Dumitru Zamfira și Cenaclul „Petale” din Râmnicu Vâlcea/ 10 nov. 2026

 Astăzi, 10 noiembrie, pictorul, sculptorul și prozatorul Dumitru M. Zamfira împlinește 64 de ani. S-a născut în 1962, la Nenciulești, în comuna Tetoiu. De ziua lui, întoarcem câteva file din istoria Cenaclului „Petale”, pe care l-a inițiat la Râmnicu Vâlcea și pe care îl conduce și astăzi. Firul acestei istorii pornește de la mărturia pe care – la rugămintea noastră – ne-a trimis-o chiar în dimineața aniversării. ^{[1] [2]}

Începuturile și tinerii anilor ’90

Dumitru Zamfira așază începuturile cenaclului în 1990. Ideea era ca persoanele cu dizabilități din Râmnicu Vâlcea să aibă un loc unde să-și poată prezenta creațiile literare și artistice. Îi amintește, alături de el, pe preotul Nicolae State-Burluși, pe Laura Vega și pe Alexandru Horezeanu. În istoria culturală vâlceană de după 1989, Laura Vega și Alexandru Horezeanu apar și ca autori de volume. ^[20] Fișa biografică din antologia lui Florentin Smarandache distinge două momente. În decembrie 1990, Dumitru Zamfira participă la înființarea societății persoanelor cu dizabilități, iar în 1992 fișa situează înființarea oficială a cenaclului. Tot de acolo aflăm că D. Zamfira a redactat și o revistă cu același nume, „Petale”. ^{[1] [2]}

În anii ’90, spune dl. Zamfira, cenaclul a adunat în jurul său mulți tineri și le-a dat prilejul să se facă auziți. Între cei pe care îi amintește se numără Andreea Soare, devenită soprană pe scenele Operei Naționale din Paris și numită în 2026 Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor din Franța, Bogdan Ciobotaru, care și-a continuat activitatea de interpret folk în Germania, Ramona Bercea, astăzi Ramona Ioana Mezei, directoare generală a Bibliotecii Metropolitane București după o carieră începută în presa vâlceană, și Marius Chivu, critic literar, scriitor și traducător. ^{[1] [3] [4] [5] [6]}

Posada 1330

 🔴 De ce a căutat Nicolae Moga locul bătăliei în Țara Loviștei?

👉 În „,,#Loviștene” (Studii documentare), preotul-cărturar urmărește povestea din cronica medievală până în diplomele emise de regele maghiar după înfrângere.

👉 În timp, pe baza cercetărilor și scrierilor pr. #NicolaeMoga , am adunat numeroase resurse de bibliotecă virtuală. Le găsiți reunite la legătura (1) din subsol.

👉 Resursele despre Posada, 1330, publicate de-a lungul timpului pe pagina de Facebook Biblioteci Vâlcene, sunt reunite la legătura (2). Dacă o legătură de căutare nu se deschide pe telefon, încercați de pe PC.

📖 De la Posada la haiducii de pe Valea Lotrului

În 1330, Basarab I înfrunta oastea regelui Ungariei. Secole mai târziu, pe Valea Lotrului, unii săteni le dădeau adăpost celor pe care stăpânirea îi urmărea ca pe niște tâlhari. Părintele Nicolae Moga a adunat în același volum documentele despre Posada și mărturiile despre haiducii pe care oamenii locului i-au păstrat în povești și cântece.

Ion Talpoș/ Când a bătut clopotul la Boișoara

 

#ColectivizareValcea
🔴 cand a batut clopotul la #Boisoara: #IonTalpos (ne-)a consemnat pe unde a intrat «colectiva»* in viata milenara din #TaraLovistei: pe poarta gospodariei, peste pragul scolii, pana la borcanul cu magiun din camara…

👉 O vioara in toc, opt linguri de fier si un borcan cu magiun
👉 Toate incap in procesul-verbal prin care, la 10 iulie 1950, se pune sechestru pe averea notarului Dumitru Teodorescu
👉 Functionarii trec in inventar casa cu patru camere, pamantul, vaca si vitelul, apoi numara pernele, iile si furculitele. La sfarsit se aplica sigiliul si se predau cheile
👉 Mircea Teodorescu, nepotul notarului, pastreaza amintirea transmisa in familie despre ce a urmat
👉 „Au batut usa in cuie!”
👉 In 1951, o decizie penala dispune confiscarea intregii averi inventariate
👉 In 1956, Sfatul Popular ii elibereaza aceluiasi om o adeverinta pentru a obtine tichete
👉 Actul certifica oficial ca omul din inventarul de cateva pagini nu mai figureaza cu nicio avere…

Cine a tras clopotul?

