Externalizarea CET Govora în #memoriavalceana

<<
CET GOVORA
ÎN URMĂ CU JUMĂTATE DE AN, CENTRALA ELECTRICĂ DE TERMOFICARE A FĂCUT UN PAS FĂRĂ PRECEDENT DESPRINZÂNDU-SE DE RENEL
Producător independent de energie sau producător captiv al clienţilor

Începând cu luna martie 1998, CET Govora a negociat cu principalii săi consumatori tarife la energia termică şi electrică mai mici cu 25% faţă de cele practicate de RENEL pentru aceleaşi servicii. În continuare, reducerea preţurilor de către RENEL pentru industrie cu 2% a fost urmată de acordarea din partea CET a unor bonificaţii la plata facturii de energie pe lunile mai-septembrie 1998. Rezultatul: preţul practicat de CET este de 44.820 lei/Gcal (apă fierbinte pentru populaţie) faţă de ultima majorare a preţului, la 74.000 lei/Gcal, prin diminuarea subvenţiei încrucişate practicate de RENEL. În plus, începând cu 1 iunie, pentru o bună ritmicitate a plăţilor, şi acest preţ a fost redus cu 10%, CET acordând şi reduceri de tarife la apa demineralizată şi apa dedurizată nereturnată de consumatori.

Cu toate acestea, cifra de afaceri pentru anul 1998 este estimată la 550 miliarde lei, iar beneficiul mediu anual prognozat este de 5%. Prognoză care a fost bună, deoarece după 6 luni profitul realizat este de 10 miliarde lei, adică aproximativ jumătate din valoarea estimată pentru întreg anul 1998.

În decembrie ’97 a devenit societate comercială

La începutul anului trecut, ca urmare a preţurilor mari practicate de RENEL, cei doi consumatori cu mare pondere în industria vâlceană, OLTCHIM SA şi Uzinele Sodice Govora SA, şi-au diminuat drastic vânzările şi implicit consumul de energie. Situaţie care a pus în pericol existenţa ca entitate a Centralei Electrice de Termoficare Govora, furnizorul de energie electrică şi termică al celor două societăţi.

Drept urmare, conducerea CET a luat decizia de a solicita separarea de RENEL şi transformarea în societate comercială. „Luptele de convingere” au durat cam 10 luni de zile, dar, la 19.12.1997, societatea comercială CET Govora a fost înscrisă la Registrul Comerţului, devenind astfel producător independent de energie.

Producţia realizată în anul 1997 de CET Govora în cadrul sistemului energetic naţional a reprezentat 1% din energia electrică şi 4,7% din cea termică. În cadrul judeţului Vâlcea, aportul valoric al energiei produse de centrală la Uzinele Sodice este de peste 40% şi de peste 25% la OLTCHIM. De asemenea, centrala asigură peste 75% din căldura municipiului Râmnicu Vâlcea.

Concret, CET Govora are o capacitate de producţie de 2.100 t/h abur la 140 atm şi o putere electrică de 200 MW şi poate livra în condiţii economice 485 t/h abur industrial şi 270 Gcal apă fierbinte.

Însă pasul fără precedent făcut în 19.12.1997 a însemnat doar începutul. Întrebarea care s-a impus a fost: ce fel de început? Al unei încercări reformatoare sau al unui coşmar?

Răspuns care şi după jumătate de an de funcţionare în afara sistemului naţional al RENEL este greu de dat.

De fapt, această temă a constituit subiectul unei mese rotunde organizate la sfârşitul săptămânii trecute la Călimăneşti-Căciulata de către CET Govora, unde au fost invitaţi membri din conducerea RENEL, FPS, consultanţi, profesori universitari, dar şi principalii clienţi ai centralei.

Moto-ul acţiunii:

„Are sau nu un viitor CET Govora, în afara RENEL, în condiţiile actuale?”

De la stadiul de regie, la cel de simplu agent economic

Imediat după externalizarea centralei din cadrul RENEL, au trebuit încheiate cu regia respectivă protocoale de primire/predare a capitalului. Surpriza: CET Govora a ieşit atât cu creanţele din acel moment, plus încasări, cât şi cu o datorie de 40 miliarde lei către ROMGAZ (considerată şi acum destul de împovărătoare).

Aceasta a fost prima fază administrativă a „începutului”. Practic, necazurile au pornit de la necesitatea de a folosi aceeaşi staţie de livrare de energie împreună cu RENEL, acum concurent (pentru completarea consumului cerut de OLTCHIM). CET Govora a fost considerată ca fiind consumator de energie electrică. Au urmat zile de concilieri la RENEL, dar în cele din urmă a fost recunoscută ca producător independent.

A doua durere de cap: creanţele cumulative ale principalilor clienţi se ridicau la 280 miliarde lei. Deci CET nu avea decât un profit scriptic şi deloc lichidităţi. Ceea ce a dus la datorii, plus penalităţi la Ministerul Finanţelor.

În final, în urmă cu puţin timp, MF a fost de acord să eşaloneze datoria, fără să calculeze penalităţi, ca „pentru un proaspăt boboc”. Însă a rămas datoria către ROMGAZ, cea de 40 miliarde lei.

Şi încă ceva: acum au realizat foştii RENEL-işti cum sunt loviţi în cap mai toţi agenţii economici „normali”. Printre altele, cu stupizenia unor decizii luate de către unele regii de monopol, cum a fost cea a SNCFR. Regie care, deşi CET a plătit transportul de păcură şi a rămas datoare pentru cel de cărbune, i-a pus interdicţie (şi nu orice fel, ci internaţională) de transport pentru... păcură.

Cărbunele, în schimb, continuă să fie adus, pentru că aşa cer minerii...

Totuşi, sare în ajutor OLTCHIM SA şi se oferă să plătească câte ceva din respectiva datorie. Rezultatul: transportul păcurii rămâne în continuare blocat, iar cel de cărbune continuă să se realizeze. Atunci CET refuză să mai primească cărbune. Caz în care situaţia s-a dezamorsat imediat...

Cam aşa stau lucrurile în România, iar foştii angajaţi ai unei regii autonome de stat, care au renunţat la acest privilegiu, îşi pot da seama acum cel mai bine de diferenţele de tratament ce se practică în economia noastră.

În sfârşit, pentru obţinerea unor lichidităţi a fost deschisă o linie de credit, cu ajutorul căreia au fost detensionate întrucâtva relaţiile cu ROMGAZ şi SNCFR. Dar cu costuri imense. 

OLTCHIM şi-a cerut „drepturile”

CET Govora a fost în măsură să poarte mai multe runde de negocieri cu consumatorii asupra valorilor consumurilor şi preţurilor pentru anul 1998, preţuri care au fost fundamentate la Oficiul Concurenţei.

Bucurie mare pentru populaţia municipiului Râmnicu Vâlcea.

Dar OLTCHIM şi Uzinele Sodice au mari datorii şi n-au plătit încă nici o factură. Cele două societăţi sunt mulţumite de reducerile tarifare (pentru care au şi insistat ca CET Govora să iasă din RENEL). Dar nu atât de mulţumite (în special OLTCHIM) încât să nu precizeze că, la urma urmei, fiind cel mai mare consumator, „la o adică” îşi poate construi centrală proprie şi CET rămâne „fără obiectul muncii”.

Sigur, problema a fost pusă în mod diplomatic: CET să micşoreze tarifele în aşa fel încât produsele OLTCHIM să fie concurenţiale pe piaţa internaţională (acum în cădere liberă în domeniu) pentru ca fabrica să nu dea faliment!

Totuşi, nu s-a spus nimic că, dacă le scade în aşa măsură, şi CET poate da faliment!

Şi uite aşa, s-a întors roata, şi de la a ţine „captivi” clienţii din zonă a ajuns CET Govora „producător captiv”.

Investiţii necesare de 200 milioane dolari

Pentru a evita această situaţie, CET trebuie să se retehnologizeze în profunzime, astfel încât să fie în măsură să livreze energie electrică unor clienţi din oricare altă parte a ţării.

Ideal, pentru a fi într-adevăr profitabilă, centrala trebuie să vândă în aceeaşi măsură şi energie termică, care nu se poate livra decât pe plan local. Deci trebuie încheiate contracte ferme cu clienţi serioşi. În momentul în care un client important „îşi ia jucăriile şi pleacă”, centrala este în mare impas. Şi deci retehnologizarea ar fi fost făcută degeaba.

Însă pentru a scăpa de „gândurile negre”, este necesară pentru investiţii o sumă de... 200 milioane de dolari!

De unde să vină aceşti bani? Şi aici am ajuns la adevăratul punct de răscruce. Va trăi sau va muri CET Govora?

