reprodus de Conservatorul, anunța că actul de cumpărare fusese deja încheiat și autentificat de Tribunalul Vâlcea.²

#Vâlcea Sud — Nord/ 1910

încântător despre #Râmnic, superlative pentru #Călimănești — trist/ deprimant, în schimb, la #OcneleMari și #Brezoi...
,,...o localitate climaterică de mâna întâia din ţară iar ca staţiune balneară, considerând şi #Căciulata, ce se găseşte la o distanţă numai de 3 km., de mâna doua, după Slănicul Moldovei...”
,,De la construirea linieĭ ferate Câineni-R.-Vâlcea şi de la venirea societăţilor străine de exploatare, ...şi-aŭ arendat pe nimic pădurile de brad, străinii aŭ făcut şi fac bani înzecit...
...iar moşneniĭ noştri văzându-se de odată stăpâni pe un venit al cărui capital îl credeau mort, fără nici o valoare, în loc să-şi maĭ întemeeze gospodăriile, să se maĭ întremeze pe eĭ, s’aŭ pus pe risipit şi tocmai pe acele lucruri ce aduc şi maĭ multă ruină corpului!”


NOTIŢE MONOGRAFICE

— Urmare —

Satul Poganu. — De la Dranovăţ, gara Arceşti, am luat trenul de 3 p. m. pentru Drăgăşanî. Peste noapte am rămas în acest orăşel, comună urbană. A doua zi dimineaţa, eşind în piaţă, suntem atraşi de firma de la o baratcă, care anunţa zarzavaturile cooperativei săteşti din com. Dumitreştî, cotuna Poganu. Renunţăm la o vizită mai amănunţită a oraşului, de alt-fel cunoscut tuturor prin podgoriile ce are prin prejur, şi ne hotărâm a merge în satul Poganu; — în lipsa unei trăsuri o luăm pe jos, prin partea de răsărit a oraşului, trecând valea şi apa Oltului pe un pod stătător, şi după o preumblare cam de 5 klm., ajungem în sat. —

Dr. Radu Dobrescu/ Colocviile Forumului Cultural al Râmnicului/ 3.09.2026

pledoarie pentru #educațiesanitară: ,,începând de la naștere, nu mai există om sănătos...”
la 45 ani de la «evadarea din cuşca comunistă a lui (Teodor) Coman»* (și din funcția de director al #SJU #Vâlcea, totodată)...
evenimentul de „omagiere a unei elite” a devenit, în bună măsură, un dialog despre educație, prevenție și responsabilitatea fiecăruia față de propria sănătate în sfârșit, evocarea dr. Radu Dobrescu prin mărturia prof. Mihai Dorel Constantinescu, bazată pe o prietenie de cca o jumătate de secol
la Biblioteca Județeană "Antim Ivireanul" Vâlcea, în cadrul Colocviilor Forumului Cultural al Râmnicului
În 3 septembrie 2026, Colocviile Forumului Cultural al Râmnicului l-au avut invitat pe dr. Radu-Gabriel Dobrescu – medic, matematician și autor, împreună cu soția, dr. Irina Dobrescu, al unei remarcabile literaturi de călătorie.
Dincolo de evocarea unei biografii ieșite din comun – anii medicinei vâlcene, plecarea (fuga) din România comunistă și continuarea carierei în Germania –, întâlnirea de la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” a fost, în bună măsură, o pledoarie pentru sănătate: despre prevenție, despre responsabilitatea fiecăruia față de propria sănătate și despre experiența unei vieți dedicate medicinei s-a vorbit direct, firesc, în dialog cu publicul.