Sorin Oane/ #PovestileRimnicului cu #MirceacelBătrîn

În „Enciclopedia judeţului Vîlcea", Ion Soare, un om de cultură important al Rîmnicului, face o apreciere absolut gratuită, falsă de-a dreptul, spunînd că „Rîmnicul a fost un oraş răsfăţat de domni şi regi" (269).

Realitatea este exact pe dos. Sigur, toţi domnitorii Ţării Româneşti au avut legături cu Rîmnicul. Dar cele mai multe dintre legăturile astea sînt nişte banale acte de vînzare-cumpărare a unor proprietăţi, sau sînt danii ale unor domnitori pentru ctitoriile lor, biserici sau mănăstiri. Ăsta este răsfăţul? Că domnitorii luau de la Rîmnic terenuri, taxe, ţigani etc. pentru a le da mănăstirilor? Concluzia este că mănăstirile au fost răsfăţate, nu Rîmnicul. De fapt, domnitorii noştri vedeau în oraşe doar surse de profit, nu investeau în ele. Ei doreau să ridice doar biserici şi mănăstiri. Mircea a investit în Cozia, Neagoe Basarab în Bistriţa şi Curtea de Argeş, Constantin Brîncoveanu în Hurezi etc. Ideea de a trece în revistă toţi domnitorii şi de a te forţa să găseşti poveşti cu Rîmnicul în fiecare caz în parte este aiurea. 

Oltenia a dat ţării patru mari domnitori: Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Constantin Brîncoveanu. (270) Pentru Rîmnic, important este doar Matei Basarab. Numai el are cu adevărat o poveste cu Rîmnicul. Şi, indirect, prin artă, şi Constantin Brîncoveanu.

Ideea principală a acestui ciclu de poveşti este tocmai ideea de „oraş domnesc". Dacă oraşul roman aparţinea cetăţenilor lui, oraşul medieval românesc aparţinea domnitorului. Pretenţia asta se baza pe dreptul cuceritorului. Adică, tot pămîntul ţării (cu oraşe cu tot) era proprietatea domnitorului, pentru că, la începutul istoriei acelei ţări, el cucerise cu arma acel teritoriu. Iar domnitorul dorea să obţină plusprodusul realizat de respectivul oraş domnesc pentru a-şi finanţa propriul consum, armata şi politica sa de reprezentativitate (prin biseHci sau mănăstiri).

Rîmnicul medieval a fost „oraş domnesc" de la atestarea lui ca atare, în 1389, pînă la instaurarea stăpînirii austriece din 1718, şi mai apoi, din 1739 pînă în 1831. Asta însemna, pur şi simplu, că oraşul a aparţinut diferiţilor domnitori ai ţării pînă la începutul epocii moderne. Deşi, după retragerea austriecilor din Oltenia (1739), oraşele au fost considerate, în continuare, domneşti, ceva se schimbase iremediabil în administrarea acestora. Am oprit deci acest ciclu de poveşti la anul 1718, căci austriecii au introdus două noutăţi în administraţia oraşelor olteneşti:

a) Instituţia notariatului. Notarul se substituia domnitorului, căci căpăta atribuţia de a autentifica actele juridice, atribuţie care pînă atunci o avea doar domnitorul. Notarul instituit de habsburgi controla, în special, activitatea comercială a urbei.

b) Salarizarea aparatului administrativ. Judele (primarul) Rîmnicului este acum plătit de concetăţenii săi şi, practic, nu îl mai reprezintă pe domnitor.

Video/ Seara culturala ,,Anton Pann”, ,,acasă” la Anton Pann

Acasă la #AntonPann, astăzi

eveniment de excepție, organizat de Societatea Culturală vâlceană care pepetuează (re)numele ,,finului Pepelei”

invitat de onoare a fost părintele prof. dr. Dumitru Codruț Scurtu - preot, interpret, dirijor, doctor în muzică bizantină, recunoscut pentru bogata-i activitate în domeniul muzicii corale și religioase

Datorăm înregistrarea video a prelegerii și intepretărilor pr. dr. Scurtu - și, implicit, tezaurizarea lor în #memoriavalceana/ #bvaav - dnei Violeta Scrociob, care ne-a împrumutat camera proprie (să descărcăm filmările) - alese mulțumiri!

În afară de cele două colaje care trimit la resurse #memoriavalceana anterioare (în conexiune), filmulețul cu rugăciunea cântată de pr. Scurtu pe muzica lui Anton Pann și pozele alăturate sunt toate de astăzi. Remarcăm - și vedem în imagini - și comorile de cunoaștere pe care invitatul Societății Culturale ,,Anton Pann” le-a expus și ni le-a prezentat.

Evenimentul la care am participat ne-a îmbogățit spiritual pe toți cei prezenți în ,,pivnița” seculară a casei în care ,,finul Pepelei” trăia (și ce trăiri!), dar mai ales crea, în urmă cu două veacuri...

Povestea construcției - monument istoric al Râmnicului, în descrierea colajului aferent). Foto și video, altele decât cele de mai jos, la această legătură.

,,Din viața și activitatea lui Anton Pann.

