ANUNCIURI MINISTERIALE/ MINISTERUL DE INTERNE/ Direcțiunea Imprimeriei Statului și Monitorului oficial...

#RamnicuValcea-#Dragașani
#transporturi la #licitație (trenul a întârziat încă 11 ani*)
#anunciu cu un #caietdesarcini deosebit de elocvent/ prevăzător/ amănunțit
acu' un veac și jumătate, cauțiunea (garanția) provizorie era prevăzută la miriametru (10 chilometri) sau fracțiune de miriametru, pentru inscriere prețul ,,biletului”, greutatea bagajului, viteza atelajului (6 minute pe căile șoseluite și 8 minute pe cele neșoseluite) erau și ele prevăzute tot la miriametru...
 ,,trăsurile (brașovence), trebuescŭ să fie acoperite și pe arcuri, încăpătoare de patru persoane, la spate vor avea o magazie solid construită, cu încuetoare dublă în care nu va fi permis a se pune de cât expediția Statului, ear înăuntru de desubtul locurilor de d’înainte și de sub capră vor avea o casetă de fer cu încuetoare sistem american”...


—In zioa de 20 Februar s. v., de la orele 12—4 p. m., se va ține licitațiune atât la prefectura districtului Vâlcea, cât și la direcțiunea generală a telegrafelor și postelor, pentru darea în antrepriză a transportului expediției Statului și de pasageri de la Râmnicu-Vâlcea la Drăgășani și vice-versa, cu condițiunile următoare:
Nimeni nu poate fi admis la licitație până ce nu va depune o cauțiune provizorie în numerar sau efecte ale Statului calculată pe 200 lei pentru fie care miriametru (10 chilometri) sau fracțiune de miriametru.
Antreprenorul, asupra căruia se va concede antrepriza, n’o poate tranzmite fără consimțimântul direcțiunei postale.
Acest transport se va face de trei ori pe săptămână de la Râmnicu-Vâlcea la Drăgășani, și tot d’atâtea ori de la Drăgășani la Râmnicu-Vâlcea cu caii, trăsurile și toate accesoriile antreprenorului.
Trăsurile (brașovence), trebuescŭ să fie acoperite și pe arcuri, încăpătoare de patru persoane, la spate vor avea o magazie solid construită, cu încuetoare dublă în care nu va fi permis a se pune de cât expediția Statului, ear înăuntru de desubtul locurilor de d’înainte și de sub capră vor avea o casetă de fer cu încuetoare sistem american, în care să încapă gropurile de bani și scrisorile de valoare. Fie care casă va avea câte 2 cheii care se vor preda Direcțiunei postelor.
Obiectele de mesagerii ale unei curse spre a putea fi transportate, nu vor putea trece peste greutatea de 500 chilograme.
Abonamentele pasagerilor și prisosul taxei bagajelor, peste greutatea gratis acordată de lege, vor fi în profitul antreprenorului.
Locurile d’înăuntru dacă trăsurile vor fi închise, vor fi de clasa I, ear dacă vor fi deschise de clasa II. Taxa locurilor de clasa I este de 20 bani pentru fie care chilometru, ear al locurilor de clasa II de 15 bani de chilometru. Numărul chilometrelor ale acestei curse este de 26. Fie care pasager are dreptul la 20 chilograme bagaj, pentru care nu se pretinde nici o taxă; prisosul ce va trece peste 20 chilograme, se va taxa, conform legei taxelor postali.
Antreprenorul este dator a trămite caii cu trăsura la biuroul postal sau la gară, cel puțin cu o jumătate oră înainte de ora destinată pentru pornirea expediției, conform orariului pus de direcțiunea postelor, care va avea dreptul de a ’l schimba ori când va crede necesariu pentru regularea coincidinței cu alte curse, anunțând și pe antreprenor la timp.
Maximum timpului de parcurs între punctele extreme se fixează pentru fie care chilometru 6 minute pe căile șoseluite și 8 minute pe cale neșoseluite.
În caz de întârzierea curselor peste orele fixate, antreprenorul va fi supus la o amendă de 15 lei pentru fie care oră de întârziere sau fracțiune de oră, dacă întârzierea nu va trece peste trei ore, ear dacă întârzierea va fi mai mare de cât trei ore, amenda va fi de 30 lei pentru fie care oră întârziată sau fracțiune de oră. Se apără de această penalitate întârzierile provocate de forță majoră, adică debordarea apelor, rumperea podurilor și vifor, și acestea numai dacă vor fi legalmente constatate prin procese verbale dresate în unire cu primăria sau poliția locală și un amploiat al direcțiunei postelor. Constatările întârzierilor pentru care urmează a se aplica amenda, asemenea se vor face prin prescripte verbali încheiate de către diriginte sau conductor în unire cu pasagerii și c’un om al antreprenorului, sau în lipsă cu ori ce autoritate locală.
Când se va constata prin proces verbal în regulă că caii sau trăsurile antreprenorului sunt în proastă stare în cât n’ar putea face serviciul în regulă, direcțiunea are facultatea sau să angajeze caii și să cumpere trăsuri în comptul garanției a taxelor pasagerilor sau a subvenției antreprenorului, spre a se putea efectua cursele conform condițiunilor, fără ca antreprenorul să aibă drept de judecată sau a uza de drepturile rezervate la art. următor.
În caz când contravenirile de la contract din partea antreprenorului vor fi repetate, direcțiunea ’i va da un singur avertisment invitândul a ’și pune antrepriza în regulă, și dacă până în termen de 30 zile de la data avertismentului antrepriza nu va fi satisfăcătoare, ceea ce se va constata prin proces verbal dresat în unire cu prefectura și primăria locală, direcțiunea va putea rezilia contractul, publicând o singură licitațiune în termen de 15 zile în comptul garanției antreprenorului.

Dacă la această licitațiune nu se va putea prezenta nici un concurent, direcțiunea va putea să contracteze prin bună tocmeală în comptul garanției întreprenorului, ear până va găsi un asemenea amator va uza de dispozițiunile prevăzute la art. 11 de mai sus fără drept de judecată.
Pentru două escursiuni pe an ale M. S. Domnitorului, întreprenorul, în urma anunțului direcțiunei cu trei zile minimum înainte, va fi obligat a pune la dispozițiunea direcțiunei câte 20 cai la fie care releu cu hamurile și surugii lor, socotinduse depărtarea între aceste releuri de 24 chilometri.
Întreprenorul va permite mergerea gratis în trăsurile sale, deosebit de conductorul și călărașul de escortă, D-lui director general, inspectorilor precum și amploiaților când vor merge în interesul serviciului.
Numărul locurilor fie cărei trăsuri se vor determina de către direcțiune, și întreprenorului nu’i este permis a angaja mai mulți pasageri de cât numărul acestor locuri. Direcțiunea având dreptul de control asupra angajarei pasagerilor, biletele nu vor fi valabile dacă nu vor fi vizate de dirigintele respectiv. În caz când întreprenorul ar contraveni acestor dispozițiuni va fi amendat cu costul acelor locuri, ear conductorul este în drept a nu admite în trăsură persoanele care vor avea biletele nevizate de diriginte.
Durata contractului va fi de 5 ani cu începere de la 1 Mai 1876, afară numai dacă nu va începe să circule calea ferată înainte de acest termen, când contractul va fi reziliat de sine fără ca întreprenorul să poată pretinde veri o despăgubire.
Subvenția ce va rezulta la licitație se va plăti întreprenorului la finele fie cărei luni în mandat asupra tezaurului public dupe ce va prezinta mai întâi certificatele diriginților respectivi c’a efectuat cursele în regulă.
Pentru asigurarea Statului că serviciul concedat se va îndeplini conform condițiunelor întreprenorul va fi obligat a depune în termen de 15 zile de la aprobarea concesiunei o garanție în numerar sau efecte ale Statului echivalentă cu subvenția pe 3 luni.

Pe lângă aceasta se va considera ca garanție și caii, trăsurile și accesoriile de ori ce natură pe care întreprenorul nu le va putea înstreina în timpul duratei contractului, spre a putea direcțiunea uza și de dânsele în cazurile de abateri prevăzute la art. 11 și 12 de mai sus.
Întreprenorul va fi dator a avea trei trăsuri ca cele prevăzute la art... de mai sus.
Întreprenorul este liber a’și înființa ori câte releuri ar crede necesarii pentru schimbul cailor fără însă ca distanța între releuri să fie mai mare de 24 chilometri.

Acolo unde asemenea namestii ar exista de cari va avea nevoe antreprenorul, i se vor preda în starea în care sunt, dacă nu vor fi predate altor antreprenori, dator fiind antreprenorul ca la expirarea contractului să le înapoieze în stare bună, nefiind datoare direcțiunea a’i plăti nici o dezdaunare pentru namestiele ce va fi silit să le închirieze sau să facă din nou și nici pentru reparațiunea lor.
Întreprenorul este obligat a observa și a face să se păzească de către personalul său art. 150 până la 169 inclusiv din regulamentul postal, în caz contrariu fiind pasibil de penalitățile prevăzute acolo.
Când guvernul ar crede necesar să înmulțească numărul curselor, antreprenorul va fi dator a’și complecta antrepriza cu numărul cailor și trăsurilor necesarii; pentru acest adaos în termen de 30 zile de la data avizului ce va primi de la direcțiune adăogându-se și subvențiunea proporțională cu Nr. curselor adăogate.
Întreprenorul acestei curse poate înființa și releuri de cai pentru uzul particularilor cu următoarele condițiuni:
Întreprenorul urmează a declara direcțiunei în termen de 3 luni de la data încheerei contractului, dacă va înființa asemenea releuri de poștă și dacă acest serviciu ’l ține tot anul sau numai o parte din an.
Releurile nu pot fi mai mari de 24 chilometri.
Întreprenorul este obligat în asemenea caz a putea da particularilor, cari ar cere până la 8 cai pe fie-care zi.
Este bine înțeles ca serviciul curselor n’au a suferi nici o întârziere prin liberarea cailor la particulari.
Taxa ce este învoit a lua întreprenorul pentru eliberarea de cai de poștă, este de 12 bani pentru un cal pe chilometru.
Antreprenorul este dator a prezenta direcțiunei, în termen de o lună de la încheerea contractului, un tablou de releuri în care va împărți această cursă.