În 5 și 6 octombrie 1950, conflictul izbucnește când membrii Gospodăriei Agricole Colective „Steagul Roșu” ies la arat. Sătenii îi opresc pe terenurile intrate în perimetrul colectivului. Pe 6 octombrie, clopotul bisericii dă alarma. Apoi oamenii ajung la sediul G.A.C.-ului, instalat în casa din care fusese evacuată familia fostului primar Nicolae Popescu, cunoscut în sat drept Nicolae al Nicului. Aceeași casă avea să servească și la anchete. Gheorghe „Gogu” Popescu își amintește că a fost dus acolo și ținut până seara, când mama lui, Maria P. S. Popescu, s-a predat. (pp. 156–158, 165–167)

Cele mai vânate #blănițe; și despre #legilesomptuare

#brebul* de pe la noi/ #chinchila/ #șinșila sud-americană, #samurul siberian-asiatic...
și despre #legilesomptuare care controlau comportamentul cetățenilor, cu limite stricte privind îmbrăcămintea la evenimente sociale... începând cu secolul al XVI-lea, orașe din Transilvania (Bistrița, Sibiu) au emis norme pentru limitarea numărului de oaspeți și felurile de mâncare (la nunți, botezuri și petreceri de breaslă, promovând moderația)...


Brebul (Castor fiber) este denumirea tradițională românească pentru castorul european/ euroasiatic). [1, 2]

Istoric și dispariție

Specia a dispărut complet din fauna României în secolul al XIX-lea, ultimul exemplar fiind atestat documentar în anul 1823 (sau 1824) în zona Moldova Veche din județul Caraș-Severin, din cauza vânanții excesive. [1, 2, 3]

Reintroducerea: Brebul a fost reintrodus oficial în România între anii 1998 și 2003, printr-un program derulat cu sprijinul Ministerului Mediului din Germania și al Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice (ICAS). Atunci au fost eliberați zeci de castori de origine bavareză pe cursurile unor râuri precum Olt, Mureș și Ialomița. [1]

Caracteristici și ecologie

Aspect și dimensiuni: Este cel mai mare rozător din Europa, un animal semiacvatic și monogam, care poate cântări până la 25 kg și poate ajunge la o lungime de aproximativ 120 cm (inclusiv coada). [1]
Rolul în natură: Este supranumit „arhitectul” sau „inginerul” naturii deoarece construiește baraje și loji subacvatice care modifică micile ecosisteme acvatice, creând zone umede benefice pentru alte specii. [1, 2, 3]
Răspândire actuală: După reintroducere, populația s-a adaptat și s-a răspândit, ajungând inclusiv în Delta Dunării până în 2011 și prosperând în arii protejate precum Parcul Natural Lunca Mureșului. [1, 2, 3]

Blana de breb (castor) a fost una dintre cele mai valoroase, căutate și scumpe mărfi din Europa medievală și modernă. Aceasta avea proprietăți unice: era extrem de deasă, impermeabilă (datorită uleiurilor naturale secrete de animal) și oferea o izolație termică excepțională. [1]

La 76 ani

🔴 #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni — #daredeseama (situația la zi) pentru componenta #BVaAV a proiectului istorielocala.ro
👉 pentru județul Vâlcea, site-ul este recuperat în proporție de peste 98% și optimizat atât pentru dispozitive mobile, cât și pentru PC-uri/ laptopuri (și, desigur, pentru toate browserele uzuale) 👉 este optimizat inclusiv pentru cititori din alte culturi/ civilizații — traducerea automată în principalele limbi de circulație internațională funcționează bine (în comentariu, vedem cum arată prima pagină, bunăoară, în limba chineză 😁)
👉 Biblioteca deschisa lumii: catalogul actualizat cuprinde 312 inregistrari principale de autor si 217 volume sau editii integrale individualizate bibliografic, alaturi de articole, studii, interviuri si materiale audiovizuale, cu peste 2.200 de trimiteri catre 915 adrese online distincte...

Azi, 1 noiembrie 2026, Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea împlinește 76 de ani de la înființare. În 1950 se numea Biblioteca Centrală Regională Vâlcea. Era o altă lume, o altă organizare administrativă, alte tehnologii ale educației și informării, alte condiții de acces și de circulație a informației.

Am ținut ca astăzi, EXACT ASTĂZI, să vă prezentăm — Dvs./ vouă, cititorilor noștri din Vâlcea și din „satul mai mare” care a devenit Lumea — o „dare de seamă” despre proiectele noastre de istorie, memorie și cunoaștere locală. „Explicații” din inițiativă proprie, din respect pentru cei care ne citiți și pentru autorii ale căror lucrări/ prezențe „audiovizuale” le păstrăm și le facem cunoscute. Pregătirea acestui moment a început cu mult înaintea zilei de astăzi și acum putem face „bilanțul de etapă” al acestui moment aniversar...