Părintele profesor doctor, Dumitru Codruț Siluan Scurtu, ne va conduce prin meandrele vieții lui Anton Pann. De asemenea ne vom putea bucura de muzică, marca
Codruț Scurtu.
Dumitru Codruț Siluan Scurtu - preot, profesor, interpret și doctor în domeniul muzicii bizantine dirijor, recunoscut pentru bogata sa activitate în domeniul muzicii corale și religioase.
-dirijor al coralei Seminarului Teologic "Sfântul Nicolae" din Râmnicu Vâlcea;
-fondatorul și dirijorul grupului vocal " Cantus Domini", alături de care a susținut numeroase concerte de muzică bizantină și cultă;
-este un fin cunoscător al artei bizantine, participând activ la evenimente de prestigiu, precum Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași;
-publică articole și materiale teologice în publicații de specialitate ( ziarul " Lumina ");
- realizează înregistrări muzicale, de la muzică tradițională românească la piese corale internaționale, care pot fi găsite pe propriul canal YouTube;

Gheorghe Focșa/ Însemnătatea documentelor etnografice şi de artă populară din judeţul Vîlcea

Adăpostită sub culmea înalta a Parângului (vârful Căpaţînei 2120 m.). zona de munte și coline împădurite delimitată spre răsărit de valea pitorească a Oltului, este secţionată mai ales pe partea din dreapta a rîului de nume­roşii sai afluenţi: Lotru, Bistriţa, Luncavăţul şi Otețul cu Cerna. Confluenţa apelor a oferit condiţii favorabile pentru pescuit un un „rîmnic” chiar in centrul de altădată al vechiului oraş. În această zonă s-au descoperit nume­roase urme de așezări străvechi geto — dacice şi romane și a fost lea­gănul celor dintâi formațiuni economico-administrative și politice ale Tării Românești, a uneia dintre cele dintâi formațiuni ale statului muntean, voie­vodatul lui Farcaş. ,,Ținutul Lupilor” care-și trage numele de la cuvântul slav „vîlc” — lup într-un cadru natural, variat și pitoresc este presărat cu nume­roase ctitorii voivodaie de mare importanţă istorică şi artistică. Această bo­gată listă de monumente valoroase se întinde de la Mănăstirea Cozia, ctitorită de Mircea cel Bătrîn la 1386, în arhitectura originala și caracteristică pentru epoca lui Nicodim, pînă la complexul mănăstirii Horezu înălţat la 1692 și caracteristic pentru arta brîncovenească, cu forme arhitecturale, sculpturi și fresce care reflectă unele influenţe ale artei veneţiene cărora meşterii români le-au dat o înfăţişare proprie, originală.

Bucura Dumbravă în #memoriavalceana

Cuvânt — Slovă — Poezie

Închinare tineretului

Doresc tineretului dorul de munte.

Dorul de munte sd-i fie călăuza de pe pragul vremei nouă.

Vremea va fi nouă prin îndreptarea sufle­telor, spre ţeluri mai vrednice decât cele bar­bare din era care apune.

Sau mai bine zis, care s'a înnecat în sânge și ură.

Ura și vărsarea de sânge vor fi socotite ca păcatele cele mai ruşinoase de omenirea viitoare.

Viitorul nu este al forţei brutale, ci al frăţiei.

Ca să se desvolte mai bine frăţia, trebue să-i pregătim o atmosferă sănătoasa, atât morală cât și materială.

Această atmosferă se găseşte în forma ei cea mai desăvârşită la munte.

La munte pier toate deșertăciunile și spe­rieturile, piedicile cele mai de frunte împo­triva duhului frăţiei.

Lahovăreştii, antreprenori greci deveniţi mari boieri români!

Despre modestele începuturi ale familiei Lahovari. Originile familiei Lahovari au fost modeste. Întemeietorul familiei este considerat Petraki Celebi („cel frumos"), un grec dintr-un oraş turcesc din sudul Anatoliei, Karaman, dar stabilit la o dată necunoscută în Fanarul Istanbulului. Iniţial, a fost bucătarul sultanului Abdul-Hamid I (1774-1789), devenit apoi un favorit al acestuia. Numit şeful monetăriei statului s-a îmbogăţit rapid şi, în 1786, a candidat la domnia Ţării Româneşti contra grecului Nicolae Mavrogheni, dar a sfîrşit decapitat din ordinul marelui vizir, lusuf Paşa. NB. Originea modestă a lui Petraki va afecta însă cariera politică a străstrănepotului său, celebrul Alexandru Lahovari, acesta fiind adesea ironizat de către adversarii săi liberali, ca fiind urmaşul unui vînzător de covrigi din Istanbul. (670)
Doi dintre copiii lui Petraki Celebi, Manolache şi Eufrosina, se stabilesc în Ţara Românească în împrejurări necunoscute nouă. Ei întemeiază cele două ramuri ale  familiei Lahovari care se vor afirma în deceniile următoare: una bucureşteană, a succesorilor lui Manolache, cealaltă vîlceană, a descendenţilor Eufrosinei. În 1790, Manolache (1750-1812) devine prefect (ispravnic) de Vîlcea, fiind numit în această funcţie chiar de către domnitorul Nicolae Mavrogheni. Acum vine în Rîmnic şi sora acestuia, Eufrosina. Era căsătorită cu Gheorghe Luki, care va adopta însă numele de familie al soţiei, mai celebru. Manolache Lahovari a păstrat isprăvnicia Vîlcii pînă cînd ea a fost preluată de către cumnatul său, Gheorghe Lahovari, în 1801. loan (lancu) Lahovari (1786-1854) este fiul cel mic al acestuia. Cu el începe ascensiunea Lahovăreştilor vîlceni.

Felix Sima/ Schițe de portret cu poezie volatilă integral în pdf

Zenovie Cârlugea/ Dosar de scriitor, cu biobibliografie completă (recenzie):

F E L I X S I M A: „SCHIȚĂ DE PORTRET CU POEZIE VOLATILĂ”

(Ed. Kitkom, 2026, 373 p.)

Poetul FELIX SIMA (n. 6 iunie 1949) din Măgura Mihăeștilor de Vâlcea ne trimite „cu o caldă îmbrățișare” lucrarea SCHIȚĂ DE PORTRET CU POEZIE VOLATILĂ (Ed. Kitkom, Verguleasa-Olt, 2026, 374 p., redactor de carte: Carmen-Maria Sima).

