Școala vâlceană în perioada postbelică

a. În primii ani de după al doilea război

În ciuda dificultăţilor economice prin care trecea ţara după război, învăţământul românesc de toate gradele a continuat să se dezvolte şi, în unele privinţe, chiar să obţină rezultate notabile. Şi-au continuat activitatea majoritatea şcolilor care funcţionaseră mai înainte, atât urbane, cât şi rurale. S-au făcut eforturi apreciabile pentru a face ca obligativitatea învăţământului primar să devină o realitate, în lupta pentru lichidarea analfabetismului care cunoştea cote destul de ridicate (peste 4 milioane de analfabeţi - în 1945). În acest sens, în anul 1945 s-a renunţat la vechiul ciclu inferior al şcolii secundare, înfiinţându-se gimnaziul unic, cu durata de 3 ani (158); s-a luat hotărârea ca taxele să fie stabilite în funcţie de situaţia materială a părinţilor, a crescut numărul de burse, au sporit locurile în cămine şi cantine etc., atât în învăţământul preuniversitar, cât şi în cel universitar. Importante modificări vor suferi şi programele şcolare, prin introducerea unor obiecte socio-politice sau ştiinţifice, care nu figuraseră până atunci. Un asemenea gimnaziu, se va înfiinţa în anul 1945 la Boişoara (centru), pe(ntru) toată Loviştea, în clădirea care mai înainte (între anii 1933-1945) servise drept cămin cultural, iar anterior (dar şi mai târziu) – ca şcoală. Localul – demolat în 1962 – se afla „În Deal”, între primărie şi sediul cel nou al şcolii, fiind construit în anii 1953-1954 (159).

Învăţământul comercial a cunoscut, de asemenea, o dezvoltare progresivă. În anul 1946, fostul gimnaziu comercial din Râmnicu Vâlcea s-a transformat în Liceu comercial, purtînd această denumire până în anul 1948 şi funcţionând în aceeaşi clădire de pe strada Carol I (fostă Ştefan Gheorghiu şi apoi Argeş, azi – Carol I), unde era sediul OJT Vâlcea, în prezent, clădirea fiind refăcută pentru sediul Loteriei Naţionale; apoi a apărut Şcoala Tehnică de Administraţie Economică (STAE), înglobând şi clasele liceului, sub patronajul Ministerului Comerţului şi Alimentaţiei. Sediul acestei şcoli era clădirea în care funcţionase Seminarul „Sf. Nicolae” (desfiinţat în anul 1948). Din anul 1950, instituţia s-a numit Şcoala Medie Tehnică de Comerţ (SMTC), cu sedii de evidenţă contabilă şi merceologie, sub patronajul Ministerului Comerţului Interior. Funcţiona în acelaşi local unde, după 1956, va fi Şcoala Medie nr. 2 şi Şcoala Medie nr. 3 (cu program de educaţie fizică), apoi Liceul Teoretic „Vasile Roaită”, Liceul Industrial nr. 7 şi – azi – Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”. Directorii acestei şcoli: Traian Cantemir (1948-1950), Dumitru Zaparaniuc (1950), Ion Ceauşescu (1950-1952), Ilie Chiriţă (1952-1953), Petre Purcărescu (1953-1956), sub conducerea căruia şcoala se dezvoltă, îşi câştigă renume şi îşi construieşte baza sportivă¹⁶⁰.

