Iulian Meianu/ „1973. Un an cât un veac pentru fotbalul vâlcean” — povestea integrala restituită memoriei locului/ ambele volume în PDF online

#ChimiaRâmnicuVâlcea!
nu doar în amintiri, ci și într-o carte temeinic documentată, parcă special pentru #memoriavalceana
după lucrarea de referință privind #CraiovaMaxima, #IulianMeianu (re)intră în #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni și cu tot ceea ce a putut ,,aduna” referitor la echipa de suflet a microbiștilor vâlceni de odinioară
un episod cu farmec aparte este transferul lui Corneliu Nicolae, ,,extrema care ridica tribuna în picioare” potrivit relatării autorului, la negocieri fotbalistul a cerut o căruță cu un cal; nedumerirea interlocutorului l-a făcut să pluseze: „doi cai și-o căruță!” I. Meianu păstrează însă limita informației: „Nu se știe dacă a primit căruța!” în acest amestec de talent, lipsuri și ingeniozitate recunoaștem o întreagă lume a fotbalului de atunci...
anul 1973 este centrul de greutate al ,,poveștii” (de unde și #metafora* din titlu - <<1973. Un an cât un veac pentru fotbalul vâlcean>>) ,,divizionara B” din Râmnicu Vâlcea (#Chimia încă nu promovase în ,,A”) cucerește #CupaRomâniei!

 
Prin lucrarea în două volume „1973. Un an cât un veac pentru fotbalul vâlcean” (Sibiu, Editura Techno Media, 2019), Iulian M. Meianu redă memoriei vâlcene povestea unui sport care a adunat generații întregi în jurul aceleiași pasiuni. Pe terenurile improvizate ale începuturilor, apoi în Zăvoiul devenit neîncăpător, „jocul cu balonul rotund” a însemnat speranță, apartenență și, pentru un timp, bucuria unui oraș care se putea măsura cu marile puteri ale fotbalului românesc.

Efortul autorului, prin amploarea cercetării, răbdarea recuperării informațiilor și atenția acordată oamenilor, poate fi pus alături de munca unui documentarist profesionist. În „Argument”, Meianu își explică limpede motivația:

„m-am apucat să caut, să adun și să scot din beznele postume fapte și evenimente ce au dat identitate și valoare fotbalului vâlcean.”

(Vol. I, p. 9)

Presa veche, documentele de arhivă, anuarele sportive, programele de meci, mărturiile celor implicați și colecțiile fotografice personale susțin această reconstrucție. Bibliografia include și caietul antrenorului Gheorghe Nuțescu din sezonul 1973/1974, rămas nepublicat. Rezultatele și clasamentele sunt însoțite de formații, transferuri, scurte biografii, împrejurări administrative și detalii din viața echipelor. Fotbalul capătă astfel oameni, locuri și context. (Vol. I, p. 10; vol. II, pp. 340–345)

Un merit al cercetării este felul în care autorul discută începuturile fotbalului vâlcean. El confruntă datele de înființare preluate de diferite publicații și semnalează confuziile dintre organizațiile sportive. Anul 1924 rămâne reperul pentru Societatea Sportivă Vâlceana, cu rezerva identificării unor documente noi. În „Universul” din 3 aprilie 1925 găsește o știre despre partida cu C.F.R. Sibiu, disputată pe câmpul regimentului:

„pe terenul de pe câmpul regimentului din localitate a avut loc un macht interesant între S.S. Vâlceana și C.F.R. Sibiu încheiat cu scorul de 3:0”

(„Universul”, 3 aprilie 1925, citat în vol. I, p. 25)

Chiar această relatare semnala, prin afluența publicului, nevoia unui stadion. Primii fotbaliști evoluau în condiții modeste, pe un teren din apropierea gării, în zona viitoarelor „Arene Traian”. Echipa se sprijinea pe elevi și soldați, iar spectatorii aveau băncuțe de lemn pe laturile terenului. Un detaliu spune mult despre distanța parcursă până la performanță:

„Antrenamentele se țineau de două ori pe săptămână sau deloc.”