Fără vreo lămurire, fără vreun cuvânt-înainte și evitând totodată acoladele encomiastice obișnuite prin astfel de prefețe, Cartea este pur și simplu un „dosar” de scriitor, cu receptarea de la debut până în prezent, grupat, consecutiv, pe decenii: Anii 1968-1979 (debutul editorial), Anii 80, Anii-2000-2009, Anii 2010-2019 și „Anii 2020...”

Următoarele pagini, 363-371, cuprind Bibliografia, din care aflăm că poetul a colaborat la zeci și zeci de publicații periodice din epocă, centrale și locale (de la „Amfiteatru”, „Luceafărul”, „România literară”, „Viața Românească”, „SLAST”, „Arena literară”, la „Tribuna”, „Lamura”, „Portal-Măiastra”, „Rotonda valahă”, „Orizont”, „Mozaic”, „Ramuri”, „Clipa”, „OltART”, „Vâlcea literară”, „Curierul de Râmnic” inclusiv emisiuni de radio și tv ș.a.m.d (peste 60 de reviste).

Este autorul a 26 de volume de poezii (cele mai multe), eseuri, cronici etc.

A debutat în 1978, la Editura Albatros, cu placheta cuprinzând 64 de poezii „Cineva mai tânăr” (în urma concursului din 1977 care i-a adus „Premiul de Debut”) și a continuat cu „Înfriguratul Fierbinte” (”Scrisul Românesc”, 1980, Craiova, 68 p.), „Carte de pământ” (Slatina, 1992), „Ridică-te, negură” (Conphys, Rm. Vâlcea, 1994), „Tu să-mi spui de unde vii/ și ce poezii mai scrii” (versuri, Ed. Conphys, 1994), „Cu un fir de ghiocel/ aș putea să scriu la fel” (Conphys, 1995), până la volumele din anii 2000: „Poezie volatilă” (Ed. Mircea cel Bătrân, Olănești, 2019, 216 p.), „Cartea de la Mihăești” (ed. II, 2021, 320 p.), „Jurnal cu Felix Sima” de Ion Lazu („Mircea cel Bătrân”, 2023, 288 p.), „Poezii. Antologie de autor” (Eikon, 2023, 318 p.), „Ciobanul de la Măgura” (Ed. Intol Press, 2024, 74 p.), „Jurnalul unui fir de om” (Eikon, 2025, 72 p.).

Este prezent în nu mai puțin de 40 de antologii, inclusiv aceea „de autor” din 2023, de la Eikon, și prezent în 32 de ediții alcătuite și îngrijite unele și cu aportul d-sale.

Un portret al poetului Felix Sima l-a făcut regretatul scriitor vâlcean Ion Soare, care-l considera „un copil teribil al metaforei” pe poetul cu siluetă hirsut-hieratică „nepământeană”:

„Cine îl întâlnește prima oară, rămâne uimit sau nedumerit, ca în fața unei ființe nepământene. Pletos și mustăcios, aproape hirsut, are în priviri și în surâs atâta blândețe de copil mare, încât îți vine să-l întrebi: De ce te-ascunzi sub masca asta?

Când vorbește, pune în glas tărăgănări neașteptate, de ardelean rătăcit pe malurile Oltului și întorsături aromate de cuvinte cu iz de cronici și de lume care «vorbește în poezii».

La abordarea unor fapte, lucruri sau ființe neplăcute, zâmbetul său sfios devine dintr-o dată ironie, cu umbre și adieri de sarcasm, ca la mai toți timizii și atunci nu ți se mai pare vulnerabil sau neajutorat.

Iar poezia... Midas al poeziei, Felix Sima creează impresia că tot ce atinge se transformă în vers, un vers asemănător întrutotul creatorului său. Îmbrăcat în haină baladescă, discursul liric al poetului denotă o fantezie extraordinară, aventura sa poetică fiind de o mare bogăție și diversitate.

Copil teribil al metaforei, poetul se joacă tot timpul cu cuvintele, ca un prestidigitator de excepție. Ludicul din poezia sa este, nu mai puțin, o mască ascunzând tragismul existenței unui suflet ingenuu într-o lume ce maculează la tot pasul puritatea și frumosul. Această lume, cu toate luminile și umbrele ei, Felix Sima încearcă să o transpună poetic și, de cele mai multe ori, reușește magistral. Îi transcriem aici o poezie:

Colindăm o noapte-ntreagă

Lumânări și cărți deschise –

Cine vrea să înțeleagă

Are viața lui cu vise...


Creanga ninsă la fereastră

Ne va ține-n cântec rândul

Și urcăm în pomul vieții

Înflorindu-l, respirându-l...”

Încă dinainte de debutul editorial, pe poetul Felix Sima a pariat (deși nesemnat, în ziarul „Orizont” din 12 dec. 1968) publicistul Ioan Barbu, un maestru-veteran al presei vâlcene, care-i publica acolo o pagină cu poezii , precizând că tânărul poet și-a publicat primele versuri în revista școlară „Ramuri vâlcene”, apoi în placheta „Pornire în timp” editată în 1968 sub egida Comitetului Județean U.T.C. Erau remarcate , „prospețimea senzațiilor”, sentimentul candorii și „farmecul naivității jocului de-a oamenii maturi”, fiorul și sensibilitatea unui „poet autentic, cu largi posibilități de afirmare”.

