,,EPISOADE ISTORICE/ EVENIMENTE OSTĂŞEŞTI DE LA 1821” - ,,VIAȚA MILITARĂ”/ 6 Mai 1903

<<

Tocmai murise Alexandru-Vodă Suţu, la 1821, de moarte prepuelnică, şi obşteasca oblăduire se încredinţase, pînă la o nouă alegere, caimacanilor boeri: Negri, logofătul Samurcaş, vornicul Mihalache Manu şi vistierul Alecu Filipescu, ce’i mai zicea şi Vulpea.

Erau grele şi amare vremuri de bejanie şi răsmeriţă, căci veştindu-se în
ţară de eteria grecească şi zvonindu-se că turcii au spînzurat la Ţarigrad pe
patriarchul Grigorie, s’a înţeles numai de cît că steaua Fanarului pornită spre apus, aşa că s’a luat înţelegere, între mai multe feţe mărite, să se scuture şi ţara romînească de lepra grecismului.

In afară de arnăuţii lui Vodă nu era altă oaste de seamă în ţară şi spătarul
Grigore Băleanu, ori hatmanul Mihăiţă Filipescu, precum şi alţi boeri ai ţării
erau doar căpetenii de ieniceri turceşti, făcînd parte din ceata otu z-bir (regimentul 31), iar mai mare peste arnăuţii domneşti era căpitanul Farmachi care, de şi de viţă grecească, se învoise cu boerii ţării şi cu episcopul Ilarion de Argeş, să răpună pe Alexandru Şuţu, pentru ca mai lesne să se ducă la îndeplinire gîndurile de izbăvire, a norodului, de Domni, de mitropoliţi, de episcopi, de egumeni şi de ispravnici greci.

Ne avînd însă nici un fel de oaste românească, spătarul Băleanu, care era
om cu multă trecere către olteni, scrise slugerului Tudor Vladimirescu, la Gorj, că de îndată ce va auzi de moartea lui Alexandru Şuţu să se răpeadă
în goană la Bucureşti cu cetele sale de panduri adunate de prin Gorj,  Mehedinţi, Dolj şi Romanaţi.

Căpitanul Farmachi nu fu în stare să-şi ţină cuvîntul dat către boeri, dar
totuşi peste puţine zile se află că bătrînul Domn murise, zice-se, otrăvit.

Tocmai în aceea vreme soseau în capitală şi cetele beizadelei Dumitrache
Ipsilante, adunate şi împlinite în ţara Moldovei, iar pandurii lui Tudor trecu-
seră Oltul şi erau pe drum.

Către Slatina, pandurii au făcut atari neorîndueli în cît se zice că Tudor a
fost nevoit să spînzure pe doi din căpitanii sei; pe de altă parte, cetele lui
Ipsilante de mavrofori, arnăuţi şi călărime moldovenească, cei mai mulţi mercenari, nu aveau nici un cuvînt să cruţe ţara şi făceau mari stricăciuni, aşa în cît de spaimă şi de groază fugi mai toată boerimea la Braşov, rămînînd ţara în seama caimăcămiei şi a negustorimei care nu mai ştia cum să facă să îndoiască străjuirea, ca să nu li se primejduiască avutul.

Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XIV

— urmare din 26 aprilie 2026 — 

CAPITOLUL XIV

ZILELE DIN URMĂ

Popas în Popa Nan

În dimineața de 2 mai, Maria sosește acasă, în str. Popa Nan 32. Arată obosită. Ochii ei mari nu s-au deschis decât pe jumătate, iar scânteierea lor aproape s-a stins.

— Ce-i, Măriuță? Ce se-ntâmplă cu dumneata? — o întâmpină cineva de-ai casei.

— Am să-ți spun îndată. Îmi pare bine că în clipa asta îs singură, ca să-ți pot vorbi deschis. Dragul meu, boala mea este fără scăpare. Simt că m-a cuprins și mă sugrumă moartea. Mă pregătesc să apuc drumul veșniciei. Vreau să mă rup de toți și de toate, fără să îndurerez pe nimeni. Vezi, sînt liniștită...