Singurul în măsură să hotărască este acum FPS, actualul proprietar. Proprietar care are trei soluţii: să vândă imediat; să facă o majorare de capital; să opteze pentru înfiinţarea unei companii de proiect cu unic scop – dezvoltarea proiectului de investiţii.

În prima variantă, FPS rezolvă repede problema, dar la un preţ mic. Cu actualul grad de îndatorare, deşi CET are o valoare contabilă de circa 20 milioane de dolari, chiar şi jumătate din sumă s-ar obţine cu greu.

A doua variantă poate adăuga suma necesară. Dar riscul este alocat unui singur jucător, care să zicem că ar intra în afacere, însă FPS n-ar putea rămâne, în acest caz, cu mai mult de 9% din acţiuni. Totuşi este improbabil să aduci 200 milioane de dolari doar în schimbul acestor acţiuni.

Cea de-a treia variantă, spun consultanţii, ar fi cea mai probabilă şi rentabilă. O companie formată din FPS, reprezentat de CET Govora, plus o bancă (pe post de agent de creditare) cu mare experienţă în afacerile energetice, plus un producător energetic foarte cunoscut pe plan mondial.

Fiecare ar deţine 33% din acţiuni, riscul ar fi împărţit, iar datorită credibilităţii ultimilor doi ar veni şi banii necesari. Timpul de rezolvare al problemei este lung: doi-trei ani de aici înainte.

Oricum, oarecare suport au toate cele trei variante, întrucât au fost depuse deja 14 scrisori de intenţie din partea unor diferiţi investitori în legătură cu acest subiect.

Fără concluzii...

Deci, ce ar fi de făcut? Mai ales că este un exemplu despre ce s-ar întâmpla dacă RENEL este repede reformată, aşa cum dorim cu toţii.

Nu se ştie!

Iar FPS, care s-ar putea trezi şi mai proprietar decât este, a dovedit la masa rotundă, prin opiniile exprimate de către Vasile Rugină, director în cadrul FPS, că nu are nici entuziasm şi nici o viziune clară şi globală pentru rezolvarea unei astfel de probleme. Doreşte şi aşteaptă legi şi acte normative în care să-şi încadreze eventualele hotărâri.

În lipsa acestora, nu ştie ce să facă cu acest caz particular, cum este acum CET Govora, şi cum urmează să devină centralele de energie termică de la Ploieşti şi altundeva prin ţară.

„Este vorba despre un proiect-pilot pentru care n-are nici o vină”, nu-i aşa?

Ce-ar fi făcut un proprietar particular?

Şi-ar fi suflecat mânecile şi ar fi pornit la treabă, ca să nu-i moară afacerea înainte de apariţia legilor. Nu după ureche, cum s-a spus în sală, ci „văzând şi făcând”.

Altfel moare „exemplul” şi dăm tot peste RENEL!

>>

Sursa: Dina Rădulescu/ România liberă, 20 iulie 1998, p. 9.

&&&

<<

Forma de restructurare a RENEL poate păstra metehnele vechii regii

CET Govora este singura producătoare de energie desprinsă din RENEL

Calculele arată că este mai profitabil să fii singur decât cu alții

CET Govora este prima și, până acum, singura unitate producătoare de energie electrică și termică ce s-a desprins din RENEL, devenind, de la sfârșitul anului trecut, societate comercială pe acțiuni. În cadrul unei mese rotunde, reprezentanți RENEL, FPS, parlamentari, profesori universitari și energeticieni au dezbătut modalitățile de dezvoltare a producătorilor independenți de energie, în general, și al CET Govora, în special. Cei prezenți au ținut să atragă atenția asupra faptului că restructurarea regiilor, inclusiv a RENEL, s-a început prea târziu.

„Mă așteptam ca programul de reformă să fie mai consistent, mai ales că s-a făcut atât de târziu. Singura reformă din domeniu s-a concretizat prin externalizarea Centralei Nucleare de la Cernavodă, care a fost o cerință a Băncii Mondiale, și a Grupului de Studii și Cercetări Inginerești. Rămâne o structură orizontală și verticală care poate prelua vechile metehne ale regiei. De fapt, nu s-a făcut o restructurare reală. În actuala formulă, nu există o competiție corectă între producătorii de energie, pe tipuri de centrale. În ceea ce privește CET Govora, aceasta este supusă unui regim discriminatoriu și neloial: ea este singură, iar ceilalți producători de energie sunt adunați”, a declarat directorul Rugină, din cadrul FPS.

De când a devenit societate comercială, CET Govora vinde energia electrică cu 25% mai puțin decât RENEL

CET Govora a considerat că desprinderea de RENEL este singura soluție pentru menținerea și, apoi, pentru dezvoltarea centralei. CET Govora face parte din categoria producătorilor captivi, în sensul că centrala a fost construită pentru a deservi platforma industrială a orașului Râmnicu Vâlcea, în special Oltchim și Uzinele Sodice Govora, fiind, la rândul ei, dependentă de funcționarea acestora.

În urma desprinderii de RENEL, CET Govora practică tarife cu 25% mai mici decât cele ale RENEL. Prețul mediu al energiei electrice este de 37 dolari/MWh, față de 55 dolari/MWh cât este la RENEL. Prețul practicat de CET este de 44.820 lei/Gcal, față de 74.000 lei/Gcal la RENEL. Pentru două luni, CET a oferit Oltchim un discount de 2 dolari/MWh, în condițiile în care combinatul își plătește facturile la timp.

Pentru dezvoltarea centralei, specialiștii au prezentat trei variante: vânzarea directă a CET-ului la valoarea de piață, care nu va fi prea mare, mărirea capitalului și formarea unei Companii Speciale de Proiect, prin care centrala va fi supusă unei modernizări masive, aceasta fiind cea mai agreată variantă.

La ora actuală, valoarea contabilă a CET Govora este de 20 milioane de dolari, investiția totală preconizată ridicându-se la 221 milioane de dolari. Pentru acest proiect, la FPS s-au depus 14 scrisori de interes, BERD fiind interesată în participarea cu 20% la formarea companiei. Responsabili din cadrul CET Govora au declarat că, din cele 14 firme, vor fi alese două, iar una dintre ele va avea majoritatea, statului român revenindu-i acțiunea de aur. În acest fel, valoarea cotizației părții române la companie va crește.

Legea privatizării permite și vânzarea centralelor electrice

Profesorul Rugină, reprezentantul FPS, a declarat că CET Govora se poate privatiza în conformitate cu Legea privatizării. Acum se discută cu Ministerul Privatizării dacă CET Govora este monopol local.

„CET Govora va fi vândută ca o centrală electrică. Nu va fi un simplu contract de vânzare-cumpărare de acțiuni, ci se va avea în vedere și problema alimentării cu energie electrică și termică a populației și a consumatorilor industriali”, a declarat directorul Rugină.

De altfel, CET Govora a avut un cumpărător, firma italiană Edison, descoperită a fi subsidiară a Montedison, mare firmă de produse chimice, concurentă a lui Oltchim.

În cadrul acestei reuniuni, și reprezentanții altor centrale electrice și-au arătat intenția de a deveni producători independenți de energie.

>>

Sursa: Luminița Moroianu, „CET Govora este singura producătoare de energie desprinsă din RENEL”, Ziua, anul IV, nr. 1273, luni, 20 iulie 1998, p. 6 (Social–Economic).

&&&

<<

Oltchim nu se va închide, ci doar își va reduce activitatea

Oltchim Râmnicu-Vâlcea nu își va înceta activitatea, pentru o lună, cel mult șase săptămâni, așa cum a declarat, vineri, Constantin Roibu, directorul general al combinatului.

Pentru că 67% din producția de energie electrică și termică livrată de CET Govora este destinată Oltchim, în cazul în care s-ar fi oprit activitatea la combinat, și celălalt mare consumator al centralei, Uzinele Sodice Govora, ar fi trebuit să închidă porțile, inclusiv centrala electrică.

„În urma discuțiilor avute, s-a convenit ca Oltchim să consume 36-40 MW, pentru că va intra în revizie parțială. Toată săptămâna se va merge la capacitate normală. În acest caz se va discuta dacă CET Govora va mai putea să ofere reducerea de preț de 2 dolari/MWh, așa cum s-a preconizat”, a declarat Mihai Bălan, director de producție în cadrul CET Govora.

La ora actuală, Oltchim are datorii la centrală de 124 miliarde de lei, după opinia directorului Roibu, și de 150 miliarde de lei, după cum spune directorul Bălan.

Constantin Roibu a declarat că în prezent combinatul lucrează în pierdere anumite produse. Oltchim a pierdut piețe de desfacere din cauza căderii pieței asiatice și a produselor similare arabe și chinezești la jumătate de preț, care au invadat Europa de Vest.

