Felix Sima/ Schițe de portret cu poezie volatilă integral în pdf

Zenovie Cârlugea/ Dosar de scriitor, cu biobibliografie completă (recenzie):

F E L I X S I M A: „SCHIȚĂ DE PORTRET CU POEZIE VOLATILĂ”

(Ed. Kitkom, 2026, 373 p.)

Poetul FELIX SIMA (n. 6 iunie 1949) din Măgura Mihăeștilor de Vâlcea ne trimite „cu o caldă îmbrățișare” lucrarea SCHIȚĂ DE PORTRET CU POEZIE VOLATILĂ (Ed. Kitkom, Verguleasa-Olt, 2026, 374 p., redactor de carte: Carmen-Maria Sima).

Fără vreo lămurire, fără vreun cuvânt-înainte și evitând totodată acoladele encomiastice obișnuite prin astfel de prefețe, Cartea este pur și simplu un „dosar” de scriitor, cu receptarea de la debut până în prezent, grupat, consecutiv, pe decenii: Anii 1968-1979 (debutul editorial), Anii 80, Anii-2000-2009, Anii 2010-2019 și „Anii 2020...”

Următoarele pagini, 363-371, cuprind Bibliografia, din care aflăm că poetul a colaborat la zeci și zeci de publicații periodice din epocă, centrale și locale (de la „Amfiteatru”, „Luceafărul”, „România literară”, „Viața Românească”, „SLAST”, „Arena literară”, la „Tribuna”, „Lamura”, „Portal-Măiastra”, „Rotonda valahă”, „Orizont”, „Mozaic”, „Ramuri”, „Clipa”, „OltART”, „Vâlcea literară”, „Curierul de Râmnic” inclusiv emisiuni de radio și tv ș.a.m.d (peste 60 de reviste).

Este autorul a 26 de volume de poezii (cele mai multe), eseuri, cronici etc.

A debutat în 1978, la Editura Albatros, cu placheta cuprinzând 64 de poezii „Cineva mai tânăr” (în urma concursului din 1977 care i-a adus „Premiul de Debut”) și a continuat cu „Înfriguratul Fierbinte” (”Scrisul Românesc”, 1980, Craiova, 68 p.), „Carte de pământ” (Slatina, 1992), „Ridică-te, negură” (Conphys, Rm. Vâlcea, 1994), „Tu să-mi spui de unde vii/ și ce poezii mai scrii” (versuri, Ed. Conphys, 1994), „Cu un fir de ghiocel/ aș putea să scriu la fel” (Conphys, 1995), până la volumele din anii 2000: „Poezie volatilă” (Ed. Mircea cel Bătrân, Olănești, 2019, 216 p.), „Cartea de la Mihăești” (ed. II, 2021, 320 p.), „Jurnal cu Felix Sima” de Ion Lazu („Mircea cel Bătrân”, 2023, 288 p.), „Poezii. Antologie de autor” (Eikon, 2023, 318 p.), „Ciobanul de la Măgura” (Ed. Intol Press, 2024, 74 p.), „Jurnalul unui fir de om” (Eikon, 2025, 72 p.).

Este prezent în nu mai puțin de 40 de antologii, inclusiv aceea „de autor” din 2023, de la Eikon, și prezent în 32 de ediții alcătuite și îngrijite unele și cu aportul d-sale.

Un portret al poetului Felix Sima l-a făcut regretatul scriitor vâlcean Ion Soare, care-l considera „un copil teribil al metaforei” pe poetul cu siluetă hirsut-hieratică „nepământeană”:

„Cine îl întâlnește prima oară, rămâne uimit sau nedumerit, ca în fața unei ființe nepământene. Pletos și mustăcios, aproape hirsut, are în priviri și în surâs atâta blândețe de copil mare, încât îți vine să-l întrebi: De ce te-ascunzi sub masca asta?

Când vorbește, pune în glas tărăgănări neașteptate, de ardelean rătăcit pe malurile Oltului și întorsături aromate de cuvinte cu iz de cronici și de lume care «vorbește în poezii».

La abordarea unor fapte, lucruri sau ființe neplăcute, zâmbetul său sfios devine dintr-o dată ironie, cu umbre și adieri de sarcasm, ca la mai toți timizii și atunci nu ți se mai pare vulnerabil sau neajutorat.

Iar poezia... Midas al poeziei, Felix Sima creează impresia că tot ce atinge se transformă în vers, un vers asemănător întrutotul creatorului său. Îmbrăcat în haină baladescă, discursul liric al poetului denotă o fantezie extraordinară, aventura sa poetică fiind de o mare bogăție și diversitate.

Copil teribil al metaforei, poetul se joacă tot timpul cu cuvintele, ca un prestidigitator de excepție. Ludicul din poezia sa este, nu mai puțin, o mască ascunzând tragismul existenței unui suflet ingenuu într-o lume ce maculează la tot pasul puritatea și frumosul. Această lume, cu toate luminile și umbrele ei, Felix Sima încearcă să o transpună poetic și, de cele mai multe ori, reușește magistral. Îi transcriem aici o poezie:

Colindăm o noapte-ntreagă

Lumânări și cărți deschise –

Cine vrea să înțeleagă

Are viața lui cu vise...


Creanga ninsă la fereastră

Ne va ține-n cântec rândul

Și urcăm în pomul vieții

Înflorindu-l, respirându-l...”

Încă dinainte de debutul editorial, pe poetul Felix Sima a pariat (deși nesemnat, în ziarul „Orizont” din 12 dec. 1968) publicistul Ioan Barbu, un maestru-veteran al presei vâlcene, care-i publica acolo o pagină cu poezii , precizând că tânărul poet și-a publicat primele versuri în revista școlară „Ramuri vâlcene”, apoi în placheta „Pornire în timp” editată în 1968 sub egida Comitetului Județean U.T.C. Erau remarcate , „prospețimea senzațiilor”, sentimentul candorii și „farmecul naivității jocului de-a oamenii maturi”, fiorul și sensibilitatea unui „poet autentic, cu largi posibilități de afirmare”.

Mai toți publiciștii și criticii literari care au comentat volumele sale, începând cu volumele „Cineva mai tânăr” și „Înfriguratul Fierbinte”, au relevat prospețimea limbajului liric, viziunea unei percepții curate, ingenue a lumii, elanul aproape nichitastănescian de a porni în viață cu pletele-n vânt, ca în poemele din 1968, din ziarul „Orizont” („Lasă-mă, tată, până-n primăvară,/ Voi porni cu murgul, cu durda,/ Cu pletele-n vânt.”), „distilarea superioară a trăirilor”, „ironia” de sentimental refulat, rostirea inspirată de poet „născut” iar nu făcut ca alți congeneri, simțul baladescului țintind inefabilul, grația versului etc. etc. Îi putem cita pe cei care au scris despre volumul de debut: Laurențiu Ulici („amestec de candoare, inconformism, naturalețe și somptuozitate”, „muzicalitate, rafinament prozodic și tropic”, „o înzestrare atât de promițătoare”...), Cornel Regman („nimic datorat bătrânilor la acest poet”, afin cu poezia de după 1965, cu Păunescu, Dinescu, Nichita mai ales, afinități cu specii ca madrigalul, elegia, balada, în noi formulări ale unei stări de spirit trăită intens, obsesiv-cantabil, dramatizat aproape, de gestică esențializat-inefabilă...), Lucian Avramescu („disperări primăvăratice”, poet „fără complexe de naufragiat (...), mâna îl ajută fără greș”, poezia unor motive mitice transfigurate original: „Regina nefericită”, „Frumosul Prinț”, „Pigmalion”, „metafore îndrăznețe”, „versuri disparate <care> sună frumos”, „cartea unui poet matur, de real talent”, „un modern romantic menestrel cu timbrul propriu, printre cei mai interesanți iviți în lirica actuală”...). Ba, un prieten îl considera chiar „ieșit din rânduri, cu cel puțin un pas înaintea celor din generația sa”...

Adevărul este că Felix Sima nu a aderat la programe și confrerii, nici nu a umblat după principiul afirmării „la grămadă”. Omul, așezat ca un muntean sub geană de codru, spirit silvestru, cu auzul adulmecând izvoarele și duhurile pământului natal, și-a urmat drumul lui propriu, neimitând pe nimeni, nepreluând de nicăieri, ci găsind doar în sine energia și puterile unui spirit autentic, care a reușit într-o operă rotundă să se exprime pe deplin.