Vâlcea, între reorganizările trecutului și reforma administrativă anunțată pentru 2028

#𝙍𝙚𝙛𝙤𝙧𝙢𝙖𝘼𝙙𝙢𝙞𝙣𝙞𝙨𝙩𝙧𝙖𝙩𝙞𝙫𝙖
#Vâlcea, între reorganizările trecutului și anunțul pentru 2028
de la judetul cu 131 de comune rurale la sistemul regiunilor si raioanelor reorganizarea din 1968: revenirea la judete, dar nu si la vechea harta aprilie 1989: o reorganizare radicala, in ultimul an al regimului comunist ianuarie 1990: reorganizarea este anulata dupa numai noua luni dupa 1990: comunitati care au dobandit sau redobandit statut administrativ distinct cand comunele au devenit orase reforma anuntata pentru 2028: ce se pregateste de ce Valcea nu poate fi reorganizata numai dupa numarul locuitorilor economiile administrative si costurile suportate de comunitati ce ne invata istoria administrativa a Valcii?

1. Ironia reorganizarilor succesive
Privită retrospectiv, istoria administrativă a Vâlcii are și o latură ușor paradoxală: ceea ce statul a considerat necesar să desființeze în 1989 a considerat necesar să reînființeze în 1990. Câțiva ani mai târziu, alte comunități primeau administrații proprii, iar unele comune erau promovate la rangul de oraș. Astăzi, direcția pare să se inverseze din nou.
S-ar putea spune că administrația românească a demonstrat, de-a lungul timpului, o remarcabilă capacitate de a reorganiza ceea ce reorganizase deja.


2. Paradoxul comunelor devenite orase
În timp ce unele comunități își revendicau dreptul la o primărie proprie, altele dobândeau statutul de oraș. Numai că promovarea administrativă nu era întotdeauna însoțită, în același ritm, de dezvoltarea infrastructurii și a serviciilor urbane.
O localitate poate deveni oraș printr-o lege. Urbanizarea propriu-zisă are însă nevoie de ceva mai mult decât publicarea legii în Monitorul Oficial.

3. Reforma din 2028 si lectia anului 1989
În 1989, concentrarea administrativă era prezentată ca o necesitate. În 1990, restabilirea comunelor devenea, la rândul său, o necesitate. După 2000, înființarea unor noi comune era considerată justificată. Pentru 2028, se discută din nou despre comasare.
Desigur, împrejurările istorice, politice și economice sunt diferite. Dar tocmai această alternanță ar trebui să ne îndemne să întrebăm nu doar câte primării pot fi desființate, ci și ce anume va funcționa mai bine după aceea…