El consideră că economia românească se află în colaps din cauza RENEL, Romgaz și SNCFR.

„Este anormal ca acestea să aibă prețuri atât de mari când nu mai există creștere economică. Singura soluție de ieșire din criză este scăderea prețurilor la cele trei regii”, a declarat Constantin Roibu.

La ora actuală, Oltchim are de încasat peste 650 miliarde de lei și are datorii de 500 miliarde lei.

>>

Sursa: Luminița Moroianu, „Oltchim nu se va închide, ci doar își va reduce activitatea”, Ziua, anul IV, nr. 1273, luni, 20 iulie 1998, p. 6 (Social–Economic)

<<

Premierul, Popescu și Mușetescu au opinii diferite față de vânzarea Oltchim

Adrian Năstase anunță sfârșitul privatizării la kilogram

Abordarea devenită tradițională după 1990, cea în care statul „scapă de industrie” sperând că lucrurile vor merge mai bine, „a dat un faliment imens”, a conchis primul ministru.

Dan Ioan POPESCU și Adrian NĂSTASE

Premierul Adrian Năstase și ministrul Industriei și Resurselor Dan Ioan Popescu au păreri diferite de cea a ministrului Privatizării, Ovidiu Mușetescu, în ceea ce privește privatizarea combinatului Oltchim Râmnicu Vâlcea.

Mușetescu a declarat, ieri, că APAPS va întocmi, în termen de trei luni, o strategie de privatizare coerentă a Oltchim, apreciind că vânzarea societății ar putea fi îngreunată de datoriile care depășesc 5000 de miliarde de lei. Ministrul Dan Ioan Popescu consideră, însă, că o „privatizare grăbită” a Oltchim ar fi o mare greșeală. „Combinatul Oltchim a fost gândit să funcționeze interconectat cu Arpechim Pitești, astfel că, indiferent de forma de privatizare, dacă nu își asigură materia primă, acesta va fi închis”, a explicat Dan Ioan Popescu. În acest context, ministrul Industriei a arătat că, înainte de vânzarea Oltchim, este nevoie de o strategie a petrochimiei românești.

La rândul său, premierul Adrian Năstase a afirmat că abordarea devenită tradițională după 1990, cea în care statul „scapă de industrie” sperând că lucrurile vor merge mai bine, „a dat un faliment imens” în România. „Putem constata că investițiile private au mers mai bine dacă au plecat de la zero, în timp ce privatizarea industriei a însemnat fie transferuri masive de bani în străinătate, fie ocuparea pieței românești de către produse străine similare”, a afirmat șeful Executivului. În acest sens, Năstase a anunțat că, săptămâna viitoare, va face o vizită la sediul APAPS pentru a analiza eficiența procesului de privatizare. „Insist pe nevoia unei strategii în anumite domenii, pentru că, dacă vrem să ne concentrăm doar pe agricultură și să așteptăm să plouă, putem renunța la petrochimie”, a subliniat primul-ministru, care a adăugat că timpul „privatizărilor la kilogram” s-a încheiat.

Cei trei demnitari au fost de acord asupra externalizării activităților conexe ale societății Oltchim, între care se numără o fabrică de conserve și un abator de porci, considerate de șeful APAPS drept „complicații inutile pentru eventualii investitori”.

Pentru acest an, cifra de afaceri a combinatului este estimată la 300 de milioane de dolari. Oltchim estimează, pentru 2002, obținerea unui profit net de 46,7 miliarde de lei. Pentru anul trecut, societatea a raportat o pierdere de 309 miliarde de lei. În 2001, compania canadiană Exall Resources a intenționat să cumpere 53% din capitalul societății Oltchim Râmnicu Vâlcea, dar tranzacția nu s-a încheiat întrucât firma nu a plătit prețul acțiunilor și nu a deschis un cont escrow în valoare de 25 de milioane de dolari.

CET Govora este și nu este de vânzare

Premierul Adrian Năstase a declarat, ieri, la Ocnele Mari, că privatizarea CET Govora nu este o soluție potrivită, ținând cont de faptul că aceasta este singura centrală care alimentează cu energie electrică și termică societățile de pe platforma Oltchim și asigură încălzirea orașului Vâlcea. „Nu consider potrivită privatizarea CET Govora pentru că astfel s-ar ajunge la o situație ciudată: cel care va ajunge să preia centrala va controla Oltchim și celelalte societăți de pe platformă”, a adăugat Năstase. Primul ministru consideră că singura soluție este transferul CET la Consiliul Local, care va asigura funcționarea centralei pentru toate fabricile de pe platformă și pentru termoficarea orașului și a anunțat că Guvernul va lua o decizie în acest sens în perioada imediat următoare.

Autoritatea pentru Privatizare a publicat, la sfârșitul lunii martie, anunțul de vânzare a pachetului de 66,7% din acțiunile societății CET Govora, metoda de licitație aleasă fiind negocierea pe bază de oferte finale, îmbunătățite și irevocabile. CET Govora este cel mai mare producător independent de energie electrică și termică din România.

>>

Sursa: Ioana ȚIGĂNESCU/ „Premierul, Popescu și Mușetescu au opinii diferite față de vânzarea Oltchim. Adrian Năstase anunță sfârșitul privatizării la kilogram”, în ZIUA, 24 aprilie 2002, p. 8.

Râmnicu Vâlcea/ Cenaclul tineretului/ (Anotimpuri / Arcade 1973-1988)

Cenaclul tineretului

(Anotimpuri / Arcade 1973-1988)

1973, septembrie-1974, primăvara - Întâlniri la Tin-Club (Palatul Culturii din Râmnicu Vâlcea). Poezie: George Țărnea, Felix Sima, George Achim, Darie Nei, Adelina Vultureanu. Muzică folk: Lucian Bozdoc & Cornelia Alexandru, Tudorel Brucăr, Mugurel Bunescu și, mai târziu, Dan & Horia Andreică, Laurențiu Mărgineanu. Gazdă: Nell Ciorascu, liderul trupei Lotus, animator Tin-Club. In acel an, 1974, George Țărnea și-a lansat prima carte de poezii: „Testamentele înțeleptului”, ed. Cartea Românească, în foaierul Palatului Culturii, unde funcționa și biblioteca, la parter (împrumut și sala de lectură). Lucian Bozdoc & Cornelia Alexandru i-au cântat Balada mirelui haiduc. Dupa cateva intalniri ale cenaclului fără nume, grupul s-a mutat la Scoala populara de arte unde si-a dat numele Anotimpuri.

1974-1977 – Întâlniri săptămânale (luni) la Școala populară de arte (pe terasă, în sala de deasupra cofetăriei Ursulețul, demolată ulterior). Lecturi din poezia proprie (programate), urmate de comentarii libere, de muzică folk cu poezii ale lui George Țărnea și/sau ale lui Felix Sima, de regulă. Aici apare, în vara anului 1976, istoricul Horia Nestorescu-Bălcești, cu propunerea de a organiza spectacole pentru public. El și Societatea Prietenii muzeului Nicolae Bălcescu, organizau un concurs cu premii pentru liceeni. Vindeau un formular cu întrebari din istoria României, referitoare la Razboiul de Independenta din 1877, la Răscoala din 1907, care urmau să fie aniversate in 1977. Nume noi: Petre Tănăsoaica (sporadic), Dan Boban, Mioara Ohîi, creatori de poezie; Diky Stama și Dan Strâmbu, caricaturiști. Conducerea: George Achim.

Iulian Popescu/ Moştenirea din podul casei socrilor cucereşte Ardealul

„Zilele Oraşului Mediaş” au transformat curtea Muzeului Municipal într-o uriaşă vatră a amintirilor, unde opt echipe s-au întrecut în măiestrie gastronomică în cadrul concursului „Bucătarii Civitas Mediensis 2026”.

Alianţa valorilor reînviază tradiţia străbună

Curtea Muzeului Municipal Mediaş a devenit o arenă a gusturilor datorită unei colaborări de prestigiu. Evenimentul a fost orchestrat de Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere a Ministerului Afacerilor Interne - Filiala Sibiu, Sucursala Mediaş, în parteneriat direct cu Primăria Municipiului Mediaş. Această alianţă instituţională a transformat Zilele Oraşului într-o sărbătoare a patrimoniului imaterial, oferind comunităţii un spectacol culinar de excepţie.

Opt destine culinare pe harta excelenţei

În această competiţie a excelenţei tradiţionale s-au aliniat la start 8 echipe de elită. Fiecare grup de competitori a adus în faţa publicului şi a juriului reţete secrete, pasiune şi dorinţa de a demonstra că istoria gastronomică locală este vie. Printre aceste forţe culinare, reprezentanţii din Vâlcea au reuşit să se impună prin rigoare, poveste şi un respect profund pentru detalii.