Mai toți publiciștii și criticii literari care au comentat volumele sale, începând cu volumele „Cineva mai tânăr” și „Înfriguratul Fierbinte”, au relevat prospețimea limbajului liric, viziunea unei percepții curate, ingenue a lumii, elanul aproape nichitastănescian de a porni în viață cu pletele-n vânt, ca în poemele din 1968, din ziarul „Orizont” („Lasă-mă, tată, până-n primăvară,/ Voi porni cu murgul, cu durda,/ Cu pletele-n vânt.”), „distilarea superioară a trăirilor”, „ironia” de sentimental refulat, rostirea inspirată de poet „născut” iar nu făcut ca alți congeneri, simțul baladescului țintind inefabilul, grația versului etc. etc. Îi putem cita pe cei care au scris despre volumul de debut: Laurențiu Ulici („amestec de candoare, inconformism, naturalețe și somptuozitate”, „muzicalitate, rafinament prozodic și tropic”, „o înzestrare atât de promițătoare”...), Cornel Regman („nimic datorat bătrânilor la acest poet”, afin cu poezia de după 1965, cu Păunescu, Dinescu, Nichita mai ales, afinități cu specii ca madrigalul, elegia, balada, în noi formulări ale unei stări de spirit trăită intens, obsesiv-cantabil, dramatizat aproape, de gestică esențializat-inefabilă...), Lucian Avramescu („disperări primăvăratice”, poet „fără complexe de naufragiat (...), mâna îl ajută fără greș”, poezia unor motive mitice transfigurate original: „Regina nefericită”, „Frumosul Prinț”, „Pigmalion”, „metafore îndrăznețe”, „versuri disparate <care> sună frumos”, „cartea unui poet matur, de real talent”, „un modern romantic menestrel cu timbrul propriu, printre cei mai interesanți iviți în lirica actuală”...). Ba, un prieten îl considera chiar „ieșit din rânduri, cu cel puțin un pas înaintea celor din generația sa”...

Adevărul este că Felix Sima nu a aderat la programe și confrerii, nici nu a umblat după principiul afirmării „la grămadă”. Omul, așezat ca un muntean sub geană de codru, spirit silvestru, cu auzul adulmecând izvoarele și duhurile pământului natal, și-a urmat drumul lui propriu, neimitând pe nimeni, nepreluând de nicăieri, ci găsind doar în sine energia și puterile unui spirit autentic, care a reușit într-o operă rotundă să se exprime pe deplin.

În acest sens, cităm mărturisirea de pe coperta a IV-a a cărții, de regăsit în recenta „Pasărea din zid” a lui Ion Lazu (Eikon, 2025):

„Nu ne așteptăm la ovații, după cum nici nu ne descurajăm în absența acestora, ci mergem răbdători mai departe. Căci de-ar fi fost să ne nutrim numai din ecouri favorabile, în absența lor de multă vreme am fi putut «rupe pana», vorba Poetului, nu numai eu, ci mai toți condeierii de pe-aici. Nu scrii de voie și pentru amuzament, ci scrii de nevoie..”

Splendidă reflecție pe seama scriptorului care, dincolo de a-și aștepta cu îndreptățire „comentariile”, „validările”, „elogiile”, el își vede de drumul creației sale, cu perseverență asumată și autentică.

Poetul a stat departe de rumoarea laudativă atât de căutată de unii confrați încât însăși ideea de valoare a creației lor devine suspectă, știindu-se cum se trișează prin manevrele criticii de cumetrie și ale adulațiilor de conveniență...

Dacă anii 79-80 sunt aceia ai cărților care l-au afirmat, ca poet din generația tânără de luat în seamă, anii 90 sunt ai așa-numitei consacrări, când poezia lui Felix Sima a fost comentată/ interpretată într-un context mai larg al operei, reliefându-i-se filoanele originalității (Valentin Dolfi, Costea Marinoiu, Al. Popescu-Mironești, Sânziana Tudose, C. Neamțu, Al. Mircescu, Ion Andreiță, Constantin M. Popa, A. Silvestri, Doru Moțoc, Ion Predescu, Dragoș Serafim, Dumitru Raiciu, Petre Tănăsoaica ș.a.).

Se adaugă la aceștia critici și comentatori din deceniul 2000-2009, precum Iuliana Apostol, Florea Miu, Tudor Iosifaru, C. Zărnescu, Gh. Pârja, Marius Popescu, Ion Soare, Valentin Smedescu, Petre Cichirdan, Florea Miu, George Voica, Dumitru Velea, Lucian Ion Marin, Marin Bulugea. Să cităm din „Dicționarul General al Literaturii Române”, vol VI/ L-T (Academia Română, 2007), care remarcă trecerea poetului de la „o poezie inocent-adolescentină, de versificație și tematică rural-tradiționalistă”, la „ludicul livresc, tipic dezinhibiției «generației în blugi»”, situarea „într-un univers lexical al purității, în descendența neoromantismului șaizecist”, „trecerea de la copilărie la maturitate, intrarea în lume, iminența sentimentului erotic”. Sunt reținute câteva „istorioare lirice” (Păpușarul) sau „poeme-joc parodice, cu „poante” optzeciste (Frumosul Prinț). Următorul volum, „Înfriguratul Fierbinte” întreține o „muzicalitate plină de farmec”, având „un elan epopeic” și un „traseu inițiatic”, prin modalități „foarte diferite”, de la „narația simbolică”, la poezia „abstractă, cerebrală, cu miză filozofică”, chiar cu anumite elemente de neomodernism precum în ciclul „Douăsprezece ore ca pădurea”. Cu volume precum „Case de piatră” (1997) și „Poarta Raiului / The Heaven´s Gate” (2000), „Felix Sima revine la formula inițială a simplității – lirică de factură meditativă, vag elegiacă, ulterior naiv-religioasă.”