#𝗧𝗶𝗴𝘃𝗲𝗻𝗶 > #𝘾𝙀𝙏

  𝗴𝗮𝘇𝘂𝗹 𝗺𝗲𝘁𝗮𝗻 𝗮 𝗴𝗮𝘀𝗶𝘁 𝗱𝗿𝘂𝗺𝘂𝗹 𝗶𝗻𝗮𝗶𝗻𝘁𝗲𝗮 𝘀𝗼𝗳𝗲𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿 „𝗱𝗲 𝗮𝘀𝗳𝗮𝗹𝘁 𝙥̲𝙚̲ 𝙤̲ 𝙗̲𝙖̲𝙣̲𝙙̲𝙖̲”, 𝘁𝗼𝘁 𝗽𝗲 𝘂𝗿𝗺𝗮 𝗰𝗮𝗿𝘂𝘁𝗲𝗹𝗼𝗿... #DN73C are la capete Schitu Golești (est, int. cu DN73) și Blidari/ Rm. Vâlcea (vest, int. cu DN7)
#𝙁𝙡𝙖𝙘𝙖𝙧𝙖𝘼𝙡𝙗𝙖𝙨𝙩𝙧𝙖 𝙖𝙧𝙚 𝙡𝙖 𝙗𝙖𝙯𝙖 𝙖𝙘𝙚𝙚𝙖𝙨𝙞 𝙞𝙣𝙛𝙧𝙖𝙨𝙩𝙧𝙪𝙘𝙩𝙪𝙧𝙖 𝙙𝙚 500 𝙢𝙢, 𝙙𝙚 𝙖𝙥𝙧𝙤𝙖𝙥𝙚 𝙨𝙖𝙨𝙚 𝙙𝙚𝙘𝙚𝙣𝙞𝙞, dar sperăm să ni se aprindă veșnic în case
𝙞𝙣𝙫𝙚𝙣𝙩𝙖𝙧𝙪𝙡 𝙤𝙛𝙞𝙘𝙞𝙖𝙡 𝙞𝙣𝙙𝙞𝙘𝙖 𝙥𝙪𝙣𝙚𝙧𝙚𝙖 𝙞𝙣 𝙛𝙪𝙣𝙘𝙩𝙞𝙪𝙣𝙚 𝙖 𝙩𝙧𝙤𝙣𝙨𝙤𝙣𝙪𝙡𝙪𝙞 𝙎𝙘𝙝𝙞𝙩𝙪 𝙂𝙤𝙡𝙚𝙨𝙩𝙞–𝙏𝙞𝙜𝙫𝙚𝙣𝙞 𝙞𝙣 1967 𝙨𝙞 𝙖 𝙩𝙧𝙤𝙣𝙨𝙤𝙣𝙪𝙡𝙪𝙞 𝙏𝙞𝙜𝙫𝙚𝙣𝙞–𝙂𝙤𝙫𝙤𝙧𝙖 𝙞𝙣 1969, 𝙡𝙖 𝙖𝙥𝙧𝙤𝙖𝙥𝙚 𝙪𝙣 𝙙𝙚𝙘𝙚𝙣𝙞𝙪 𝙙𝙚 𝙡𝙖 𝙥𝙤𝙧𝙣𝙞𝙧𝙚𝙖 𝙥𝙧𝙞𝙢𝙚𝙡𝙤𝙧 𝙞𝙣𝙨𝙩𝙖𝙡𝙖𝙩𝙞𝙞 𝙖𝙡𝙚 #CETGovora
𝗽𝗲 𝗮𝘁𝘂𝗻𝗰𝗶 𝗲𝗿𝗮 𝘂𝗻 𝗶𝗻𝗰𝗲𝗽𝘂𝘁 𝗱𝗲 𝗱𝗿𝘂𝗺 — 𝗻𝘂 𝗰𝗮𝗽𝗮𝘁𝘂𝗹 𝘂𝗻𝗲𝗶 𝗹𝘂𝗻𝗴𝗶 𝗮𝗴𝗼𝗻𝗶𝗶...

Întâi au trecut oamenii, caii și căruțele. Mult mai târziu au venit motoarele și conducta de gaz. Nu suprapunem traseele la metru, nu punem căruța înaintea boilor și nici n-o folosim drept document cadastral: comparăm, cu aproximația declarată, o direcție de circulație și viteza cu care se mișcă secolele.

Pentru tronsonul Tigveni–Govora, inventarul oficial consemnează anul punerii în funcțiune 1969. Gazul și-a găsit, așadar, magistrala. Legătura rutieră modernă spre autostradă are o poveste separată, în care promisiunile circulă adesea mai repede decât automobilele.
𝗖𝗮𝗿𝘂𝘁𝗮 𝗮 𝘁𝗿𝗲𝗰𝘂𝘁. 𝗚𝗮𝘇𝘂𝗹 𝗮 𝘁𝗿𝗲𝗰𝘂𝘁. 𝗡𝗼𝗶 𝗺𝗮𝗶 𝗮𝘃𝗲𝗺 𝗱𝗲 𝘁𝗿𝗲𝗰𝘂𝘁 𝗱𝗲 𝗹𝗮 𝗱𝗲𝗰𝗹𝗮𝗿𝗮𝘁𝗶𝗶 𝗹𝗮 𝗱𝗿𝘂𝗺.

Dar să revenim la flacăra albastră.