Și după câteva clipe de tăcere, își continuă destăinuirea:

— N-am făcut tot ce aș fi vrut, dar acum, când mi s-a împlinit sorocul, nu mă-ncearcă nici o mustrare. Mai mult n-aș fi putut realiza poate până la vârsta mea. Și totuși, îmi pare rău că n-am avut vreme să cercetez cum aș fi dorit filonul de la Huedin. Ascultă însă stihurile astea de la Mărgau, trimise de Romulus Dianu:

Bagă-mă doamne, în pământu
De trei metere de-a fundu;
Numa-o brîncă las afară
Să mîngîi pe mîndra iară.

Rău mă mustră măicuța,
Că-i negruță mîndruța!
Da, trag nădejde c-o dălbi
O dată cu bigolii!

Sînt sărac și n-am nimicu,
Decît chelea pe buricu;
Foame-i cât îi lungu-anului,
F... tăt norocul lui, măi!

— Splendidă, nu? Ce zici? Și... mi se potrivește! Mai trebuie să-ți mărturisesc că, de când mi-am aflat boala — cu toate ferelile și încurajările doctorilor — mă urmăresc stăruitor versurile din altă poemă:

Lansare „Sub cerul anotimpurilor”, de Iulia Lixandru

Sâmbătă, 2 mai 2026, Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” a devenit epicentrul literaturii vâlcene, găzduind lansarea volumului „Sub cerul anotimpurilor”, semnat de Iulia Lixandru. Apărută la Editura „Betta” din Bucureşti, cartea a fost prezentată de profesorul Nelu Barbu ca un reper de claritate într-o lume a rătăcirilor formale. Invocând moştenirea lui Dragoş Vrânceanu, acesta a subliniat că viitorul scrisului românesc se clădeşte prin fidelitatea faţă de „matca stilistică a limbii strămoşeşti”.


Maturitatea unei voci lirice autentice

Cel de-al doilea volum al poetei marchează trecerea de la promisiunea debutului la certitudinea unui stil consacrat. Universul său liric, revelat publicului prin versuri de o fragilitate asumată, se defineşte ca un melanj sofisticat între vizualul pastelului şi profunzimea meditaţiei:

„Sub cerul anotimpurilor noastre / Se-arată tainic, veşnic început”. Aceste rânduri sintetizează crezul unei autoare care alege să scrie sub dictatul echilibrului, transformând poezia într-o confesiune discretă.

Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara (V)

— urmare din 15 aprilie 2026 —

Vineri, 1 decembrie 1961

Dimineaţa mă trezesc pe la 7. Lenevesc în pat. Citesc din Gitter şi Heilmeyer şi constat cu uimire că unele ana­lize uzuale pe care le cunosc şi eu (care nu-s nici Gitter, şi nici Heilmeyer!) lipsesc din carte. Am să revin cu creio­nul în mînă.

Cînd dau să trec Boişoara, mă opreşte din fugă o fe­meie. Mă întreabă sfioasă, folosindu-l des pe „dacă nu vă supăraţi“, dacă n-ar fi posibil să vin să-i văd un copil, și se scuză : „Fiindcă ştiu că azi m-aveţi serviciu“. Pentru prietenii mei boişoreni e „serviciu“ numai dacă stau la dis­pensar. Cînd alerg pe teren, dintr-un sat într-altul, nu-i serviciu... Bine impresionat de modul de-a întreba, cît şi de faptul că-i informată precis de programul nostru de muncă, n-o refuz. (N-aş fi refuzat-o nici altminteri...)

— Să „merem“, femeie!

Copilul are o rinosinuzită purulentă. Trăiască anti­bioticele!

Concluzie: la Boişoara medicina nu se face numai cu capul, ci şi cu picioarele (drumurile fiind din cale-afara de lungi!). Aş putea cumula, cu mult succes, și funcţia de poştaş. Să nu fac propuneri la raion în acest sens?

•

La dispensar mă ia la refec o femeie pe care n-am mai văzut-o pînă acum. Sînt împreună cu amîndoi sanitarii, cu care mă întîlnisem întîmplător, pe teren.

— De ce nu vă faceţi datoria? zice. De ce nu staţi la dispensar şi vă plimbaţi?