Amatorii sunt invitați a se prezenta la menționatele autorități, în zilele și orele arătate, cu cauțiunile provizorii în regulă, și având în vedere art. 40—57 din legea asupra comptabilităței generale a Statului.

No. 823. 1876, Ianuar 12.

(8—5, la 2 zile)

Sursa: Monitorul oficial al României din 30 Ianuar (11 Februar) 1876, pp. 572–573.
,,Anunciul ministerial” este reluat și în ,,15 (27) Februar” – așadar ,,darea in antrepriză a transportului expediției Statului și de pasageri de la Rămnicu-Valcea la Drăgășani și viceversa” nu reușise la ,,prima strigare”.

Imaginile in colaj una câte una cu explicații și trimiteri la mai multe resurse în conexiune - la această legătură.


____________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #UZPR

Strada Traian din Râmnicu Vâlcea

Strada Traian e cea mai veche stradă a Rîmnicului. Se numea pe vremuri "Drumul lui Traian" (iar astăzi "Calea lui Traian"!). La drept vorbind e cea mai veche stradă a ţării, fiindcă arheologii au stabilit că sub nivelul străzii se află vestigi­ile străvechii căi pe care şi-a condus Traian, cu aproape două mii de ani în urmă, legiunile spre Sarmisegetuza. Schimbarea numelui, odată cu instaurarea dictaturii comuniste, în "strada Lenin" e, poate, cea mai sinistră batjocură şi umilinţă ce i s-a adus oraşului.


Rîmnicu Vîlcea s-a înjghebat, la începuturile sale, în jurul acestei străzi, orientată de la nord spre sud, pe o platformă ce începe să coboare în pantă de la Terasă şi biserica Cuvioasa Paraschiva pînă la rîul Rîmnic. Locuitorii de demult ai aşezării au denumit aceste două "zone" ale tîrgului "Rîbnicul de sus" şi "Rîbnicul de jos". Intimitatea străzii cu oraşul e atît de strînsă, încît dacă am smulge-o din ţesătura urbei s-ar rupe întreaga funcţionalitate a acesteia.

Pe vremuri strada era strîmtă, o stradă de Ev Mediu întîrziat, cu case vechi, în marea lor majoritate de la sfîrşitul veacului trecut şi începutul secolului nostru. Un mozaic de stiluri, împrumutate de la construcţiile oraşelor mai răsărite, cum ar fi Craiova, sau importate prin antreprenorii italieni ce invadaseră oraşul în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Din zona "rezidenţială" - mă refer la acel segment de stradă ce începe de la liceul "Lahovari" şi se sfîrşeşte în Bulevard - s-au conservat în bună stare doar cîteva clădiri zidite în primele decenii ale secolului nostru, asa cum este Banca de Investiții (fostă Banca Naţională) sau casa Nicu Angelescu. Păstrează, toate, aerul oraşului de odinioară: verande cu arcade simple sau trilobate, coloane cu capiteluri decorate, marchize, stucatură la faţadă, porticuri, foişoare. Sînt case la care te aştepţi să vezi ghivece la ferestre sau vreo bătrînă smulgînd cîte o frunză veştedă din tufa de bujori din faţa treptelor de la intrare.

,,Căpitane, nu fi trist...”/ Horezu 1937 > Brezoi/ 1944

Căpitane, nu fi trist...*
#Horezu/ 1937 > #Brezoi/ 1944
la 𝒅𝒐𝒂𝒓 șapte ani după ce poetul (legionar) #RaduGyr era oprit de jandarmi (,,la Horez”) ,,să ţină o conferinţă la R. Vâlcea”...
...țărănist-comunistul #CarpGreceanu (im)punea la Brezoi un primar-țăran și un ajutor de primar-muncitor...
pe fond sonor de imn despre ,,sfânta tinerețe”, #PărinteascaDimândare și #limbabătrână (legionară, ulterior comunistă etc.)... ,,Căpitanul inspectează magazinul legionar (din Silistra) mare, bogat, frumos şi gospodăresc aşezat... ...e o plăcere să vezi cum începători în ale negustoriei au ştiut să dea o atât de întreagă şi de bine închegată organizare...” ,,Adunarea (din Brezoi) alege din partea ţăranilor pe harnicul gospodar Nicolae Don, iar din partea muncitorilor pe tovarăşul Petre Ciortan, vicepreşedinte al sindicatului muncitoresc „Lemn şi Forestieră“...
❯❯❯ precedentul context istoric propice ,,continuității” oamenilor, metodelor și reflexelor totalitare — ,,reîncarnate” ciclic sub câte o nouă etichetă ideologică (completare resurse #memoriavalceana)
<<

<<

Toată ţara e prinsă de frigurile electorale. Pretutindeni se agită profitorii ultimilor douăzeci de ani de politicianism desfrânat încercând să-şi apere agonisita. În sute de adunări electorale, s’au ţinut Duminică mii de discursuri, spunându-se zeci de mii de minciuni. N’a mai rămas bun lăsat de Dumnezeu pe pământ, în apă, sau sub pământ pe care politicianii să nu se fi legat că-l vor împărţi alegătorilor lor, dacă vor veni la putere. N’a mai rămas adversar neînjurat şi nemurdărit pe drept sau pe nedrept.
De câteva săptămâni nu poţi rezolva nimic în ministere şi mai ales la prefecturi şi primării dacă nu e în legătură cu «campania electorală». Nimeni nu-şi mai caută de treabă.


BĂTĂLIA COMERŢULUI LEGIONAR

Ba tot mai e cineva: sunt legionarii.

Cu toată lupta aprigă pe care o duc şi pe tărâmul electoral, făcând să-l vadă şi să-i cunoască ultimul sătuc din România, ei nu uită că toată agitaţia electorală e trecătoare, stearpă şi fără spor pentru neam şi că singurile lucruri care rămân sunt cele constructive.
În lupta constructivă legionară, astăzi este în primul plan comerţul legionar.
Numai în Decembrie s’au deschis trei noi mari drumuri de atac economic. La Bacău, la 1 Decembrie, s’a deschis o mare băcănie, singura băcănie românească de acolo. La Bucureşti, la 9 Decembrie un magazin de manufactură aşezat chiar în clădirea neterminată a viitorului sediu legionar şi-a început activitatea.

În sfârşit, la 12 Decembrie la Silistra s’a sfinţit un mare consum legionar.

Voinicii Macedoneni îşi salută Căpitanul

Duminică de dimineaţă a plecat din Bucureşti în o coloană de automobile încărcate de legionari mai ales macedoneni. În fruntea ei Căpitanul totdeauna prezent când e vorba de o realizare a comerţului legionar.
Când a fost să se treacă Dunărea cu bacul, Căpitanul l-a găsit prea greoiu şi sărind sprinten într’o barcă s’a pus să vâslească voiniceşte în susul apei.
Când coloana de automobile s’a apropiat de Silistra s’a arătat de departe un pâlc de călăreţi ieşiţi ca cercetaşi.

La intrarea în Silistra trei sute de călăreţi au strigat într’un glas: «Să trăieşti Căpitane! Să trăiască Legiunea!»

Din piepturile voinice ale neînfrânţilor fii ai Pindului salutul legionar suna parcă şi mai hotărît decât altă dată.

Legionarii macedoneni a căror viaţă a fost o lungă luptă cu neamurile vrăjmaşe, stăteau drepţi pe caii lor vioi în largile haine albe cu mânecile în vânt.
O alee albă de curăţenie sufletească dar şi un zid de trupuri şi de suflete care ştiu ce e credinţa până la moarte şi dincolo de moarte.Un neam de luptători care totdeauna au ştiut să asculte, îşi salutau Căpitanul. Şi urarea legionară se prefăcea la ei într’un straşnic legământ şi o nestrămutată afirmaţie:
«Vei învinge Căpitane!
Va învinge Legiunea!»
Şi sutele de legionari macedoneni se încolonează disciplinaţi într’un măreţ alaiu făcându-şi intrarea în cetatea Dârstorului.
În piaţa oraşului un careu de peste o mie de legionari în front îşi salută Căpitanul. În jur toată populaţia oraşului se îngrămădeşte acoperind întreaga piaţă şi chiar acoperişurile caselor din jur.


Peste cinci mii de oameni au ţinut să fie de faţă la această mare sărbătoare românească.
Costumele legionarilor macedoneni fac un zid alb în jurul Căpitanului.
Sunt acolo tineri voinici cu ochii înflăcăraţi şi cu sufletul gata de luptă şi de jertfă. Şi sunt bătrâni căliţi în lupte pe care nimic nu i-a oprit şi nu-i va opri în calea lor.
Minunatele costume de domniţă ale nevestelor şi fetelor cu frunţile încununate de coroane de aur frumos lucrate dau şi mai mare splendoare sărbătorii.


