Incendiul care a distrus Arnota în 1922

#IncendiulDeLaArnota/ iun. 1922
selecții din #PresaVremii/ fapte și #controverse privind distrugerile provocate de focul aprins de un ,,bandit” (—incendierea, nu #RugulAprinsArnota)
deceniul de pustiire și (aproape) abandon care a urmat și inițiativa episcopală din 1934 construirea drumului (1935), în #tabărădemuncă organizată de #MiscareaLegionara continuarea lucrării de către #ArmataRomână (1936)
afirmația că legionarii ar fi construit drumul nu trebuie transformată într-o celebrare propagandistică este un fapt istoric care trebuie prezentat împreună cu contextul politic descris la #TabereLegionareVâlcea, dar nici nu trebuie ascuns sub formula vag-eufemistică „tineri universitari”: pentru istoria refacerii Arnotei, contribuția din 1935 a fost reală/ esențială
în centrul acestei istorii rămâne un paradox perpetuat până în zilele noastre: #StatulRomân a lăsat necropola lui Matei Basarab să se ruineze vreme de peste un deceniiu, oferind Mișcării Legionare exact terenul de care avea nevoie pentru a se prezenta drept forța capabilă să transforme #credința, #disciplina și #solidaritatea în faptă concretă — apoi fapta concretă în prestigiu și #capitalpolitic.

&&&

„Monumentele noastre cele vechi”

La mănăstirea Bistriţa, în munte, sus, este mănăstirea Arnota unde este înmormântat voevodul Matei Basarab. Biserica tot mai stă în picioare. Chiliile nu mai sunt decât nişte ziduri descoperite, pe care creşte nebună o vegetaţie luxuriantă. Nici un călugăr nu se mai adăposteşte aici căci nu are unde. Un simplu ţăran are în păstrare cheile bisericei. Şi este o poziţiune încântătoare. E aici. Pe această culme de munte se desfăşoară seria de munţi înalţi până la Cozia şi de acolo vine o mulţime de vreme un om cult şi plin de bunăvoinţă. Dar ce să facă el singur printre aceste ruini? El este şi preot, şi dascăl şi servitor. Chiliile aproape toate sunt în ruină şi bietul stareţ se uită cu îngrijire cum se ruinează şi cele două chilii cari au mai rămas şi care îi servă de locuinţă.

”BĂILE CALIMĂNEŞTI CACIULATA” 1909 și ”Organizarea administrativ–teritorială 1864-1968”

#CălimăneștiCăciulata 1909
de la sătuc la #oraș (1927) și #stațiune
cu mai bine de un veac în urmă se tratau (mai ales) bolile rinichilor/ căilor urinare (afecţiunile ,,uro-poetice”) suferințele reumatice și articulare bolile ficatului, splinei și stomacului cura era recomandată și pentru boli de piele, anemie, cloroză, scrofuloză și unele afecțiuni nervoase sau ginecologice.
apa de #Căciulata era doar băută, îndeosebi pentru efectul diuretic și eliminarea nisipului/ calculilor urinari apele izvoarelor de la #Călimănești erau folosite și în băi textul din 1909 mai menționează că se tratau și sifilisul sau intoxicațiile cu plumb și mercur — potrivit concepțiilor medicale ale epocii
în context: organizarea administrativ – teritorială a viitoarei stațiunii începând din vremea lui Cuza și până la reorganizarea comunistă veche din 1968 - care au urmat, desigur, bunăoară după #CălimăneștiZoriiIstoriei, #CălimăneștiVâlceaEvulMediu

<<
Călimăneşti-Căciulata, staţiune balneară situată în judeţul R.-Vîlcea, în satul cu acelaş nume (Călimăneşti), pe malul drept al Oltului, la poalele muntelui Pisolea şi la o depărtare de 18 km. de oraşul R.-Vîlcea.

Staţiunea cea mai apropiată de calea ferată e Jiblea (pe linia Piatra-Olt—Căineni), de unde drumul se face cu trăsură, sau pe jos, distanţa fiind mică, 2½ km.

Localitatea se găseşte la o altitudine de 280 m. d’asupra nivelului Mării Negre, în pitoreasca regiune a Oltului. Ea e înconjurată de munţi stîncoşi şi păduroşi, de păduri întinse pănă la vîrfurile munţilor, de împrejurimi frumoase şi de locuri istorice.