Văzînd-o cu gura mare, o reped. Intrăm cu toţii în dis­pensar, repartizam sarcinile pe categorii şi le împărtim pe din trei. Azi nu-i zi de consultaţie, dar, afară fiind coadă, lăsam cîte un om sa se strecoare. Cu o ureche trag la ce-mi povesteşte bolnavul, cu alta la calculele pe care le face Dan privind situaţia statistică lunară. Domnu’ Roşianu liniază tabelele.

Jurnalul unui prizonier de război/ Roman Dumitru (1915-1998) în PDF

#ZiuaVeteranilordeRazboi în #bvaav
jurnal de #prizonier în #URSS, integral în PDF ,,Salutări din prizonierat!” > carte poștală trimisă acasă de dincolo de Munții Ural
au fost (...) care au ajuns pana la Polul Nord, în Vladivostok, la granita cu Japonia...
Doamne, ce mai povesteau! Te lua frica (...) au ajuns de au mâncat si carne de om! Au trecut prin multe alte greutati. Zăpada de doi metri, ger de minus 50 de grade. Pe acolo trăiau
numai eschimoși...

«...cât am fost în armată nu a primit nici un ajutor din partea statului român care conducea pe acele vremuri țara. Așa că după opt ani de cătănie și prizionerat pe acele locuri străine departate m-am întors și eu acasă plin de păduchi și mort de foame având ca greutate 38-40 kgr...»

<<

Despre acest JURNAL

«15 Ianuarie 1946. Pentru ca să nu uit necazurile, mizeria, foamea, păduchii, bolile (bolnav) prin câte am trecut, ca tifosul, gălbinarea, bolnav de plămâni (aprindere), malaria (friguri), bolnav de diarie chiar şi dezinterie, până şi râie am avut pe noi, toate aceste boli au venit asupra noastră, cei care am fost pedepsiţi de soartă nu din cauză că am fost leneşi şi nu neam curăţit, (ci) din cauza mizeriei şi a foamei care sa abătut asupra noastră şi vreau să arăt urmaşilor mei, cu toate că nu eram căsătorit la scrierea acestor rânduri şi nu ştiam ce familie voi avea în cursul vieţii mele deoarece vreau să amintesc, ca să nu trec cu vederea, până am avut ca greutate 38-40 kilograme nu a fost chiar aşa de uşor pentru că aceste greutăţi le-au suportat sute şi mii de vieţi omeneşti care, parte din ei, nu au mai avut fericirea ca să-şi mai vadă familiile. Şi cei necăsătoriţi, chiar cum am fost şi eu, nu a fost chiar aşa de uşor în cei opt ani de cătănie, dintre care aproape un an şi jumătate de front, trei ani şi opt luni în lagăr, afară de concentrări şi activitatea în ţară.

Aşa că după venirea mea acasă am procurat acest caiet şi m-am apucat a scrie filă cu filă, mai cu seamă iarna, când dispuneam de timp mai mult, deoarece până a mă căsători nu am fost aşa de ocupat cu treburile familiale, ca să nu am timp de scris. Aşa că această filă şi câteva în continuare am scriso până a mă căsători şi dacă m-am căsătorit, le-am dat uitării în fundul unei lăzi (caiet) pe care am început din nou a scrie. Am procurat acest caiet după venirea mea acasă şi i-am pus data de mai sus, aşa că în iarna lui 1946 am avut timp de am scris 10 sau 15 file deoarece nu am avut serviciu şi dispuneam de timp mai mult scriam poate câteva rânduri pentru a rămâne ca amintire urmaşilor mei, pentru a fi cetită şi de alţii pentru a se vedea prin câte greutăţi poate trece câte un om. Roman Dumitru»

Citind caietul-jurnal al lui Dumitru Roman, adică al Uncheşului Loleş, m-au încercat sentimente contradictorii.

Pe de-o parte, de emoţie, înfrigurare şi nerăbdare, izvorâte din dorinţa de a-i „sorbi” dintr-o suflare slova, încărcată cu detalierea atâtor întâmplări şi trăiri proprii.