(Vol. I, p. 28)

Cartea urmărește construirea stadionului din Zăvoi, între 1934 și 1938, dificultățile financiare ale cluburilor, războiul și reorganizările de după acesta. Vâlceana, Clubul Sportiv Muncitoresc, Flamura Roșie, Unirea, Șantierul Național Govora, Chimia Govora, Oltul și Chimia Râmnicu Vâlcea alcătuiesc o istorie în care schimbările de nume însoțesc schimbări de finanțare, organizare și putere. Autorul caută să explice cum s-a format, în timp, echipa capabilă să atingă gloria.

Anul 1973 este centrul de greutate al acestei povești. O divizionară B cucerește Cupa României după o primă finală încheiată 1–1 cu Constructorul Galați și o rejucare câștigată cu 3–0, la 3 iulie. Dumitru Anescu, antrenorul echipei, și fotbaliștii săi intră în istoria orașului. Urmează aventura europeană cu Glentoran Belfast, apoi promovarea în Divizia A, în 1974. Din cronici, fotografii și relatări se recompune emoția unei comunități care își descoperea propria forță.

Dar drumul spre trofeu trecea și prin treninguri peticite, mingi puține și ciorapi împrumutați de la vânătorii de munte. Meianu îi readuce în lumină pe oamenii care făceau posibilă viața echipei: magazioneri, îngrijitori ai terenului, medici, maseuri, șoferi și susținători. Nicolae Idu și Gică Stoiculescu, „Gică Mocsul”, apar în relatarea sa printre cei care ajutau cu hrana și cantonamentele. În timpul finalei, o mașină frigorifică adusă de Mocsul ar fi stat lângă hotelul echipei, cu „de-ale gurii”. (Vol. I, pp. 174–175)

Un episod cu farmec aparte este transferul lui Corneliu Nicolae, extrema care ridica tribuna în picioare. Potrivit relatării autorului, la negocieri fotbalistul a cerut o căruță cu un cal; nedumerirea interlocutorului l-a făcut să pluseze: „doi cai și-o căruță!” Meianu păstrează însă limita informației: „Nu se știe dacă a primit căruța”. În acest amestec de talent, lipsuri și ingeniozitate se recunoaște o întreagă lume a fotbalului de atunci. (Vol. I, p. 176)

La fel de captivantă este noaptea dintre cele două finale din 1973. Jucătorii erau epuizați, iar delegația vâlceană i-a cerut ajutorul fostului antrenor Gică Nuțescu, acasă, în București, la miezul nopții. Soluția consemnată în carte: „Niciun antrenament, doar recuperare și destindere”. În timp ce vizitatorii gustau dulceață de trandafiri, Nuțescu mobiliza maseuri; ulterior, discuțiile au continuat asupra soluțiilor de joc. Un asemenea episod ne lasă să vedem pregătirea din spatele rezultatului de pe tabelă. (Vol. I, p. 195)

Volumul al doilea urmărește anii din prima divizie, generațiile lui Marcel Pigulea și Ion Oblemenco, afirmarea jucătorilor și contribuția școlii locale de fotbal și arbitraj. Iancu Carabageac, Sorin Gîngu, Marian Cincă, Dumitru Teleșpan, Marian Bașno și Marian Preda sunt repere ale acestei perioade. Bilanțul reconstituit de autor — zece ediții și 340 de meciuri în Divizia A — dă măsura locului ocupat de Chimia în fotbalul românesc. (Vol. II, p. 332)

Microbiștii vor găsi și episoade care cer povestite mai departe. În septembrie 1979, Carabageac, întors din Mexic după aproximativ douăzeci de ore de zbor, este dus de la Otopeni direct la stadion. În relatarea lui Meianu, joacă împotriva Stelei în ciuda recomandării de repaus și contribuie la victoria Chimiei, 2–1, în fața a 12.000 de spectatori care îndură ploaia torențială. (Vol. II, p. 14)

Povestea cuprinde și pierderi: moartea tragică a lui Marian Preda, declinul Chimiei, dificultățile tranziției și încercările ulterioare de reconstrucție. Autorul urmărește până în anii 2010 legătura dintre performanță, finanțare și deciziile conducătorilor. Albumul lui Marian Preda, păstrat de familie și oferit pentru documentare de fiica sa, Lorena, arată cât de mult datorează această carte memoriei personale.