Întrebuinţări terapeutice.

Băile minerale dela Călimăneşti sînt indicate, după observaţiunile doctorilor Aronovici, Modolea, Nicolau, Gratzowsky şi alţii, în afecţiunile reumatismale, în afecţiunile uro-poetice, cu deosebire în boalele de femei (cura mixtă cu apă de Căciulata), în afecţiunile de piele, sifilis, artritism, scrofuloză, anemie, cloroză, în boalele de ficat şi splină, în afecţiunile nervoase.

Apa dela Căciulata e întrebuinţată, după cum am văzut, numai pentru cura internă. Acţiunea ei terapeutică e datorită sulfo-gloirinei, care se găseşte într’o remarcabilă cantitate. Efectele fiziologice, după doctorii Aronovici, Modolea, Nicolau şi Gratzowsky, prezintă o importanţă deosebită. Cele mai importante sînt: augumentarea urinei—o mai mare diureză—urina se elimină uşor şi des, e clară, limpede, coloarea normală, galbenă-deschisă. Bolnavul elimină cu uşurinţă năsipul şi petricelele prin urină (calculii). Durerile renale ale beşicei şi uretrei dispar după cîteva zile de cură. In timpul curei, bolnavul poate fi cuprins de dureri violente în regiunea rinichilor, urmate de eliminarea calculelor; după eliminare, durerile încetează. La artritici durerile şi umflăturile articulaţiilor sînt ameliorate, sau dispar. Greaţa, colicile hepatice şi nefritice, sînt ameliorate mult, sau chiar dispar. Cura, la început, produce constipaţiuni la unii, care însă după cîteva zile sînt îndepărtate, făcînd loc evacuaţiunilor regulate.

HĂRTII VECHI/ UN CHRISOV DE LA Iω CONSTANDIN MIHAI GEHAN RACOVIŢĂ VOEVOD din anul 7264 (1755)

Chrisovul ce publicăm mai jos este interesant prin aceea că vedem pe un Domn fanariot recunoscĕnd şi resplătind ştiinţa şi învăţătura unui tĕnĕr fecior de boer din provincie.

In adevĕr, Constandin Mihai Gehan Racoviţă Voevod, recunoscĕnd meritele lui George, fiului Sfinţiei sale iubitorului de Dumnezeu Kyr Grigorie, Episcopul Rimnicului, care din vĕrsta lui cea copilărească şi până acum, fiind supus tot la învăţătură... îl cinsteşte cu dregĕtoria a fi vel clucer za arie şi îl aşează intru cei cinstiţi dregĕtori ai divanului Domnesc.

Acest chrisov este luat in plin divan domnesc şi contrasemnat de doisprezece boeri mari divanişti.

In dosul pergamentului este o notiţă scrisă in latineşte in următoarea coprindere:

„Dei gratia factus sum atque constitutus in munere
„magnaque in gratia apud Serenissimum Dominum Domi-
„num Constantinum Mavrochordat Principem Valachiensem.

Die 2ᵈᵃ Decembris, anno Domini 1756.

semnat: Georgius Rimnicianus, magnus satrar.

adică un an de la data chrisovului de mai sus, succesorul lui Racoviţă, Constantin Vodă Mavrocordat, recunoscĕnd şi dinsul meritele tĕnĕrului boer, îl inalţă la rangul de mare şatrar (Magnus satrar).

Este interesant faptul, cam rar in analele noastre, de a găsi pe la mijlocul veacului trecut un tĕnĕr fecior de boer dintr’un orăşel ca Rimnicul-Vălcii, care să ştie latineşte şi a cărui strădanie la învăţătură să fie recunoscută şi resplătită de doi domni consecutivi prin cinstire de dregĕtorie şi ranguri intr’un mod aşa de excepţional.

Eacă acum şi explicaţia acestui fenomen, căci fenomen este pentru acea epocă, ca un tĕnĕr fecior de boer din Rimnicul-Vălcii să fie trimis in străinătate ca să inveţe carte.