În acest sens, cităm mărturisirea de pe coperta a IV-a a cărții, de regăsit în recenta „Pasărea din zid” a lui Ion Lazu (Eikon, 2025):

„Nu ne așteptăm la ovații, după cum nici nu ne descurajăm în absența acestora, ci mergem răbdători mai departe. Căci de-ar fi fost să ne nutrim numai din ecouri favorabile, în absența lor de multă vreme am fi putut «rupe pana», vorba Poetului, nu numai eu, ci mai toți condeierii de pe-aici. Nu scrii de voie și pentru amuzament, ci scrii de nevoie..”

Splendidă reflecție pe seama scriptorului care, dincolo de a-și aștepta cu îndreptățire „comentariile”, „validările”, „elogiile”, el își vede de drumul creației sale, cu perseverență asumată și autentică.

Poetul a stat departe de rumoarea laudativă atât de căutată de unii confrați încât însăși ideea de valoare a creației lor devine suspectă, știindu-se cum se trișează prin manevrele criticii de cumetrie și ale adulațiilor de conveniență...

Dacă anii 79-80 sunt aceia ai cărților care l-au afirmat, ca poet din generația tânără de luat în seamă, anii 90 sunt ai așa-numitei consacrări, când poezia lui Felix Sima a fost comentată/ interpretată într-un context mai larg al operei, reliefându-i-se filoanele originalității (Valentin Dolfi, Costea Marinoiu, Al. Popescu-Mironești, Sânziana Tudose, C. Neamțu, Al. Mircescu, Ion Andreiță, Constantin M. Popa, A. Silvestri, Doru Moțoc, Ion Predescu, Dragoș Serafim, Dumitru Raiciu, Petre Tănăsoaica ș.a.).

Se adaugă la aceștia critici și comentatori din deceniul 2000-2009, precum Iuliana Apostol, Florea Miu, Tudor Iosifaru, C. Zărnescu, Gh. Pârja, Marius Popescu, Ion Soare, Valentin Smedescu, Petre Cichirdan, Florea Miu, George Voica, Dumitru Velea, Lucian Ion Marin, Marin Bulugea. Să cităm din „Dicționarul General al Literaturii Române”, vol VI/ L-T (Academia Română, 2007), care remarcă trecerea poetului de la „o poezie inocent-adolescentină, de versificație și tematică rural-tradiționalistă”, la „ludicul livresc, tipic dezinhibiției «generației în blugi»”, situarea „într-un univers lexical al purității, în descendența neoromantismului șaizecist”, „trecerea de la copilărie la maturitate, intrarea în lume, iminența sentimentului erotic”. Sunt reținute câteva „istorioare lirice” (Păpușarul) sau „poeme-joc parodice, cu „poante” optzeciste (Frumosul Prinț). Următorul volum, „Înfriguratul Fierbinte” întreține o „muzicalitate plină de farmec”, având „un elan epopeic” și un „traseu inițiatic”, prin modalități „foarte diferite”, de la „narația simbolică”, la poezia „abstractă, cerebrală, cu miză filozofică”, chiar cu anumite elemente de neomodernism precum în ciclul „Douăsprezece ore ca pădurea”. Cu volume precum „Case de piatră” (1997) și „Poarta Raiului / The Heaven´s Gate” (2000), „Felix Sima revine la formula inițială a simplității – lirică de factură meditativă, vag elegiacă, ulterior naiv-religioasă.”

În 2016, apărea vol. al II-lea dintr-un mai amplu „Dicționar al scriitorilor români contemporani”, coordonat de criticul și istoricul literar Ioan Holban (Tipo Moldova, Iași, 608 p.) din care aflăm datele biografice: născut la 6 iunie 1949 în satul Măgura, com. Mihăești, jud. Vâlcea, Felix Sima este al doilea fiu al familiei col.-veteran Gheorghe Sima și Elena Sima. Urmează școala primară în satul natal, cursurile gimnaziale la Craiova, apoi clasele de liceu la Craiova și Râmnicu Vâlcea. Este absolvent de biblioteconomie la București, în 1969, debutează în „Luceafărul”, deși primele versuri le publicase deja în ziarul vâlcean „Orizont” (1968), prezentat de Ioan Barbu. A lucrat ca decorator la Teatrul Popular din Râmnicu Vâlcea, apoi din 1978 până la pensionare, 36 de ani, la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul”, biroul „Informare bibliografică și documentară” (memorabilă evocarea fostei colege / „soața” de birou, Flori Ghiță, care îl descrie drept „sensibil ca om, talentat ca poet și sculptor iscusit în realizarea unor icoane în lemn pe care le agăța pe perete, de o tenacitate uimitoare... acesta era colegul!”).

În deceniul 2010-2019 și după 2020, despre scrierile lui Felix Sima s-au pronunțat critici și istorici importanți, dintre care amintim pe Eugen Negrici, Ioan St. Lazăr, Florian Copcea („Scurtă istorie a poeziei contemporane din Oltenia”, vol. II, 2024), Adrian Alui Gheorghe, Adriana Trăistaru, Marius Mărăcineanu, Nei-Viorel Darie, Cristian Ovidiu Dinică, Aureliu Goci, Nicolae-State Burluși, Constantin Mănescu, Gh. Dican, Ion Lazu, Doru Moțoc, Aureliu Goci, Ion Andreiță, Ion Soare, Dan Ciachir, Mircea Vasii, Dumitru Sârghie, Zenovia Zamfir, Eugen Petrescu, Gabriela Crăciun, Ilie Gorjan, Petre Cichirdan, Florea Firan („Profiluri și structuri literare. Contribuții la o istorie a literaturii române”, 2003, pp. 235-237) ș.a.

Cu totul poet „atipic” pentru generația ´80, poetul Felix Sima și-a asumat și acea cantabilitate până în pragul de a fi preluat de cantautorii folkiști și a deveni „popular”. Adică fabulos într-un mod de exprimare menit a pune în evidență „inefabilul” genului, de unde sintagma de „poezie volatilă” (vezi volumele cu acest titlu din 2008 și 2019), cam ceea ce spune proverbialul său catren din „Poarta Raiului / The Heaven´s Gate” amintind de înțelepciunea Eclesiastului (2000):

„Numesc poezie

Partea de vorbire

Care se aude

Și nu se scrie.”

Sau aceste laconice definiții cantabile ale „poeziei” din Antologia recentă (2023), prin excelență arte poetice: „își cunoaște bine gândul/ își cunoaște bine rostul/ cântă sus în vârful casei/ precum cântă-n gândul nostru/ (...)/ stă acolo sus și cântă/ despre ce aude-n vis/ este tot ce pot să spun/ despre ea oral și-n scris” (poezia).

Sau această fulgerare de gând cu implicita gravitate a asumării și dăruirii întru creație, din „tăbliță de lut”:

„stau de-un veac în poezie

între colții unui lup...

gura lui nemărginită

doar cu trupul i-o astup”

Și pe deasupra ideea de cerească atingere și împărtășanie cu duhul dumnezeiesc, din piesa „bărcile se sparg în scânduri”:

„poezia este între

cei ce sunt – din care scadem

împărțind cadran ceresc

este ce putem să roadem

de pe-un os dumnezeiesc”

O poezie despre care regretatul episcop al Râmnicului, Gherasim, spunea, în prefața la „Cartea Raiului” „mi-am dat seama că poezia, dacă nu atinge sacrul, nu e poezie”.

Ei, bine, inefabilul despre care vorbim, în cazul liricii lui Felix Sima, este unul care implică, în năzuințele idealității extatice, și ideea de sacralitate (deși, aflăm dintr-un interviu că, printre marii poeți români preferați, sunt nu numai Eminescu și Blaga, ci și Nichita Stănescu și Marin Sorescu).

În privința meșteșugului artistic, autorul „Porții Raiului” face dovada unor elaborări și inovări indimenticabile. Criticul Marian Barbu a întrevăzut câteva și a „divulgat” libertatea liricului dedat la plăceri joculare, procedeu prin care obține efecte de reală virtuozitate poetică: „Felix Sima joacă şotron cu termenii limbii române în cele mai ingenioase combinaţii. Mai întâi, la nivelul strofei/ strofelor. Apoi în interiorul textului, unde se alunecă lejer spre formulări poetice, mai întotdeauna demne de reţinut sub aspectul jocului. Formulele de tip clasic sunt registre mereu abordate, fie că sunt catrene, în maniera epigramelor, fie poezii care trec graniţa spre Urmuz şi acoliţii săi, tinzând să fie generalizate în timpurile noastre. Felix Sima, scriind în acest registru, rămâne uşor recognoscibil ca valoare poetică inovatoare.” („Trăind printre cărţi”, Craiova, Editura SITECH, 2012, pp 95-96).