În 2016, apărea vol. al II-lea dintr-un mai amplu „Dicționar al scriitorilor români contemporani”, coordonat de criticul și istoricul literar Ioan Holban (Tipo Moldova, Iași, 608 p.) din care aflăm datele biografice: născut la 6 iunie 1949 în satul Măgura, com. Mihăești, jud. Vâlcea, Felix Sima este al doilea fiu al familiei col.-veteran Gheorghe Sima și Elena Sima. Urmează școala primară în satul natal, cursurile gimnaziale la Craiova, apoi clasele de liceu la Craiova și Râmnicu Vâlcea. Este absolvent de biblioteconomie la București, în 1969, debutează în „Luceafărul”, deși primele versuri le publicase deja în ziarul vâlcean „Orizont” (1968), prezentat de Ioan Barbu. A lucrat ca decorator la Teatrul Popular din Râmnicu Vâlcea, apoi din 1978 până la pensionare, 36 de ani, la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul”, biroul „Informare bibliografică și documentară” (memorabilă evocarea fostei colege / „soața” de birou, Flori Ghiță, care îl descrie drept „sensibil ca om, talentat ca poet și sculptor iscusit în realizarea unor icoane în lemn pe care le agăța pe perete, de o tenacitate uimitoare... acesta era colegul!”).

În deceniul 2010-2019 și după 2020, despre scrierile lui Felix Sima s-au pronunțat critici și istorici importanți, dintre care amintim pe Eugen Negrici, Ioan St. Lazăr, Florian Copcea („Scurtă istorie a poeziei contemporane din Oltenia”, vol. II, 2024), Adrian Alui Gheorghe, Adriana Trăistaru, Marius Mărăcineanu, Nei-Viorel Darie, Cristian Ovidiu Dinică, Aureliu Goci, Nicolae-State Burluși, Constantin Mănescu, Gh. Dican, Ion Lazu, Doru Moțoc, Aureliu Goci, Ion Andreiță, Ion Soare, Dan Ciachir, Mircea Vasii, Dumitru Sârghie, Zenovia Zamfir, Eugen Petrescu, Gabriela Crăciun, Ilie Gorjan, Petre Cichirdan, Florea Firan („Profiluri și structuri literare. Contribuții la o istorie a literaturii române”, 2003, pp. 235-237) ș.a.

Cu totul poet „atipic” pentru generația ´80, poetul Felix Sima și-a asumat și acea cantabilitate până în pragul de a fi preluat de cantautorii folkiști și a deveni „popular”. Adică fabulos într-un mod de exprimare menit a pune în evidență „inefabilul” genului, de unde sintagma de „poezie volatilă” (vezi volumele cu acest titlu din 2008 și 2019), cam ceea ce spune proverbialul său catren din „Poarta Raiului / The Heaven´s Gate” amintind de înțelepciunea Eclesiastului (2000):

„Numesc poezie

Partea de vorbire

Care se aude

Și nu se scrie.”

Sau aceste laconice definiții cantabile ale „poeziei” din Antologia recentă (2023), prin excelență arte poetice: „își cunoaște bine gândul/ își cunoaște bine rostul/ cântă sus în vârful casei/ precum cântă-n gândul nostru/ (...)/ stă acolo sus și cântă/ despre ce aude-n vis/ este tot ce pot să spun/ despre ea oral și-n scris” (poezia).

Sau această fulgerare de gând cu implicita gravitate a asumării și dăruirii întru creație, din „tăbliță de lut”:

„stau de-un veac în poezie

între colții unui lup...

gura lui nemărginită

doar cu trupul i-o astup”

Și pe deasupra ideea de cerească atingere și împărtășanie cu duhul dumnezeiesc, din piesa „bărcile se sparg în scânduri”:

„poezia este între

cei ce sunt – din care scadem

împărțind cadran ceresc

este ce putem să roadem

de pe-un os dumnezeiesc”

O poezie despre care regretatul episcop al Râmnicului, Gherasim, spunea, în prefața la „Cartea Raiului” „mi-am dat seama că poezia, dacă nu atinge sacrul, nu e poezie”.

Ei, bine, inefabilul despre care vorbim, în cazul liricii lui Felix Sima, este unul care implică, în năzuințele idealității extatice, și ideea de sacralitate (deși, aflăm dintr-un interviu că, printre marii poeți români preferați, sunt nu numai Eminescu și Blaga, ci și Nichita Stănescu și Marin Sorescu).

În privința meșteșugului artistic, autorul „Porții Raiului” face dovada unor elaborări și inovări indimenticabile. Criticul Marian Barbu a întrevăzut câteva și a „divulgat” libertatea liricului dedat la plăceri joculare, procedeu prin care obține efecte de reală virtuozitate poetică: „Felix Sima joacă şotron cu termenii limbii române în cele mai ingenioase combinaţii. Mai întâi, la nivelul strofei/ strofelor. Apoi în interiorul textului, unde se alunecă lejer spre formulări poetice, mai întotdeauna demne de reţinut sub aspectul jocului. Formulele de tip clasic sunt registre mereu abordate, fie că sunt catrene, în maniera epigramelor, fie poezii care trec graniţa spre Urmuz şi acoliţii săi, tinzând să fie generalizate în timpurile noastre. Felix Sima, scriind în acest registru, rămâne uşor recognoscibil ca valoare poetică inovatoare.” („Trăind printre cărţi”, Craiova, Editura SITECH, 2012, pp 95-96).

În totul, culegerea de „Schițe de portret cu poezie volatilă” este o carte reprezentativă pentru poetul Felix Sima, veritabil „dosar de scriitor”/ „cartografie” completă, cu tot ceea ce s-a scris vreme de aproape șase decenii despre el și opera sa, inevitabil instrument de lucru pentru viitoarele monografii despre acest inconfundabil poet care aparține îndeobște numitei „generația optzeci”, în ciuda unicității și singularizării sale, precum „Orfeul Munților de Apus”, Teofil Răchițeanu, o tipologie exprimată integral prin operă și menită a lămuri multe aspecte...