Marius Stătescu/ Biserica Vlăduceni-Vâlcea

#Vladuceni/ #Vâlcea
𝗼 #𝗯𝗶𝘀𝗲𝗿𝗶𝗰𝗮 și 𝗮𝗽𝗿𝗼𝗮𝗽𝗲 𝘁𝗿𝗲𝗶 𝘃𝗲𝗮𝗰𝘂𝗿𝗶 𝗱𝗲 𝗶𝘀𝘁𝗼𝗿𝗶𝗲 (din 𝟭𝟳𝟰𝟰 încoace)
𝗣𝗲𝘁𝗿𝗲 𝗠𝗮𝗿𝗶𝗻𝗲𝘀𝗰𝘂 𝗩𝗹𝗮𝗱𝘂𝗰𝗲𝗮𝗻𝘂 – 𝗱𝗲 𝗹𝗮 𝗥𝗮𝘇𝗯𝗼𝗶𝘂𝗹 𝗱𝗲 𝗜𝗻𝗱𝗲𝗽𝗲𝗻𝗱𝗲𝗻𝘁𝗮 𝗹𝗮 𝗰𝘁𝗶𝘁𝗼𝗿𝗶𝗿𝗲𝗮 𝗯𝗶𝘀𝗲𝗿𝗶𝗰𝗶𝗶 𝘀𝗮𝘁𝘂𝗹𝘂𝗶 însă 𝗻𝘂 𝗱𝗼𝗮𝗿 𝗽𝗿𝗲𝗼𝘁𝗶 𝘀𝗶 𝗰𝘁𝗶𝘁𝗼𝗿𝗶, 𝗰𝗶 𝘀𝗶 𝗼𝗮𝗺𝗲𝗻𝗶𝗶 𝗼𝗯𝗶𝘀𝗻𝘂𝗶𝘁𝗶
𝗿𝗲𝗹𝗮𝘁𝗮𝗿𝗲 𝗱𝗶𝗻 𝟭𝟵𝟬𝟯, 𝗿𝗲𝗮𝗱𝘂𝘀𝗮 𝗶𝗻 𝗮𝘁𝗲𝗻𝘁𝗶𝗮 𝗰𝗶𝘁𝗶𝘁𝗼𝗿𝗶𝗹𝗼𝗿
𝗱𝗶𝗻 𝗩𝗹𝗮𝗱𝘂𝗰𝗲𝗻𝗶, 𝗶𝗻 𝗶𝗲𝗿𝗮𝗿𝗵𝗶𝗮 𝗕𝗶𝘀𝗲𝗿𝗶𝗰𝗶𝗶 𝗢𝗿𝘁𝗼𝗱𝗼𝘅𝗲:
𝗳𝗼𝘁𝗼𝗴𝗿𝗮𝗳𝗶𝗶, 𝗽𝗶𝘀𝗮𝗻𝗶𝗶, 𝗵𝗮𝗿𝘁𝗶 𝘀𝗶 𝗺𝗮𝗿𝘁𝘂𝗿𝗶𝗶 𝗱𝗲 𝗲𝗽𝗼𝗰𝗮...
&&&

Repere istorice, personalități, mărturii documentare și destine umane desprinse din lucrarea „Biserica satului Vlăduceni – file de istorie”, de Marius Stătescu, ediția aprilie 2026.

Istoria unei biserici nu se rezumă la zidurile sale, la arhitectură, pictură ori la numele ctitorilor. Ea este, deopotrivă, istoria oamenilor care au ridicat-o, a familiilor care au contribuit la întreținerea ei, a generațiilor care i-au trecut pragul și a întâmplărilor, uneori dramatice, care au marcat viața comunității.

Lucrarea lui Marius Stătescu, dedicată Bisericii din satul Vlăduceni, comuna Păușești-Măglași, județul Vâlcea, ne oferă prilejul unei incursiuni în aproape trei secole de istorie locală, începând cu ctitoria din 1744 și ajungând până în anul 2026.

Din cele 32 de pagini ale lucrării desprindem câteva direcții documentare deosebit de importante: istoria moșnenilor Vlăduceni, întemeierea celor două biserici, personalitățile care și-au legat destinul de aceste locuri, participarea unor localnici la războaiele României, persecuțiile din timpul regimului comunist și continuitatea vieții comunitare.

I. Biserica veche din 1744 – o ctitorie a moșnenilor

Prima biserică a satului Vlăduceni a fost ridicată în anul 1744, în timpul domniei lui Constantin Nicolae Mavrocordat, având hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena.

Pisania și pomelnicul din 12 februarie 1746 consemnează numele principalilor ctitori:

• Constantin Malache (Malake), negustor și ctitor care a susținut financiar construirea bisericii;

• Onisifor Monahul Vlăduceanu, cel care a dăruit terenul și livada din jur și s-a îngrijit de realizarea construcției;

• Șerban Vlăduceanu, participant la ctitorie.

Biserica era mică, fără turlă, cu ferestre înguste și plan dreptunghiular. În apropiere se afla o clopotniță de zid, la parterul căreia funcționase și o dăscălie, o formă timpurie de învățământ pentru copiii satului.

#𝗖𝗮𝗻𝘁𝗲𝗰𝘂𝗹𝗔𝗿𝗻𝗼𝘁𝗲𝗶 și conferința de la #Râmnic din dec. '37 a poetului-candidat #𝗥𝗮𝗱𝘂𝗚𝘆𝗿

#voievodul (#MateiBasarab) îi veghează (din criptă) pe tinerii din #tabăralegionară duhul său îi sărută pe frunte pe vitejii camarazi...
#Miorița, #MeșterulManole, #Corbea și #TomaAlimoș - atitudini pe care R. Gyr le considera ,,reprezentative pentru #sufletulromânesc”, pentru seninătatea în fața morții, acceptarea jertfei, suportarea unei osânde nedrepte și pedepsirea mișeliei și trădării...
#RaduDemetrescu-Gyr a fost cap de listă pentru județul #Vâlcea al Partidului ,,Totul pentru Țară” (aripa politică a Gărzii de Fier) și a fost ales deputat parlamentul nu s-a mai întrunit însă (a fost dizolvat)...
În numărul 242 al ziarului „Buna Vestire” datat joi 16 decembrie 1937 întâlnim două texte care merită citite împreună: pe prima pagină, poezia „Cântecul Arnotei”, semnată de Radu Gyr; pe pagina a doua, relatarea conferinței sale „Baladă și Eroism”, susținută la Râmnicu Vâlcea în 10 decembrie 1937.
Alăturarea lor ne ajută să înțelegem felul în care istoria, literatura și simbolurile religioase erau integrate în discursul politic legionar.