În totul, culegerea de „Schițe de portret cu poezie volatilă” este o carte reprezentativă pentru poetul Felix Sima, veritabil „dosar de scriitor”/ „cartografie” completă, cu tot ceea ce s-a scris vreme de aproape șase decenii despre el și opera sa, inevitabil instrument de lucru pentru viitoarele monografii despre acest inconfundabil poet care aparține îndeobște numitei „generația optzeci”, în ciuda unicității și singularizării sale, precum „Orfeul Munților de Apus”, Teofil Răchițeanu, o tipologie exprimată integral prin operă și menită a lămuri multe aspecte...

Tg.-Jiu, 13.02.2026

 &&&

«Pe ultima copertă a unei cărţi de debut am dat de un portret al autorului care m-a amuzat fără răutate prin fastul scenografic al fotografiei: tânărul poet, îmbrăcat ţeapăn într-o redingotă, şade demn pe un fel de scaun sau jeţ din acelea care se găsesc prin muzeele de artă medievală, priveşte vizionar înainte prin lentile şi-şi aţine mâinile care, în solemnul chenar general, trebuie să fie albe şi reci: mâini de poet în toată regula.

Numele lui Felix Sima, care li se arată astfel cititorilor săi, nu-mi era necunoscut, întrucât fusese tipărit discret în capul unor grupaje de versuri în revistele literare; mici recolte care nu îngăduiau o părere generală sau o certitudine. Debutul său în volum se cuvine semnalat pentru prospeţimea şi francheţea stihurilor şi mai cu seamă pentru o loialitate, aproape inconştientă, artistică, ce-l ridică deasupra influenţelor curente. Aparent, Felix Sima ar înclina către un ironism de bufon subţire, mai degrabă în linia lui Ion Nicolescu decât înspre jongleriile lui Leonid Dimov. Aceste mâhniri melodiste de tânăr prinţ îl prind adesea şi nemulţumesc când preia ad litteram, de la alţii, ambetarea maşinistă: de la fereastră peste treaptă / lumină luată din lumină / peste câmpii vai ne aşteaptă / un cal ce-ar bate la maşină. Alteori, inflexiunea eseniană este copiată şi ea cu indigo: pe cutii de amplă rezonanţă / voi întinde nervii mei nervos / ca pândind subtila consonanţă / să-i împlânt cuţitul până-n os şi adusă la zi prin dezabuzări lexicale. Dar, cum spuneam, importante în acest volum sunt nu variaţiunile pe temă dată, ci acele piese vibrând de o limpiditate sufletească neprefăcută: dar deschide-ţi frunza, carpen, / ca să pot avea vorbire / şi să fiu mai mult decât / o silabă de uimire // dar deschide-ţi  poarta-naltă / a-nfloritelor aspecte / tu să fii în ea zeiţă / a dorinţelor perfecte // dar deschide-ţi ochiul critic / şi deschide-mi ochiul vieţii / dragă ce mă ţii pe apa / limpede a tinereţii, Poemul ar fi câştigat prin clivarea acelor copci verbale melodizante, dar şi aşa este foarte frumos. În fine, ciclul ales al volumului este Praful curţilor domneşti care distilează secret spiritual Pajerelor lui Mateiu Caragiale: o minunată lingoare paseistă, percepută organic, neprefăcută, cu insule de lirism pur.

Radu Constantinov în #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni

<<Radu Constantinov, o viaţă pe altarul Thaliei: de la Chişinăul copilăriei pe scena din Râmnicu Vâlcea

Autor: Iulian POPESCU

Vineri, 27 februarie 2026, cortina se va lăsa pentru ultima oară peste personajul „Cârciumarul” interpretat de Radu Constantinov. În preajma împlinirii vârstei de 64 de ani, îmi îndrept gândurile către unul dintre actorii emblematici ai Teatrului „Anton Pann”, Radu Constantinov. Asta pentru că el este artistul care a transformat fiecare rol într-o lecţie de trăire scenică, iar acum se pregăteşte să păşească într-o nouă etapă a vieţii. După mai bine de trei decenii dedicate scenei vâlcene, actorul se retrage la pensie, lăsând în urmă o moştenire culturală remarcabilă şi simfonii de aplauze.

Nimic nu e întâmplător, iar destinul pare să aibă un simţ al umorului mult mai fin decât orice dramaturg premiat!

Totul a început într-o după-amiază de primăvară, prin 1992, când m-am intersectat pe stradă cu vechiul meu prieten, regretatul poet şi actor Cristi Alexandrescu. Era însoţit de un tip înalt, cu o carismă care „fura” privirea imediat. Am început cu politeţuri de protocol şi am sfârşit... spre dimineaţă, într-o cârciumă de cartier, unde am dezbătut soarta lumii până la ultima picătură de vodcă. Discuţia a fost atât de „efervescentă”, încât am trecut rapid de la metafore la etichetele celebre ale epocii. Ne-am despărţit prieteneşte, dar nu înainte de a ne arunca „onorurile” de rigoare: el m-a servit cu un „Securistule!”, eu, pentru a nu rămâne dator, i-am trântit un „Kaghebistule!”, spre hazul lui Cristi Alexandrescu.

DE VORBĂ CU DEPUTAȚII-MUNCITORI DE PE VALEA OLTULUI DESPRE NAȚIONALIZAREA INTREPRINDERILOR

Călătorind spre Băile Olănești/
DE VORBĂ CU DEPUTAȚII-MUNCITORI DE PE VALEA OLTULUI DESPRE NAȚIONALIZAREA INTREPRINDERILOR
Cum sabotau foștii patroni strădaniile muncitorilor
O fabrică de cherestea care urma să fie ...risipită în munți
Alte exemple edificatoare
Personalul care pleacă spre Jimbolia, cu schimbare la Piatra Olt, spre Govora și Râmnicul Vâlcea, porneşte din Gara de Nord Ia orele 22.50.

Lume felurită

De cum ieşap spre Chitila, o burniţă rece începe să întovărăşească sita neagră a nopţii. În compartimentul acesta, patru inşi cu chipurile severe urmăresc parcă ceva pe liniile tremurate ale picăturilor depe geamuri. Nu vorbesc nimic. Numai din când in când scot câte un carnet pe care înseamnă ceva, un ziar pe care-l citesc o vreme apoi îl împăturesc cu grijă şi-l pun în servietă. Tovarăşii aceştia de drum aţipesc la un moment dat. Şi pe culoar se tace o linişte desăvârşită., Lumina cretoasă a lămpii din plafonul vagonului aruncă umbre şterse pe chipurile călătorilor adormiţi, atunci când garnitura schimbă macazurile în diferite stații.

#ConstantinSorici la ani 71 în #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni

Constantin Sorici/ 

«Zăvoaia - icoana copilăriei mele»

Cuvânt către cititori

Zăvoaia este pentru mine locul sacru al neamului meu, un colţ de lume aflat între dealul Mălurel, micul meu Olimp, dealul Sorbet, unde ţăranii îsi cultivau fiecare pălmuţă de pământ și dealul Iernatic cu Biserica cea veche, punctul terminus al trecerii prin lume. Zăvoaia este locul meu mult iubit care nu apare în niciun vechi hrisov, pe nicio hartă si despre care nu s-a scris niciodată vreun cuvânt. De aceea Zăvoaia este personajul principal al acestei cărţi. Vechea comună Bărbăteşti avea în componenţa sa două sate, Zăvoaie, la sud si Mierleşti, la nord.

Numele Mierleşti apare înscris pe hărţi din vechime. Mierleştii se situează în spatiul locuit dintre dealul Măleni, dealul Dobricenilor şi dealul Măgura. Între cele două sate nu există o graniţă trasată printr-un hotar istoric, aşa că oamenii din zona intermediară se consideră a fi ori din Zăvoaie, ori din Mierleşti în funcţie de bisericile de care aparţin, de locurile pe unde colindă copiii de Crăciun, cum îi trage inima... Zăvoaia din inima mea este cea în care pulsează Biserica nouă, Şcoala nouă şi casa mea natală, locul cel mai drag de pe pământ. Satul Mierleşti, situat chiar sub buza muntelui Buila, are multe biserici vechi, Mierleşti, Poieni, Vătăşeşti şi Măleni. Pe vremuri erau aici Primăria şi Şcoala. Au rămas Dispensarul şi Căminul Cultural. Centrul satului, aflat la intersecţia a trei drumuri principale care duc spre Costeşti, Dobriceni şi Bodeşti este tot în inima Mierleştilor. În centrul satului, în toată copilăria mea, am avut o a doua „casă”, magazinul lu’ tata, uriaşul Gică Sorici. Sufleteşte aparţin celor două „lumi”...