DUMNEZEU BINECUVINTEAZĂ LUPTA

În faţa Consumului legionar preoţii Popescu, Lauric şi Anghel în frunte cu părintele protopop Slivineanu fac o frumoasă slujbă de sfeştanie.
Capetele plecate numai în faţa mărirei lui Dumnezeu se roagă în tăcere. Şi din Înaltul Cerului se simte coborând marea Lui binecuvântare.
După ce Căpitanul sărută S-ta Cruce, părintele Slivineanu ţine o scurtă şi inimoasă cuvântare.
«N’am venit aici numai ca să sfinţesc un locaş de muncă ci ca să sfinţesc o idee».
«Ce fac legionarii azi trebuia de mult făcut de noi toţi cei mai bătrâni. Toţi suntem vinovaţi că ne-am făcut feciorii funcţionari în loc să-i îndrumăm spre negustorie».
«Să nu vă lăsaţi. Oricare ar fi greutăţile să nu daţi înapoi. Să nu se mai poată spune că Românul uşor începe dar şi mai uşor se lasă de treabă. Aveţi datoria să biruiţi».
Când preotul termină cuvântarea, legionarii toţi se îndreaptă într’un gând spre cei căzuţi. Imnul legionarilor căzuţi răsună mai cu înţeles în mijlocul prietenilor şi tovarăşilor lui Sterie Ciumetti.
În sfârşit aşteptat cu nerăbdare de toţi răsună scurt ca o poruncă cuvântul Căpitanului.


Cuvântul Căpitanului


CAMARAZI,
«După două mii de ani şi pentru alte două mii de ani legionarul pune pasul său pe străvechiul pământ al Dobrogei.
În urma lui vor rămâne oraşe, biserici, monumente, şosele, fabrici şi holde pline de aur.
Duşmanilor cari ne stau în cale, am datoria, dintr’o creştinească pornire a inimii să le spun:
Nu vă opuneţi, căci Dumnezeu este cu noi şi pasul nostru merge pe linia unui mare destin românesc».
Legionarii cântă Imnul Tinereţii Legionare şi «Părinteasca Dimândare» cântec legionar în dialect.
Căpitanul inspectează magazinul legionar mare, bogat, frumos şi gospodăresc aşezat. E o plăcere să vezi cum începători în ale negustoriei au ştiut să dea o atât de întreagă şi de bine închegată organizare.
Căpitanul dă vânzătorilor, mai toţi tineri legionari armâni, sfaturi cum să se poarte cu lumea.
O poruncă a Căpitanului rupe rândurile într’un iureş neînfrânat. Toţi vreau să fie cât mai aproape, să-l vadă, să-l audă.
O masă macedoneană ne strânge pe toţi în casa unui camarad.
Bătrâna lui mamă, a avut şapte feciori. Şase din ei au căzut luptând pentru neam în Macedonia sau luptând cu viaţa. Mai are un fecior. Unul singur: legionar.
Şi e fericită să i-l dăruiască şi pe acesta Căpitanului înainte de a-şi încheia viaţa îndurerată.
În cetatea Dârstorului au intrat din nou legionarii.

Sursa: «O nouă realizare a comerţului legionar/ Consumul legionar din Silistra/ Cuvântul Căpitanului»/ „Buna Vestire”, anul II, nr. 242, miercuri, 15 Decembrie 1937, p. 2.

Teroarea la Vâlcea

Fiecare judeţ îşi are nemernicii lui. La Vâlcea prefectul Eugen Băcescu terorizează judeţul după un sistem tipic; bandele de bătăuşi colindă satele în lung şi’n lat. La Horez legionarii au fost de 2 ori atacaţi.

Prima dată a fost rănit la cap legionarul Marinescu-Malaia. A doua oară Sâmbătă 11 Decembrie o ceată numeroasă de primari şi consilieri comunali au atacat tot din ordinul prefectului Băcescu sediul legionar din Horez, vociferând şi aruncând cu pietre.
A fost rănit camaradul Văleanu.

D. Prof. Radu Gyr, trebuind să ţină o conferinţă la R. Vâlcea, Vineri 10 Decembrie, a fost împiedecat de jandarmi tot la Horez — să-şi continue drumul.

Toţi şofeurii din târg au fost chemaţi la postul de jandarmi şi ameninţaţi că li se vor ridica permisele dacă vor transporta la Râmnic pe d. prof. Radu Gyr.

Peste tot în cuprinsul judeţului se petrec aceleaşi abuzuri şi ilegalităţi. Acelaşi prefect — Eugen Băcescu — a convocat pe primari şi jandarmi dându-le ordin să tragă în legionari fără nici-o teamă.

La administraţia financiară prefectul Eugen Băcescu a ameninţat funcţionarii că-i dă afară dacă va afla, că nu numai ei, — dar chiar rudele lor sunt simpatizanţi legionari sau legionari.
Le-a dat ordin să se despartă de familie şi prietenii lor în cazul când aceştia nutresc simpatie pentru Legiune. Până unde vrea să meargă d. Eugen Băcescu? Ce vrea să facă d. prefect Eugen Băcescu?

D. Eugen Băcescu loveşte necontenit în legionari.

Notaţi faptele şi mişeliile d-lui prefect Eugen Băcescu.
Sursa: „Buna Vestire”, anul II, nr. 242, miercuri, 15 Decembrie 1937, p. 2.


&&&


<<



După răsturnarea guvernului, în care ţara nu mai putea avea încredere, din pricina uneltirilor fasciste ale ministrului Aldea, populaţia comunei Brezoiu-Vâlcea s’a adunat la primărie ca să aleagă primar şi ajutor de primar. În faţa adunării a luat cuvântul muncitorul Carp Greceanu* care a spus că muncitorimea şi ţărănimea din România au dovedit că sunt în stare să lupte cu sorţi de izbândă împotriva duşmanilor lor. Lupta trebuie dusă mai departe cu o vigoare din ce în ce mai mare, ca ţara să fie liberată de toţi cei ce o apasă.

Ţăranii şi muncitorii trebuie să lupte fără încetare, ca la conducerea statului să ajungă cât mai mulţi oameni ai muncii, pentrucă numai aşa poporul va scăpa de sărăcia şi întunericul în care l-au ţinut jefuitorii săi. Vorbitorul îndeamnă pe cei de faţă să înlăture administraţia comunală antonesciană şi să pună în fruntea comunei un muncitor şi un ţăran, ca semn al unirii ţării muncitoare şi pentru apărarea intereselor tuturor celor ce muncesc pe ogoare sau în fabrici.

Adunarea alege din partea ţăranilor pe harnicul gospodar Nicolae Don, iar din partea muncitorilor pe tovarăşul Petre Ciortan, vicepreşedinte al sindicatului muncitoresc „Lemn şi Forestieră“.

În deplină înţelegere, muncitorii şi ţăranii au hotărît ca Nicolae Don să fie primar, iar Petre Ciortan, ajutor.

A luat apoi cuvântul primarul Nicolae Don, care mulţumeşte adunării pentru alegerea sa şi făgăduieşte că-şi va îndeplini sarcina aşa cum trebuie s’o îndeplinească un ţăran faţă de fraţii săi de trudă.

Ajutorul de primar Petre Ciortan spune că, aşa cum a dus lupta cinstită pentru drepturile muncitorilor, va şti ca împreună cu alesul ţăranilor să apere interesele comunei.

Mai ia cuvântul muncitorul Carp Greceanu, ca să-şi arate bucuria pentru izbânda democraţiei împotriva fascismului, hitlerismului şi legionarismului, prin unirea muncitorilor din fabrică şi a ţăranilor muncitori de pământ. Aşa cum şi-au dat mâna acum, pentru a alege pe reprezentanţii lor fireşti la conducerea comunei, ei vor şti să rămână uniţi pentru a înfăptui victoria deplină a Frontului Naţional Democrat.

Mulţimea s’a împrăştiat în cea mai deplină ordine, în ciuda încercărilor de turburare, a celor câţiva legionari din comună conduşi de colonelul Urziceanu.

>>

— Sursa: «Se înfăptueşte unirea muncitorilor şi a ţăranilor» „Scânteia”, noiembrie 1944.


____________________

*Carp Greceanu pare să fie un personaj mult mai important — și mai ambiguu — decât lasă să se înțeleagă articolașul din „Scânteia”. În mod aproape sigur, el nu era un simplu „muncitor”, așa cum îl prezintă ziarul în noiembrie 1944, ci un învățător și activist politic cu o carieră începută în perioada interbelică și continuată rapid în aparatul noului regim.

Ce se poate stabili deocamdată:

A fost învățător și director al unei școli din Brezoi. În 1929 apare și între revizorii școlari vâlceni, ceea ce indică deja o poziție profesională mai importantă decât aceea de simplu cadru didactic. Istorie locală – învățământul vâlcean interbelic


A fost activ în Asociația Învățătorilor din județul Vâlcea, unde este menționat ca secretar. În decembrie 1936 publica în revista „Învățătorul” articolul „Cum trebue să fie revista Asociaţiei Învăţătorilor”. Studiu despre presa profesională interbelică


Înainte de 23 august 1944 ar fi fost apropiat de Partidul Național Țărănesc, nu comunist ilegalist. O cercetare despre comunismul vâlcean îl caracterizează explicit drept fost „țărănist”. Aceasta face posibil ca apropierea lui de comuniști să fi fost una produsă în împrejurările tulburi din august–toamna 1944, nu rezultatul unei activități comuniste clandestine îndelungate.

În zilele imediat următoare lui 23 august 1944, locuința lui din Brezoi apare ca punct de întâlnire sau refugiu al activiștilor comuniști. La Brezoi ar fi existat un nucleu de numai aproximativ 40–60 de persoane, în jurul căruia activa Greceanu.