Tg.-Jiu, 13.02.2026

 &&&

«Pe ultima copertă a unei cărţi de debut am dat de un portret al autorului care m-a amuzat fără răutate prin fastul scenografic al fotografiei: tânărul poet, îmbrăcat ţeapăn într-o redingotă, şade demn pe un fel de scaun sau jeţ din acelea care se găsesc prin muzeele de artă medievală, priveşte vizionar înainte prin lentile şi-şi aţine mâinile care, în solemnul chenar general, trebuie să fie albe şi reci: mâini de poet în toată regula.

Numele lui Felix Sima, care li se arată astfel cititorilor săi, nu-mi era necunoscut, întrucât fusese tipărit discret în capul unor grupaje de versuri în revistele literare; mici recolte care nu îngăduiau o părere generală sau o certitudine. Debutul său în volum se cuvine semnalat pentru prospeţimea şi francheţea stihurilor şi mai cu seamă pentru o loialitate, aproape inconştientă, artistică, ce-l ridică deasupra influenţelor curente. Aparent, Felix Sima ar înclina către un ironism de bufon subţire, mai degrabă în linia lui Ion Nicolescu decât înspre jongleriile lui Leonid Dimov. Aceste mâhniri melodiste de tânăr prinţ îl prind adesea şi nemulţumesc când preia ad litteram, de la alţii, ambetarea maşinistă: de la fereastră peste treaptă / lumină luată din lumină / peste câmpii vai ne aşteaptă / un cal ce-ar bate la maşină. Alteori, inflexiunea eseniană este copiată şi ea cu indigo: pe cutii de amplă rezonanţă / voi întinde nervii mei nervos / ca pândind subtila consonanţă / să-i împlânt cuţitul până-n os şi adusă la zi prin dezabuzări lexicale. Dar, cum spuneam, importante în acest volum sunt nu variaţiunile pe temă dată, ci acele piese vibrând de o limpiditate sufletească neprefăcută: dar deschide-ţi frunza, carpen, / ca să pot avea vorbire / şi să fiu mai mult decât / o silabă de uimire // dar deschide-ţi  poarta-naltă / a-nfloritelor aspecte / tu să fii în ea zeiţă / a dorinţelor perfecte // dar deschide-ţi ochiul critic / şi deschide-mi ochiul vieţii / dragă ce mă ţii pe apa / limpede a tinereţii, Poemul ar fi câştigat prin clivarea acelor copci verbale melodizante, dar şi aşa este foarte frumos. În fine, ciclul ales al volumului este Praful curţilor domneşti care distilează secret spiritual Pajerelor lui Mateiu Caragiale: o minunată lingoare paseistă, percepută organic, neprefăcută, cu insule de lirism pur.

Radu Constantinov în #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni

<<Radu Constantinov, o viaţă pe altarul Thaliei: de la Chişinăul copilăriei pe scena din Râmnicu Vâlcea

Autor: Iulian POPESCU

Vineri, 27 februarie 2026, cortina se va lăsa pentru ultima oară peste personajul „Cârciumarul” interpretat de Radu Constantinov. În preajma împlinirii vârstei de 64 de ani, îmi îndrept gândurile către unul dintre actorii emblematici ai Teatrului „Anton Pann”, Radu Constantinov. Asta pentru că el este artistul care a transformat fiecare rol într-o lecţie de trăire scenică, iar acum se pregăteşte să păşească într-o nouă etapă a vieţii. După mai bine de trei decenii dedicate scenei vâlcene, actorul se retrage la pensie, lăsând în urmă o moştenire culturală remarcabilă şi simfonii de aplauze.

Nimic nu e întâmplător, iar destinul pare să aibă un simţ al umorului mult mai fin decât orice dramaturg premiat!

Totul a început într-o după-amiază de primăvară, prin 1992, când m-am intersectat pe stradă cu vechiul meu prieten, regretatul poet şi actor Cristi Alexandrescu. Era însoţit de un tip înalt, cu o carismă care „fura” privirea imediat. Am început cu politeţuri de protocol şi am sfârşit... spre dimineaţă, într-o cârciumă de cartier, unde am dezbătut soarta lumii până la ultima picătură de vodcă. Discuţia a fost atât de „efervescentă”, încât am trecut rapid de la metafore la etichetele celebre ale epocii. Ne-am despărţit prieteneşte, dar nu înainte de a ne arunca „onorurile” de rigoare: el m-a servit cu un „Securistule!”, eu, pentru a nu rămâne dator, i-am trântit un „Kaghebistule!”, spre hazul lui Cristi Alexandrescu.

DE VORBĂ CU DEPUTAȚII-MUNCITORI DE PE VALEA OLTULUI DESPRE NAȚIONALIZAREA INTREPRINDERILOR

Călătorind spre Băile Olănești/
DE VORBĂ CU DEPUTAȚII-MUNCITORI DE PE VALEA OLTULUI DESPRE NAȚIONALIZAREA INTREPRINDERILOR
Cum sabotau foștii patroni strădaniile muncitorilor
O fabrică de cherestea care urma să fie ...risipită în munți
Alte exemple edificatoare
Personalul care pleacă spre Jimbolia, cu schimbare la Piatra Olt, spre Govora și Râmnicul Vâlcea, porneşte din Gara de Nord Ia orele 22.50.