RAPORT PRIVIND CAUZELE SI IMPREJURARILE CARE AU DUS LA APARITIA INSOLVENTEI CET GOVORA SA

P R E A M B U L 

Cu siguranta, un lucru putin obisnuit, este ca la inceputul unui Raport privind cauzele si imprejurarile care au dus la aparitia starii de insolventa, pentru o societate de anvergura CET Govora, sa se faca trimitere la o parabola. Insa in acest caz consideram ca urmatoarea pilda ar putea fi una cat se poate de descriptiva pentru cadrul general in care compania isi desfasoara activitatea pe platforma industriala Ramnicu Valcea, facand abstractie de vulnerabilitatile interne care vor fi de asemenea descrise pe larg in cadrul prezentului raport.

Un om pios statea de vorba cu Dumnezeu si l-a rugat: “Doamne, as vrea sa stiu cum e Raiul si cum e Iadul.” Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi. A deschis una dintre ele iar omul a privit inauntru. In mijlocul incaperii se afla o mare masa rotunda. Pe masa se afla un vas cu tocana care mirosea atat bine de ii lasa omului gura apa. Cu toate acestea, oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi. Pareau a fi infometati… Aveau linguri foarte lungi legate de brate si desi puteau ajunge la vas pentru a le umple cu tocana, din cauza cozilor mai lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura… Omul pios s-a infiorat la vederea suferintei lor.

Atunci Dumnezeu a spus: 

“Acum ai vazut Iadul. Vino sa iti arat si Raiul!” In cealalta camera se gasea aceeasi masa rotunda cu acelasi vas mare de tocana mirosind imbietor. Oamenii de la masa aveau aceleasi linguri incomode, dar pareau bine hraniti, radeau si vorbeau intre ei. Omul pios a spus: “Nu inteleg!” “Este foarte simplu”, i-a explicat Dumnezeu. “Acesti oameni fericiti si sanatosi au invatat sa se hraneasca unii pe altii, in timp ce ceilalti se gandesc doar la ei insisi…” 

Este usor de intuit ca in cazul de fata ne referim la situatia celor trei societati de pe platforma industirala Ramnicu Valcea (Ciech Soda Romania, Oltchim si CET Govora) care au pe masa lor un „vas de tocana”, poate nu tocmai indestulator azi, insa care poate asigura supravietuirea fiecareia dintre ele si a tuturor impreuna. Ne dorim ca prezentul Raport sa fie, pe langa o analiza detaliata privind cauzele si imprejurarile care au dus la aparitia starii de insolventa, si o invitatie catre partenerii CET Govora de a sta impreuna la masa in „camera” celor sanatosi.

Noi am facut acest pas, am acceptat aceasta provocare, in a demonstra si celor mai sceptici, ca si un producator termo poate sa fie eficientizat, poate sa stea pe picioarele lui intr-o piata din ce in ce mai competitiva si volatila, ca poate fi restructurat si asezat pe fundamente sanatoase, care sa-i asigure profitabilitate, sustenabilitate si viitor.

Av. Dr. Remus Borza,

Euro Insol

#DragoșSerafim în #memoriavalceana

#DragoșSerafim în #memoriavalceana

#omuldeaur totodată #doctorfaraarginti - evocat pe măsura modului în care și-a onorat profesia/ existența

autorul - personalitate de referință (nu doar) pentru Vâlcea și România - intră de astăzi și în #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni/

#bvaav, cu o selecție din scrierile proprii

Dreptul la viață – Opinii demografice –

Cum este și firesc, primul dintre drepturile copilului este acela de a exista. Dreptul la viață. Acest drept elementar este apărat de legea care interzice avorturile. Nimic surprinzător în această afirmație: prin avort se suprimă o viață umană, act acoperit integral de verbul a ucide. O credință populară străveche consideră avortul un păcat aducător de moarte pentru care pedeapsa ar fi fost înfricoșătoare: copiii uciși se vor transforma în șerpi care vor  mușca din trupul femeii. Pe fresca de la Hurez se pot  identifica picturi cu asemenea scene apocaliptice, ce vor fi avut rol educativ pentru oamenii din vremurile trecute, neștiutori de carte.

Prima lege românească, Pravila mică, editată la Govora în anul 1640 de către Matei Basarab, prevede în Glava 374: „Carea de între muieri va purta erbi sau le va mânca ca să nu facă feciori sau va face în alt chip meșteșug de va omorî copilul în pântecele ei”, „iară aceia ce-și va urgisi copilul carele va naște și-l va lăsa de va muri, aceia ca un ucigaș să se canonească”, considerându-se „tocma ca acei ucigași ce ucig de voie”. Deci avortul, abandonul și pruncuciderea, atentate brutale la dreptul copilului de a trăi, erau 

considerate crime și pedepsite ca atare.  

Teodor Mavrodin, Gheorghe Cincă, Marin Cercel/ ,,CREMENARII ARGEŞULUI/ Pe firul istoriei până în anul 1968” (selecție)

<<...Drumurile şi podurile se stricau din cauza circulaţiei, dar şi a ploilor şi a zăpezilor, astfel că ele trebuiau reparate în permanenţă, însă locuitorii nu erau prea grijulii cu ele, deşi ei aveau de suferit. Această stare de lucru era şi în Cremenari, astfel că subocârmuitorul plasei, la 23 iunie 1836, trimite aleşilor satului următoarea poruncă: „Pentru drumuri şi poduri în nenumărate rânduri vi s-au poruncit să le aduceţi în sfârşit bun. Dar pentru că şi acum, cu mergerea mea acolo, tot în vechea lor stare le-am văzut, straşnic vi se scriie ca din soroc de trei zile să răportuiţi buna desăvârşire, căci cu hotărâre să ştiţi că veţi fi aduşi şi aspru dojeniţi spre pildă şi altora pentru neîngrijire şi neînţelegere".

La 1 iulie 1836, aleşii satului au raportat subocârmuitorului că au trecut la executarea ordinului primit, plângându-se şi de comportarea brutală a doi săteni: „Amă mersă din casă în casă şi amă pornită toţi omeni spre a să săvârşi lucru. Toţi oameni au fostu supuşi de a lucra, iar Stanciu Jumară au venită şi elă şi au şăzut şi elă la lucru ca la cinci ceasuri şi au plecat acasă zicând că nu mai voeşte ca să mai lucreze. Apoi Ioan Cizmaru alesu <i-a zis> să nu să ducă acasă pân să vor duce toţi oameni. Elă deacă au auzită acestă cuvântă pe locă au luoată toporu ce l-au avută şi au dat în Ioan alesu, luându-lă şi dă pără. Insă cu învăţătura lui Dumitru Urlă, zicându-i Dumitru: dă, Stanciule, de-lă omoară şi suduindu-lă şi de tainele bisericeşti".

Subocârmuitorul, la 4 iulie, a trimis un dorobanţ la Cremenari pentru a-i duce la sediul subocârmuirii pe cei doi „înpotrivitori la facerea drumului din ocolul acelui sat, spre urmarea celor de cuviinţă", precum şi pe cel bătut.

Pe 24 iulie 1836, aleşii satului - Dumitru Paraschivoi şi Costandin Stegaru, precum şi preotul Dumitru, au raportat subocârmuitorului că au împăcat cele două părţi, aşa cum le poruncise el: „I-amă adusă pe amândouo părţile şi căzură la rugăciune la Ioan alesu şi i-au ertată Ioan, dândă înscrisu că nu voră mai urma împro<ti>vă şi s-au împăcată".

Menţinerea drumurilor şi podurilor în stare bună era în interesul locuitorilor dar şi al ţării, pentru a se putea transporta sarea peste tot. Aceasta era exploatată la Ocnele Mari (Ocna Mare), proprietate a statului, iar comercializarea ei aducea venituri importante la vistieria ţării. În fiecare an Marea Vornicie poruncea ocârmuitorilor de judeţe să vegheze la întreţinerea drumurilor şi podurilor pentru ca sarea să fie transportată de cărăuşi acolo unde trebuie, poşta să nu fie împiedicată în activitatea ei şi nici Miliţia Pământeană când are de transportat diferite materiale.