Potrivit unui studiu întemeiat pe documente ale Securității, Carp Greceanu ar fi fost șef al rezidenților Serviciului de Informații al Armatei, devenind ulterior director general în Ministerul Învățământului.

Articolul din „Scânteia”, din noiembrie 1944, îl surprinde conducând politic adunarea de la Brezoi și pledând pentru instalarea în fruntea comunei a unui muncitor și a unui țăran.


Ascensiunea sa ulterioară a fost foarte rapidă. În 1948 apare în acte oficiale drept director al învățământului primar, prezidând comisii din Ministerul Învățământului. În octombrie 1948 era președintele Comisiei pentru Învățământul Muncitoresc. Monitorul Oficial, 18 august 1948, Monitorul Oficial, 23 octombrie 1948

Cea mai surprinzătoare informație este însă alta: un studiu bazat pe documente ale Securității îl numește pe Carp Greceanu „fostul șef al rezidenților S.I.A.”, devenit ulterior director general în Ministerul Învățământului. Un fost informator îi scria lui Greceanu în 1948, apelând la relațiile sale din București pentru reluarea unei operațiuni informative. Vasile Rus, „Martirii din Dealul Crucii”

Această informație trebuie verificată direct în documentele de arhivă citate de autor, dar, dacă identitatea este confirmată fără dubiu, traseul său devine remarcabil: învățător și fruntaș profesional → țărănist → om al serviciilor de informații → organizator al nucleului procomunist din Brezoi → director general în Ministerul Învățământului comunist.

Mai apare și o legătură genealogică importantă: Carp Greceanu ar fi fost bunicul lui Eugen Florescu, viitor redactor-șef al „Scânteii tineretului”, membru al CC al PCR și unul dintre oamenii de încredere ai Elenei Ceaușescu în domeniul ideologiei, presei și culturii. Deocamdată, această filiație provine din literatura locală și ar trebui confirmată prin documente de stare civilă. Ne-o confirmă însă prof. dr. Sorin Oane (,,Carp Greaceanu este bunicul lui Eugen Florescu, mare hingher ideologic comunist din perioada Ceauşescu 46; până la 23 august 1944, Carp Greceanu a fost la ţărănişti.” - Sorin Oane/ Istoria comunismului vâlcean până la 23 August 1944 )

O concluzie cu mare grad de certitudine: calificarea din „Scânteia” — „muncitorul Carp Greceanu” — este aproape sigur o ,,identitate propagandistică de circumstanță”. Sursele converg spre un cadru didactic, director de școală și activist cu experiență administrativă și politică. Eventual, termenul „muncitor” era folosit în sensul ideologic larg de „om al muncii”, dar cititorului i se induce limpede impresia că Greceanu era muncitor industrial.

Avem, așadar, un exemplu foarte bun despre cum presa comunistă începuse deja, în toamna anului 1944, să reconstruiască biografiile oamenilor potrivit rolului politic pe care trebuiau să-l joace…




_______________

* „𝗖ă𝗽𝗶𝘁𝗮𝗻𝗲, 𝗻𝘂 𝗳𝗶 𝘁𝗿𝗶𝘀𝘁! 𝗚𝗮𝗿𝗱𝗮 𝗺𝗲𝗿𝗴𝗲 𝗶𝗻𝗮𝗶𝗻𝘁𝗲 𝗽𝗿𝗶𝗻 𝗣𝗮𝗿𝘁𝗶𝗱𝘂𝗹 𝗖𝗼𝗺𝘂𝗻𝗶𝘀𝘁!” — epigramă atribuită lui Păstorel Teodoreanu, despre ,,continuitatea” oamenilor, metodelor și reflexelor totalitare sub o nouă etichetă ideologică.

**„Părinteasca Dimândare” — denumirea mai răspândită fiind „Dimândarea părintească” — este o poezie în limba aromână, scrisă în 1888 de Constantin Belimace, devenită în timp un imn neoficial al aromânilor. În aromână, „dimândare” înseamnă mai curând poruncă, îndemn solemn sau testament lăsat urmașilor; este tradus uneori și prin „mustrare”. Poezia îi leagă simbolic pe aromâni prin obligația de a-și păstra limba și identitatea. Cel care își abandonează limba strămoșească este supus unui blestem foarte aspru. În articolul din „Buna Vestire”, cântecul era intonat la Silistra de legionarii aromâni — numiți atunci „macedoneni” sau „armâni” — în prezența lui Corneliu Zelea Codreanu. Nu era însă, prin origine, un cântec legionar: mișcarea legionară a preluat un vechi imn identitar aromân și l-a integrat ceremonialului său politic. Poemul poate fi ascultat și în cunoscuta recitare a lui Toma Caragiu, el însuși aromân. Textul aromânesc și traducerea sunt disponibile în Vivliuteca armânească digitală

_____________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #RaduGyr #legionari #judetulvalcea #UZPR #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #BVaAV #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni
#Comunism #dictatura #IstoriaRamnicului #23August #CarpGreceanu #CorneliuZeleaCodreanu

Ilie și Ion Dumitrașcu/ Doi frați din Bărbătești, șase cărți și mai multe feluri de a căuta sensul

Două drumuri, aceeași nevoie de a salva sensul

Frații Ilie și Ion Dumitrașcu s-au născut în Bărbătești/ Vâlcea. Biografiile lor par, la prima vedere, să se despartă hotărât: unul a ales muzica, reflecția filosofică și cercetarea actului artistic; celălalt, Marina Militară, comanda, diplomația militară și cooperarea în structurile NATO. Cărțile îi readuc însă aproape. În toate există aceeași neliniște în fața lucrurilor care riscă să rămână neînțelese ori să fie înghițite de uitare.

Ilie Dumitrașcu ascultă muzica nu doar ca artist, ci și ca gânditor. Întrebarea lui nu este numai cum se alcătuiește discursul sonor, ci ce putem cunoaște prin el, de ce ne răscolește și ce se schimbă în noi după întâlnirea cu opera. Ion Dumitrașcu pornește din altă lume, dar ajunge la o întrebare înrudită: ce rămâne dintr-o viață după ce întâmplările au trecut? Rămân locurile, oamenii, obiectele mărunte, drumurile, rănile, mirările și cuvintele în care toate acestea primesc încă o dată viață.

Unul scrie despre inefabilul muzicii; celălalt, despre memoria satului, despre experiența unei comunități militare internaționale, despre Camino și despre poveștile „acrișoare” ale vârstei. Între ei nu este o ruptură, ci o punte: credința că omul se cunoaște pe sine numai dacă are răbdarea să asculte — o partitură, un drum, o casă părăsită, glasul mamei ori liniștea unei zile de pace.

Ilie Dumitrașcu — muzicianul care întreabă

Născut la 3 septembrie 1944, în Bodești, comuna Bărbătești, Ilie Dumitrașcu a studiat la Liceul de Muzică „George Enescu”, la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” și la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității din București. Doctor în muzicologie, compozitor și cercetător, el aparține acelei rare categorii de muzicieni pentru care sunetul nu încetează să fie și problemă de cunoaștere. Scrisul său este dens, interogativ și neliniștit: nu simplifică misterul muzicii, ci îl luminează din mai multe unghiuri, lăsându-i dreptul de a rămâne mister.

Sursă biografică: profilul Ilie Dumitrașcu — Radio România Muzical

Ion Dumitrașcu — militarul care păstrează fragilitatea lucrurilor

Născut la 14 octombrie 1957, la Bărbătești, Ion Dumitrașcu a urmat Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” și Academia Navală. Contraamiral de flotilă (r) și doctor, a ocupat funcții importante în țară și în structurile NATO; între 2009 și 2013 a fost locțiitorul șefului Diviziei de cooperare militară din cadrul Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate din Europa, la Mons. Literatura lui nu este însă una a gradelor și a solemnității. Dincolo de uniformă se află un observator atent al vulnerabilității omenești, un memorialist al satului vâlcean și un călător pentru care drumul exterior devine aproape întotdeauna drum lăuntric.

Poate tocmai militarul care a văzut de aproape urmele războaielor ajunge să scrie atât de convingător despre „tihna dumnezeiască a unei zile de pace”. Iar copilul plecat din Bărbătești se întoarce, în paginile sale, să dezvelească urmele pașilor rămase sub asfalt, înainte ca ele să nu mai poată fi găsite de nimeni.

Sursă biografică: Contraamiral de flotilă (r) dr. Ion Dumitrașcu — Clubul Amiralilor

Despre selecțiile de față

Fragmentele următoare nu încearcă să rezume volumele, ci să deschidă câte o ușă către fiecare dintre ele. Au fost preferate pagini care pot fi citite autonom și care concentrează vocea autorului. După fiecare selecție este redat cuprinsul volumului. Acolo unde ediția nu oferă un cuprins tipărit, structura a fost reconstituită editorial din titlurile textelor sau din diviziunile cărții.

Însemnări despre evoluţia staţiunei balneare Govora/ Ce boli se tămăduesc şi ce trebue să se mai înfăptuiască în staţiune...

I. Popas pe Valea Oltului
Însemnări despre evoluţia staţiunei balneare Govora

— Dela trimisul nostru special —

Ţara noastră, în privinţa bogăţiilor naturale, a fost binecuvântată de Cel de Sus.

Se găsesc în pământul dealurilor şi munţilor noştri, tot soiul de gazuri, minereuri, săruri şi ape cum rar de tot se mai poate întâlni în vreo ţară.