Episcopul Rimnicului Kyriu Kyr Grigorie, (prestrămoşul meu după mumă) devenit in urmă Mitropolitul Grigorie (1) perzĕndu-şi de timpuriu soţia, îmbrăţişase schima monachală şi ajunsese la cele mai nalte trepte ale ierarhiei bisericeşti. El insuş era un bărbat luminat (2) şi trăind douăzeci de ani in contact şi in relaţii aproape zilnice cu autorităţile civile şi militare austriace (in timpul ocupaţiunii Olteniei de cătră trupele imperiale 1718—1729) înţelese şi apreciĕ binefacerile unei civilisaţii atăt de superioare ca aceea a Austriacilor; aceasta probabil îl indemnă a-şi trimite mai târziu pe unicul său fiu la învăţătură la Beciu (Viena), unde acesta işi făcu studiile şi obţinu şi o diplomă, care din nenorocire ca multe alte acte de familie, ni s’au furat in vremea resmiriţii de la 1821.

O tradiţie păstrată in familia noastră, pretinde că tĕnĕrul Vâlcean işi cam pierduse capul in splendorile Vienei, şi lucrul nu este de mirat când citim impresia ce a făcut Viena asupra bĕtrânului boer, spătarul Ianake Văcărescu, când la 1792 fusese trimis acolo de cătră Alexandru Ypsilanti intru căutarea fugarilor săi fii. (3) Bĕtrânul Episcop, cu drept alarmat, se grăbi a rechema pe fiul său in ţară, îl presentă Domnitorului, obţinu pentru dinsul favoruri atăt de la Racoviţă V. V. cât şi de la Constandin Mavrocordat; şi in fine îl insură in Rimnicul-Vâlcii.

Dar toate acestea nu putea să facă pe sărmanul marele şetrar Gheorghiţă Socoteanu (căci Rimnicianus nu s’a numit de cât câtă vreme a fost părintele său Episcop al Rimnicului) să uite Beciul şi splendorile ei. El işi perdŭ de timpuriu soţia, de la care nu-i remase decât un fecior, clucerul Constandin Socoteanu, bunul meu, şi nu intârzie a se călugări şi a se retrage pe lângă părintele său la Episcopia Rimnicului, unde muri tĕnĕr ăncă sub numele de „monahul Gherasim“ consumat de melancolie şi regrete.

Spre a reveni la chrisovul, care se reproduce mai jos, voiu adăoga că el este scris pe un frumos pergament de şasezeci centimetri lungime şi patruzeci centimetre lărgime; este de jur împrejur împodobit cu un frumos kenar policrom. Sus sunt armele Domnitorului, împresurate de iniţialele I. K. M. G. R. V. (adică Iω Constandin Mihail Gehan Racoviţă Voevod). Litera începĕtoare este asemenea împodobită cu arabeşte policrome. In fine iscălitura caligraficească a Voevodului şi a logofătului sunt nişte lucrări de meşter a caligrafului Popa Florea, dascălul slavonesc de la şcoala domnească.

Jos este iscălitura autografă a lui Iω Constandin Voevoda şi mai jos pecetea domnească cu ceară, in fine la capătul de jos al pergamentului nu lipseşte inevitabilul „Procitoh vel logofăt“.

Tot chrisovul este de o execuţiune admirabilă, o adevĕrată lucrare de meşter, şi face onoare caligrafului, numitului Popa Florea.

Originalul acestui chrisov este in posesiunea nepotului meu, d. Ioan N. Lahovari.

Bucureşti, 1/13 Ianuarie 1888.

GEORGE I. LAHOVARI.

&&&

I.                    C.

M.      Armele        G.
         Ţării

R.                    V.

Iω Constandin Mihai Gehan Racoviţă V. V. etc.

Lucrurile cele ce cu bună orĕnduială şi cuviinţă se fac şi se săvirşesc de cătră blagocestivii Domni care de la Prea Inălţatu Dumnezeu sunt aleşi ca să fie orĕnduiţi cu oblăduiri şi stăpâniri de ţări şi de politii; măcar că se pot arăta şi prin alte mijloace de bunătăţi. Iar şi când la vre un obraz deosebit, vrĕnd să se arate cu fapte bune, volnici sunt să cinstească şi să inalţe la orice stăpân de dregĕtorie şi aşezămĕnt şi nu iaste lucru de defăimat, ci ăncă spre laudă şi pomenire vecĭnică, şi făcĕndu-se cu bună orinduială, remân bine ţinute şi nestrămutate.