Veteranii legii, maeştri ai vetrei vechi

Într-un decor dominat de istorie, echipa din Vâlcea, condusă de colonelul în rezervă Ion Preda şi formată din veteranii: Cristian Truşcă, Constantin Dosan, Marius Gheorghe şi Ion Creţan, alături de soţiile lor, a acceptat provocarea de a găti ca în anii '50. Fără curent electric, fără facilităţi moderne, doar cu răbdare, pasiune şi lemn uscat care trosnea sub ceaune.

Trei ore de foc şi glorie gastronomică

Timp de trei ore, curtea muzeului a vibrat de aromele unei epoci în care mâncarea se făcea pe îndelete, într-o competiţie strânsă organizată de filialele locale ale cadrelor militare în rezervă din Ministerul Afacerilor Interne şi Primăria Municipiului Mediaş, coloneii în rezervă din cadrul Asociaţiei Internaţionale Poliţiştilor Regiunea 1 Vâlcea au reînviat atmosfera satului românesc de altădată. Gătind exclusiv la foc de lemne şi folosind ustensile de o jumătate de secol, vâlcenii au convins juriul de specialişti să le acorde premiul pentru „Cea mai autentică mâncare românească”.

Triumful tradiţiei vâlcene cucereşte Ardealul

Marea atracţie a standului vâlcean a fost însă o adevărată comoară etnografică salvată din uitare. Din Foleştii de Jos, comuna Tomşani, coloneii au adus la Mediaş un ţăst tradiţional şi o oală de pământ veche de peste 70 de ani, recuperate chiar din podul casei bătrâneşti a socrilor lui Ion Preda. În această oală legendară a fiert la foc mic o ciorbă de fasole cu afumătură care a lăsat gura apă vizitatorilor. Alături, sub cupola fierbinte a ţăstului, s-a copt o pâine rumenă, cu coajă groasă şi miez pufos, completată perfect de o tocăniţă de mânzat pregătită la ceaun.

Trofeul autenticităţii a luat drumul Vâlcii

Efortul şi respectul sfinţit pentru trecut au fost răsplătite pe măsură la finalul celor trei ore de foc. Cei trei chefi bucătari care au alcătuit juriul au fost cuceriţi instantaneu de autenticitatea gustului şi de povestea din spatele fiecărei linguri de mâncare. Trofeul pentru „Cea mai autentică mâncare românească” a plecat astfel spre Vâlcea, confirmând că adevărata excelenţă gastronomică nu are nevoie de tehnologie modernă, ci de suflet, tradiţie şi un pic de fum de lemne.

Sursa: Iulian Popescu/ Moştenirea din podul casei socrilor cucereşte Ardealul/ Săptămâna în Oltenia/ 8.06.2026

 Imaginile din colaj una câte una cu descrieri și mai multe informații, la această legătură.

______________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #bucatarie #traditional #mancaretraditionala #traditionalproduct #produstraditional #lapte #mancare #mamaliga #tradițiiculinare

Dumitru Manolache/ Locașul Sfântului Grigorie Decapolitul, în zi de hram/ Ziarul Lumina

Astăzi, 20 noiembrie, Mănăstirea Bistrița din Arhiepiscopia Râmnicului, împreună cu întreaga Ortodoxie românească, îl prăznuiește pe Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, ale cărui sfinte moaște se află în biserica marii lavre vâlcene din 1497. După 518 ani (text din 2015 - n. V.S.) de prezență neîntreruptă în mijlocul credincioșilor români, acest izvor de tămăduiri și viață curățită de patimi vorbește prezentului, cu aceeași vigoare și forță, despre marele și neprețuitul adevăr: am fost, suntem și vom rămâne vii în veac doar în Hristos.



Nimic nu ne reașază mai convingător în logica vieții decât credința. Uneori, pentru a ne regăsi acest sens, trebuie să străbatem deșertul vieții cotidiene, să ne lovim dureros de propriile slăbiciuni, de renunțări benevole și rătăciri, pentru a ne repune pe cale. Pe calea cea bună, dreaptă, fără regrete, fără ezitări, fără renunțări. Poate că aceasta trebuie să fie, cu necesitate, încercarea cea mai teribilă pentru a ne lecui definitiv îndoiala, lenea, ușurința cu care ne înveșmântăm viața, trăirea, crezând că persoana noastră, și numai ea, contează. Poate că toate acestea trebuie îndurate pentru a recunoaște și a mărturisi, simplu, cum o face o doamnă din Timișoara pe care am întâlnit-o la racla Sfântului Grigorie Decapolitul: „Simt nevoia și chemarea lui. Și nu pot să nu vin la întâlnirea cu el. Nu pot!”


Ctitoria Craioveștilor

Mănăstirea Bistrița este ctitoria boierilor Craiovești, de la 1490. Una dintre străvechile vetre monahale vrâncene, s-a ridicat în apropierea peșterii care, după cum spune o tradiție consemnată de Chiriac Râmniceanu, ar fi fost folosită de pustnici încă de pe vremea Sfântului Nicodim de la Tismana. Din acele timpuri datează și cei trei castani, plantați ca sursă de hrană pentru comunitatea cenobitică de aici de către Sfântul Nicodim de la Tismana, copaci care rodesc și astăzi în poienița din fața bisericuței bolniței (1520), singura clădire care se mai păstrează din ctitoria inițială. În 1497, marele ban Barbu a adus de la Constantinopol moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul (790-842), originar din Decapolia Asiei Mici, mare apărător al dreptei credințe împotriva ereziei iconoclaste. Tradiția a reținut un fapt deosebit, referitor la prima minune pe care a săvârșit-o sfântul. Într-o călătorie pe care a făcut-o la Constantinopol, Barbu Craiovescu a aflat în casa unui demnitar turc moaștele sfântului, pe care le-a cumpărat cu greutatea lor în aur. Sfintele moaște au fost puse pe un taler al unui cântar, iar pe celălalt, galbenii. Sfântul nu s-a lăsat însă prețuit în bani, și făcându-și trupul foarte ușor, Barbu Craiovescu a plătit doar jumătate de traistă de galbeni. Indignat că a pierdut posibilitatea unui câștig substanțial, turcul ar fi spus: „Uite, vezi, creștin la creștin trage!” Acesteia se adaugă alte și alte minuni făcute de sfântul mare mijlocitor al rugăciunilor celor care îi cer ajutor. Și încă un fapt: singur a hotărât unde să-i fie așezat trupul nestricăcios: la Mănăstirea Bistri­ța. Acolo s-au oprit caii și carul în care se afla purtată racla sa, nemaivoind să meargă mai departe. Doar o singură dată, în 1765, în timpul marii epidemii de ciumă, a ajuns la București, a salvat capitala de molimă, după care s-a reîntors la Bistrița.
Voievozii vremurilor - Sfântul Neagoe Basarab, Șerban Cantacuzino, Sfântul Constantin Brâncoveanu, Grigore Brâncoveanu, Gheorghe Bibescu, Știrbei Vodă - au adăugat marii ctitorii craiovene obolul lor de recunoștință și prețuire adus sfântului. Aici a fost tipărit primul „Liturghier“ slavon de către egumenul Macarie; Sfântul Neagoe Basarab, format la școala bistrițeană, a redactat celebrele sale `Învăță­turi...~ către fiul său Teodosie, ieromonahul Mihail Moxa tipărește la 1640 „Pravila de Govora”, pentru ca la 1683 Sfântul Constantin Brâncoveanu să dăruiască marele policandru cu ouă de struț, obiecte de cult, cărți liturgice și clopotul de 800 de kg, care se păstrează și astăzi.
În 1948, mănăstirea a devenit obște de maici, iar după celebrul Decret 410 din 1959 a fost desființată. În 1984, a început un amplu proces de revigorare monahală, sub grija vrednicului de pomenire Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, proces ce s-a consolidat și care se dezvoltă și în prezent, sfânta mănăstire devenind un puternic centru spiritual și cultural al țării.