Aşa stând lucrurile, este dela sine înţeles, de ce poalele munţilor noştri, sunt presărate cu sute de staţiuni balneo-climaterice, ale căror condiţiuni terapeutice, întrec cu mult, staţiunile similare din străinătate.

Multe din staţiunile noastre, trebue s’o recunoaştem, n’au acel confort occidental, care să atragă pe vizitatori, din cauză că ne aflăm abia la începutul organizării noastre balneo-climaterice.

S’a dovedit însă, că acolo, unde oamenii au înţeles în toată profunzimea importanţa staţiunilor balneo-climatice în viaţa unui Stat naţional, se pot creia lucruri tot aşa de minunate ca şi ţările cu o civilizaţie mai veche. Şi în privinţa aceasta Govora, stă mărturie fidelă.

PRIMA ETAPA

Acum cincizeci şi şapte de ani şi mai bine, un locuitor Gh. Ciurea care avea o bucată de pământ cam prin locurile unde se află azi aşezată Govora.

Călimănești și Mănăstirea Cozia/ 1910

#Loisir la #Cozia pe la 1910
între #istorie și #profanare/ #promiscuitate — la ctitoria lui #MirceaCelBătrân
domnişorii, domnişoarele şi cuconiţele pioase cari îşi cerşesc sănătatea zdruncinată în desfrâuri, de la apele Călimăneştilor şi ale Căciulatei...
marile săli domneşti, bătrânele cerdacuri animate deasupra Oltului, şi în cari Mircea şi Mihai ospătau, cu grije, sub privirile blânde ale vechilor vlădici şi vechilor egumeni — toate sunt prefăcute în „sufragerii“ şi dormitoare pentru #fetele de la #AzilulElenaDoamna
zac paturile de fier, unele peste altele zac saltelele putrede, în locul de odinioară, al sfintelor odăjdii şi armuri bolţile medievalei cetăţui (miros) nu a rugină, nici a smirnă, nici a oseminte bătrâne ci a „iacnii“ de birturi proaste şi a „parfumuri“ de şcolăriţe #FinDeSiecle*...


<<

PRIN MUNȚII NOŞTRI


VALEA OLTULUI
— MONASTIREA COZIA —

Noi, românii, suferim de un mare păcat. Pe când strămoşii noştrii aveau o neţărmurită dragoste pentru frumuseţile pitoreşti ale ţârei, — dovadă, sfintele şi bătrânele monăstiri, ridicate de ei, în cele mai măreţe colţuri ale pământului românesc, — noi, urmaşii lor, părem cu totul obosiţi şi nepăsători faţă de splendidele podoabe cu cari Dumnezeu a înzestrat leagănul neamului nostru.

Avem, în cuprinsul ţârei şi, mai ales, în lungul şir al Carpaţilor, adevărate minuni de frumuseţi naturale.

1938/ Popasuri pe Valea Oltului/ Schitul din Ostrov, Cozia, Turnu şi Stănişoara

#Sufletecurate din 1938
dintre #călugări, numai unul este scutit de muncă şi de severele #pravilemonahale părintele Spiridon, care a atins vârsta de 116 ani
e drept — spune el — că niciodată n’am mâncat carne, n’am băut alcool şi am urmat cu sfinţenie sfaturile din cetaniile înţelepte care poruncesc inimă bună şi cumpătare, dar mulţi dintre fraţi le-au urmat întocmai şi totuşi Domnul i-a chemat demult întru împărăţia Sa...
drumul până la #Stănişoara e semănat de troiţe, unele din ele simple, executate naiv, altele cu înfăţişări de adevărate paraclise cu altar, cruci şi icoane aci, nu odată, drumeţii surprinşi de noapte sau de intemperii se adăpostesc, ori aşa după cum se pricep aduc prinosul lor de închinăciune Aceluia care a zămislit atâtea frumuseţi....
icoanei Maicei Domnului, care împodobeşte frumoasa troiţă situată la jumătatea drumului dintre Turnu şi Stănişoara, nu ştiu ce suflet bun, reeditând povestea umilului măscăriciu Barnabé din Compiègne a lui Anatole France, a găsit de cuviinţă să-i facă o completare originală şi impresionantă a văzut că #MaicaDomnului n’are mărgele (o scăpare din vedere a zugravului), a cumpărat atunci un şir de mărgele albe, de sticlă, le-a încercuit cu fire de busuioc, mentă şi sânziene, apoi cu ajutorul unor ace cu gămălie a împodobit gâtul Născătoarei care zâmbeşte cu pruncul în braţe...


>> completare resurse #memoriavalceana anterioare <<

<<

Printre vechile şi istoricele lăcaşuri de reculegere de pe Valea Oltului: Cozia, Turnu şi Stănişoara, se numără şi schitul Ostrovul.

Situat în extremitatea de Miază-zi a minunatului ostrov din faţa Călimăneştilor, într’un cadru pitoresc şi arhaic, în care frumuseţele firii se îngână cu murmurul aspru al Oltului, schitul Ostrovul, de mai bine de 400 de ani, stăruie în aceeaş umilă şi impresionantă cucernicie.

Războiul, schimbările survenite pe urma lui, ritmul precipitat al progresului care i-a adus în apropiere calea ferată şi lume multă, n’au putut să-i răpească farmecul singurătăţii, acel duh de izolare şi linişte, caracteristic până şi schiturilor sau mănăstirilor situate chiar în inima oraşelor.

#AndreiPandrea #MediclaBoișoara (XII)

#satulvalcean din #ȚaraLoviștei în #anii60


(poate) cele mai realiste descrieri din #literaturaromână (de) #memorialistică a vremii ,,numai” «viitorul» era imaginat ,,altfel”,/ mult mai ,,optimist” de către celebrul doctor, în jurnalul său...
,,Cînd vei reveni aici (ce vei fi tu atunci, Andrei? Ce ramură a medicinei va capta energiile maturității tale profesionale? Va fi o confruntare, să știi, cu Boișoara începuturilor tale...), cînd vei reveni aici, peste 10—20 de ani, vei străbate străvechiul drum pornind din Curtea de Argeș pînă-n Loviștea pe o modernă autostradă asfaltată, iluminată cu lămpi fluorescente și presărată cu hoteluri, moteluri, restaurante, stații de benzină...


,,În Marele dicționar geografic al României, redactat de George Ioan Lahovari în anul 1896, găsesc cîteva date interesante. Comuna Boișoara, pe atunci în plaiul Loviștei (cu capitala la Șuici), apărea ca avînd 403 familii cu 1621 de locuitori. Cele trei „cotune“ ale comunei aveau: Boișoara — 338 de locuitori, Bumbueștii — 557 și Găujanii — 546 de locuitori. Tot aici se aflau trei biserici, o școală primară rurală și trei „cîrciume“. În 64 de ani, populația comunei a crescut de la 1621 la 3353 de locuitori, adică s-a dublat. La fel și numărul gospodăriilor. Boișoara pare că s-ar fi dezvoltat cel mai mult, cu un pas în urmă, din acest punct de vedere, fiind Bumbueștii...”


Urmare din 13 august 2026

Duminică, 1 aprilie 1962

Nu știu cum s-a potrivit, dar și în Găujani ultimele gospodării au fost tot în număr de 50. Deși e 1 aprilie — ziua păcălelilor —, acesta-i adevărul!

Ne simțim eliberați ca de sub o grea povară. Cert e că ducerea la bun sfîrșit a unei astfel de acțiuni, în numai trei oameni și-n timp de numai 21 de zile, e un examen trecut cu succes. Merităm deci felicitările pe care ni le... acordăm singuri!

Marți, 3 aprilie 1962

Sosesc tîrziu de la Rîmnicu-Vîlcea, de unde am adus salariile. N-am răbdare pînă mîine și, cu mormanul caietelor în față, încep să fac bilanțul. Dar, obosit, ...adorm.

Miercuri, 4 aprilie 1962

Continuu ce-am început ieri...

După-amiază sînt gata. Pot afirma din proprie experiență :

În Boișoara trăiesc azi 3353 de locuitori, 1618 (adică 48,56%) sînt bărbați și 1735 (adică 51,44%) sînt femei.

Pe sate, locuitorii se repartizează astfel : 1250 de suflete locuiesc în Găujani, 1139 în Boișoara și 964 în Bumbuești. Cu totul, există 864 de familii, viețuind în 864 de gospodării : 323 în Găujani, 294 în Boișoara și 247 în Bumbuești.

Mișcarea mecanică a populației e destul de mare, peste 400 de cetățeni lucrînd temporar sau permanent în afara hotarelor Boișoarei. 68 de boișoreni sînt salariați ai comunei.

Există două grădinițe sezoniere, grupînd 60 de copii, îngrijiți de două educatoare. În cele trei școli, două de 8 ani și una de 4, precum și în școala pomicolă de 3 ani, sînt școlarizați 639 de elevi (370 în clasele I—IV, 220 în clasele V—VII și 49 în școala pomicolă). Cadre didactice — 24. Mai sînt: 4 biblioteci, 3 cămine culturale, 4 magazine cooperatiste, 3 cîrciumi și 3 mori de apă.

Concluziile conduc spre un mic „studiu economic“ :

Economia țărănească din Boișoara are un caracter predominant închis. Se consumă, în general, aproape tot ce se produce. Micile suprafețe agricole sînt cultivate destul de intensiv. Are loc și o activitate de schimburi în natură, dusă cu locuitorii regiunilor limitrofe sau chiar cu unii din regiuni mai îndepărtate. Se oferă cartofi (care-s de foarte bună calitate) pe porumb și, mai puțin, pe grîu. Sumele de bani obținute de locuitori din salarii, contractări cu statul, în cadrul gospodăriei colective sau din prestări temporare de muncă servesc, în bună măsură, la cumpărarea mărfurilor — alimentare sau de alt fel — care nu pot fi produse local și care solicită, din ce în ce mai mult, interesul țăranului din Boișoara.