Sorin Oane/ #PovestileRimnicului/ Spitalul vechi

Povestea apariţiei primului spital al Rîmnicului o ştim dintr-un manuscris al doctorului Hozoc. Alexandru Hozoc (1882-1952) - doctor din 1908 - a fost chirurg şi ulterior director al spitalului. Ce aflăm din manuscrisul acestuia? Pînă în 1895, Rîmnicul avusese doar un spital improvizat cu 15 paturi, într-o casă de pe Calea lui Traian. ,,Spitalul vechi”, cum i se spune acum, este primul spital adevărat al oraşului. Lucrările de construire s-au desfăşurat între 1890-1895. Clădirea are o arhitectură simplă, plan dreptunghiular cu două aripi laterale.

O vânătoare la munte / — O luptă cu un urs —

 <<O vânătoare la munte 

— O luptă cu un urs — 

E ştiut in genere, că până acum 30 şi ceva de ani, până la ivirea armelor perfecţionate, la noi, nici o vânătoare nu prezinta mai mari greutăţi şi pericole, ca cea de urşi, chiar de s’ar fi luat cele mai bune dispoziţiuni, căci pe teren lucrurile se schimbă, din cauză că nu se ştie precis de unde se va ivi bestia; şi adesea s’a văzut că tocmai la punctul unde s’a postat un bun vânător, bestia nu s’a ivit, ci din contra, a apărut la o altă extremitate unde nu se găsea decât un slab trăgaci, caz care s'a întâmplat cu vânătoarea ce vom descrie.

Sezonul băilor trecuse şi la staţiunea balneară Călimăneşti cu renumita-i apă de Căciulata, nu mai rămăsese nici un vizitator, afară de antreprenor, familia lui şi vre-o doi-trei călători, între cari şi un inginer polonez, venit pentru delimitarea unei moşii, peste Olt.

Era în toamna anului 1871 şi setos de a cunoaşte cât mai mult părţile frumoase ale judeţului Vâlcea, mă dusei şi la Călimăneşti, unde spre surprinderea mea găsii cunoştinţe...

Mă instalai deocamdată la antreprenor, rămâind a fi călăuzit în urmă prin împrejurimi — dar în aceeaş zi, după amiază, sosiră noui oaspeţi:

Căpitanul Mavrodin, pe atunci comandant al companiei de vânători dela Salinele Mari, însoţit de un sergent al său, sub-prefectul Nicolae Baldovin şi doui râmniceni.

Motivul vizitei lor nu era de cât o plângere a locuitorilor din Călimăneştî, cari spuneau că nişte urşile atacă şi le răpesc vitele şi stupii; — urma dar să se facă o vânătoare pentru uciderea lor. Căpitanul, cunoscut ca foarte pasionat vânător, fusese invitat de sub-prefect şi dânsul luase şi pe sergent ca bun ţintaş.

După ce se făcură prezentările, se chemă primarul şi locuitorii reclamanţi, cari venind vorbiră şi prin viu grai despre atacurile ce sufereau din partea urşilor cari sunt de o îndrăzneală neauzită, şi ca probă, unul dintre locuitori ne invită la el acasă. Merserăm cu toţii şi văzurăm intr’o mică grădiniţă, în faţa a două ferestre, vre-o şease stupi — iar în faţa stupilor o cursă de fier de aproape 1 metru in diametru, închisă, şi pe marginea ei rămas părul de urs, cum rămâne pe un dărac. Omul ne spuse că aseară cursa era deschisă şi probabil după miezul nopţii ursul fusese acolo.

Căpitanul decise ca vânătorii şi cei cari au arme să vie spre a le distribui praf şi gloanţe ca a doua zi la orele 6 dimineaţa să pornim cu toţii contra urşilor.

În curând vânători şi oameni sosiră şi după ce li se distribuiră muniţiuni, li se dădură şi două vedre de vin ca să li se mai înmoae arterele, să fie mai elastice şi să fie voioşi a doua zi.

Pe când se făcea împărţirea aceasta, se putea vedea în mâinele lor tot felul de arme: unii aveau adevărate şişanele lungi cât o prăjină — spunând că sunt din vremea luî Tudor, alţii arme de deosebite forme cumpărate din arsenalele armatei, scoase din uz, vre-o trei inşi aveau arme cu două ţevi, iar unul o ţeavă de pistol turcesc pusă pe pat de puşcă, căruia i-se reţinu arma şi i se dete una de-ale primăriei, cu toate protestările că arma lui deşi e scurtă, dar „întrece în bătaie chiar puştile cele lungi arnăuţeşti“ 

În salonul băilor, se începu o conversaţie asupra vânătoarei, cine va lua parte şi dacă au arme toţi.

Inginerul Maximilian spuse că se va servi de arma sa, un „lefoşeŭ“ , căci centralele nu se iviseră atunci. Eu primii asemenea să iau parte, căci la orice escursiune luam puşca cu mine, puşcă specială de munte, tot „lefoşeŭ“ .

Căpitanul şi sergentul cu arme „piabody“ iar toţi ceilalţi, între cari şi doui fii ai antreprenorului băilor, cu arme cu capse.

Seara după masă se povesti despre urşi, mistreţi, căprioare şi ţapi sălbateci, şi felurite accidente fantastice şi împodobite cu multe floricele cum ştiu mulţi din vânători să spue.

Orele trecând repede, ne ziserăm toţi noapte bună şi fiecare ne-am retras spre odihnă.

Era in revărsatul zorilor când furăm treziţi din somn prin sunetul goarnei şi al unui barabanci vechi al primăriei. (barbanci = toboșar - n. V.S.)

În cinci minute toţi eram gata iar în curtea băilor vânători şi gonaci aşteptau pornirea. Ne luarăm rămas bun în uralele celor rămaşi, de: „isbândă bună, să veniţi sănătoşi, cu urşii ucişi, cu vânat mult“, etc.

Drumul ce-l aveam de parcurs era greu şi anevoios, tot cu suişuri, teren accidentat, când o pădure deasă de n’o puteai străbate, când râpe şi abizuri ameninţăloare. 

După un mers de două ore şi mai bine, ajunserăm într’un luminiş. Aci rămăserăm puţin spre a lua dispoziţiile de înaintare.

Vre-o trei vânători locali mai cu experienţă ne descriseră amănunţit locurile şi cum ar trebui făcută vânătoarea. Ne arătară în depărtare o pădure spuindu-ne că acolo sunt înfundaţi urşii şi prin urmare acolo se va face bătaia.

Trebuia dar ca gonacii să treacă prin vre-un loc ascuns, cunoscut numai de ei, de partea opusă a pădurei pe când vânătorii să ocupe toate potecile mici şi mari din distanţă în distanţă, mai mult de bătaia unei puşti.

Se arătă asemenea că pădurea nu are mai mult ca cinci poteci, dintre cari trei mai largi, iar două înguste şi în unele locuri e cu văgăuni şi râpe.

Majoritatea hotărî ca potecile principale să fie ocupate de cei mai buni ţintaşi, iar capetele lor să fie încredinţate primelor focuri sigure, pe când la cele două înguste să fie ocupate de vânători locali.

Deşi mă opusei acestui aranjament, opinia mea nu fu ascultată şi prima potecă se decise a fi ocupată de căpitan, sergent şi de vreo cinci oameni.

A doua potecă fu ocupată de inginerul Maximilian, om bine făcut şi corpolent, fost căpitan în armata germană — şi de trei oameni.

A treia potecă fu ocupată de Ion, vânător bun din sat, fraţii Bucholtzer şi alţii, iar potecile înguste, de oameni din sat.

Aranjaţi astfel, luarăm câte un pahar două de cognac, iar oamenii rachiu şi făcurăm vânt gonacilor cari aveau o distanţă mare de parcurs. Gând vor fi de partea opusă a pădurei, gonacii aveau să ne anunţe prin bucium, pe când căpitanul va anunţa începerea bătăei printr'un foc de puşcă.

Gonacii, vre-o treizeci şi mai bine, luaseră o distanţă mare înaintea noastră şi se vedeaü aproape la capul pădurei de sus. Ne formarăm şi noi în cinci coloane şi pornirăm spre poteca indicată nouă. Ajunşi, fiecare coloană îşi luă poteca şi începurăm suişul, înfundându-ne în pădure.