Chemarea degrabă a sfântului

Spre acest loc, la zi de mare praznic, la ceasuri de cumpănă, la vremuri tulburi, ajungem noi, cei care, aducându-ne aminte de sfinți și de Dumnezeu, le cerem ajutor și mângâiere. Unii primim, alții nu, după cum ne sunt credința și purtarea. Și dacă putem să rostim și noi, precum doamna Alma Stoica, din Timișoara, „îl cunosc pe Sfântul Grigorie Decapolitul de zece ani. El m-a tămăduit de boala sufletească și trupească și, de câte ori simt nevoia și chemarea, mai ales de ziua lui, nu pot să nu vin la întâlnirea cu el. Nu pot!”, atunci înseamnă că ne-am reașezat convingător în logica vieții. Și că ne-am redobândit sau ne-am reînnoit credința. Așa vom putea apoi, poate însoțiți de maica Gherasima, ghidul mănăstirii, cea care cu ascultare din partea maicii starețe Anastasia ne va însoți, să descoperim, pas cu pas, viața obștii celor 65 de maici, slujirea celor doi preoți, Spiridon și Maxim, atelierele de pictură, sculp­tură, broderie și de confecționat veșminte preoțești, frumusețea vieții în Hristos, peștera pustnicilor și celelalte taine și fapte ziditoare ale locului.

Într-o zi de toamnă nesperat de luminoasă, ne-am bucurat de toate acestea la Mănăstirea Bistrița, unde am alergat și noi la întâlnirea cu Sfântul Grigorie Decapolitul.

„Praznicul sfântului nostru este un eveniment important pentru mănăstire. Noi, maicile, îl simțim ca pe un părinte. Fiindu-ne permanent alături, îi spunem ofurile, durerile, îi cerem ajutorul și-i simțim în mod vădit ocrotirea în tot ce facem. La sfântul nostru vin foarte mulți oameni, din foarte multe locuri, cu foarte multe probleme și-i cer ajutor. Și el ajută, vindecă. Mai ales pe cei demonizați și pe cei bolnavi de epilepsie. Ajută tuturor după trebuință și după credință. În aceste vremuri agitate și tulburi, lucrarea moaștelor lui este dovada vie că există sfințenie și minuni ce nu pot fi tăgăduite. Prezența sfintelor moaște îi întărește pe credincioși, iar minunile pe care le săvârșesc nu pot fi contestate, chiar și într-o societate care se secularizează rapid. Până și dramele și tragediile care ni se întâmplă, Dumnezeu le îngăduie doar pentru ca noi să ne întoarcem la El. Pentru că Dumnezeu urmărește nu pierderea păcătosului, ci întoarcerea lui și să fie viu. Oricât ar rătăci, omul tot la Biserică se întoarce. Sufletul lui nu-și uită obârșia divină”, ne mărturisește maica Gherasima, care ne-a însoțit în cele mai tainice locuri ale lavrei și în măruntaiele peșterii Sfântului.

Bisericuțele din peșteră

Sfântul Grigorie nu a locuit în peștera de deasupra mănăstirii. Locul a servit pentru adăpostirea moaștelor lui la vreme de restriște. După ridicarea lavrei, sfintele moaște au fost puse de­seori în pericol din cauza turcilor. De aceea, călugării au ales adâncul ca loc de tăinuire a lor. Și tot acolo, unii dintre ei au rămas să ducă viață retrasă. Așa au apărut și cele două locașuri de rugăciune din măruntaiele pământului. Mai întâi Ovidenia, în secolul al XV-lea, apoi Schitul „Sfinții Arhangheli”, în secolul al XVII-lea. Primul este ctitoria ieromonahului Macarie, egumen al mănăstirii (1494-1594), ales ulterior Episcop al Râmnicului și mitropolit de către Sfântul Neagoe Basarab.
„În Biserica Ovidenia, călugării au săpat o tainiță în care ascundeau racla cu moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul. Secretul acesta nu-l știau decât starețul și ucenicul său. S-a întâmplat într-o perioadă ca ei să fie uciși de turci, și nimeni să nu mai cunoască tainița. Vreme de o sută de ani nu s-a mai știut de moaștele ascunse acolo. Dar sfântul s-a arătat în vis unui călugăr, pe care l-a chemat să-l scoată și să-i așeze trupul în biserica mănăstirii. Acest locaș din peșteră nu a fost niciodată descoperit de turci, în timp ce cel de-al doilea a fost incendiat în două rânduri. Tradiția spune că Sfântul Grigorie însuși proteja locul în care îi erau adăpostite moaștele, fie acoperindu-l cu pânză de păianjen, fie orbindu-i pe profanatori. Se spune că ieromonahul Ilarion, unul dintre viețuitorii din peșteră, a fost prins la un moment dat de turci și silit să spună unde se află moaștele. El a refuzat însă, iar turcii l-au aruncat în prăpastia de sub gura peșterii. Dar Sfântul Grigorie l-a ajutat să supraviețuiască, monahul rămânând agățat în crengile unui copac, de unde l-au ridicat fra­ții. În Bisericuța Ovidenia este înfățișat ieromonahul Macarie. Iar icoana Maicii Domnului pictată aici este făcătoare de minuni. O fetiță surdomută a vorbit pentru prima oară în fața ei, spunând: #Mamă, ce bine este să fim aici!$“, ne relatează maica Gherasima.
Schitul „Sfinții Arhangheli” este amplasat în dreptul deschiderii mari a peșterii și a fost ctitorit de către Mitropolitul Teofil, la 1633. Pictura grav avariată de umezeală și de unii iresponsabili care și-au scrijelit numele pe chipurile sfin­ților păstrează totuși frumu­se­țea și duhul neștirbit al locului. Printre chipurile sfinților de pe pereți se întrevăd și cele ale arhiman­driților Ștefan și Grigorie și ale altor doi călugări neidentificați.

Pustnicii vremurilor trecute care viețuiau în peșteră pătrundeau în ea coborând de pe muntele Buila-Vânturarița cu ajutorul unui scripete. Pentru că era foarte periculos acest drum, s-au rugat lui Dumnezeu să le dea o sursă de apă în peșteră. „La rugăciunea lor, a izvorât apă din stâncă. Acest izvoraș este viu și astăzi, are apă nestricăcioasă, ca agheasma. Dar el se trezește la viață, probabil, numai atunci când noi merităm. De hramuri, se slujește noaptea Sfânta Liturghie în aceste biserici, dar uneori și în unele duminici și alte sărbători, și se creează o atmosferă deosebită, ca în perioada bisericilor primare. În Schitul #Sfinții Arhangheli$, se mai păstrează o singură chilie. Iar ultimul pustnic care a locuit în peșteră a fost Varnava Lasconi, care prin anii ’50 ai secolul trecut a fost izgonit de comuniști”, ne mai spune maica Gherasima.

În peșteră, am gustat din căușul plin ochi cu apă din care au băut pustnicii de demult, văzând în această îngăduire semnul acceptării și iertării neputințelor noastre. Când am ieșit la suprafață, soarele încingea covorul de frunze arămite, iar de undeva, din adâncul peșterii, răzbătea până la noi cântare de acatist: „Sicriul unde zace cinstitul și mult pătimitul tău trup ne izvorăște nouă daruri de minuni, părinte Grigorie, sfințind sufletele și trupurile noastre, ale celor ce ne îmbogățim cu tine, folositor și fierbinte sprijinitor avându-te...”

Sursa incl. pentru poză: Dumitru Manolache/ Locașul Sfântului Grigorie Decapolitul, în zi de hram/ Ziarul Lumina/ 20 Noiembrie 2015 - în original la această legătură.

,,RÎMNICU-VÂLCEA/ Pace, tinerețe, rock”/

<<

În luna noiembrie 1984, la Rîmnicu-Vîlcea, într-o Sală a sporturilor arhiplină, a avut loc a doua ediție a Festivalului-concurs „Constelații rock '84“, avînd ca generic „Tinerii lumii doresc pacea“. O manifestare amplă, tinerească, pusă sub semnul entuziasmului, unica de acest fel din țară (la o asemenea scară) în absența – deocamdată cel puțin – a competițiilor „Club A“ (care a marcat patru ediții remarcabile și apoi a dispărut) și de la Costinești (cu o singură, foarte reușită, ediție).

La ediția 1983, Marele Premiu revenise, să ne amintim, originalei formații conduse de compozitorul de muzică de film și teatru Mircea Florian, Florian din Transilvania (formația sa, alcătuită din „dubași ceterași, fluierași și alți chitarozi“ a susținut la ediția actuală un recital), grup – totuși! – bucureștean; Premiul pentru creație – tulcenilor de la Accent (și ei au fost chemați să-și confirme distincția printr-un recital), iar cel pentru interpretare altui grup bucureștean, Krypton.