Ocupațiile principale ale boișorenilor — excluzînd salariații și puținii muncitori forestieri și referindu-ne, în special, la economia desfășurată între hotarele comunei — sînt, în ordinea importanței lor ponderale, următoarele: agricultura, pomicultura, creșterea vitelor și avicultura, apicultura, unele rudimente de viticultură și culegerea fructelor de pădure.



În Boișoara se cultivă cartofi, grîu, in și pe-alocuri legume; livezi frumoase, cu mulți pruni, meri, peri și nuci se întind pretutindeni; toamna și primăvara, cazanele fabrică adevărate rîuri de țuică; strugurii au gust de căpșună, buni și de vin; stupii, destul de răspîndiți, fac din miere un aliment comun; în fine, vara și toamna, roadele comestibile ale pădurii sînt culese și valorificate. Creșterea vitelor, în trecut ocupație de căpetenie, este și azi destul de dezvoltată. Am numărat 5631 de oi, peste 1000 de bovine (din care 505 vaci cu lapte), 420 de porci, ceva capre și cai și, bineînțeles, orătănii, greu de socotit: găini, rațe, gîște, bibilici și curcani.

În Marele dicționar geografic al României, redactat de George Ioan Lahovari în anul 1896, găsesc cîteva date interesante. Comuna Boișoara, pe atunci în plaiul Loviștei (cu capitala la Șuici), apărea ca avînd 403 familii cu 1621 de locuitori.

Cele trei „cotune“ ale comunei aveau: Boișoara — 338 de locuitori, Bumbueștii — 557 și Găujanii — 546 de locuitori. Tot aici se aflau trei biserici, o școală primară rurală și trei „cîrciume“.

În 64 de ani, populația comunei a crescut de la 1621 la 3353 de locuitori, adică s-a dublat. La fel și numărul gospodăriilor. Boișoara pare că s-ar fi dezvoltat cel mai mult, cu un pas în urmă, din acest punct de vedere, fiind Bumbueștii.

E mai presus de orice îndoială că boișoreanul anului 1962 duce o viață incomparabil mai bună decît cea a bunicului său din 1898. Oameni care să umble desculți în anotimpurile reci nu mai există. Opinca însăși a devenit o raritate. Pauperii pot fi numărați pe degete. Există multe case noi, iar altele sînt în construcție, într-un ritm neîntrerupt. Într-o comună neelectrificată ca aceasta, numărul aparatelor de radio poate părea neverosimil de mare, iar antenele, exterioare sau interioare, au devenit o caracteristică esențială a mediului. Mobila nouă, de bună calitate și de tip urban, invadează rusticul, în dauna tradiției, dar în folosul civilizației, iar mașinile de cusut, de ultimul tip, apar des și ca o necesitate.

Cele mai surprinzătoare fenomene la Boișoara sînt însă unele tendințe, bunuri comune ale tuturor, deși impalpabile material. Așa, de pildă, venind în întîmpinarea viitorului, s-a născut o puternică tendință de „desruralizare“ și de „urbanizare“, mai ales în privința portului, în stilul caselor noi, în alimentația și confortul casnic.

Boișorenii au o dorință vie de cultivare, împlinită în parte de emisiunile radiofonice, dar și prin încercări, încă timide, de lectură și prin programele căminelor culturale.

În aproape toate casele există icoane. Dar spiritul religios — încă puternic și nealterat la bătrîni, și în parte la femei — e în continuă defensivă, pe plan general.

Presupun că, o dată cu înlăturarea greutăților, mai mult sau mai puțin obiective, de azi, viața de aici se va schimba în mod radical, în detrimentul pitorescului arhaic, dar spre binele oamenilor. Firește, ceea ce experiențele localnicilor, verificate secular, au dovedit (condițiile excelente pentru oierit și exploatarea rațională a pădurilor) se va potența pe baza studiului realist și a evaluării științifice a resurselor naturale. Nu mi-e greu să-mi imaginez proporțiile pe care le va lua revirimentul vieții pastorale, dar cum va arăta Loviștea atunci cînd fiecare petec de pămînt va fi cultivat rațional? Cînd măsurile pentru combaterea eroziunii solului își vor fi arătat roadele și specii selecționate de arbori fructiferi vor împînzi în livezi compacte costișele terasate, în vreme ce de pe terenurile arabile se vor recolta cantități record de cartofi sau porumb din soiurile cele mai bine adaptate microclimatului și solului loviștean?

Cînd vei reveni aici (ce vei fi tu atunci, Andrei? Ce ramură a medicinei va capta energiile maturității tale profesionale? Va fi o confruntare, să știi, cu Boișoara începuturilor tale...), cînd vei reveni aici, peste 10—20 de ani, vei străbate străvechiul drum pornind din Curtea de Argeș pînă-n Loviștea pe o modernă autostradă asfaltată, iluminată cu lămpi fluorescente și presărată cu hoteluri, moteluri, restaurante, stații de benzină... „O glumă bună“, se va spune, cînd vei istorisi peripețiile tale cu năstrușnica Rată de Cîineni. Te vei opri puțin lîngă liceul din Boișoara, spunîndu-ți, probabil, că „pe vremea ta“ întreținerea igienei școlare nu era un lucru prea simplu, iar vaccinările erau denumite foarte propriu campanii... Dar, să lăsăm asta! Mai bine să vizităm gospodăria, unde avem buni și statornici prieteni, chiar dacă-s dintr-un contingent ceva mai tinerel... Gospodăria, pe lîngă cele ce știai, are acum sute de stupi de albine, iar crescătoria de animale cu blănuri scumpe (sigur, ai citit de multe ori în ziare despre ea !) este un furnizor de bază pentru export. Canalizare, electricitate, trafic auto intens, cabane către care telefericul poartă neobosit, vară — iarnă, pe turiștii veniți să cunoască Loviștea și pe vrednicii ei stăpîni milenari...

Lampa fumegă. Nu, n-am adormit, n-am visat. Coloanele modestei noastre catagrafii mi-au trezit această viziune de viitor și știu bine că ea nu este o himeră.

Joi, 5 aprilie 1962

Pe la prînz, cînd mă reped acasă, între consultații, să mănînc ceva, îmi văd gazda cam abătută. O întreb ce are, dar nu-mi răspunde. În cele din urmă, luîndu-și inima-n dinți, o aud :

— Domnu’ doctor, fiindcă-i greu acu’ pentru mine, cu mîncarea, că trebuie să mărg în fiecare zi la cîmp, la lucru, v-am ruga să vă căutați altă gazdă. Măcar pînă în toamnă...

O privesc lung pe Dorina, care stă cu ochii plecați, și nu zic nimic, deși știu că motivul trebuie să fie altul: umblă zvonul prin sat că aș trăi cu ea, fapt care-l supără, se vede, pe Dima, de unde și această hotărîre intempestivă. O asigur, zîmbind, că mîine mă voi muta și plec la dispensar.

Vineri, 6 aprilie 1962

Plouă cu nemiluita. Ne repezim pînă în Găujani să efectuăm triajul epidemiologic și de acolo la școala din deal. Coborîm și la școala din vale, în Boișoara. Căutăm apoi gazdă. Întrebăm din casă în casă pe Ulița Mare. Fiecare din cei întrebați m-ar primi, dar fără mîncare! În fine, la Toader Năstase, zis Toader al Oprii, găsim. Gospodarul, înalt și uscat, are în curtea mare o casă bătrînească cu prispă, veche, puțin coșcovită. Grădina din dosul casei, plină de pruni, e povîrnită.

Cărăm bagajele pe rînd, cu spinarea. Cărțile îmi dau cea mai mare bătaie de cap.

La dispensar, unde cobor pe-o potecă abia aflată, mă ocup de vreo două urgențe (minore) și de scriptologie.

Urc spre casă prin negură și catran. Nu m-or mînca cîinii?

Mă culc flămînd.

Sîmbătă, 7 aprilie 1962

Noroiul, din cale-afară de mare, mă silește la exerciții hipice. Călăresc spre Bumbuești împreună cu nea Ion.

Cazanul de țuică, aflat peste drum de școala din Bumbuești, clocotește. În așteptarea grupei sanitare, care nu se mai strînge, bem cîteva ceșcuțe de licoare fierbinte, amețitoare.

Cu caii prin ploaie.

Duminică, 8 aprilie 1962

M-am împrietenit cu Răduțu, cîinele gazdei, un dulău ciobănesc, mare, cu blana murdară și încurcată, mai mult neagră. Azi mi-a dat chiar voie să-l mîngîi.

Sus, pe un deal pleșuv din marginea Găujanilor, se află un vechi bordei ciobănesc, mai mult o „hodaie“. Stăpînul lui de azi e un moș, pe semne flăcău tomnatic chiar la începutul veacului. Urcăm pînă sus pe-o potecuță. De departe ne întîmpină silueta gîrbovită a omului, ivit din tundra grea.

Intrăm să iscodim stîna, însoțiți de privirea albastră și limpede, ca de copil, a baciului, de tusea lui hodorogită și de opincile tîrșite.

Fără să vrem și fără a fi obsedați de idei preconcepute, ne izbește ceva, cu insistență: în jur, aproape totul e de lemn!