Buciumul se auzi, semnalul era dat şi la un scurt interval detunătura puştei căpitanului răspunse; ecoul ei străbătu pădurea.

Vânătorii, adăpostiţi de câte un copac, aşteptau cu arma în mână, atenţi la cea mai mică mişcare, la cel mai mic zgomot, pe când gonacii, cu gorn, tobă, chiote şi beţe în mâini, loveau şi se afundau prin desişurile cele mai întunecoase ale pădurei spre a goni din ele vânatul.

Primul foc se dete, apoi al douilea, trase dela poteca căpitanului, urmă altul dela poteca a treia unde era Ion vânătorul şi se auzi destul de distinct răgetul unui urs.

Maximilian trase şi el; neştiind în ce va fi dat, stăm gata cu arma, când auzii trăznet de crăci şi un fâşiit repede venea la vale. Mă uit; iau cătarea şi trag; era un mistreţ (grăsun), care căzu la câţi-va metri.

Focurile se înteţiră aşa că nu se mai putea ţine cont de unde şi câte se trăgeau, ca şi la celelalte extremităţi, şi de rezultatele lor.

Pe când gonacii începură a se ivi din ce în ce, coborând la vale şi ridicând şi vânatul ucis, un atac destul de serios se petrecea pe una dintre potecile înguste între un urs şi un vânător local.

Ursul cel furios şi îndrăzneţ, acela care ataca şi răpea vitele din Călimăneşti, văzându-se atacat şi gonit, nu eşi la vre-una din potecile principale, ci căuta a se strecura pe unde va putea mai uşor şpre a scăpa de urmăritorii săi.

Luând calea cea mai scurtă, graţie instinctului de conservare poate, eşi aproape în bătaia puştei unui locuitor; fără să pregete, omul îşi făcu datoria: trase; dar... nu’l doborî. Ursul, rănit, se repezi furios la el; însă înainte de a se fi apropiat îndeajuns bestia, omul o luă la fugă spre vale, căutând a se salva prin acest mijloc — (ruşinos dar sănătos).

El îşi aruncă căciula în urmă-i; ursul se aplecă, o examină, apoi o aruncă la rându-i, continuându-şi goana.

Vânătorul, prin această manoperă căuta a pune cât mai mare distanţă între el şi urs şi a se apropia de al doilea vânător, căci in cazul extrem trebuia să-şi arunce şi minteanul sau să se facă mort, singurele mijloace de salvare la care recurg ţăranii noştri vânători.

Omul, fugind înspăimântat şi tot uitându-se înapoi, se împiedică, căzu, fu ajuns şi prins de urs, care îl încinse ca într’un cerc de fier cu braţele sale, încât vânătorul cu mari sforţări se putea mişca.

Lupta între ei dură mult, căci şi omul nu se da învins, deşi era cuprins peste braţe.

În această luptă corp la corp. numai prin salturi din loc în loc, omul căuta prilejul a se folosi de cuţitul dela brâu.

Tot învârtindu-se, deodată căzură într’un gol, într’o văgăună, aşa că ursul fiind mai greu, cel puţin de patru ori cât omul, căzu dedesubt şi în această cădere îşi desprinse labele. Omul, profitând de moment, înfipse cuţitul în burta ursului şi'l spintecă. Ursului îi eşiră intestinele afară, unele perforate de oarece tăetura fusese profundă, iar în durere îşi înfipse ghiarele în umerii vânătorului.

Hăitaşiî, coborând la vale, adunaseră şi vânatul de pe poteci, care, ce e drept, fusese destul de abondent, fără a şti sau bănui ce se petrecuse la prima potecă îngustă.

Se făcu chemarea nominală a hăitaşilor şi eşiră complet.

Se făcu de asemenea a vânătorilor şi se constată lipsa vânătorului Marin. 

Se trimise mai mulţi oameni în căutarea lui, iar noi, rămâind pe loc, iată ce ne povesti că a păţit căpitanul Mavrodin: 

— După ce îmi ocupasem locul şi aşteptam cu arma gata, numai ce văz venind ca un vârtej un mistreţ mare. ÎI iau la cătare, trag, dar nu’l dobor. Mistreţul, rănit, se repede furios la mine; eu fac trei paşi înapoi şi, hop, caz într’o văgăună cu puşcă cu tot. Ar fi căzut peste mine şi mistreţul, dacă n'ar fi tras sergentul meu un foc, doborându-l. Uitaţi-vă şi vedeţi ce mare e.

S’a procedat imediat la scalparea lui şi a celorlalte animale, căci dacă se neglijează această operaţie, după 21 de ore toată carnea se infectează şi nu se mai poate întrebuinţa la nimic.

După un interval de adăstare, patru oameni aduc pe Marin pe o targă formată din crengi. El nu se putea ridica în picioare din cauza durerilor atroce ce'i produceaü rănile din umeri; — mirarea noastră fu foarte mare când văzurăm labele ursului tăiate dela încheeturi; altfel nu’l puteau scoate din braţele ursului, mort, cu ghiarele înfipte şi încleştate în umerii lui Marin.

Ca să se coboare oamenii în văgăună şi să scoată pe Marin, au trebuit să'şi înoade brâurile mai mulţi inşi; dar pentru urs se cereau odgoane şi frînghii solide spre a'l ridica. 

Se trimiseră aproape toţi hăitaşii, căci, după spusa unora, ursul era foarte mare şi greu. Noroc că unii oameni aveau securi, iar alţii odgoane pentru prepararea unei tărgi cu care să transporte vânatul la vale.

Pînă la aducerea ursului, Marin ne povesti lupta lui cu ursul, căderea în văgăună şi omorârea bestiei.

Îi dădurăm 2— 3 pahare de cognac, luarăm şi noi şi’i făcurăm urări pentru vindecare şi laude pentru bravura lui.

După o adăstare scurtă, vedem oamenii cu targa târâş aducând ursul, pe care îl lăsară în faţa noastră. ÎI privirăm îngroziţi cu toţii, căci era colosal.

Se aşeză şi celalt vânat pe această targă, se dădu şi la oameni de băut şi, după un repaos, se decise înapoerea.

Oamenii se rânduiră cu schimbul, nu numai hăitaşiî, dar şi vânătorii săteni la tragerea tărgii la vale şi după două ore şi mai bine de mers regulat, fără de popasuri, intrarăm cu triumf în curtea băilor Călimăneştî, unde mulţi dădură focuri de puşcă de bucurie. 

Sătenii rămaşi p’acasă, femei şi copii erau în aşteptarea noastră şi când văzură vânatul şi namila de urs, se îngroziră, iar alţii săltau de bucurie c’au scăpat de hoţul care le răpea vitele şi stupii.

Şi se dădu oamenilor de băut pentru masă, iar noi intrarăm in sala băilor  după ce ne curăţirăm hainele şi ne spălarăm.  

Nicolae Baldovin, sub-prefectul, azi decedat, după ce aduse laude lui Marin în parte, şi tuturor celor prezenţi cari au luat parte la această vânătoare, spuse că va interveni la d. prefect spre a se face o colectă pentru Marin, ca gratificaţie.

Nici un caz analog de luptă între un urs şi om n'a fost cunoscut la noi în ţară decât singurul, al vânătorului Cornescu, căruia ursul, cu o labă, îi sfâşie tot obrazul. Cazul însă ce povestim a fost cu mult mai dramatic.

Masa era gata, şi intre altele, d. Bucholţer, spre surpriza noastră, ne servi şi iepure din vânatul adus. Vinul fu abundent şi mesenii foarte voioşi

După cafele, căpitanul propuse împărţirea vânatului, de oarece nu putea li dus tot la Râmnic şi unii dintre noi rămâneam in Gălimăneşti.

Vânatul se compunea din: doui urşi, cinci mistreţi, dintre cari doui mari, trei vulpi şi şease iepuri.

Mie mi se dădu un mistreţ şi un iepure, cu promisiunea de a mi se da la Râmnic o pulpă de urs, şuncă, un muşchi şi costiţe afumate.

După o oră se pregătiră toţi cei cari trebuiau să se înapoieze la Râmnic. Pe Marin îl suiră intr’o trăsură după ce-i legară labele ursului cari ii steteau suspendate pe umeri. (Pe dânsul îl duceau la spital pentru extragerea unghiilor cari îi pătrunseseră până la os).