𝗥𝗮𝗱𝘂 𝗚𝘆𝗿 𝘀𝗶 „𝗖𝗮𝗻𝘁𝗲𝗰𝘂𝗹 𝗔𝗿𝗻𝗼𝘁𝗲𝗶”: 𝗶𝘀𝘁𝗼𝗿𝗶𝗲 𝗹𝗼𝗰𝗮𝗹𝗮, 𝗽𝗼𝗲𝘇𝗶𝗲 𝘀𝗶 𝗽𝗿𝗼𝗽𝗮𝗴𝗮𝗻𝗱𝗮 𝗽𝗼𝗹𝗶𝘁𝗶𝗰𝗮

În numărul 242 al ziarului „Buna Vestire” datat joi 16 decembrie 1937 întâlnim două texte care merită citite împreună: pe prima pagină, poezia „Cântecul Arnotei”, semnată de Radu Gyr; pe pagina a doua, relatarea conferinței sale „Baladă și Eroism”, susținută la Râmnicu Vâlcea în 10 decembrie 1937.

Alăturarea lor ne ajută să înțelegem felul în care istoria, literatura și simbolurile religioase erau integrate în discursul politic legionar.

𝘽𝙖𝙯𝙖 𝙞𝙨𝙩𝙤𝙧𝙞𝙘𝙖: 𝙩𝙖𝙗𝙖𝙧𝙖 𝙙𝙚 𝙡𝙖 𝘼𝙧𝙣𝙤𝙩𝙖 𝙙𝙞𝙣 𝟭𝟵𝟯𝟱

„Cântecul Arnotei” este legat de tabăra de muncă legionară organizată la Mănăstirea Arnota în vara anului 1935. Sursele istorice consultate situează activitatea acesteia între 8 iulie și 15 septembrie și menționează participarea a 242 de legionari la amenajarea unui drum de acces prin stâncă spre mănăstire.

#AndreiPandrea #MediclaBoișoara (XV)