Deci dar, de vreme ce milostivul şi a tot puternicul Dumnezeu, au bine vrut de m’au înălţat şi m’au miluit a fi Domn şi oblăduitor acestei provoslanice Domnii a ţării Româneşti, după datoria ce avem a fi pururea cu privighiare spre toată obştimea, şi pre cei ce s’ar cunoaşte a fi vrednici de mângăere să nu-i lăsăm scârbiţi. Drept aceea dar socotind Domnia mea şi pentru George, fiul sfinţiei sale iubitorului de Dumnezeu kyr Grigorie, Episcopul Rimnicului, care din virsta lui cea copilărească şi până acum, fiind supus tot la învăţătură, avĕnd şi cinstea neamului, după darul părintelui sĕu, cel archieresc; Am binevoit şi Domnia mea de l’am cinstit cu dregĕtorie de a fi vel clucer za arie şi l’am aşĕzat intru cei cinstiţi dregĕtori ai Divanului Domniei mele. Şi pentru ca să fiie nestrămutat din cinstea şi aşezămĕntul acesta, am întărit printr’acest cinstit şi domnesc al nostru hrisov cu toţi cinstiţii şi credincioşii boerii cei mari ai Divanului Domniei Mele.

Pan Constandin Dudescu, vel dvornic.
Pan Dumitraşco Racoviţa, vel logofăt.
Pan Lascarache Ţani, vel comis.
Pan Stefan Leurdeanu, vel serdar.
Pan Constantin Cretzulescu, vel ban.
Pan Mihai Cantacuzino, vel vistier.
Pan Matei Cantacuzino, vel paharnic.
Pan Ioniţă Căndescu, vel clucer.
Pan Constandin Brâncoveanu, vel spătar.
Pan Constandin Căndescu, vel clucer.
Pan Pantazi Câmpineanu, vel stolnic.
Pan Iordache Caragea, vel pitar.

Ispravnic Pan Dumitraşco Racoviţă, vel logofăt; şi s’au scris hrisovul acesta in anul al treilea din Domnia Domniei Mele, aici in scaunul oraşului Domniei Mele Bucureşti, in anul de la zidirea lumii 7264, iar de la naşterea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Is. Hr. 1755 in luna Noemvrie 8, de Popa Florea, dascălul slovenesc de la şcoala Domniei Mele.

(Urmează semnătura): Iω Constandin Voevoda.

             Pecetea
              gospod.

                         Procitoh vel logofăt.

(Verso)

Dei gratia factus sum atque constitutus in munere
magnaque in gratia apud Serenissimum Dominum Dominum
Constantinum Mavrochordat Principem Valachiensem.

Die 2ᵈᵃ Decembris, anno domini 1756.

Georgius Rimnicianus, Magnus satrar.

---

(1) Episcopul Rimnicului, Kyr Grigorie, a păstorit această Eparhie de la 8 Maiu 1748 pănă la 21 Maiu 1764, cănd a demisionat. In urmă a fost a fost ales mitropolit al Ungro-Vlahiei şi a păstorit (in lipsa mitropolitului Grigorie dus la St. Petersburg in misiune) de la 1768 pănă la 1777 cănd s’a retras, iar in anul 1778 s’a mutat către Domn in oraşul Rimnicul-Vălcei.
Vezi Biserica ortodoxă Română, anul IX, No. 4, aprilie.

(2) Episcopului Grigorie i se datoreşte tipărirea la anul 1750 a ochtoihului tradus de Episcopul Damaschin şi archimandritul Ghenadie de la Cozia. Tot dinsul a zidit biserica cu hramul Toţi-Sfinţii din Rimnicul-Vălcea şi a înmulţit averea Episcopiei.
V. Biserica orthodoxă Română, loc. cit. — Tocilescu, raporturi asupra câtorva monastiri, biserici din Ţară, Bucuresci, 1887.

(3) V. Istoria prea puternicilor împăraţi Otomani de Ianake Văcărescu, publicată in «Tesaur de monumente istorice» de A. Papiu Ilarian, Tom. II pag. 288 şi următoare.

#AndreiPandrea #MediclaBoișoara (XIII)

#logodna/ #pețitori în #ȚaraLoviștei (în episodul viitor ,,mergem” la #nunta)
#Julieta de Boișoara e cu puțin trecută de vârsta Julietei lui #Shakespeare (are 16 ani și jumătate!)
#viața/ #tinerețea în contrast cu #moartea, chiar dacă inima e puternică... și oamenii sînt extrem de refractari la
#vaccinare/ #vaccinări...
hai-hui prin sat, pe sub luna zîmbind printre norii albi la o răscruce de drumuri, ca îndeplinind un străvechi ritual păgîn, o ceată de copii, ținîndu-se de mînă, joacă și-i cîntă lunii

Lună, lună nouă,/ Taie ceru-n două/ Și ne dă și nouă...