Învățământul vâlcean în perioada interbelică

 În această perioadă, se va acorda o atenţie mai mare învăţământului preşcolar: se continuă activitatea grădiniţei de copii nr. 1, situată în curtea bisericii „Toţi Sfinţii”, în ciuda şi în condiţiile conflictului declanşat în 1919 între biserică – pe de o parte şi – pe de altă parte – conducerea unităţii şcolare, autorităţile municipale şi ministerul de resort, conflict ce a durat, cu scurte intervale de „armistiţiu”, câteva decenii, până în zilele noastre¹²⁶. În anul şcolar 1920/1921, au urmat cursurile grădiniţei, un număr de 177 de copii, din care 163 – fii de români şi 14 – fii de străini. În afară de Grădiniţa nr. 1 din Râmnicu-Vâlcea (educatoare, Cristina Popescu; între 1936-1965, cu o întrerupere de 4 ani, între 1948-1952, când a fost inspectoare în domeniu Alexandrina Ionescu). Vor mai funcţiona asemenea unităţi în Olăneşti-sat (educatoare, Angela Bădoi), Bălceşti (educ., Elisabeta Iordăchescu), Horezu (educ., Maria Mazilu), Bujoreni (educ., Felicia Vlădoianu) şi cea din Brezoi-sat, înfiinţată prin strădaniile învăţătorului şcolii, Gh. Budeanu (educ., Ileana D. Pavel). Statistica pe anul şcolar 1926/1927 menţiona pentru Vâlcea doar 2 grădiniţe urbane, cu 92 copii şi 2 rurale, cu 153 de copii, rezultând că doar circa 1% din numărul total de copii de vârstă preşcolară frecventau grădiniţa¹²⁷. Cu timpul, se va dezvolta şi această formă de instrucţie, atât sub aspect material, cât şi în ceea ce priveşte populaţia de preşcolari cuprinsă: în 1934, de pildă, în judeţul Vâlcea existau 4 grădiniţe urbane şi 4 – rurale, cu un efectiv de 516 copii şi 9 educatoare. În anul şcolar 1942/1943, în Vâlcea existau 12 unităţi preşcolare. Dintre acestea, 8 funcţionau în mediul rural, fiind încadrate cu 13 educatoare¹²⁸.

În virtutea legislaţiei menţionate mai sus, învăţământului primar i s-a acordat, poate, cea mai susţinută atenţie, în condiţiile în care, după Marea Unire, numai circa jumătate din şcolile rurale aveau localuri proprii corespunzătoare; în legea elaborată de C. Angelescu, se va pune un mare accent pe comitetele şcolare (judeţene şi comunale), care urmau să sprijine procesul de instrucţie din şcoli, sub toate aspectele: dotarea materială a şcolilor, conducerea, supravegherea şi bunul mers al procesului de învăţământ etc. 

Evoluția învățământului vâlcean în prima parte a Epocii moderne

 La 21 martie 1824, în oraşul reşedinţă de judeţ s-a deschis o şcoală catolică, la care se preda latineşte, ungureşte, româneşte şi în italiană, profesorii fiind subvenţionaţi de mânăstirile catolice din Râmnic şi Câmpulung Muscel28. Între 1826 şi 1828, tot în Râmnic, la o şcoală de muzică din cadrul Episcopiei, vestitul Anton Pann a funcţionat ca dascăl, aşa cum rezultă din mai multe însemnări de pe manuscrise aflate la Mânăstirea Dintr-un Lemn29.

După 1831 – anul Regulamentului Organic (urmat de Regulamentul şcoalelor) – şcolile vor deveni, în majoritatea lor covârşitoare, instituţii de stat. Un rol important în această nouă direcţie a învăţământului, îl va avea noul Regulament al şcoalelor, redactat de vâlceanul Petrache Poenaru – cel care, după terminarea studiilor în Franţa, va fi numit profesor de fizică şi matematică la colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti şi inspector, apoi director la Eforia Şcoalelor. Către mijlocul secolului, şcolile de stat se vor înmulţi spectaculos, inclusiv în mediul rural. Învăţământul slavon şi cel grecesc (care prosperase în secolul al XVIII-lea), încep să scadă treptat în importanţă, odată cu programele şi metodele lor, locul fiindu-le luat de şcoala românească naţională.

La 23 septembrie1831, Sfatul oraşului Râmnicu-Vâlcea hotărăşte ca în clădirea Episcopiei să se deschidă o şcoală, cea mai mare parte din cheltuieli revenind locuitorilor oraşului, ai căror copii urmau să-i frecventeze cursurile (fiii celor înstăriţi urmau la şcolile particulare sau la unele greceşti care încă mai funcţionau). Problema localului s-a tergiversat, până ce Eforia Şcoalelor a ameninţat cu mutarea profesorului în alt oraş. Şcoala se va deschide la 7 martie 1832, cu 48 de elevi (orăşeni, dar şi de la sate: băieţi şi fete, cu aprobare specială cerută Eforiei de către profesor, pentru sistemul mixt), în casa profesorului Dimitrie Serghiade (Serghie), în locul unde acesta ţinuse anterior o şcoală particulară; mai târziu, sediul instituţiei se va muta la Episcopie. Crescând numărul de elevi (116 elevi în 1834, 174 – în 1846), sediul şcolii se va muta în casa încăpătoare, cu etaj, a lui Ghiţă Vlădescu, care intenţiona să o vândă. Întrucât conducerea oraşului nu a dat curs dorinţei sale, în 1834 proprietarul va evacua şcoala, consimţind, totuşi, s-o redeschidă, după mai multe amânări. În ciuda promisiunilor magistratului că va construi un local de şcoală, şcoala se va închide, redeschizându-se abia în iulie 1835, an în care va începe construcţia noului sediu, pe un teren donat de medelnicerul Alecu Bujureanu 3031.