Lume felurită

De cum ieşap spre Chitila, o burniţă rece începe să întovărăşească sita neagră a nopţii. În compartimentul acesta, patru inşi cu chipurile severe urmăresc parcă ceva pe liniile tremurate ale picăturilor depe geamuri. Nu vorbesc nimic. Numai din când in când scot câte un carnet pe care înseamnă ceva, un ziar pe care-l citesc o vreme apoi îl împăturesc cu grijă şi-l pun în servietă. Tovarăşii aceştia de drum aţipesc la un moment dat. Şi pe culoar se tace o linişte desăvârşită., Lumina cretoasă a lămpii din plafonul vagonului aruncă umbre şterse pe chipurile călătorilor adormiţi, atunci când garnitura schimbă macazurile în diferite stații.

#ConstantinSorici la ani 71 în #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni

Constantin Sorici/ 

«Zăvoaia - icoana copilăriei mele»

Cuvânt către cititori

Zăvoaia este pentru mine locul sacru al neamului meu, un colţ de lume aflat între dealul Mălurel, micul meu Olimp, dealul Sorbet, unde ţăranii îsi cultivau fiecare pălmuţă de pământ și dealul Iernatic cu Biserica cea veche, punctul terminus al trecerii prin lume. Zăvoaia este locul meu mult iubit care nu apare în niciun vechi hrisov, pe nicio hartă si despre care nu s-a scris niciodată vreun cuvânt. De aceea Zăvoaia este personajul principal al acestei cărţi. Vechea comună Bărbăteşti avea în componenţa sa două sate, Zăvoaie, la sud si Mierleşti, la nord.

Numele Mierleşti apare înscris pe hărţi din vechime. Mierleştii se situează în spatiul locuit dintre dealul Măleni, dealul Dobricenilor şi dealul Măgura. Între cele două sate nu există o graniţă trasată printr-un hotar istoric, aşa că oamenii din zona intermediară se consideră a fi ori din Zăvoaie, ori din Mierleşti în funcţie de bisericile de care aparţin, de locurile pe unde colindă copiii de Crăciun, cum îi trage inima... Zăvoaia din inima mea este cea în care pulsează Biserica nouă, Şcoala nouă şi casa mea natală, locul cel mai drag de pe pământ. Satul Mierleşti, situat chiar sub buza muntelui Buila, are multe biserici vechi, Mierleşti, Poieni, Vătăşeşti şi Măleni. Pe vremuri erau aici Primăria şi Şcoala. Au rămas Dispensarul şi Căminul Cultural. Centrul satului, aflat la intersecţia a trei drumuri principale care duc spre Costeşti, Dobriceni şi Bodeşti este tot în inima Mierleştilor. În centrul satului, în toată copilăria mea, am avut o a doua „casă”, magazinul lu’ tata, uriaşul Gică Sorici. Sufleteşte aparţin celor două „lumi”...

RAPORT PRIVIND CAUZELE SI IMPREJURARILE CARE AU DUS LA APARITIA INSOLVENTEI CET GOVORA SA

P R E A M B U L 

Cu siguranta, un lucru putin obisnuit, este ca la inceputul unui Raport privind cauzele si imprejurarile care au dus la aparitia starii de insolventa, pentru o societate de anvergura CET Govora, sa se faca trimitere la o parabola. Insa in acest caz consideram ca urmatoarea pilda ar putea fi una cat se poate de descriptiva pentru cadrul general in care compania isi desfasoara activitatea pe platforma industriala Ramnicu Valcea, facand abstractie de vulnerabilitatile interne care vor fi de asemenea descrise pe larg in cadrul prezentului raport.

Un om pios statea de vorba cu Dumnezeu si l-a rugat: “Doamne, as vrea sa stiu cum e Raiul si cum e Iadul.” Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi. A deschis una dintre ele iar omul a privit inauntru. In mijlocul incaperii se afla o mare masa rotunda. Pe masa se afla un vas cu tocana care mirosea atat bine de ii lasa omului gura apa. Cu toate acestea, oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi. Pareau a fi infometati… Aveau linguri foarte lungi legate de brate si desi puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocana, din cauza cozilor mai lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura… Omul pios s-a infiorat la vederea suferintei lor.

Atunci Dumnezeu a spus: 

“Acum ai vazut Iadul. Vino sa iti arat si Raiul!” In cealalta camera se gasea aceeasi masa rotunda cu acelasi vas mare de tocana mirosind imbietor. Oamenii de la masa aveau aceleasi linguri incomode, dar pareau bine hraniti, radeau si vorbeau intre ei. Omul pios a spus: “Nu inteleg!” “Este foarte simplu”, i-a explicat Dumnezeu. “Acesti oameni fericiti si sanatosi au invatat sa se hraneasca unii pe altii, in timp ce ceilalti se gandesc doar la ei insisi…” 

Este usor de intuit ca in cazul de fata ne referim la situatia celor trei societati de pe platforma industirala Ramnicu Valcea (Ciech Soda Romania, Oltchim si CET Govora) care au pe masa lor un „vas de tocana”, poate nu tocmai indestulator azi, insa care poate asigura supravietuirea fiecareia dintre ele si a tuturor impreuna. Ne dorim ca prezentul Raport sa fie, pe langa o analiza detaliata privind cauzele si imprejurarile care au dus la aparitia starii de insolventa, si o invitatie catre partenerii CET Govora de a sta impreuna la masa in „camera” celor sanatosi.

Noi am facut acest pas, am acceptat aceasta provocare, in a demonstra si celor mai sceptici, ca si un producator termo poate sa fie eficientizat, poate sa stea pe picioarele lui intr-o piata din ce in ce mai competitiva si volatila, ca poate fi restructurat si asezat pe fundamente sanatoase, care sa-i asigure profitabilitate, sustenabilitate si viitor.