Gheorghe Constantinescu în Biblioteca Virtuala a Autorilor Valceni/ #bvaav și #memoriavalceana

La hyperlinkurile din spatele fiecărui titlu de mai jos pot fi accesate lucrările autorului #GheorgheConstantinescu, începând cu cele mai recente și continuând cu volumele publicate din 2014 încoace, reunite acum în cadrul proiectelor #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni/ #bvaav și #memoriavalceana:

• Gheorghe Constantinescu – Rătăcit printre gânduri și amintiri 
• 
  
• Gheorghe Constantinescu – Sub povara crucii
• 
  
• Gheorghe Constantinescu – Satul Mădulari, martor al devenirii mele
• 
  
• Gheorghe Constantinescu – Monografia comunei Cernișoara în Enciclopedia Județului Vâlcea, vol. III. Așezările rurale
• 
  
• Gheorghe Constantinescu – Gânduri, amintiri... vise și trăiri
• 
  
• Gheorghe Constantinescu – Călător prin viață

Buridava romană de la Stolniceni/ Vâlcea

#Buridava romană de la #Stolniceni
viața de după #retragereaaureliană, relevată de descoperirile arheologice ,,la cald” din anii '70
#urmașiiRomei și ai localnicilor (#daciiliberi, în speţă carpii din răsărit, împreună cu populaţia daco-romană rămasă pe loc) continuă să locuiască în aşezare
la sf. sec. III şi înc. sec. IV e.n., încăperile mari ale termelor sînt redimensionate cu ziduri despărţitoare, legate cu pămînt podeaua din opus signinum (un mortar cu cărămidă pisată) e lipită cu lut
pentru că în vechile terme şi în locuinţele din zid (pavate cu mozaic, realizat din mici pişcoturi) nu mai încăpea toată comunitatea, se mai construiesc, în apropiere, bordeie...
>> completare resurse #memoriavalceana anterioare<<

<<
Cercetările arheologice ne pun adesea în faţa unor importante surprize ştiinţifice, necunoscute izvoarelor şi monumentelor sculpturale rămase din antichitate. Este cazul cu reconstituirea desfăşurării războaielor duse de romani pentru cucerirea regatului lui Decebal, evenimente slab cunoscute datorită istoricului Cassius Dio şi interpretării reliefurilor Coloanei lui Traian.

Pe malul Oltului, în faţa giganticului combinat de produse sodice „Govora”, s-a deschis de mai mulţi ani un şantier arheologic, pe locul unde a fost Buridava, tîrg al Buri-lor daci (Buridavensilor - n. V.S.), mai apoi importantă aşezare romană (satul Stolniceni, com. Rîureni, jud. Vîlcea). Cîmpia ce se întinde de aici pînă la bariera sudică a oraşului Rîmnicu Vîlcea, se cunoaşte de veacuri sub denumirea de Cîmpul Rîurenilor sau Cîmpul lui Troian, fiind renumită prin bîlciurile anuale. În afară de drumul cel mare al Oltului, se mai leagă la Rîureni numeroase căi de comerţ, venite din regiunile deluroase argeşene şi vîlcene. Din vremea dacilor se aduceau pe cîmpia de la Rîureni, bolovanii de sare extraşi de la Ocnele Mari, ca să pornească cu carele spre Dunăre, sau cu plutele pe Olt.


La Buridava, săpăturile arheologice au identificat un castru roman, o mare clădire destinată unui comandant, o instalaţie de băi, diferite clădiri publice şi particulare, cuptoare de olari daci şi romani ş.a. Marea noutate a cercetărilor sînt însă numeroasele cărămizi şi ţigle marcate cu ştampilele legiunilor I Italica, V Macedonica şi XI Claudia; apoi cu ale unor trupe auxiliare: Cohors II Flavia Bessorum, Pedites Singulares şi Cohors IX Batavorum. Cu excepţia ultimei, toate aceste unităţi militare făceau parte din armata guvernatorului Moesiei inferioare (nordul Bulgariei). O altă trupă a acestei provincii, menţionată ca fiind prezentă la Buridava, de un papirus egiptean, era Cohors I Hispanorum veterana. Cu ajutorul monedelor şi al unor indicaţii stratigrafice, s-a putut stabili că aceste trupe veniseră în acel loc, la începutul secolului II e.n.

Pentru a se lămuri concentrarea la Buridava a atîtor efective militare (de circa 20 000 luptători) şi calitatea comandantului lor suprem, ne ajută ştampilele cu Pedites Singulares. Era „Garda Pedestră”, de cca 300—500 oameni, ataşată unui guvernator de provincie. În cazul de faţă, este cel din Moesia inferioară, ale cărui trupe apar aici, într-o vreme cînd Dacia nu era încă constituită ca provincie romană. Corpul de gardă Pedites Singulares îl urma peste tot pe guvernator. Cel de la Buridava a staţionat mult timp în acest loc, fiindcă participă la construcţii locale.

Nu încape îndoială că guvernatorul Moesiei inferioare, în calitatea sa de comandant suprem al unor grupe de armate, îşi stabilise cartierul de comandă pe Cîmpul lui Troian, de unde pregătea o însemnată acţiune militară. Şederea lui la Buridava a avut loc în perioada dintre cele două războaie (103—104), după care, împreună cu Traian a pornit asupra dacilor pe valea Oltului carpatic.

Pacea încheiată după primul război (101—102) nu era respectată nici de daci şi nici de romani. Primii sufereau cu greu pierderea din trupul Daciei a Banatului, Olteniei şi Munteniei, iar ultimii se gîndeau numai la aurul din Transilvania. Decebal a trecut primul la represalii, iar romanii i-au răspuns cu intense pregătiri de război. Guvernatorii din cele două Moesii şi-au masat trupele pe malurile Oltului pînă la Turnu Roşu, au controlat pasul Surduc de pe Jiu şi au ţinut ferm în mînă „Poarta de Fier” a Transilvaniei. Podul ce zidea Apollodor, la Drobeta, era un cui înfipt în inima lui Decebal. Guvernatorul din Moesia inferioară — pare-se cel mai ameninţat — îşi fixase cartierul de comandă în gura defileului Oltului. Pe malul rîului, zidise numeroase castre înţesate cu trupe de elită. Printre acestea ridicase la 18 km nord de Buridava, lîngă actualul sat Sîmbotin, cetatea Castra Traiana, nume dat în cinstea împăratului care avea deja pregătit în acest loc cartierul său de comandă. După ce împăratul a trecut Dunărea cu grosul forţelor pe podul lui Apollodor, a străbătut Oltenia pînă la Buridava şi Castra Traiana, de unde, în fruntea unei puternice coloane, a atacat Sarmizegetusa dacică dinspre est.

Toponimicul românesc de azi, Cîmpul Troian (sau „al Troianului”), trebuie acceptat ca o moştenire din cel roman Campus Traiani. În limba latină, campus însemna cîmp-cîmpie, dar avea şi înţelesul de „tabără militară” (expl. Campus Martis, Campus Betriaci). Cît priveşte antroponimul Troianus, el reprezintă forma populară (vulgară) a numelui lui Traianus. Forma Troianus apare înregistrată de către unele inscripţii provinciale şi neoficiale. Pe Cezarul său îl numea astfel şi călăraşul Tiberius Claudius Maximus, atunci cînd afirmă că a adus capul lui Decebal „împăratului Troianus, la Ranisstorum” (vezi Magazin din 23 dec., 1970). În cazul nostru, Troian nu are nimic de-a face cu cuvîntul slav troian, ce însemnează „val de pămînt”, „brazdă” etc. Pe cîmpia Rîurenilor nu s-au ridicat asemenea obstacole militare, fiindcă rolul lor era suplinit de cursul Oltului. Mai amintim şi faptul că în vechile tradiţii populare româneşti, numele cuceritorului Daciei se rostea Troian, şi numai prin cronicarii cunoscători ai limbii latine s-a încetăţenit forma curentă de azi, Traian.

În concluzie: toponimicul românesc Cîmpul lui Troian este o moştenire a latinescului Campus Traiani, adică „Tabăra lui Traian”, rezultată din concentrarea pe acel loc a forţelor puse sub ordinele cuceritorului Daciei, în anul 105 e.n.

Aceeaşi importantă funcţie strategică a deţinut-o Cîmpul Troianului şi în timpul revoluţiei de la 1848. Acum 125 ani, Gheorghe Magheru, căpitanul-general, îşi orînduise tabăra pandurilor săi pe locul unde fusese şi a lui Traian — fără să ştie de aceasta. Sprijinit pe codrii şi văile din jur, Magheru se pregătea să facă faţă armatelor turceşti şi ţariste, care invadaseră ţara. Presiunile diplomatice străine şi sfaturile unor capi ai revoluţiei l-au silit pe Magheru să-şi dizolve tabăra, prea slabă pentru a face faţă oştilor duşmane.

Prin urmare, Cîmpul Troianului a avut un dublu rol istoric în trecutul neamului românesc, în anii 105 şi 1848, deci la naşterea şi redeşteptarea poporului latin din culmile Carpaţilor.