— urmare (carte în foileton) din 31 august 2026 —

— Marți, 15 mai 1962 — 

Lucram tocmai la inventarierea noului stoc de medicamente, cînd ne întrerupe o fată de-a lui nea Ion Ceaușilă.

Ne roagă, plîngînd, să mergem în Găujani la bunicul ei, care trage să moară...

Plecăm într-un suflet și ajungem asudați și gîfîind.

Examinez în pripă, dar bătrînul se stinge înainte de-a reuși să intervin cu ceva. Sînt surprins, emoționat și trist: avea inima atît de puternică!

Tratamentul de urgență pe care-l încercăm nu reușește să învie un cadavru. Nici nu îndrăznesc să-l privesc: Le soleil ni la mort ne se peuvent regarder fixement¹, mi-l reamintesc pe La Rochefoucauld.

—  Sîmbătă, 19 mai 1962 — 

Consultații în ritm infernal. Parcă au înnebunit toți! Treabă, treabă, pînă seara tîrziu, cu un scurt intermezzo după-amiază, în Găujani, cînd trecem și pe la biserică. Aici, supravegheați de părintele Tomescu, doi meșteri pictează catapeteasma, răbdători și cu înaltă conștiinciozitate...

Acasă, la ceasul înnoptării, mănînc în tîrlă.

Răduțu, în ușă, dă din coadă și latră prietenos...

—  Duminică, 20 mai 1962 — 

Mă trezesc mahmur. Pînă să mă spăl și să mă rad, se apropie vremea plecării la dispensar. Timpul e noros.

Din mijlocul uliței, aud plînsetul unui copil. Intru să văd de ce plînge. Găsesc un sugar de 4 luni, îngrijit de bunică-sa, fiindcă mama e plecată la Titești. Scîncetul de foame urma tocmai să fie potolit cu tifonul în care baba scuipa hrana, pe care o morfoleau gingiile ei știrbe...

Cula Zătreanu/ Conacul Boicescu

#CulaZătreanu/ #ConaculBoicescu
mâine, inaugurarea renovării (restaurării/ conservării)
istoria tradițională (pe scurt) a construcției, ceea ce poate fi documentat/ probat și ,,poveștile” neconfirmate
#MitițăBoicescu (înaintaș al viitoarei familii-proprietare) avea origini bulgărești și a fost #arendaș al moșiei stăpânite de #boieriiZătreni (pentru întregul domeniu dau doar parțial)
probele cercetate într-un studiu științific nu au furnizat confirmarea dendrocronologică a datării construcției în 1754: cea mai mare parte a lemnului analizat din șarpantă și din planșeul podului provine din stejari tăiați în iarna 1858–1859 (când conacul a fost extins/ transformat) aceasta nu înseamnă automat că atestarea din 1754 nu este reală/ corectă (teoretic, poate că nici Radu Zătreanu nu și-a ridicat ,,cula” pe un teren gol, în care nu mai fusese construit nimic... - din nou ne lovim de marea noastră ,,lipsă”, a surselor scrise)
>> completare resurse #memoriavalceana anterioare <<