Iulian M. Meianu restituie astfel Vâlcii oamenii și întâmplările care au făcut posibilă cea mai frumoasă poveste a fotbalului său. Munca lui păstrează și emoția tribunelor, surprinsă în descrierea meciului european cu Glentoran:

„Spectatorii trăiesc la intensitate, se îmbrățișează cunoscut cu necunoscut îmbărbătându-se de parcă victoria depindea de însuflețirea lor.”

(Vol. I, p. 220)

În această imagine se întâlnesc echipa, orașul și cititorul de astăzi. Cartea îi oferă microbistului bucuria recunoașterii, iar celui interesat de istoria locală o parte vie a memoriei vâlcene, recuperată cu pasiune și răbdare.

Iulian M. Meianu_ 1973 - un an cat un veac pentru fotbalul valcean_vol. I

Iulian M. Meianu_ 1973 - un an cat un veac pentru fotbalul valcean_vol. II

Pozele din colaj una câte una cu explicațiile autorului - la această legătură.

____________
* cum se întâmplă, o metaforă ne amintește de o alta, cea care a dat titlul celebrului roman „O zi mai lungă decât veacul” al scriitorul kârgâz Cinghiz Aitmatov. Publicată în 1980, cartea îmbină realismul dureros din stepele Kazahstanului cu elemente mitice (legenda privitoare la #mankurt – omul deposedat de memorie) ...în fine, lucrarea explorează drama păstrării identității, a memoriei și a umanității într-un sistem totalitar opresiv...
_____________
#Fotbal #Legenda #FotbalRomanesc #memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #UZPR #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #sport #sporturi #IstoriaSportului #ChimiaRâmnicuVâlcea #CupaRomâniei

ETALON TV, care a dus #memoriavalceana departe de hotarele ei...

#TVEtalon/ #TeleviziuneaEtalon
care a dus #memoriavalceana departe de hotarele ei...
conducerea/ #Puterea/ #OlimpulVâlcii, care cotcodăcește mărgica ouată la fiecare capăt de podeț de uliță — dar lasă memoria televiziunilor locale (și a #massmedia, în general) să se ,,piardă” — confundă vizibilitatea proprie cu viitorul comunității
...𝒊𝒂𝒓 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒆𝒄𝒊𝒏𝒕̦𝒆𝒍𝒆 𝒂𝒃𝒊𝒂 <<𝒂̂𝒏𝒄𝒆𝒑>> 𝒔𝒂̆ 𝒔𝒆 𝒗𝒂𝒅𝒂̆, oricât am clama că #DumnezeuNeȚinePeToți și am face la tot pasul crucea mare (că dracu-i bătrân...)
#memoriavalceana (ne) obligă la o strategie asumată și durabilă de conservare, de digitalizare și de acces public online, gratuit și necondiționat; Vâlcea (în general) 𝒕𝒓𝒆𝒃𝒖𝒊𝒆 să păstreze ceea ce au creat generațiile anterioare, nu doar fotografiile de ,,potou” ale celor care (cred că) mai conduc, oricum vremelnic, puținul care ne-a mai rămas...

_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

În spatele numelui Etalon TV stau aproape trei decenii de muncă, filme, emisiuni, premii și oameni. Fiecare literă a acestui nume poartă contribuția celor care i-au construit reputația.