Av. Dr. Remus Borza,

Euro Insol

#DragoșSerafim în #memoriavalceana

#DragoșSerafim în #memoriavalceana

#omuldeaur totodată #doctorfaraarginti - evocat pe măsura modului în care și-a onorat profesia/ existența

autorul - personalitate de referință (nu doar) pentru Vâlcea și România - intră de astăzi și în #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni/

#bvaav, cu o selecție din scrierile proprii

Dreptul la viață – Opinii demografice –

Cum este și firesc, primul dintre drepturile copilului este acela de a exista. Dreptul la viață. Acest drept elementar este apărat de legea care interzice avorturile. Nimic surprinzător în această afirmație: prin avort se suprimă o viață umană, act acoperit integral de verbul a ucide. O credință populară străveche consideră avortul un păcat aducător de moarte pentru care pedeapsa ar fi fost înfricoșătoare: copiii uciși se vor transforma în șerpi care vor  mușca din trupul femeii. Pe fresca de la Hurez se pot  identifica picturi cu asemenea scene apocaliptice, ce vor fi avut rol educativ pentru oamenii din vremurile trecute, neștiutori de carte.

Prima lege românească, Pravila mică, editată la Govora în anul 1640 de către Matei Basarab, prevede în Glava 374: „Carea de între muieri va purta erbi sau le va mânca ca să nu facă feciori sau va face în alt chip meșteșug de va omorî copilul în pântecele ei”, „iară aceia ce-și va urgisi copilul carele va naște și-l va lăsa de va muri, aceia ca un ucigaș să se canonească”, considerându-se „tocma ca acei ucigași ce ucig de voie”. Deci avortul, abandonul și pruncuciderea, atentate brutale la dreptul copilului de a trăi, erau 

considerate crime și pedepsite ca atare.  

Teodor Mavrodin, Gheorghe Cincă, Marin Cercel/ ,,CREMENARII ARGEŞULUI/ Pe firul istoriei până în anul 1968” (selecție)

<<...Drumurile şi podurile se stricau din cauza circulaţiei, dar şi a ploilor şi a zăpezilor, astfel că ele trebuiau reparate în permanenţă, însă locuitorii nu erau prea grijulii cu ele, deşi ei aveau de suferit. Această stare de lucru era şi în Cremenari, astfel că subocârmuitorul plasei, la 23 iunie 1836, trimite aleşilor satului următoarea poruncă: „Pentru drumuri şi poduri în nenumărate rânduri vi s-au poruncit să le aduceţi în sfârşit bun. Dar pentru că şi acum, cu mergerea mea acolo, tot în vechea lor stare le-am văzut, straşnic vi se scriie ca din soroc de trei zile să răportuiţi buna desăvârşire, căci cu hotărâre să ştiţi că veţi fi aduşi şi aspru dojeniţi spre pildă şi altora pentru neîngrijire şi neînţelegere".

La 1 iulie 1836, aleşii satului au raportat subocârmuitorului că au trecut la executarea ordinului primit, plângându-se şi de comportarea brutală a doi săteni: „Amă mersă din casă în casă şi amă pornită toţi omeni spre a să săvârşi lucru. Toţi oameni au fostu supuşi de a lucra, iar Stanciu Jumară au venită şi elă şi au şăzut şi elă la lucru ca la cinci ceasuri şi au plecat acasă zicând că nu mai voeşte ca să mai lucreze. Apoi Ioan Cizmaru alesu <i-a zis> să nu să ducă acasă pân să vor duce toţi oameni. Elă deacă au auzită acestă cuvântă pe locă au luoată toporu ce l-au avută şi au dat în Ioan alesu, luându-lă şi dă pără. Insă cu învăţătura lui Dumitru Urlă, zicându-i Dumitru: dă, Stanciule, de-lă omoară şi suduindu-lă şi de tainele bisericeşti".

Subocârmuitorul, la 4 iulie, a trimis un dorobanţ la Cremenari pentru a-i duce la sediul subocârmuirii pe cei doi „înpotrivitori la facerea drumului din ocolul acelui sat, spre urmarea celor de cuviinţă", precum şi pe cel bătut.

Pe 24 iulie 1836, aleşii satului - Dumitru Paraschivoi şi Costandin Stegaru, precum şi preotul Dumitru, au raportat subocârmuitorului că au împăcat cele două părţi, aşa cum le poruncise el: „I-amă adusă pe amândouo părţile şi căzură la rugăciune la Ioan alesu şi i-au ertată Ioan, dândă înscrisu că nu voră mai urma împro<ti>vă şi s-au împăcată".

Menţinerea drumurilor şi podurilor în stare bună era în interesul locuitorilor dar şi al ţării, pentru a se putea transporta sarea peste tot. Aceasta era exploatată la Ocnele Mari (Ocna Mare), proprietate a statului, iar comercializarea ei aducea venituri importante la vistieria ţării. În fiecare an Marea Vornicie poruncea ocârmuitorilor de judeţe să vegheze la întreţinerea drumurilor şi podurilor pentru ca sarea să fie transportată de cărăuşi acolo unde trebuie, poşta să nu fie împiedicată în activitatea ei şi nici Miliţia Pământeană când are de transportat diferite materiale.

Sorin Oane/ #PovestileRimnicului/ Spitalul vechi

Povestea apariţiei primului spital al Rîmnicului o ştim dintr-un manuscris al doctorului Hozoc. Alexandru Hozoc (1882-1952) - doctor din 1908 - a fost chirurg şi ulterior director al spitalului. Ce aflăm din manuscrisul acestuia? Pînă în 1895, Rîmnicul avusese doar un spital improvizat cu 15 paturi, într-o casă de pe Calea lui Traian. ,,Spitalul vechi”, cum i se spune acum, este primul spital adevărat al oraşului. Lucrările de construire s-au desfăşurat între 1890-1895. Clădirea are o arhitectură simplă, plan dreptunghiular cu două aripi laterale.