#𝘼𝙣𝙙𝙧𝙚𝙞𝙋𝙖𝙣𝙙𝙧𝙚𝙖 #𝙈𝙚𝙙𝙞𝙘𝙡𝙖𝘽𝙤𝙞𝙨𝙤𝙖𝙧𝙖 (𝙓𝙑)
𝙞𝙪𝙡𝙞𝙚 𝟭𝟵𝟲𝟮: 𝙪𝙣 𝙘𝙖𝙢𝙞𝙤𝙣 𝙫𝙚𝙘𝙝𝙞 𝙙𝙪𝙙𝙪𝙞𝙚 𝙥𝙚 𝙘𝙤𝙗𝙤𝙧𝙖𝙧𝙚𝙖 #𝙏𝙞𝙩𝙚𝙨𝙩𝙞 > #𝙋𝙚𝙧𝙞𝙨𝙖𝙣𝙞 (#Pripoare) „𝙘𝙖𝙩𝙧𝙚” 𝟵-𝟭𝟮 𝙣𝙤𝙞𝙚𝙢𝙗𝙧𝙞𝙚 𝟭𝟯𝟯𝟬
𝙢𝙚𝙙𝙞𝙘𝙪𝙡 𝙙𝙚 𝙤𝙖𝙢𝙚𝙣𝙞 𝙘𝙖𝙪𝙩𝙖 𝙙𝙧𝙪𝙢𝙪𝙡 𝙨𝙥𝙧𝙚 𝙤 𝙞𝙣𝙩𝙧𝙚𝙗𝙖𝙧𝙚 𝙫𝙚𝙘𝙝𝙚 𝙙𝙚 𝙨𝙚𝙘𝙤𝙡𝙚 (𝙣𝙪 𝙙𝙤𝙖𝙧) 𝙖 𝙞𝙨𝙩𝙤𝙧𝙞𝙘𝙞𝙡𝙤𝙧: 𝙪𝙣𝙙𝙚 𝙨-𝙖 𝙙𝙖𝙩 𝙗𝙖𝙩𝙖𝙡𝙞𝙖 𝙙𝙚 𝙡𝙖 #𝙋𝙤𝙨𝙖𝙙𝙖?
𝙛𝙖𝙧𝙖 𝙤 𝙨𝙥𝙚𝙘𝙞𝙖𝙡𝙞𝙯𝙖𝙧𝙚 𝙞𝙣 𝙙𝙤𝙢𝙚𝙣𝙞𝙪, 𝙙𝙖𝙧 𝙘𝙪 𝙤 𝙘𝙪𝙡𝙩𝙪𝙧𝙖 𝙘𝙖𝙧𝙚 𝙞𝙢𝙥𝙧𝙚𝙨𝙞𝙤𝙣𝙚𝙖𝙯𝙖 𝙨𝙞 𝙘𝙪 𝙤 𝙥𝙖𝙨𝙞𝙪𝙣𝙚 𝙘𝙤𝙣𝙩𝙖𝙜𝙞𝙤𝙖𝙨𝙖, 𝙙𝙤𝙘𝙩𝙤𝙧𝙪𝙡 𝙋𝙖𝙣𝙙𝙧𝙚𝙖 𝙘𝙞𝙩𝙚𝙨𝙩𝙚 𝙘𝙧𝙤𝙣𝙞𝙘𝙞, 𝙘𝙤𝙢𝙥𝙖𝙧𝙖 𝙞𝙥𝙤𝙩𝙚𝙯𝙚, 𝙞𝙣𝙩𝙧𝙚𝙖𝙗𝙖 𝙡𝙤𝙘𝙖𝙡𝙣𝙞𝙘𝙞𝙞, 𝙘𝙚𝙧𝙘𝙚𝙩𝙚𝙖𝙯𝙖 𝙣𝙪𝙢𝙚𝙡𝙚 𝙡𝙤𝙘𝙪𝙧𝙞𝙡𝙤𝙧 𝙨𝙞 𝙢𝙖𝙨𝙤𝙖𝙧𝙖 𝙙𝙚𝙛𝙞𝙡𝙚𝙪𝙡 𝙘𝙪 𝙥𝙖𝙨𝙪𝙡...
𝙞𝙨𝙞 𝙖𝙣𝙩𝙧𝙚𝙣𝙚𝙖𝙯𝙖 𝙥𝙧𝙞𝙚𝙩𝙚𝙣𝙞𝙞 𝙞𝙣 𝙖𝙘𝙚𝙖𝙨𝙩𝙖 𝙖𝙫𝙚𝙣𝙩𝙪𝙧𝙖 𝙖 𝙘𝙪𝙣𝙤𝙖𝙨𝙩𝙚𝙧𝙞𝙞 𝙨𝙞 𝙥𝙪𝙣𝙚, 𝙞𝙢𝙖𝙜𝙞𝙣𝙖𝙧, 𝙨𝙩𝙚𝙩𝙤𝙨𝙘𝙤𝙥𝙪𝙡 𝙨𝙞 𝙡𝙪𝙣𝙚𝙩𝙖, 𝙥𝙚 𝙋𝙧𝙞𝙥𝙤𝙖𝙧𝙚𝙡𝙚 𝙋𝙚𝙧𝙞𝙨𝙖𝙣𝙞𝙪𝙡𝙪𝙞: 𝙖𝙨𝙘𝙪𝙡𝙩𝙖 𝙡𝙤𝙘𝙪𝙧𝙞𝙡𝙚, 𝙡𝙚 𝙘𝙖𝙪𝙩𝙖 𝙢𝙚𝙢𝙤𝙧𝙞𝙖, 𝙞𝙣𝙘𝙚𝙖𝙧𝙘𝙖 𝙨𝙖 𝙡𝙚 𝙫𝙖𝙙𝙖 𝙘𝙪 𝙤𝙘𝙝𝙞𝙞 𝙢𝙞𝙣𝙩𝙞𝙞 𝙨𝙞 𝙨𝙖 𝙡𝙚 𝙞𝙣𝙩𝙚𝙡𝙚𝙖𝙜𝙖
𝙥𝙧𝙞𝙣 𝙟𝙪𝙧𝙣𝙖𝙡𝙪𝙡 𝙡𝙪𝙞 𝙙𝙚-𝙖𝙘𝙪𝙢 𝟲𝟰 𝙙𝙚 𝙖𝙣𝙞, #𝘼𝙣𝙙𝙧𝙚𝙞𝙋𝙖𝙣𝙙𝙧𝙚𝙖 𝙣𝙚 „𝙞𝙣𝙙𝙖𝙩𝙤𝙧𝙚𝙖𝙯𝙖” 𝙘𝙪 𝙤 𝙚𝙭𝙩𝙧𝙖𝙤𝙧𝙙𝙞𝙣𝙖𝙧𝙖 𝙡𝙚𝙘𝙩𝙞𝙚 𝙙𝙚 𝙄𝙨𝙩𝙤𝙧𝙞𝙚, 𝙙𝙚 𝙘𝙪𝙡𝙩𝙪𝙧𝙖 𝙜𝙚𝙣𝙚𝙧𝙖𝙡𝙖, 𝙙𝙚 𝙘𝙪𝙧𝙞𝙤𝙯𝙞𝙩𝙖𝙩𝙚 𝙨𝙞 𝙙𝙚 𝙗𝙪𝙘𝙪𝙧𝙞𝙚 𝙖 𝙘𝙚𝙧𝙘𝙚𝙩𝙖𝙧𝙞𝙞....
𝙘𝙤𝙣𝙫𝙞𝙣𝙜𝙚𝙧𝙚𝙖 𝙢𝙚𝙙𝙞𝙘𝙪𝙡𝙪𝙞 𝙙𝙚𝙨𝙥𝙧𝙚 𝙡𝙤𝙘𝙪𝙡 𝙋𝙤𝙨𝙖𝙙𝙚𝙞 𝙥𝙤𝙖𝙩𝙚 𝙧𝙖𝙢𝙖𝙣𝙚 𝙤 𝙞𝙥𝙤𝙩𝙚𝙯𝙖 𝙙𝙚 𝙙𝙞𝙨𝙘𝙪𝙩𝙖𝙩, 𝙞𝙣𝙨𝙖 𝙛𝙤𝙧𝙩𝙖 𝙚𝙭𝙚𝙢𝙥𝙡𝙪𝙡𝙪𝙞 𝙨𝙖𝙪 𝙨𝙩𝙖 𝙞𝙣 𝙛𝙚𝙡𝙪𝙡 𝙞𝙣 𝙘𝙖𝙧𝙚 𝙘𝙖𝙪𝙩𝙖, 𝙞𝙣 𝙨𝙚𝙧𝙞𝙤𝙯𝙞𝙩𝙖𝙩𝙚𝙖 𝙘𝙪 𝙘𝙖𝙧𝙚 𝙨𝙚 𝙙𝙤𝙘𝙪𝙢𝙚𝙣𝙩𝙚𝙖𝙯𝙖 𝙨𝙞 𝙞𝙣 𝙥𝙖𝙨𝙞𝙪𝙣𝙚𝙖 𝙘𝙪 𝙘𝙖𝙧𝙚 𝙣𝙚 𝙞𝙖 𝙨𝙞 𝙥𝙚 𝙣𝙤𝙞 𝙘𝙪 𝙚𝙡 𝙞𝙣𝙖𝙥𝙤𝙞 𝙞𝙣 𝙫𝙧𝙚𝙢𝙚𝙖 𝙞𝙣𝙩𝙚𝙢𝙚𝙞𝙚𝙧𝙞𝙞 𝙨𝙩𝙖𝙩𝙪𝙡𝙪𝙞 𝙢𝙚𝙙𝙞𝙚𝙫𝙖𝙡 #𝙏𝙖𝙧𝙖𝙍𝙤𝙢𝙖𝙣𝙚𝙖𝙨𝙘𝙖...