Învățământul vâlcean – mânăstirile din județ, sedii ale primelor școli

Începând cu perioada formării statelor române de sine stătătoare, limba slavonă va deveni limbă de cancelarie, limba diplomaţiei, a slujbelor din biserică şi a alcătuirii vechilor hrisoave domneşti. O parte din marii boieri, în special cei din anturajul domnului, o vor fi cunoscut cu siguranţă, mai ales dacă erau interesaţi să acceadă la anumite funcţii înalte, iar logofeţii de diferite grade – marele logofăt, al doilea, al treilea logofăt, trebuiau să cunoască slavona. În ceea ce-i priveşte pe scriitorii documentelor (diecii şi grămăticii), cunoaşterea acestei limbi (desigur, alături şi de altele) era un fel de „sarcină de serviciu”. Dezvoltarea pieţii româneşti, a economiei în general, făcea, de asemenea, necesară ştiinţa de carte, pentru ţinerea socotelilor comerciale şi băneşti. Cercetând documentele păstrate, se observă creşterea evidentă, de la secol la secol, a numărului ştiutorilor de carte, pătrunderea slovei în mediul rural: o parte dintre preoţii de ţară era cunoscătoare de slavonă şi, în orice caz, de scriere chirilică, ei fiind aceia care vor alcătui zapisele sătenilor; aceştia din urmă, de cele mai multe ori, vor pune „degetele, în loc de pecete, ca să se crează”, cum se menţionează la sfârşitul unui mare număr de zapise.

Din diferitele menţiuni şi însemnări ale scriitorilor de acte, descoperite pe documentele păstrate, se poate trage concluzia că pe lângă mânăstirile cu vechime vor fi existat şcoli – nu neapărat în formele clasice ale Evului Mediu sau în cele moderne din zilele noastre – , în care diecii şi grămăticii de mai târziu deprindeau meşteşugul scrisului şi al cititului, în vederea alcătuirii viitoarelor manuscrise şi documente. Chiar dacă nu s-au păstrat mărturii concrete despre o formă organizată, documente de absolvire etc., stau mărturie despre existenţa şi eficienţa acestor forme de pregătire, lucrările executate de foştii ucenici: manuscrise, miniaturi, picturi, sculpturi în lemn, ţesături etc.

Legenda înființării Târgului Hurezul (Vâlcea)/ Cultura Poporului/ 1926

<<
La marginea de răsărit a depre­siunii subcarpatice Baia de Aramă- Hurez își răsfaţă priveliştei, Hurezul, cu casele sale mari şi frumoase clă­dite mai toate în stii orăşenesc.

Călătorul sosit aci vede imediat că are de aface cu mic centru co­mercial. Bogat cu vite, în tânaţe, în livezi cu pomi roditori şi mai ales cu pădurile ce se aştern pe munţii ce vegniază la căpătuil de mează' noapte al lui, într'un viitor cât mai apropiat toate acestea îi va asigura o mare extindere comercială şi in­dustrială.

Aşa se prezintă Horezul şi împre­jurimile, azi.

Înainte vreme, pe locui unde vieţueşte acum orăşelul, era un simplu popas pe care îl făceau carele ce mergeau din Târgu-jiu către R.- Vâl­cea sau către Drăgăşani—Slatina.