Sorin Oane/ #PoveștileRîmnicului cu #negustori

«

Negustorii 

Cîteva cuvinte despre partenerii comerciali ai negustorilor rîmniceni și despre situația drumurilor vilcene în epoca modernă.

Scurtă notă introductivă. Comertul precapitalist de secol.XVII dispunea de o resursă morală fundamentală: încrederea reciprocă a partenerilor de afaceri (fabricanți, negustori şi clienți). Deci...

• Fabricanții cunoşteau personal pe negustorii care se aproviziona de la ei şi le apreciau solvabilitatea, adică posibilitatea de a plăti corect şi la termen. De exemplu, dacă era vorba de un fabricant străin, acesta ştia care sînt articolele care se cereau în ţara clientului său şi de ce cantităţi era nevoie.

• Negustorii cunoşteau la rîndul lor întreaga clientelă şi ştiau în mod aproximativ care sînt articolele de care aceasta avea nevoie.

•  Clienții aveau şi ei o serie de particularități bine definite: era puțini şi aveau un stil de viaţă liniştit, patriarhal, şi practicau sistemul plăţii peşin.

Partenerii comerciali. Comerțul rîmnicean a avut o evoluție predictibilă. Inițial a funcționat pe relația cu Ardealul, pivotînd în jurul Sibiului. Negustorii sibieni erau şi ei prezenți tot timpul în tîrgurile şi bîlciurile rîmnicene. Ei făceau negot, în special, cu articolele lor de meşteşugărie. Rîmnicenii exportau spre Sibiu produsele lor: grîu, sare, ceară, miere, vite, piei de animale etc.

Maicile Gologan sau monahismul trăit la absolut

<<
Cine cercetează cu atenție istoria monahismului românesc din secolul trecut descoperă chipuri de călugări și monahi de mare ținută intelectuală, cu o viață duhovnicească impresionantă. Adevărate per­sonalități, arhimandrita Olga Gologan și stavrofora Teodosia, sora ei, rămân ca niște lumini pentru cei care pășesc astăzi pe calea jertfirii sinelui.

La începutul secolului trecut, în București, lângă Biserica Cașin de lângă Arcul de Triumf se afla un leagăn de copii orfani, „Sfânta Ecaterina”, patronat de Regina Elisabeta. Directoarea acestui așezământ era o monahie, maica Epiharia Moisescu (Gologan). Pregătirile de Primul Război Mondial au făcut ca acesta să fie mutat din Capita­lă la Mănăstirea Bistrița de Vâlcea. Aici mai erau doar patru pă­rinți călugări în vârstă, care au fost mutați apoi în Mănăstirea Tismana. În Bistrița, leagănul a primit o nouă formă de or­ga­nizare, devenind Societatea „A­coperământul Maicii Domnului”.

De la această dată (1912), fosta lavră de călugări, întemeiată de ctitorul craiovean Banu Barbu, a fost transformată în mănăs­tire de călugărițe, trecând sub Ministerul Învățământului de Stat patronat de regină, capela deservind nevoile religioase ale elevilor.

Cella Delavrancea la propriul centenar

🔴 la  #Băbeni*, în #Vâlcea, primăvara ,,e cea mai sprintenă şi mai jucăuşe din lume, iar frunzele de stejar, mai verzi decît tot verdele verii..."

🔥 fotografiile şi textele scrise în tinereţe ne-o prezintă pregătită de la bun început să străbată fără odihnă un drum atît de lung 👉 copila pozează şăgalnic, singură, cu membri ai familiei sau în grupuri mai mari: adolescentă, priveşte melancolic — într-o rochie albă, lungă, strînsă pe talie — nemărginirea mării 👉fotografiile din anii tinereţii aduc, sub o înfăţişare plină de vigoare, mărturia deplină a forţei biologice şi spirituale cu care a reuşit sa depăşească toate obstacolele veacului său: în drumeţie, pe plajă. întinsă pe nispul fierbinte, cu capul în palme, scrutînd parcă infinitul, gata să ia startul într-o alergare, mereu senină, surîzătoare, trăind cu voluptate fiecare clipă pe care viaţa i-o oferea întîlnirile din locuinţa lui #BarbuDelavrancea, în care „vibra dragostea pentru artă în toate formele ei — literatura, muzica, pictura — iar flacăra patriotismului nu se stingea niciodată"