În prezentarea de astăzi am exclus din căutare rezultatele identificabile în #memoriavalceana/ #istorielocala (materialele care reproduc texte/ cercetări pe care deja le-am încărcat în online).
Denumirile ,,Cula Zătreanu” și „Conacul Boicescu” pot produce confuzie; nu este vorba pur și simplu despre două clădiri fără legătură, ci despre un ansamblu rezultat prin încorporarea și extinderea vechii cule într-o reședință mult mai mare.
Cula Zătreanu a pornit de la un nucleu vertical, compact și fortificat, destinat deopotrivă locuirii și apărării. În secole, acest nucleu a fost extins cu scări, pridvoare, dependințe și corpuri rezidențiale, devenind treptat ansamblul cunoscut drept Conacul Boicescu.
Important: ceea ce vedem în fotografiile din secolul XX nu mai este cula originară în forma ei inițială, ci rezultatul suprapunerii mai multor faze constructive.
Câteva lucruri cu adevărat importante, dintre care unul schimbă sensibil povestea rostogolită repetat pe Internet: o cercetare dendrocronologică publicată recent nu confirmă prin lemnul analizat anul 1754, ci identifică o amplă etapă de transformare în 1858–1859.
Cea mai importantă descoperire: analiza lemnului
Studiul științific cel mai nou este: Ileana Burnichioiu, Boglárka Tóth, István Botár, „Analize dendrocronologice la culele din Groșerea (Gorj) și Zătreni (Vâlcea)”.
Din Cula Zătreanu au fost analizate 16 probe de lemn. Concluzia este foarte importantă:
— probele nu au furnizat confirmarea dendrocronologică a construcției din 1754;
— cea mai mare parte a lemnului analizat din șarpantă și din planșeul podului provine din stejari tăiați în iarna 1858–1859;
— rezultatul indică o campanie majoră de transformare și extindere imediat după mijlocul secolului al XIX-lea;
— această etapă era insuficient cunoscută înaintea analizei.
Studiul nu dovedește că nucleul din 1754 n-a existat. Dovedește numai că lemnul accesibil și analizat aparține în principal transformării din 1858–1859. Pentru datarea absolută a nucleului originar ar fi necesare probe conservate sigur din prima fază sau cercetarea arheologică a zidăriilor. (Sursa: Studiul dendrocronologic și aparatul său critic

Istoria tradițională și ceea ce poate fi documentat/ Familia Zătreanu
Tradiția istoriografică spune că:

— familia Zătreanu era o familie boierească vâlceană atestată în secolele XVII–XVIII;
— vornicul Preda Zătreanu stăpânea la începutul secolului al XVIII-lea o întinsă moșie în zona Bălcești–Zătreni–Pârâieni;
— după împărțirea proprietăților familiei, Radu Zătreanu, fratele lui Preda, ar fi ridicat în 1754 locuința fortificată.

Cercetarea genealogică de bază este: Gheorghe Lazăr, „Neamul boierilor Zătreanu (secolele XVII–XVIII)”, Arhiva Genealogică, VI (XI), nr. 1–4, 1999, pp. 211–228.

Acest studiu trebuie considerat sursa principală pentru familie, înaintea relatărilor ,,turistice”.

Povestea pierderii la cărți

Versiunea răspândită online afirmă că un urmaș, Iancu Zătreanu, ar fi pierdut cula și jumătate din moșie la jocul de cărți, înainte de Crăciunul anului 1810.

Potrivit unei tradiții locale reluate în literatura recentă, Iancu Zătreanu ar fi pierdut la jocul de cărți cula și o parte a moșiei, în anul 1810. Problema este că aproape toate articolele actuale reproduc aceeași relatare, fără să indice actul, mărturia contemporană ori prima sursă tipărită.

Nici formulările despre „dueluri, iubiri nefericite și trădări” nu sunt susținute (în materialele găsite) prin trimiteri verificabile.
Cronologia trebuie cercetată ținând cont că dacă familia Boicescu intră efectiv în posesie abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ,,pierderea” din 1810 nu explică singură trecerea directă Zătreanu–Boicescu. Între cele două momente este probabil să fi existat una sau mai multe transmisiuni de proprietate.

Etapele constructive

Cula Zătreanu a avut inițial forma unei locuințe boierești fortificate, cu aspect de turn, atribuită tradițional lui Radu Zătreanu și datată în anul 1754. Această datare nu a fost însă confirmată dendrocronologic. Analiza lemnului a demonstrat existența unei importante etape de transformare și extindere în anii 1858–1859. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, proprietatea a ajuns la familia Boicescu, care a mărit și a modernizat reședința, încorporând vechea culă în ansamblul cunoscut ulterior drept Conacul Boicescu. După 1945, clădirea a fost naționalizată și folosită ca sediu al unei întreprinderi agricole de stat, iar după 1990 a fost abandonată și s-a degradat. În perioada recentă, ansamblul a intrat într-un amplu proces de conservare, restaurare și refuncționalizare, în cadrul proiectului turistic „Ruta Culelor”.

Arhitectura originară

Corpul vechi are trei niveluri și se diferențiază de extinderile ulterioare prin zidurile de aproximativ 80 cm grosime.