Tocmai de aceea, acuzația de „preluare ostilă” a brandului, formulată public de fondatorul Iulian Margu la adresa lui Vicențiu Mocanu, merită atenția comunității. Gazeta Vâlceană a publicat această acuzație la 12 octombrie 2026. Legătura dlui Mocanu cu AUR Râmnicu Vâlcea este confirmată inclusiv de comunicările politice semnate de el. 

Dar dacă Vicențiu Mocanu nu știe pur și simplu ce a reprezentat TV Etalon? Și tocmai de aceea face/ acționează ,,așa”? 

Lucrurile nu trebuie lămurite de cineva?

#MuzeulJudețeanValcea 1982/ #SergiuPurece prezenta ,,expoziția de bază”

memoria locului era ,,completată” de modul ,,spectaculos” în care #NicolaeCeaușescu „intra” în galeria marilor înaintași — de la Burebista și Decebal, la Cuza și Tudor Vladimirescu, via voievozii medievali potrivit ,,vremurilor”, toate realizările (mai mult sau mai puțin substanțiale) se ,,personalizau”, iar ,,omagierea” era deja (re)produsă la scară largă inclusiv de jos în sus uniformitatea discursului public nu dovedea/ dovedește, însă, și uniformitatea convingerilor personale
expoziția muzeală vâlceană transforma istoria națională într-un traseu de legitimare a conducătorului, prezentat ca moștenitor al luptelor și aspirațiilor trecutului, iar epoca sa - ca împlinire supremă a acestora în aceeași construcție propagandistică, „făurirea” partidului, datată la 8 mai 1921, devenea o bornă a destinului național (scindarea mișcării socialiste și afilierea la #Comintern erau eclipsate de imaginea eroică a partidului menit să împlinească aspirațiile înaintașilor — sub conducerea lui N.C., evident)...
Muzeul Regional Râmnicu Vâlcea a fost înființat în anii 1949–1950, prin preluarea unor colecții de la Liceul „Lahovari”, fiind organizat inițial în #CasaSimian în 1955, instituția a devenit Muzeul Raional Râmnicu Vâlcea, iar în 1968, odată cu reorganizarea administrativă a țării, a primit denumirea de Muzeul Județean Vâlcea. Numele „Aurelian Sacerdoțeanu” a fost atribuit prin H.G. 811/ 15 iulie 2009 

<<

La Muzeul de istorie al judeţului Vîlcea, inaugurat la 25 ianuarie 1982 ca „un nou şi modern lăcaş de cultură”, Nicolae Ceaușescu „intra” spectaculos în galeria marilor înaintași — de la Burebista și Decebal la voievozii medievali și Tudor Vladimirescu. Expoziția transforma istoria națională într-un traseu de legitimare a conducătorului comunist, prezentat ca moștenitor al luptelor și aspirațiilor trecutului, iar epoca sa, ca împlinire supremă a acestora.

În aceeași construcție propagandistică, „făurirea” partidului, datată la 8 mai 1921, devenea o bornă a destinului național. Scindarea mișcării socialiste și afilierea la Comintern erau eclipsate de imaginea eroică a partidului menit să împlinească aspirațiile înaintașilor — sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu.
Muzeul Regional Râmnicu Vâlcea a fost înființat în anii 1949–1950, prin preluarea unor colecții de la Liceul „Lahovari”, fiind organizat inițial în Casa Simian. În 1955, instituția a devenit Muzeul Raional Râmnicu Vâlcea, iar în 1968, odată cu reorganizarea administrativă a țării, a primit denumirea de Muzeul Județean Vâlcea. Numele „Aurelian Sacerdoțeanu” a fost atribuit prin H.G. 811/ 15 iulie 2009.

<<

Judeţul Vîlcea a fost şi este unul dintre acele colţuri ale pămîntului românesc unde se împletesc în mod strălucit vestigiile trecutului cu frumuseţile naturii. Aici, unde Oltul îşi deapănă apele, cînd vijelios, cînd molcom, istoria a rămas şi va rămîne o permanenţă. Glorioase figuri de voievozi sau nepieritoare fapte ale unor anonimi ai locurilor au dat chintesenţă şi temei, aici, sub poala mîndrilor Carpaţi, minunatelor realizări de azi.