>> completare resurse #memoriavalceana
în conexiune <<

<<
15 decembrie 1867. Se năştea la Bucureşti, în atmosfera de aleasă ținută spirituală din casa dramaturgului Barbu Delavrancea, prima dintre cele patru fiice ale sale. Eu pot să spun că de la vîrsta de doi ani am crescut în muzica lui Chopin, admirabil cîntat de mama", îşi amintea, în anul 1960, Cella Delavrancea.

Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XIII

— urmare din 3 aprilie 2026 — 

culege/ înregistrează pe benzi peste 50 de melodii şi texte noi din #Olteniadesubmunte

turneul din urmă (neterminat) cu #TarafulGorjului, de 72 zile, în toate oraşele ţării, cuprindea „Potpuriu de sîrbe gorjeneşti“ „De-ar şti dorul ce ştiu eu“ „Sîrba ca pe lunca Tîrnavei“ „Uşor, puiule, uşor“ „Învîrtita“ „Joc din Banat“, „Hai, mîndre pitiş-pitiş“ „Foaie verde iasomie“ „Deasupra capului meu“ „Se ceartă bradul cu plopul“ „Horă şi sîrbă ca din cimpoi“ „Foaie verde bob de linte“ „Mîndruţo, mi-e dor de tine“ „Voinic necăjit“ „Foaie verde micşunea“ „Dragostea din ce se-ncepe“, „Sîrba lui Tudor din Vladimir“ „Coborîi din deal la vale“ „Lăstărel de peliniţă“ „Sîrba repezită“ „Spune-mi, mamă, ce să fac?“ „Învîrtită şi brîu din Banat“ „Te văzui, neică la poartă“ „Afară plouă şi tună“ „De-ai fi, lună, vorbitoare“ „De cînd sînt pe lumea asta“ „Mărie, Mărie“ „Viorea, viorea rea“...

în descrierea colajului alb-negru alăturat, o excelentă ,,radiografie” (bazată pe testimoniale) a celor doi ani, ultimii din viață, petrecuți de cântăreață în reședința Gorjului «toată lumea i se adresa cu apelativul „Doamna Maria”, fără excepţie, chiar şi organele de partid şi de stat ale vremii»...

CAPITOLUL XIII/ LA MASA TĂCERII

Filonul folclorului de la Gorj 

La începutul anului 1961, Maria se hotărăşte să încerce punerea în practică a planului schiţat de ea de multă vreme: să-şi dedice întreaga activitate cîţiva ani într-o regiune a ţării, spre a izbuti să creeze o orchestră populară model, care să desluşească linia de interpretare a folclorului vechi şi nou, selectînd solişti vocali dintre elementele tinere cu aptitudini pentru cîntecul românesc.

În memoriul prezentat Ministerului învăţămîntului şi Cul­turii, Maria declară că ia asupră-şi sarcina „de a iniţia şi a supraveghea soliştii tineri în ceea ce priveşte ţinuta scenică şi interpretarea vocală, ca astfel să poată îmbina talentul lor cu autenticitatea şi pitorescul regiunii, fără să li se clintească curajul de a prezenta această autenticitate cu tot izul şi stilul adecvat, în aşa chip, ca toată producţia lor să fie ridicată la treapta adevăratei arte ţărăneşti”.

Autoarea memoriului indică fostul judeţ Gorj ca regiune propice aplicării rodnice a planului propus, întrucît descope­rise acolo „un filon folcloristic, cristalizat din încrucişarea melodiilor olteneşti cu melodiile bănăţene şi munteneşti”, filon din care năzuieşte să extragă cîntece inedite.

Memoriul, cuprinzînd expunerea principială şi practică a planului de lucru, este aprobat fără rezerve de Minister. Aceeaşi caldă solicitudine o întîmpină ulterior şi din partea Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă şi a conducerii Insti­tutului de Folclor, care referă elogios asupra planului prezen­tat de Maria Tănase.