Elementele caracteristice:
— beci boltit la nivelul inferior;
— guri de tragere la nivelul beciului și al primului etaj;
— încăperi de locuit la nivelurile superioare;
— bolți semicilindrice;
— o încăpere cu boltă de tip „mănăstiresc”;
— foișor cu stâlpi din cărămidă și arcade trilobate;
— deschidere vizuală asupra văii Oltețului;
— scară și dependințe adăugate pe fațadele laterale;
— pridvor adăugat în cursul transformărilor succesive.

O descriere relativ sobră se găsește în proiectul de inventariere „Cule în lumină”, care consemnează și trecerea la familia Boicescu, utilizarea ca sediu I.A.S. și scoaterea din uz după 1990. (Sursa: Fișa „Cula Zătreanu”)

Familia Boicescu

O informație mai rar întâlnită este apariția arendașului Mitiță Boicescu, descris în sursele secundare ca provenind din Bulgaria. El ar fi dobândit o parte importantă a moșiei și ar fi împărțit-o ulterior între cei patru copii: Maria, numită și Mița; Elena; Marieta; Traian.
Genealogia apare în materialul dedicat Casei Boicescu din Craiova, care face legătura cu proprietatea din Zătreni.

Trebuie verificat în ce măsură termenul „a acaparat”, folosit de unele articole, descrie un fapt juridic demonstrat sau este doar o judecată transmisă prin tradiția familiei. Pentru o prezentare istorică prudentă, mult mai corect ar fi să consemnăm că, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, o parte importantă a fostei moșii Zătreanu a intrat în stăpânirea familiei Boicescu, al cărei înaintaș, Mitiță Boicescu, fusese arendaș al domeniului.

Fotografii vechi identificate

Am găsit două fotografii de arhivă importante, reproduse după volumul: Radu Crețeanu și Sarmiza Crețeanu, Culele din România, București, Editura Meridiane, 1969, colecția „Monumentele patriei noastre”, 51 de pagini, tiraj 1.540 de exemplare.

Fotografiile reprezintă:
1. „Cula din Zătreni, jud. Vîlcea; vedere dinspre răsărit”;
2. „Cula din Zătreni; vedere dinspre miazănoapte”.

Nu este indicat anul exact al fotografierii. Putem spune sigur doar că au fost publicate în 1969; imaginile pot fi ceva mai vechi. Nu trebuie confundată mențiunea „fotografie realizată în anul 1925” de pe aceeași pagină: aceea aparține fostei cule din Crainici, nu Culei Zătreanu.
Aceste două fotografii sunt, deocamdată, cele mai vechi reprezentări ale Culei Zătreanu pe care le-am găsit cu o sursă tipărită identificabilă. Fotografiile sunt foarte utile fiindcă arată limpede ansamblul rezultat din extinderi: în imaginile de epocă se poate distinge corpul vertical al vechii cule de părțile rezidențiale adăugate ulterior.

Ce ar trebui evitat/ corectat sau măcar nuanțat (explicat clar) în relatările curente de pe Internet

— „Singurul castel medieval din județul Vâlcea” – este o formulare turistică improprie. Cula este o locuință boierească fortificată, iar datarea tradițională în 1754 o plasează în epoca premodernă, nu în Evul Mediu propriu-zis.
— „Construită cu certitudine în 1754” – aceasta este datarea tradițională și cea din LMI, dar nu este confirmată de analiza dendrocronologică disponibilă.
— „Pierdută la cărți în 1810” – tradiție repetată, dar pentru care nu am găsit încă documentul originar.
— „Preluată direct de familia Boicescu după jocul de cărți” – cronologia nu susține o asemenea trecere directă.
— „Extinsă numai în secolul XX” – analiza lemnului dovedește o intervenție majoră deja în 1858–1859.
— „Conacul Boicescu a fost construit integral la începutul secolului XX” – ansamblul cuprinde faze mai vechi și trebuie descris ca rezultat al unor transformări succesive.

Sursa pozelor vechi și coperta, așadar: Radu Crețeanu și Sarmiza Crețeanu, Culele din România, București, Editura Meridiane, 1969, colecția „Monumentele patriei noastre”.