Sursa: <<TABĂRA LUI TRAIAN DE PE MALUL OLTULUI>>/ prof. univ. dr. docent Dumitru TUDOR, revista Magazin nr. 823/ sâmbătă 14 iulie 1973.

Notă-detaliu interesant pentru Vâlcea: articolul este una dintre primele încercări de a lega explicit toponimul „Câmpul lui Troian” de la Râureni de Campus Traiani, adică de presupusul cartier general al lui Traian înaintea campaniei din 105–106. Interpretarea lui Dumitru Tudor a fost foarte influentă, deși unele concluzii au fost nuanțate ulterior (de cercetări arheologice mai recente).


&&&

Castrul de la Buridava,
o fortăreaţă a Oltului

• Descoperirea unor terme romane, printre cele mai mari pe teritoriul Daciei
• După retragerea autorităţilor romane, aşezarea e locuită în continuare de daco-romani şi de dacii liberi veniţi de la est de Olt

Pe malul drept al Oltului, la Stolniceni, la o depărtare doar de 9 km de Rîmnicu-Vîlcea, a fost scoasă la lumină cea mai importantă aşezare civilă romană din zona sud-carpatică. Superlativul folosit se referă nu numai la dimensiunile construcţiilor. Pentru cel ce va păşi în incinta aşezării, coborînd în timp... vreo mie opt sute de ani, pînă către începutul sec. II e.n., impresionante îi vor apărea termele, cu ingeniosul lor sistem de încălzire, cu frumoasele căzi, una semicirculară, alta rectangulară, cu pereţii încăperilor vopsiţi în roşu pompeian. Culoarea este bine păstrată, în pofida timpului şi a permanentei umezeli. Cît despre standardul de viaţă al romanilor, aici avem o mărturie în plus la ceea ce se cunoaşte. Castrul era în apropiere, la vreo 400 de metri mai la sud.

Săpăturile mai ample au început în 1971, sub conducerea arheologului dr. Gheorghe Bichir, în colaborare cu Muzeul judeţului Vîlcea. Anterior, profesorul Dumitru Tudor făcuse o serie de sondaje, indicînd existenţa unor terme mici. Dr. Gh. Bichir descoperă însă termele care, alături de cele de la Micia, se numără printre cele mai mari de pe teritoriul Daciei, iar cele două căzi descoperite sînt, pînă la ora actuală, unice.

Dar s-au scos la lumină nu numai încăperile termelor, cu caldarium, cu frigidarium, cu bazinele de apă, conductele, canalul de scurgere şi pilele de susţinere ca şi acel prefurnium (cuptorul), dar şi monede de la Traian şi Hadrian, vase de ceramică, vase de sticlă şi cărămizi purtînd însemnele legiunilor romane care au staţionat aici şi au construit (legiunile: I Italica, a V-a Macedonica, a XI-a Claudia; cohortele: I Hispanorum, Flavia Bessorum ş.a.). Drumul roman trece pe la vest de castru, urcînd de la Dunăre către Dacia superioară.

— „Da, aici este castrul de la Buridava, amintit în itinerariile antice“ — îmi spune dr. Gh. Bichir, subliniind că e Buridava din epoca romană, spre deosebire de Buridava din epoca dacă, considerată a fi la Ocniţa, deci mai la vest. Prima făcea parte din sistemul de apărare al provinciei Dacia inferior, cunoscut sub numele de Limes Alutanus (fortificaţia Oltului). „În aceste denumiri avem o dovadă a continuităţii dacice, căci şi Buridava şi Alutanus sînt denumirile dacice preluate de romani. Dar nu sînt singurele dovezi descoperite aici. Săpăturile de la Stolniceni demonstrează prezenţa alături de romani a populaţiei autohtone. Mărturie stau vasele tradiţionale dacice modelate cu mîna care, sub influenţa puternică a romanilor, încep să fie lucrate la roată (căţuia dacică, vasul-borcan)“.

Şi tot în săpăturile făcute la Stolniceni apare cu pregnanţă viaţa de după retragerea autorităţilor romane din anul 271. Dacii liberi, în speţă carpii din răsărit, împreună cu populaţia daco-romană rămasă pe loc, continuă să locuiască în aşezare la sfîrşitul sec. III şi începutul sec. IV e.n. Încăperile mari ale termelor sînt redimensionate, făcîndu-se ziduri despărţitoare, legate cu pămînt, podeaua din opus signinum (un mortar cu cărămidă pisată) e lipită cu lut şi, pentru că, evident, nu încăpea toată comunitatea în terme şi în locuinţele făcute din zid (pavate cu mozaic, realizat din mici pişcoturi), se mai construiesc în apropiere bordeie.

— „Aceste mărturii obiective de locuire infirmă afirmaţiile unor cercetători după care teritoriul Daciei după retragerea autorităţilor romane a fost ocupat de goţi (populaţie de origine germanică)“ — îmi spune arheologul Bichir.

Frumuseţea vestigiilor, interesul pe care-l poate suscita chiar în rîndul nespecialiştilor, justifică restaurarea monumentului şi amenajarea unui muzeu.

— „Am construit şi o casă cu două încăperi în incinta şantierului, în care, după terminarea cercetărilor, să se organizeze o expoziţie cu cele mai reprezentative obiecte descoperite aici“.

Dr. Gheorghe Bichir este responsabilul coordonator al cercetărilor arheologice de pe toată valea Oltului şi, în această calitate, ne-a mărturisit:

— „Amenajarea hidroenergetică a Oltului a impus arheologilor obligaţia de a cerceta cu atenţie ambele maluri ale rîului, ceea ce a dus la identificarea a peste 150 de obiective arheologice, începînd din paleolitic şi pînă în epoca medievală. Multe dintre ele reflectă direct perioada de formare a poporului român. De unde şi datoria noastră de a contribui la păstrarea acestor monumente care vorbesc despre originile poporului nostru“.

Sursa: <<DESCOPERIRI ARHEOLOGICE/ Castrul de la Buridava, o fortăreaţă a Oltului>>/ CATINCA MUSCAN, revista Magazin nr. 1001/ sâmbătă 11 decembrie 1976.

>>

Notă despre un detaliu foarte interesant: în 1976, Gheorghe Bichir susţinea explicit că Buridava dacică se afla la Ocniţa, iar Buridava romană la Stolniceni, interpretare care a rămas în linii mari acceptată şi astăzi. De asemenea, articolul este una dintre primele prezentări de popularizare a descoperirii marilor terme romane de la Stolniceni, considerate atunci printre cele mai mari din Dacia.


&&&

Imaginile din colaj una câte una cu descrieri și mai multe informații în conexiune - la această legătură.


___________
#limesalutanus #valeaoltului #daciaromana #Buridava #Arutela #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #UZPR #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #arheologie #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #CastreRomane #ImperiulRoman #bvaav

Rolul mănăstirilor în ,,Istoria Igienei în România”

În ţerile române, bisericile şi mănăstirile sunt în general mai vechi decât oraşele. Înainte de a studia modul de alimentare cu apă a satelor şi oraşelor, trebue să cercetăm modul după care bisericile şi mănăstirile şi-au procurat apa necesară în timpul năvălirilor inimice, când au servit de adăpost locuitorilor refugiaţi în incinta lor.

B. P. Hasdeu spune că până la Alexandru Basarab (1310—1364) au fost în ţară numai biserici, nu şi mănăstiri. Deja bisericile vechi de mir au fost înconjurate cu ziduri, având în incinta lor câte un puţ ori izvor, pentruca în caz de invaziune duşmană să poată servi ca refugiu. Biserica Bucur din Bucureşti, fundată ca bisericuţă de lemn, înainte de a fi acest oraş capitală, edificată de zid de Mircea Vv. Basarab în a. 1416, este aşezată pe o movilă care fusese întărită ca punct de apărare. (Pantazi Ghica).

Ca exemplu mai dăm una din bisericile cele mai vechi, cea din Câmpulung, zidită de Alexandru Basarab ca biserică de mir, iar mănăstirea s'a clădit de fiul său Radu Negru Basarab, 1373—1384 (B. P. Hasdeu). Mănăstirea Câmpulung a fost înconjurată cu două ziduri înalte, tari, formând două curţi concentrice; la spatele mănăstirii curge Râul-Târgului; o portiţă în zidul înconjurător ducea spre râu, dar înlăuntrul curţii interioare avea un puţ adânc vechiu, zidit cu piatră.