Privim clădirea: are pereții din bîrne de molid, care în vechime se băteau în cuie de crîn. Căpriorii, oblici și afumați, susțin acoperișul de șindrilă pe jumătate putred și acoperit de mușchi.

În semiobscuritatea aproape tainică, deslușim o măscioară rotundă, cu suprafața lucioasă de atîta folosire, cîteva scăunele cu trei picioare, un blidar cu linguri, talere și scafe de lemn, crinta, șiștarele și vreo trei putineie, donițe, buduroaie, răvare, tipare de caș și cuțite de caș, un pisău de usturoi, bîte ciobănești și fluiere, clești de sare, o leasă de uscat cașul, furci de lemn pentru tuci, un prepeleac, făcălețe, troaca cîinilor și două tarnițe.

Și toate uneltele pe care le privim — o parte numai din ceea ce se află, de obicei, într-o stînă — sînt meșterite numai și numai din lemn, în stînă fierul fiind un intrus.

Unii recunosc pentru întregul inventar al stînei românești filiera dacică. Faptul nu trebuie să mire, deoarece dacii erau mari meșteri, lemnari și dulgheri iscusiți, mărturisire tulburătoare pe care ne-o fac relicvele arheologice, mereu mai numeroase.

Mă întreb: oare de cînd vor fi răsunînd tălăngile oilor pe plaiul românesc? Și înaintea tălăngii oare ce-o fi fost ?

În unele locuințe boișorene, lucruri de demult se amestecă cu altele noi, într-un fel care uneori contravine bunului gust. E o împerechere cel puțin ciudată în unele privințe. De pildă, pe-o străveche ladă de zestre e așezată o mașină de cusut nouă, iar lîngă șifonierul din plăci aglomerate de lemn, galben și lustruit, se zărește un război, cu lemnăria înnegrită discret de curgerea anilor. Totuși, majoritatea locuitorilor Boișoarei, dînd dovadă de un bun-simț înnăscut, au rezolvat în alt chip problema: vechiul a fost separat de nou prin simpla orînduire a obiectelor în încăperi deosebite...

Mie, ca orășean ce mă aflu și ca înrăit admirator de lucruri arhaice pitorești, nu-mi poate pricinui nimeni bucurie mai mare, decît să mă poftească în casă și să mă „uite“ un timp acolo, între „vechituri“...

Mîngîi atunci cu înfiorare lemnul vechi, negru și lustruit, sau alb, subțire și sculptat, mirosind dulceag sau a ulei de in; ating trupul vechilor ploști, și fețele supte ale sfinților din icoane, covata leagănelor sau lăzile de zestre, blidarele sau donițele...

Cercetez cu luare-aminte și încîntare filigranul savant întortocheat din coada furcilor, relieful geometric desăvîrșit, ca de floare fermecată, al tiparelor de caș, ingeniozitatea războiului de țesut, a zăvoarelor și-a cheilor de lemn, cuierele alcătuite din vîrfuri de brad îndoite, agățate-n tavan, dulapul de colț, mesele și scaunele, vîrtelnițele, banița și pilugul, fusele și albiile, lopata de pîine și cîrligele de legat fînul, donicioarele și putineiul, lada de sare și leasa de uscat prune, leșierul și căușul de grăunțe, depănătoarea și scaunul de tras șindrila. Ies îngîndurat în curtea largă și privesc în jur. Lîngă un gard, zace în mormane șindrilă albă; găinile urcă și coboară pe-o scară numai a lor; porcii clefăiesc în troacă: butucul de cumpănă ridică în scîrțîit ascuțit ciutura înverzită. Admir îndelung stîlpii pridvorului, sculptați în spirale, gardul ceardacului traforat, arcadele grațioase și sculpturile naive din fațadă și, dacă ies în drum, am prilejul să zăresc o străveche moară de apă, vreo pivă cu urs masiv, rătăcită ca prin miracol în vremea noastră, silueta neagră și fină a bisericii vechi din Găujani — azi aproape complet prăbușită —, lemnul sculptat și pirogravat, sau încrustat al vreunei troițe zvelte și chiar stilul arhitectonic nebănuit al străvechilor case, care uimește prin echilibru și prin proporții bine gîndite, împrumutînd trupului lor grație și zveltețe, proprietăți rezultate din interesante și subtile raporturi geometrice între dimensiuni.

Și toate laolaltă nu sînt decît rodul unei experiențe milenare și ale unei arte înnăscute, utile și emoționante, desprinzînd din trunchiurile arborilor — preschimbate cu talent și pricepere de mîna omului — unelte și podoabe.

Dacă de pe unele hărți Boișoara lipsește — deși absența ei e în detrimentul hărții și-al cartografului —, cred că de pe acelea care vor reprezenta aria civilizației lemnului în țara noastră o astfel de omisiune nu va fi cu putință...

Marți, 10 aprilie 1962

Pe cînd instruiam grupa sanitară în vederea concursului de poimîine, am văzut primii cocori.

Miercuri, 11 aprilie 1962

Dis-de-dimineață în Bumbuești! Fac ultima repetiție cu grupa sanitară. La proba teoretică, oamenii se descurcă binișor. La cea practică — pot spune chiar bine. Grație mai ales ajutorului dat de Mișu Rebegel, șeful grupei, rămîn cu o impresie de coeziune și promptitudine, degajată de grupă în întregime. Să vedem ce-om face mîine!

Joi, 12 aprilie 1962

Un concurs de grupă sanitară înseamnă între altele — prin tradiție — și un banchet, pe care, evident, îl dau gazdele, adică noi. Sîntem în consecință pregătiți cu de toate, pentru vreo 20—25 de persoane.

Dispensarul pare cantină. Am încropit mese lungi, am împrumutat scaune și tacîmuri de prin vecini, am cumpărat miei, un purcel și niște găini, iar băutura (țuică și vin) am sclipuit-o de pomană de la gospodărie.

Cheltuielile se ridică totuși la 855 de lei, bani pe care-i dăm mai mult Roșianu și cu mine. Suma — frumușică — reprezintă cam jumătate din salariul meu pe-o lună, sau a 24-a parte a venitului meu anual...

În jurul orei 10 se ivește mașina Secției sanitare. Din ea descind radioși: Viorel Dimitriu, noul nostru șef, doctorul Nicolae Petria, șeful cel vechi, directorul spitalului din Rîmnicu-Vîlcea, doctorul Butan, încă un medic pe care nu-l cunosc („cine dracu o mai fi și ăsta?“ îmi zic), unchiul Gogu (invitatul meu personal), Stoica și Puican, de la Crucea roșie, și șoferul.

După un „mizilic“ copios, urcăm în deal, la școală, unde va avea loc concursul.

Pe micul platou al terenului sportiv s-a strîns lume ca la urs. În afară de ai noștri — Ceaușilă și Roșianu —, mai sînt Silvia de la Cornet, Jilavu de la Titești, doctorul de la Cîineni (un tip antipatic și extrem de încrezut), precum și Popa, Năsture și Baciu.

Mai sînt și cele trei grupe, de cîte 18—20 de oameni, de la Cîineni, Boișoara și Titești, care se vor înfrunta „pe viață și pe moarte“... Publicul, încîntat, s-a strîns în drum și pe margini: spectacolul e gratuit...

Cei de la Rîmnicu-Vîlcea, constituiți în juriu, își fac poftă de mîncare alergînd de colo-colo, pentru a supraveghea echipele celor trei comune care se întrec la proba practică, după ce au fost seminarizați, individual, în cadrul unui examen teoretic, destul de amănunțit.

După ce se adună punctajul probei teoretice cu cel al probei practice, aflăm rezultatele finale: Boișoara se clasifică pe locul al II-lea, la diferență minimă de puncte de Cîineni.

Putem merge deci liniștiți la masă...

Praznicul a decurs într-o atmosferă de mare însuflețire. Au fost apreciate cel puțin la justa valoare mai toate bucatele: și mieii, și găinile, și porcul, și țuica, și vinul, dar dulciurile — cozonac, minciunele și gogoși — nu s-au mai putut mînca. S-a rîs, s-a glumit, aproape toți s-au amețit. S-a făcut chiar și afirmația că „masa a fost bună, deși nu ca altele din raion“... În timp ce umpleam gențile și papornițele oaspeților cu bucățile de carne care n-au mai putut fi mîncate și cu niscai țuică în sticle de bere (ca să-i mulțumim pe toți, după obicei !), am riscat și eu o întrebare:

— Oare nu s-ar putea să fiu cooptat și eu — bineînțeles, temporar ! — în grupul fericiților „controlori“ ai raionului, pe linie de concursuri cu mîncare, pentru a afla cea mai bună și mai completă rețetă a unei mese? În felul acesta, viitoarea tratație ar fi „ca altele din raion“...

Spre marea mea surprindere, de gluma mea nu s-a făcut haz (o fi proastă!), și nici nu mi s-a răspuns...

În vreme ce mașina raionului pleca, în „bucătăria“ noastră ad-hoc (recte — farmacia) tăifăsuiau și mîncau tot soiul de nepoftiți.

Reminiscențe bizantine? Peșcheșuri? Haraciuri?

Marți, 17 aprilie 1962

Ședință la Rîmnicu-Vîlcea.

Discursul inaugural al lui Viorel Dimitriu mi s-a părut bun. Neoratoric, dar științific și clar (deși împănat pe ici-colo cu prețiozități care puteau lipsi). Deocamdată i-am auzit „programul guvernamental“. Să vedem cum și l-o îndeplini.



După-masă mi se face rău. Am febră, frison, o erupție pruriginoasă, pe care o bănuiesc alergică, și diaree. Umblu prin oraș fără nici un chef, în așteptarea orei de plecare. În tren mă simt ca în vată. Mi-e rău, tare rău.