Identificarea monumentului
— Denumire oficială: Cula Zătreanu; apare frecvent și ,,Cula din Zătreni”, Conacul Boicescu sau Castelul din Zătreni.
— Adresă: satul Zătreni, nr. 46.
— Coordonate aproximative: 44°46′03″ N, 23°50′51″ E.
— Cod în Lista Monumentelor Istorice: VL-II-m-B-09977.
—Clasare: monument de arhitectură, categoria valorică B.
— Datarea înscrisă tradițional în LMI: 1754, cu adăugiri în secolul al XX-lea. (sursa: Fișa sintetică a monumentului)



Amănunte despre evenimentul de mâine de la #Zătreni - în descrierea afișului. - toate capturile din colaj - la această legătură

_______________
#memoriavalceana #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #bibliotecivalcene #UZPR #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #BVaAV #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #culturapopulara #cule #casetraditionale #casataraneasca

Mircea Eliade >< Maitreyi Devi/ între adevăruri și neadevăruri

#𝙈𝙞𝙧𝙘𝙚𝙖𝙀𝙡𝙞𝙖𝙙𝙚 >< #𝙈𝙖𝙞𝙩𝙧𝙚𝙮𝙞𝘿𝙚𝙫𝙞
între adevăruri și neadevăruri
un #clip creat cu AI în «satul global» al Internetului ne oferă o biografie sentimentalizată, episoade intime și o logodnă secretă...
...pe care ni le prezintă 𝙣𝙚𝙟𝙪𝙨𝙩𝙞𝙛𝙞𝙘𝙖𝙩 𝙙𝙧𝙚𝙥𝙩 𝙛𝙖𝙥𝙩𝙚 𝙙𝙚𝙢𝙤𝙣𝙨𝙩𝙧𝙖𝙩𝙚/𝙙𝙤𝙘𝙪𝙢𝙚𝙣𝙩𝙖𝙩𝙚
dar din pagina Wikipedia/Maitreyi ce nu este adevărat? a fost #Maitreyi în România la invitația Uniunii Scriitorilor? în context: Wikipedia/ MirceaElide conține numai adevăruri documentate/ incontestabile?
>> 𝙘𝙤𝙧𝙤𝙡𝙖𝙧: AI (Inteligența Artificială) ne ajută, dar NU suplinește lipsa lecturilor/ documentării serioase...

&&&

Din ceea ce poate fi stabilit documentar, dincolo de legenda literară, relația dintre Mircea Eliade și Maitreyi Devi a existat realmente, dar natura exactă a intimității lor nu poate fi reconstituită cu certitudine. Avem două mărturii interesate, scrise la mare distanță una de alta și transformate deliberat în literatură.

Ce poate fi considerat cert

1. Mircea Eliade a ajuns în India în noiembrie 1928 pentru a studia filosofia indiană și sanscrita cu profesorul Surendranath Dasgupta, tatăl Maitreyi-ei.
2. Din ianuarie 1930, Eliade a locuit în casa familiei Dasgupta din Calcutta. Nu era inginer — aceasta este identitatea personajului Allan din roman —, ci student și discipol al profesorului.
3. Între Eliade și Maitreyi s-a înfiripat o relație afectivă reciprocă. Acest nucleu biografic este confirmat de amândoi, chiar dacă îl descriu diferit.
4. Diferența de vârstă era importantă: Eliade avea 23 de ani, iar Maitreyi aproximativ 16 ani. Ea era deja o tânără poetă precoce, apropiată intelectual de Rabindranath Tagore, care îi prefațase prima carte de poezie.
5. Relația a fost descoperită de familia Dasgupta în septembrie 1930. Profesorul l-a obligat pe Eliade să părăsească locuința și i-a interzis să mai comunice cu fiica sa. Despărțirea a fost abruptă și definitivă pentru următoarele patru decenii. O cercetare academică recentă confirmă că șederea lui Eliade în casa Dasgupta s-a încheiat din cauza descoperirii legăturii cu Maitreyi. (sursa: Springer – „Experiencing India”)
6. Ruptura l-a afectat profund pe Eliade. În memoriile sale, el leagă pierderea Maitreyi-ei de pierderea „Indiei” pe care sperase să o cunoască și, într-un anumit sens, să o adopte. Așadar, nu avem motive serioase să considerăm episodul o simplă invenție ulterioară.
7. Eliade a transformat experiența în romanul Maitreyi, publicat în românește în 1933. Este însă un roman autobiografic, nu un jurnal și nici o relatare testimonială. Chiar University of Chicago Press îl definește drept „roman à clef” și „roman semiautobiografic”. (sursa: University of Chicago Press – Bengal Nights)