D. Bucholţer ceru să i se dea două labe dela ursul mai mic şi i se satisfăcu cererea. Întrebat, ce va face cu ele, răspunse că va face piftii, cari sunt delicioase.

Eu, Maximilian şi alte 3 persoane rămaserăm la Călimăneşti.

Maximilian îşi dădu mistreţul d-lui Bucholţer spre a i-l face marinată şi alte conserve, iar capul şi picioarele să le prepare pe a doua zi.

Notez, că pentru ursul cel mare s a luat un car special, aşa că, aşezat cu capul la extremitatea carului, picioarele îi atârnu afară din car la extremitatea cealaltă. Blana acestui urs a fost dată prefectului, labele şi capul le-a cumpărat popa catolic dela Bărăţie.

Marin s’a făcut bine si a primit gratificaţia dela prefect, vre-o două sute lei.

Mai târziu am primit dela decedatul Baldovin şunca şi costiţele promise, plus două coarne de cerb — iar sătenii din Călimăneşti au rămas liniştiţi şi nesupăraţi de atunci şi până azi de fiarele sălbatice.

Daniil G. Carrusy >> 

Sursa: „Ziarul călătoriilor și al întâmplărilor de pe mare și uscat”, ,,Mercuri, 21 Iulie 1910”. 

     

DE LA GÎND LA REALITATE CASA STIINTEI SI TEHNICII PENTRU TINERET DIN DIN RÎMNICU VÎLCEA

Orice casă are povestea ei şi socotim mai util şi poate mai important să o facem cunoscută, în locul unei descrieri a proiectului, care, adresîn- du-se în special profesioniştilor, este mai puţin interesantă, atîta vreme cît ea poate fi citită din planşele desenate. Prezentarea lucrării acum cîţiva ani, cînd începuse a căpăta contur, ar fi stîrnit, fără îndoială, mai mult interes; acum, este un obiect cunoscut de majoritatea celor interesaţi, elementele ce-i definesc personalitatea intrînd aproape în imaginile curente ale vremii. De aceea am optat pentru povestea casei, povestea casei aşa cum este şi nu aşa cum ajunge a fi purtată din vorbă în vorbă.

În toamna anului 1974, cînd o nouă promoţie de arhitecţi îşi ocupau posturile în mai marile sau mai micile unităţi de proiectare, unul dintre valoroşii noştri foşti studenţi fusese inclus în colectivul care definitiva proiectul unei case a ştiinţei şi tehnicii pentru tineret în RîmnicuVîlcea. Nemulţumit de rezultatul proiectului la care lucra, şi-a manifestat în repe­tate rînduri dezacordul, pînă cînd, la un moment dat, i s-a cerut într-un termen foarte scurt o propunere nouă. A venit, aşa cum era obişnuit în anii studenţiei, în momente mai grele, să ceara un sfat. Pentru timpul ce-l avea la dispoziţie şi pentru a nu face o propunere greu de controlat, l-am sfătuit să alegem împreună trei proiecte de diplomă cu această temă, care ar fi putut constitui puncte de plecare valabile. Am făcut această propunere cu convingerea că o parte din producţia şcolii noastre reprezintă un potenţial deosebit de preţios, de cele mai multe ori, în mod inexplicabil, nevalorificat. în dubla noastră calitate, de dascăli şi de profesionişti, socotim că sînt conţinute, în această producţie, un uriaş efort, pasiune şi pricepere ale studenţilor şi îndrumătorilor lor, din nefericire ignorate.

Traian Coșovei/ ,,Să mai văd o dată Lotru...”/ ,,România literară” 1979

Abia am ajuns la Rm, Vilcea şi o ploaie pe cinste ne aştepta. Am  recunoscut mesajul de la Lotru — pentru mine. De mult visam să mai văd o dată Lotru. Ştie că am venit — şi îmi trimite peste Vilcea această ploaie scăldată în lumina preacurată a fulgerelor. Vîlcenii spun că nu au
mai văzut aşa ceva — dar eu am mai văzut — la Lotru! Este iubire secretă între Lotru şi mine. Deschid larg ferestrele — să intre ploaia uriaşă, să
intre furtuna, să intre uriaşele fulgere — să intre Lotru adorat! Pe noi nu are să ne trăsnească — nici pe mine, nici pe Iren — şi deci nu are motive să tresară de cîte ori camera se umple de o prea caldă, strălucitoare lumină — în care ad­mir splendidele ansambluri arhitecturale ale oraşului Rm. Vilcea scăldate în rafale de ploaie şi de electricitate. Un asemenea oraş viteaz — prin eforturile oamenilor lui — merită, cel puţin din cind in cînd, o asemenea noapte sublimă.

Mă bucur şi mă gindesc la Lotru — simt că ploaia asta este pentru mine, de la Lotru. Aş vrea să fiu acolo, la masa mare a zeilor lui. Dacă am putea pleca acum la Lotru!? Se-ncumetă cineva — măcar i-ar trece cuiva prin gînd să ple­căm acum la Lotru!? Hidrocentrala noas­tră din cer construită de oamenii noştri! Mă gindesc la acei îndepărtaţi, solitari fraţi ai mei, fraţi ai noştri — pe cit de indepărtaţi şi însinguraţi in munţi şi pe sub munţi, la ora asta — pe atît de solidari cu noi toţi — ei, vîrfurile, piscurile noas­tre de trudă, de îndrăzneală şi de umani­tate, în bătaia tuturor ploilor — mineri, fraţii noştri din adînc — constructorii marii hidrocentrale subterane Ciunget — şi constructorii acestei hidrocentrale de la Brădişor — şi constructorii de pe Olt; minerii de la extinderi-captări — oameni in munţii lor — adică în adîncul mun­ţilor lor. Ei culeg acolo nişte izvoare — nişte ape — aşa cum culeg cei de dea­supra smeura. Cu zgircenia, cu migala cu care cei de deasupra culeg smeura, în răcoarea şi mireasma pădurii — aşa cu­leg ei, in frigul şi in burniţa, in ceaţa subterană, izvoarele, săpind in stincâ, cutreierind măruntaiele munţilor, adunînd izvoarele, trimiţindu-le pe galerii săpate de ei, în marele sistem hidroener­getic al Lotrului — să se adauge Energiei, Luminii.

Sorin Oane/ #PovestileRimnicului/ Războiul celor doi Ghenadie pentru clopotele Coziei

În 1893, numirea de către guvern ca mitropolit-primat a lui Ghenadie Petrescu încălca grav legea sinodială din 1872, care prevedea ca mitropolitul să fie licenţiat al unei facultăţi de teologie. Ministrul conservator al Cultelor, Take lonescu, a abrogat însă în parlament acel articol de lege, ceea ce a atras mînia liberalilor conduşi de Dimitrie A. Sturdza. Politica îl făcuse mitropolit-primat pe Ghenadie Petrescu, dar tot ea îl va pierde, căci în toamna lui 1895, prim-ministru devine chiar Dimitrie A. Strudza. Petrescu a fost destituit. Motivul invocat a fost penibil, şi anume... clopotele Coziei. lată povestea.

Între 1879-1893, Cozia a fost închisoare (aici, de exemplu, a fost închis şi Grigore Pantazescu, cel care furase tezaurul „Cloşca cu puii de aur" de la Muzeul Naţional de Istorie, în 1875; a fost împuşcat în 1884 la penitenciarul din Ocnele Mari, în timp ce încerca să evadeze). Ghenadie Petrescu, pe atunci epsicopul Argeşului (1876-1893), profită de schimbarea destinaţiei mănăstirii şi fură două dintre cele trei clopote ale Coziei, care erau de pe vremea lui Mircea cel Bătrîn, şi le duce la Mănăstirea Argeşului. Asta s-a întîmplat în 1880, în „locotenenţa" de cîteva luni a arhiereului Teodorit („nepăsător şi uşor de momit ca orice grec”), cel care a condus Episcopia Rîmnicului după moartea lui Atanasie Stoenescu (1865-1880). Cel de-al treilea clopot a fost luat de noul episcop al Rîmnicului, losif Bobulescu (1880-1886), şi dus la episcopie. Dar, în 1893, episcopul Rîmnicului (1886-1898), Ghenadie Enăceanu - cel care a urmat după losif Bobulescu la scaunul episcopal - om învăţat, istoric pasionat şi filosof, membru al Academiei Române -, cu ajutorul Profirei Catargiu (soţia prim-ministrului conservator de atunci, Lascăr Catargiu), reuşeşte să desfiinţeze penitenciarul, Cozia redevenind iarăşi mănăstire. Enăceanu, care era „român naţionalist pînă la fanatism, cere vehement lui Petrescu restituirea clopotelor, căci mănăstirea nu avea niciun clopot, iar „slujba se anunţa prin sunarea unei veregi de oţel, îndoită în formă de dublu mel”. (755) Numai că, în 1893, Petrescu ajunge mitropolit-primat, adică şeful Bisericii române (cel de-al patrulea din istoria noastră), şi începe să îl persecute pe Enăceanu, pe care îl dă pe mîna Sf. Sinod pentru nişte lucruri minore.