Locul era ţinut cu ambotic (arendă) de către oameni din satele învecinate. Nici o clădire nu trăda urmele vre­un locuinţe omeneşti:

La mănăstirea Hurezului (chiar la poarta ei) se făcea un târg vestit, de câteori pe an nu ştiu, la care venea lume din depărtări mari şi tolbaşi (un fel de negustori cu cutii de lemn purtate la spate) în care aveau diferite mărunţişuri şi pânze­turi.

Actele de proprietate şi hotare

Anul 1541. Copie de pe traducţiunea veche a cărţii lui Vladu Voevod, act ce se păstrează în Arhivele Sta­tului în pachetul No. 8 al Mănăstirii Hurezul, prin care întăreşte stăpâ­nirea Iui Vâlcu deia Râmeşti, asupra moşiei din Râmeşti.

Pericolul care ne amenință/ Revista ,,Aeronautica”/ ian. 1927

<<

De vreo câţiva ani, presa din Apus dă continuu alarma asupra pericolului aerian sovietic. 

Încă din 1924, bine cunoscutul aviator francez în rezervă Fonk, atunci deputat al Vosgilor, în lucrarea sa „l’Aviation et la Securité francaise“, arată că Rusia va dispune în curând de o importantă putere aeriană. „Bolşevicii, scrie autorul, au în programul lor crearea a 40 regimente de aviaţie, fiecare cu 45 avioane. În proiectul comandamentului armatei sovietice organizarea aviaţiei nu se opreşte aci, dar trebuie să se ajungă a înzestra oştirea sovietică cu un total de 5.000 avioane. Se urmăreşte cu o deosebită înverşunare ca escadrilele aeriene roşii să fie cele mai puternice şi cele mai bine armate din toată lumea. Ca dovadă că hotărîrea aceasta este inflexibilă, bolşevicii impun oricărei societăţi streine care vine să se instaleze în Rusia, pentru a exploata bogăţiile ei, taxe enorme în favoarea aviaţiei.

Daily Mail din Aprilie anul trecut, descrie, cu o vădită preocupare, desvoltarea luată de aeronautica rusă. 

La France militaire din August, acelaş an, scrie, între altele: „Marele Stat Major General sovietic lucrează la o ipoteză generală care prevede intervenţia prealabilă a flotei aeriene sovietice în scopul dea deslănţui asupra oraşelor şi centrelor populate o ploaie de bombe, încărcată cu explosivi şi un adevărat potop de „lichide toxice.“.

Buletinul şcoalelor de perfecţionare al ofiţerilor de rezervă din Corpul 20 Armată francez nr. 6 scrie:

„Tot ceeace sovietele pregătesc ca acţiune pe cale aeriană constitue sinistrul complot al fanaticilor, cari vor să târască drapelul roşu prin sângele întregii omeniri“.

#OrdinulIoanit în #Vâcea/ #Oltenia

 1247: ,,ospitalierii” și #BelaIV împart „frăţeşte” «foloasele, veniturile şi slujbele din #ȚaraSeverinului şi cnezatele lui Ioan şi Farcaș»
 suficient de puternice, formaţiunile prestatale ale lui Litovoi şi Seneslau nu sunt vizate de „Diploma Ioaniţilor”  sunt însă recunoscute (implicit) ca forţe militare
 ,,Suveranul Ordin Militar şi Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos şi de Malta” a fost înfiinţat în jurul anului 1050, la Ierusalim, cu scopul de a administra un spital pentru pelerinii din Ţara Sfântă.
 în 1113, Papa recunoaşte Ordinul ca unul religios, devenind ulterior  simbolul ,,Crucea Malteză” - albă în opt colţuri, purtată pe o mantie neagră  Ospitalierii sunt “Cavalerii Crucii Albe”, spre deosebire de templieri, care sunt "Cavalerii Crucii Roşii")...

&&&

«Pentru a închide una din porţile de acces ale tătarilor spre inima „regatului ungar”, regele Bela al IV-lea încearcă să-i aşeze, în 1247, pe Cavalerii Ioaniţi, în Ţara Severinului care cuprindea o parte din Banat şi vestul Olteniei. Din diploma acordată cavalerilor cu acest prilej aflăm despre existenţa mai multor formaţiuni politice româneşti: „Voievodatul” (nouă denumire statală) lui Litovoi, ce cuprindea Ţara Haţegului şi aproape toată Oltenia, Voievodatul lui Seneslau, la răsărit de Olt şi în Ţara Făgăraşului şi „Cnezatele”(state mai mici) ale lui Ioan şi Farcaş situate între acestea, de o parte şi alta a Oltului (Drăgan, 1993, 76).