Opresc la Cornet, la Silvia.

Miercuri, 18 aprilie 1962

Deși astenic, îmi revin și pot pleca la Boișoara.

Cînd ajung, aud cucul cîntînd!

Joi, 19 aprilie 1962

Mă trezesc la 6 și jumătate. Peste o oră sînt la dispensar. Consultațiile se prelungesc pînă spre seară.

Azi, ca niciodată, asist două nașteri.

Vineri, 20 aprilie 1962

Astăzi purcedem la vaccinări pe toată linia, în școli. Alergăm la Boișoara în deal, în vale, în Găujani — unde stăm mai mult — și iar în Boișoara, la școala din deal, pentru a-i cuprinde pe toți școlarii celor două sate.

Vremea a sărit de la iarnă (nu chiar propriu-zisă, dar pe-aproape !) la vară. E zăpușeală și alergăm transpirați, doar în cămăși.

Sîmbătă, 21 aprilie 1962

Ce-am făcut ieri în Boișoara și Găujani, facem azi în Bumbuești: vaccinăm, vaccinăm!

Nu sînt de loc mulțumit de lea Maria a lui nea Toader. O fi ea femeie de treabă, nu zic ba, dar pe mine tot flămînd mă lasă!

Dimineața și seara, de obicei, „uită“ să-mi dea de mîncare sau, cînd îmi dă, e vorba de-un ceai de buruieni (niciodată nu știu din ce-i făcut!) sau de un ou-două, răscoapte și reci, alături de-o ceapă și un dărab de mămăligă rece. La prînz, meniul e mai „variat“: ciorbă de urzici sau de cartofi (mai spre vară, prevăd, de corcodușe), un ou prăjit și lapte bătut pe care mi-l toarnă în cană, umplînd-o mereu numai pe jumătate. Urmează apoi dialogul invariabil: baba mă întreabă: „Mai pui, maică ?“ și eu îi răspund: „Mai pune“ sau „Cum vrei tale“. Iar lea Maria sau mai toarnă cu mîna tremurîndă încă o jumătate de cană de lapte bătut, sau îmi spune sfătoasă: „Ți-ajunge, maică !“, spre nefericirea stomacului meu. Partea proastă e că mi-e rușine să-i atrag atenția și de aceea caut să mănînc mai mult prin sat. Soluții temporare...

Duminică, 22 aprilie 1962

Nu mă pot lăsa lenei, așa cum doream, fiindcă trebuie să însoțesc la dispensar cîțiva bolnavi veniți după mine. Ne repezim pînă în Găujani, unde mai vaccinăm o parte din copii.

La înapoiere, ne cheamă de urgență Văcăruș, omul de serviciu al școlii din Bumbuești, la nevasta lui, care ar fi grav bolnavă. Pornim călare. Cînd ajungem, o găsim pe Floarea într-o stare desperată. Nu-i greu de stabilit tentativa de sinucidere. După toate probabilitățile, a fost folosită anilina. Femeia prezintă o cianoză albăstruie a feței, are buzele aproape negre, iar pielea e cenușie.

Nu răspunde la excitațiile pe care i le producem, ceea ce înseamnă aproape comă. Trebuie s-o transportăm imediat la spital. Pînă una-alta, efectuăm spălături gastrice, dăm sulfat de magneziu, administrăm tonicardiace și analeptice centrale.

Urcăm, gîfîind, spre sfat. Dăm telefoane peste telefoane după Salvarea care abia catadicsește să vină.

Miercuri, 25 aprilie 1962

Conform unui aranjament neoficial cu medicul-șef, pot pleca de azi într-o vacanță de 10 zile, urmînd ca pe aceasta s-o scad, la toamnă, din concediul meu legal.

Îi explic lui Roșianu ce are de făcut în absența mea, îi scriu delegația de conducător de unitate și mă pregătesc de plecare.

În Rata de 9 sîntem trei perechi de pantofi, două de cizme și una de opinci...

O iau din Cornet pe Silvia și urcăm imediat în trenul de Sibiu. Mergem împreună în Bucovina.

Vineri, 4 mai 1962

După vreo 10 zile de concediu sînt din nou la Boișoara. Revedere caldă. Ascult cu plăcere raportul amănunțit al lui Roșianu, care are drept concluzie: „Toate au fost bune, n-am avut necazuri...“ Mîncăm împreună și, pe seară, urcăm amîndoi spre „baba mea“. În drum, oprim la un biet chior, pe cale să devină orb: l-a lovit și peste ochiul bun o ramură. Îl tratăm cu ce avem la-ndemînă.

Plouă, și aerul are o mohoreală de toamnă.

Sîmbătă, 5 mai 1962

Consultații, cu mari intervale de pauză. Planificări și discuții amicale cu nea Ion.

După-amiază merg la un copil mic, bolnav, tocmai în marginea Bumbueștilor, spre Gruiul Lupului.

Plouă cu o tenacitate plictisitoare.

În drum spre casă, un pui de iepure îmi taie calea!

Duminică, 6 mai 1962

De vreo trei zile tot plouă fără încetare, o burniță deasă, rece și sîcîitoare, de toamnă tîrzie, preschimbînd drumurile în mocirle și pe noi în ființe posomorîte, care se bălăcesc de nevoie, îndelung și cu scîrbă, prin noroaie înșelătoare. De aceea ni se pare reconfortantă convorbirea pe care-o avem între noi, depănînd pe îndelete tot ce ne trece prin minte, în vreme ce stăm așezați comod lîngă soba fierbinte, în care trosnesc cu înverșunare lemnele și țiuie tăciunii. Lumina palidă-cenușie ne învăluie, lipsită de vlagă, filtrată cu avariție prin plumburiul dens al norilor, pătrunzînd cu greu, pînă la noi, prin geamurile mari...

Ne dăm cu greu duși în Găujani, unde trebuie să efectuăm vaccinări antitetanice și antitifoparatifice A și B...

Scene animaliere neverosimil de nostime: un cățel și un purcel se hîrjonesc, iar alături, în „procesiune“, un alt purcel se ține după o pisică, ce are în bot un șoricel încă viu...

Luni, 7 mai 1962

Începînd de pe la 7 aștept la dispensar un bolnav cu hepatită epidemică (asociată unei ciroze hipertrofice), pentru a-l trimite cu Salvarea la Rîmnicu-Vîlcea.

Șovăielnic în privința internării, cum l-am văzut ieri, bolnavul nu e punctual. Totuși, pe la 10, sosește cu căruța, din Găujani. Telefonez imediat după Salvare. Chem serviciul Salvării de la Vîlcea și pe cel de la Brezoi, însă degeaba...

Starea bolnavului e desperată. Trebuie să intervin și cred întotdeauna, ca și acum, într-o minune de rezistență a organismului uman.

Fénelon spune, foarte potrivit cu o situație ca asta: „Nu e mare lucru să nu fi făcut nici un rău ; trebuie să faci tot binele de care ești capabil“.

Dar cît bine pot face eu acum? Și cine ar putea să facă mai mult?

Pe la ora 11 și jumătate bolnavul intră în comă. Îl privesc neputincios: pielea intens colorată galbenă, bătînd spre roșcat, e întreruptă pe membre de porțiuni galbene-cenușii; ficatul și splina sînt enorme ; abdomenul e umflat ca un cimpoi de lichidul ascitic.

Continuu, în van, să-l examinez. Iau tensiunea și observ că e normală. Pulsul, în schimb, e frecvent. Respirația (de tip Küssmaul) are miros caracteristic, dulceag. Pupilele nici nu reacționează la variațiile de intensitate ale stimulului luminos. În răstimpuri, bolnavul se zbate, neliniștit, contractîndu-se neverosimil...

Susținem cordul cu cordiamin, facem perfuzii cu glucoză asociată vitaminei C și altceva nimic. I-ar folosi, poate, un cort de oxigen. Dar de unde să-l luăm?

Și Salvarea asta care nu mai vine! Și fiica lui care plînge tăcut într-un colț, privindu-ne cu dușmănie...

La orele 15 și un sfert bolnavul încetează din viață. Nemo ante mortem beatus¹, spune Ovidiu. Sînt atît de departe de bucurie!

La orele 17 sosește, colac peste pupăză, și Salvarea... Șoferul e cu gura mare.

Marți, 8 mai 1962

După consultații, merg în Găujani pentru a „sfinți“ o nouă fîntînă — adevărat eveniment în viața satului. Sîntem trei: președintele Popa, nea Ion și eu. E cald și bine, iar apa din fîntînă, rece și limpede... merită cu prisosință cei doi litri de vin pe care-i bem cu Laică Popescu, achizitorul.

După-amiază, împreună cu sanitarul, hoinărim de colo-colo. Seara, mergem la film în Boișoara. Se rulează: Drum bun, autobuzule și Cetatea Hurramzamin, o adaptare a vestitei opere a lui Firdusi, Șah Nameh. Condițiile tehnice boișorene sînt la nivelul anului 1910 ! Filmul e cînd mut, cînd prost sonorizat, mîrîind ininteligibil. Copiii șed băgați cu nasurile pînă-n pînză. Adulții, mai fericiți, se odihnesc „confortabil“ în spate, pe băncile scîrțîitoare. Și toți exclamă de plăcere. Lipsește numai madama de la pian...

Va urma:

— Marți, 15 mai 1962 —



Sursa: Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara/ 1967/ Editura pentru Literatură.

___________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #BVaAV #SJU #memorii #MediclaBoișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești #ȚaraLoviștei #sănătate #pacienti