Sorin Oane în ,,Poveștile Rîmnicului”/ Societate și economie: Formarea clasei de mijloc (sau despre rîmnicenii și străinii care au modernizat Rîmnicul) (l)

#Valcea / #ClasaDeMijloc (𝑰)
cum scrie prof. dr. #SorinOane în #PovestileRamnicului că s-a format?
episodul de astăzi — dedicat contribuției autohtonilor (vor urma și străinii) — pune în lumină deschiderea către ocupații și competențe noi, rolul educației și implicarea comunității în propria dezvoltare
școala primară, pregătirea învățătorilor, gimnaziul și eforturile pentru înființarea liceului contribuie la formarea unei intelectualități locale
oamenii orașului participă concret: oferă teren, contribuie prin subscripție publică la construirea școlii și se declară gata să susțină liceul din propriile mijloace în aceste gesturi putem vedea temeliile unei dezvoltări sănătoase: pregătire, inițiativă și răspundere pentru viitorul comunității...
profesorii, preoții și publiciștii participă la viața orașului dincolo de îndatoririle profesiei, prin educație, inițiative culturale și organizare comunitară.
presa formează un public cititor și întreține dezbaterea, dar poartă și o vulnerabilitate: dependența de partide și dificultatea publicațiilor independente de a se susține financiar (problema autonomiei apare, așadar, încă din aceste începuturi)
privite împreună cu celelalte tablouri consemnate de prof. Sorin Oane (le-am reținut anterior în #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni/ #memoriavalceana), aceste începuturi ne ajută să înțelegem mai bine Râmnicul cultural interbelic („orașul pensionarilor”): un oraș al școlilor cu reputație, al profesorilor remarcabili, al teatrului, dar și al inițiativei economice (abia apoi Industrializarea socialistă va schimba amploarea și organizarea vieții urbane, prin întreprinderi de stat, investiții publice și noi cartiere)
...și rămân, pentru 𝒑𝒓𝒆𝒎𝒊𝒔𝒆𝒍𝒆 Râmnicului de după 1990 (deci și din actualitate) întrebările deschise:
— în ce măsură educația, competența, munca și inițiativa susțin o clasă de mijloc stabilă, autonomă și implicată în viața comunității?
— cât cîntărește valoarea profesională și cât apropierea de cei care distribuie funcții, contracte și resurse?
(𝒄𝒐𝒏𝒕𝒊𝒏𝒖𝒕𝒖𝒍 𝒊𝒏𝒕𝒓𝒐𝒅𝒖𝒄𝒕𝒊𝒗 𝒅𝒆 𝒎𝒂𝒊 𝒔𝒖𝒔 𝒏𝒖 𝒆 𝒑𝒂𝒓𝒕𝒆 𝒄𝒐𝒎𝒑𝒐𝒏𝒆𝒏𝒕𝒂 𝒂 𝒕𝒆𝒙𝒕𝒖𝒍𝒖𝒊 𝒓𝒆𝒅𝒂𝒕 𝒊𝒏 𝒈𝒉𝒊𝒍𝒊𝒎𝒆𝒍𝒆, 𝒎𝒂𝒊 𝒋𝒐𝒔 - 𝒏. 𝑽.𝑺.)

&&&

<<

I. Despre tiparul feudal al structurii sociale

Pînă la Regulamentul Organic (1831) în societatea românească nu au existat decît boieri și țărani. Nu exista o clasă de mijloc. Dar clasa de mijloc este motorul dezvoltării economiei capitaliste. Din ea provin antreprenorii, profesorii, doctorii, arhitecții, inginerii farmaciștii sau artiștii. Datorită acestei clase de mijloc s-a produs „schimbarea la față” a Rîmnicului. Modernizarea ar fi trebuit să fie într-o strînsă legătură cu învățămîntul. Dar statul nu are acum resursele necesare pentru a investi în acest domeniu. Lucru care face să încetinească și celelalte reforme. De aceea, inițial, din clasa de mijloc au făcut parte doar străinii, respectiv imigranții germani, austrieci, maghiari, români ardeleni, cehi, italieni și evrei.