În Moldova avem ca exemplu al unei biserici de mir întărite cea din satul Şcheia pe malul Şiretului, fundată de Ştefan cel Mare în 1486 (C. Istrati), şi dintr'o epocă mai înaintată, dela finele evului mediu, una din cele două biserici catolice din Cotnari, despre care zice N. Iorga, după Remondi, că eră zidită de piatră, că în a. 1636 eră bine fortificată, înconjurată cu lemne groase bine legate, astfel că biserica cu cimitirul constituiau un castel.

Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara (VII)

— urmare din 14 mai 2026 —

apostolatul în virtutea Jurământului lui #Hipocrate, în Vâlcea anilor '60
inevitabil, memorialistică provocatoare (și) de profunde introspecții/ întrebări (fără răspuns?)
Ah, voi sănii! Şi voi, cai, voi, cai!/ Numai dracul v-a scornit, mişelul!/ Peste stepă,-n goană, cu alai,/ Rîde pîn’ la lacrimi clopoţelul... toate par aidoma versurilor lui Serghei Esenin; numai stepa nemărginită lipseşte...
De cum vine, doctorul Petria o întreabă pe Silvia: — Ce părere aveţi despre circumscripţia Racoviţa? Silvia, care nu înţelege imediat despre ce e vorba, vrea să se lămurească: — De ce? — Fiindcă, reia medicul-şef, dacă mai doriţi să vă transferaţi în raionul nostru, veţi fi titulara ei de la 1 ianuarie 1962...

Duminică, 17 decembrie 1961

M-am sculat azi dis-de-dimineaţă şi, pentru a nu pierde Rata, plec din vreme spre dispensar. Aci mă caută un om voinic, simpatic, cu profil regulat, ochi îndrăzneţi şi dinţi albi, sănătoşi. Mi se recomandă:

— Sînt oficiantul Ion Ceauşilă de la Topolog. Da’ am casa şi copiii în Găujani. Vă rog să-mi aprobaţi şi mie cererea, ca să lucrez la dumneavoastră.

Avînd nevoie de personal, nu-l refuz.

La 7 şi jumătate urc dîrdîind în camionul descoperit şi, din nefericire, aproape gol. Ce ger, Doamne!

Observ nestingherit peisajul care se perindă maiestuos prin faţa ochilor, în goana maşinii. Drumul glodos şi pietros trece pe lîngă Boişoara, printre chei abrupte şi contorsionate. Culmile se ridică în jur, în trepte de amfiteatru. Spectatori ne sînt arborii răzleţi, gîrboviţi de zăpadă. Cerul e ca de sticlă.

Râmnicu Vâlcea: viaţa economică şi socială în secolele XV-XVIII

În secolul al XV-lea,  ca şi în secolul anterior, cultivarea grânelor, pomicultura, creşterea vitelor mari şi mici, albinăritul şi pescuitul reprezentau sectoarele esenţiale ale producţiei.

a) Economia agrară. Informaţiile oferite de documente, ne confirmă faptul că principala ocupaţie a locuitorilor din Râmnicu-Vâlcea în secolele XVI-XVIII, a constituit-o agricultura. Majoritatea locuitorilor posedau loturi de pământ (moşii, ocine), mai aproape sau mai departe de vatra oraşului¹³, pe care se cultivau cereale, în special grâu şi orz.  Episcopia Râmnicului deţinea importante proprietăţi, nu numai în oraş, ci şi în jurul acestuia, precum şi în alte localităţi din judeţ. În secolul al XVII-lea, prin cumpărări, danii şi moşteniri, proprietăţile din Râmnic se extind, cuprinzând loturi pentru cultivat spre Cetăţuia şi Bujoreni - în nord, spre Malul Alb şi Lespezi - în estul oraşului¹⁴. Inventarul agricol continuă să rămână tradiţional, confecţionat pe plan local sau procurat din târgurile judeţului, de la negustorii transilvăneni: sape, săpăligi, coase, seceri, pluguri cu brăzdar de fier¹⁵.

Pomicultura şi legumicultura. În jurul Râmnicului, se întindeau numeroase livezi de meri, peri, pruni. Se mai plantau caisul, gutuiul, nucul, fiecare pom fructifer având o pondere însemnată în alimentaţia locuitorilor. Aşa cum mărturisesc documentele timpului, în grădinile din vatra satelor, care, mai târziu, vor intra în componenţa oraşului, se cultivau legume şi zarzavaturi şi se sădeau pomi fructiferi¹⁶.

#ConstantinMateescu în #bvaav/ #PlecareaGeneralului

#ConstantinMateescu în #bvaav
#PlecareaGeneralului (2) — #operăliterară care ,,bate filmul”
pasaje memorabile, parțial autobiografice, cu amestec rar de #literatură, #psihologie, #decoristoric și #atmosferacinematografica (#decadență, #memorie, #melancolie, #mister)
«dacă aş fi acceptat propunerea bătrânului poate că astăzi aş fi fost ambasador la Tokio sau New Delhi sau poate chiar ministru de externe, dar nu-ţi alegi tu singur drumul, sau nu întotdeauna, eşti dus de val, manipulat de mecanisme oculte, subterane, iar eu mi-am respectat întot­deauna crezul de a nu plânge pe umerii trecutului...»
«...am construit această ficţiune, ce venea în întâmpinarea speranţelor sau mai degrabă iluziilor pe care mi le făcusem despre tata, după o noapte chinuită de coşmaruri... cu o zi înainte sunasem la uşa unui apartament din Balta Albă îmi deschisese o cuconiţă cu mutră de şobolan de casă... era ostilă... a rămas descum­pănită stătea în prag înfiptă bine pe picioare, decisă să nu cedeze nici un pas după mai multe clipe de nedumerire şi-a revenit, ba chiar a încercat un zâmbet... „Păi dragă domnule, eu domiciliez aici de zece ani şi mă gândesc că trebuie să fie vorba de amanta generalului ce a locuit apartamentul înaintea mea. Dacă doreşti, o poţi găsi la Sfânta Vineri...”...»


&&&


<<Cine n-a văzut o înmormântare fastuoasă ar trebuie să mi se adreseze mie, sunt în măsură să-i dau toate detaliile, fie ele lipsite de semnificaţie, deşi a trecut destulă vreme de la decesul subit al generalului într-un spital de la Şosea, în urma unui neaşteptat atac de cord. Spun neaşteptat fiindcă tata nu fusese niciodată suferind, dacă exclud acele luni când se întorsese în Târg, rănit la umăr în luptele din munţii Tatra.

Sorin Oane/ #PoveștileRîmnicului: Prima poveste medievală a orașului nu este despre Mircea cel Bătrîn

#AtestareRâmnic/ #Buridava 150 d.Hr. / argumente #SorinOane

«prima poveste medievală a orașului nu este despre #MirceacelBătrîn»...
dovada descălecatului ardelean: #BisericaSfDumitru
,,paradoxal”, lăcașul de cult ortodox, franciscan la origine, este situat chiar lângă Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea...
...orașul care își aniversează astăzi atestarea ,,oficială” - 20 mai 1388

Dovada descălecatului ardelean: Biserica „Sf. Dumitru”. Biserica „Sf. Dumitru” este cea mai veche clădire pe care o putem atesta în oraș. Ea este dovada startului ardeleanesc al orașului, inclusiv al unui posibil desant catolic în zonă. Preotul rîmnicean Melete Răutu susține clar ideea că Biserica „Sf. Dumitru” ar fi fost întemeiată de franciscani... în timpul invaziilor bulgarilor catolici (sec. XIII) — se referă la Asănești. Adică știa ceva despre începutul catolic al bisericii. (250) Biserica are o evidentă problemă de datare, iar pictura interioară nu ne poate ajuta în treaba asta fiind realizată mult mai tîrziu. Pictura nu ne ajută, dar ne ajută în schimb arhitectura bisericii.

Arhitectura inițială a Bisericii „Sf. Dumitru" a fost total diferită de cea a bisericilor ortodoxe și ea aparţine perioadei de tranziție de la stilul romanic la cel gotic, fapt cе sugerează că a fost o biserică construită în ultimele decenii ale secolului XIII. De la început ea atrage atenția prin două lucruri: a) a fost o biserică de zid, fapt absolut fapt absolut remarcabil în condițiile în care asemenea biserici apar în Tara Românească după ce aceasta și-a dobândit independența, în 1330 (251) b) este o biserică hală cu turn vestic. Adică, biserica ori era săsească (catolică adică) (252), ori era românească, dar imita perfect bisericile săseşti din Tara Hațegului. De altfel, Hațegul păstrează cele mai vechi biserici din România. Biserica „Sf. Dumitru" din Rîmnic este aproape identică cu biserica hațegană din Strei, tot de secol XII, construită într-un stil gotic timpuriu. Evident, Biserica „Sf. Dumitru" se aseamănă și cu multe alte biserici din Haţeg.