>— urmare (carte în foileton) din 1 oct. 2026 —< Sîmbătă, 14 iulie 1962

La dispensar, de la o vreme, „șomăm“.

Vorbesc la telefon cu Gigi, pe la 10, și-l anunț de vizita mea. Voi pleca din Boișoara cu Rata de 12 și cred că mă voi întoarce luni după-amiază.

Iau cu mine toate informațiile pe care am reușit să le strîng pînă acum, referitoare la condițiile întemeierii Țării Românești, ale domniei lui Basarab I și, bineînțeles, cele cunoscute privind bătălia de la Posada. Sînt nerăbdător să văd ce voi mai reuși să aflu.

Urc în Rată, lîngă șofer și plecăm împreună: el pe ruta zilnică, eu în căutarea Posadei...

Pe drum, vorbim verzi și uscate. Îmi place să merg cu nea Roman! Cu mîna sigură pe volan, pare că se joacă... Dar din jocul lui cu frîna și volanul, camionul ajunge întotdeauna teafăr la destinație, în ciuda gropilor, a pantelor și a curbelor drumului.

Coborîm coasta Titeștilor. Ducem în spate vreo 20 de călători și camionul „cursei“, vechi și uzat, tușește și duduie săltînd în gropi și prin ohîncuri.

Din marginea Boișoarei, de-acolo de unde se ține tîrgul de sfîntul Ilie, și pînă în apa Clocoticiului, drumul nemernic coboară într-una.