Marii boieri ocupau toate funcțiile de conducere în stat. Cei mai mulți dintre acești boieri sînt analfabeți acum, dar fiii lor pleacă la studii în străinătate (pentru că nu existau școli superioare în Valahia). Unii dintre acești tineri vin cu diplome de ingineri sau medici și se pun în slujba dezvoltării țării, dar sînt priviți cu neîncredere de către marii boieri, ca unii care și-au trădat rangul. Privilegiile boierilor sînt desființate însă la 1848. Sigur, nu trebuiesc uitați preoții. Teoretic, ei fac parte din aristocrația epocii, în primul rînd prin modul de recrutare.

Al doilea strat al boierimii sînt micii boieri. În mica boierime sînt cooptați și negustorii, care plătesc însă pentru rangurile lor. Ei sînt „ciocoii”. De ce doreau „cei din prostime” să devină boieri? Constanța Vintilă ne răspunde clar: „ușile se deschideau mai repede, privilegiile, puține dar existente, îi aduc ceva înlesniri, fără a mai vorbi de mîndria și prestigiul asociate rangului, oricît de mic ar fi fost”.⁶⁵³ Trecerea de la negustorime la boierime se făcea prin avere, dar mai ales prin educație, eventual prin intrarea în armată, mai ales după reînființarea oștirii naționale în 1832.

II. Autohtonii care au format clasa de mijloc

Mica boierime reacționară rîmniceană devine liberală!

Pleșoienii, Capelenii și Goleștii. După Bujoreni și Socoteni, Rîmnicul nu mai cunoaște în secolul XIX mari familii boierești. Este drept, acum se punea bazele uneia, familia Lahovari, dar orașul a fost aproape toată perioada asta pe mîna micii boierimi. Cei mai cunoscuți acum sînt Pleșoienii, Capelenii și Goleștii. Reacționari la 1848, cînd au combătut „revoluția”, vor deveni, printr-o împrejurare interesantă, liberali, adică „roșii”, („comuniști” cum am spune astăzi).

Războiul de independenţă în documentele Episcopiei Rîmnicului şi Argeşului

#1877 în #memoriavalceana
#preoţi, #călugări şi #maici din #OasteaDomnului*, în sprijinul Oştirii române rememorare documentară din 1977, la un Centenar de la #RăzboiuldeIndependenţă
slujitorii Bisericii au fost alături de ostaşi ca duhovnici/ confesori militari, infirmieri şi brancardieri
23 de maici de la #Hurezi în frunte cu stareţa Teofana Ionescu şi 10 maici de la #DintrunLemn și stareţa Platonida Nenciu au îngrijit răniţii la spitalele din Craiova şi Turnu-Măgurele în spitale au lucrat şi doi călugări de la Episcopia Rîmnicului şi patru de la Bistriţa.
16 maici de la Hurezi au primit crucea comemorativă „Elisabeta”, iar episcopul #AtanasieStoenescu - „Steaua României” în grad de comandor... și despre prizonierii turci ,,găzduiți creștinește” în #Vâlcea ș.a. totul, redat din documente cercetate de către #GherasimCristea**, fostul Arhiepiscop al Râmnicului
<<
Istoria poporului român, privită în desfăşurarea ei, în decursul mileniilor, apare ca o neîntreruptă luptă pentru păstrarea fiinţei şi continuităţii sale pe aceste meleaguri. În lupta cu vitregiile ce s-au abătut asupra lui şi a fostelor dominaţii străine, poporul român şi-a păstrat nu numai identitatea sa, dar a luptat pentru cucerirea independenţei sale de stat şi a desăvîrşirii unităţii naţionale.