Vladimir Diculescu/ Bresle, negustori şi meseriaşi în Ţara Românească(1830-1848)

Lumea meșterilor, calfelor și ucenicilor de dinainte de Regulamentele organice; bune/ progresiste ori arhaic-retrograde, practicile tradiționale au fost date peste cap de noua organizare*; meseriile au început a fi practicate de către oricine plătea taxa de patentă; calfele puteau intra (d.p.d.v. legal) de-acum în rîndurile patentarilor, puteau deci şi ele să practice liber meseria; Principatele Române erau sub suzeranitate otomană şi sub protectorat ţarist...

&&&

«...în cadrul noilor statute de breaslă, mai ales în breslele de meşteşugari, un loc de seamă îl ocupă problemele legate de respectarea ierarhiei profesionale. In fond această ierarhie rămîne cea stabilă şi pentru epocile anterioare, respectînd cele trei trepte : ucenic, calfă, meşter. „Intrarea în bresle se făcea fără prea multe dificultăţi, deseori promovarea ucenicilor avea loc fără trecerea prin toate treptele ierarhiei, iar specializarea se putea obţine şi în afara breslelor, care îşi păstrează doar dreptul de atestare a calificării şi specializării” (213) . Erau cazuri însă în care problema calificării nici nu se mai punea. Era suficient ca cineva să obţină patenta în baza plăţii taxei reglementare. Exemplu în acest sens îl constituie cererea starostiei corporaţiei dulgherilor din Bucureşti, din 15 octombrie 1838, adresată vorniciei oraşului, prin care solicita ca orice tocmeală de binale ce urma să fie încheiată de către dulgheri sau zidari să se facă în faţa starostelui. Acesta urma să recunoască dacă lucrătorul ce se tocmea era sau nu „destoinic dă lucrul ce au tocmit” . Măsura era necesară întrucît „acum de obşte toţi dulgherii şi zidarii, cu ştiinţă şi fără ştiinţă, s-au făcut meşteri şi tocmitori de binale, merg dă . . . iau aderise şi slobozenie dă lucru” (214), în anii următori lui 1840 problema aceasta se punea tot mai acut. Aşa se explică faptul că asistăm la o înmulţire a breslelor în diferite oraşe mai mari ale ţării.

Dr. Octavian Popescu/ vol. ,,Vâlcea medicală” (selecție din cap. 2)

CAPITOLUL II (selecție)

ISTORIA MEDICALĂ A RÂMNICULUI ŞI A JUDEŢULUI VÂLCEA

Octavian Popescu - Titi Mihail Gherghina

Din cele mai vechi timpuri oamenii au făcut legătura diferitelor îmbolnăviri cu respectarea prescripţiilor religioase. Ei considerau că toate bolile sunt legate de religie, boala fiind o pedeapsă din partea divinităţii iar vindecarea este o consecinţa respectării îndatoririlor religioase.

Medicina populară românească - empiriomedicina - conţine totalitatea cunoştinţelor empirice precum şi a credinţelor deşarte asupra bolilor, cauzelor acestora şi a vindecării lor.

În medicina tradiţional-populară românească se găsesc multe elemente de medicină tracică, sarmatică, greco-romană şi slavă.

La noi românii, ca şi la alte popoare, de mult, de când încă nu se ştia despre doctori şi despre medicamente, fiecare om îşi căuta leacul singur, folosindu-se de cunoştinţele moştenite şi transmise pe cale orală şi rareori scrisă, din generaţie în generaţie. De obicei recurgeau la frecţii, masaje, cataplasme şi la plantele medicinale considerate „ierburi sau buruieni de leac” cunoscute de ei. O serie de informaţii despre plantele de leac le avem din lucrarea „Materia medicală" scrisă de anticul Pedanios Dioscoride, în care descrie multe din plantele pe care le mai folosesc încă şi astăzi locuitorii zonelor rurale şi care poartă denumiri geto-traco-dacice (29).

În acea lucrare el a făcut o interesantă sinteză a cunoştinţelor medico-farmaceutice şi botanice despre 704 plante, pe care, în cea mai mare parte le şi descrie; dintre ele, 40 de denumiri de plante sunt de origine dacică.

Corneliu Tamaș/ Adeziunea locuitorilor Râmnicului Vâlcii la Unirea Principatelor din 1859

 Anul 1859, care a adus pentru poporul român realizarea Unirii celor două principate surori Ţara Românească şi Moldova, marchează o etapă deosebit de importantă pe drumul cristalizării statutului român modem.

Căutând să rezolve problema orientală, Congresul de pace de la Paris din 1856, ce întrunea puterile europene, beligerante în Războiul Crimeiei, a luat în discuţie şi situaţia principatelor române. Neînţelegerile dintre acestea în privinţa acceptării unirii Moldovei cu Ţara Românească au făcut ca Congresul să hotărască mai întâi consultarea poporului român în privinţa Unirii, prin organizarea unor Adunări adhoc ale căror lucrări să fie supravegheate de o comisie formată din reprezentanţi ai celor şapte puteri care îşi fixa sediul la Bucureşti2.

 

Populaţia oraşului Râmnic dominată şi ea de un puternic simţământ patriotic, a participat la toate acţiunile din etapa de pregătire a marelui act naţional de la 24 ianuarie 1859.

În conformitate cu articolul 5 din «înaltul împărătesc firman», locuitorii oraşului de reşedinţă al districtului Vâlcea au avut dreptul să aleagă pentru Adunarea ad-hoc din 1857, un singur deputat. Pe lista alcătuită de autorităţi au fost înscrişi, ca alegători, un număr de 67 de orăşeni din Râmnicu Vâlcea cu o avere de cel puţin 8000 lei, care puteau să aleagă şi să fie aleşi. Pe o altă listă figurau zece mari proprietari care aveau să desemneze doi reprezentanţi pentru Divan, iar un alt tabel cuprindea 3022 neorăşeni, care trebuiau să recomande delegaţi pentru un deputat3. Profesorul Grigore Mihăescu a fost contestat că nu are o vechime în oraş de cel puţin trei ani4, dar în urma ordinului Ministerului Treburilor din Lăuntru de la 2 septembrie 1857, acest reprezentant al intelectualităţii şi în acelaşi timp al partidei unioniste, era înscris pe lista de alegători din Râmnicu Vâlcea.

Mite Măneanu/ Noi date cu privire la bâlciurile și târgurile din județul Vâlcea la începutul sec. al XIX-lea

Primele decenii ale secolului al XlX-lea se caracterizează printr-o dezvoltare economică mai susţinută şi mai ales prin apariţia şi consolidarea relaţiilor de producţie capitaliste. Aplicarea în practică a prevederilor Regulamentului Organic a determinat în mod firesc dezvoltarea sectorului re­laţiilor comerciale care au primit un important imbold. În ca­drul acestui domeniu, activitatea bîlciurilor şi tîrgurilor a con­stituit, întotdeauna, punctul de greutate. Creşterea număru­lui şi rolului acestora în desfăşurarea vastei mişcări a produse­lor ţărăneşti pe piaţa internă (1) era un fenomen normal. Pe an­samblul Ţării Româneşti putem aprecia chiar, ţinînd seama de datele de care dispunem pînă acum, că bîlciurile şi tîrgurile, de altfel forme străvechi de desfăşurare a comerţului românesc, departe de a-şi fi pierdut puterea de atracţie, au devenit mai numeroase, desfăşurînd o activitate comercială intensă. (2)

Judeţul Vîlcea a avut din vechime o importantă pondere în comerţul Ţării Româneşti. Situat de-a lungul a cîtorva im­portante drumuri comerciale între care cel spre Sibiu era cel mai însemnat, judeţul a constituit un loc unde schimburile de produse erau frecvente şi intense.