Băile Govora – Istoria medievală

Pentru a închide una din porţile de acces ale tătarilor spre inima „regatului ungar”, regele Bela al IV-lea încearcă să-i aşeze, în 1247, pe Cavalerii Ioaniţi în Ţara Severinului care cuprindea o parte din Banat şi vestul Olteniei. Din diploma acordată cavalerilor cu acest prilej aflăm despre existenţa mai multor formaţiuni politice româneşti: „Voievodatul” (nouă denumire statală) lui Litovoi, ce cuprindea Ţara Haţegului şi aproape toată Oltenia, Voievodatul lui Seneslau, la răsărit de Olt şi în Ţara Făgăraşului şi „Cnezatele”(state mai mici) ale lui Ion şi Farcaş situate între acestea, de o parte şi alta a Oltului (Drăgan, 1993, 76).

Aceste formaţiuni politice vor duce lupta pentru crearea primului stat feudal românesc de la sud de Carpaţi („Valahia” = Ţara Românească), ai cărei locuitori, românii, vor lupta împotriva maghiarilor, în bătălia de la Posada (noiembrie 1330) sub conducerea marelui voievod Basarab I (cca.1310-1352), cât şi împotriva tătarilor.

În acest context politic şi militar, românii au crescut numericeşte, ocupându-se cu creşterea animalelor, cultivarea pământului şi diverse meşteşuguri, printre care şi cel al armelor, s-au aşezat în locuri favorabile formând aşezări, mai mult sau mai puţin stabile, numite sate (de la latinescul „fossatum”)

,,Ingerinţe electorale”/ Editia de Seară / Supliment gratuit al ziarului «Adevĕrul» de Marţǐ, 25 Maiŭ 1899.

Nicio dată un partid nu s’a dedat la un asalt mai înverşunat şi la ingerinţe mai mari ia colegiul al llI-lea ca acum. Văzînd că masele ţărăneşti au început să se deştepte şi să nu mai primească orbeşte tot ce li se impune de sus, guvernanţii noştri s’au pus pe presiuni din cele ne mal auzite şi, prin zapciii lor de la ţară, au înlăturat pe ţărani să’şi exercite liber dreptul lor. Aşa s’au petrecut lucrurile la alegerile de delegaţi în mai toată ţara şi aşa s’au petrecut şi în judeţul Vîlcea.

În acest judeţ mai ales a lost ceva ne mal pomenit. Guvernul a dat ordine primarilor prin pomojnici ca nici să nu facă alegeri de delegaţi cu ţăranii, ci numai să îndeplinească formele şi să treacă delegați pe cine vor crede mai servili şi mai fară conştiinţă. Şi aşa s’a întîmplat în mai multe comuni, precum Copăceni, unde — lucru ne mai auzit — cu două săptămîni înainte de 16 Maiu se şi aleseseră delegaţi de către primar.

Apoi noul revizor şcolar, numit mai mult pentru a face pe agentul electoral, a umblat din învăţător, în învăţător întimidindu-i şi ordonîndu-le, mai ales celor ştiuţi că simpatizează cu candidatul ţărănesc d. Ştefan Drăghicescu de la Romînia rurala, să nu vie la alegeri.

În sfîrșit, pomojnicul din plasa Oltu-Olteţu-de-Sus a umblat şi el din primar în primar şi le-a impus să aleagă delegaţi oameni de prin mahalalele oraşelor sau mai bine agenţi poliţieneşti.

Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara (4)

— urmare din 8 aprilie 2026 —

Duminică, 26 noiembrie 1961

Spre dispensar cu Reli şi Geta. Reli vede un băieţaş din Găujani. Plină de mîndrie, strigă: „Găujănenii ca țiganii, Boişorenii ca boierii"...

Băiețelul răspunde prompt şi usturător: „Boierii la puşcărie, la Sibiu" (Sibiul e tot ce poate fi mai bun şi, după cum văd acum, şi mai rău, în concepția boișorenilor: o culme în toate sensurile).

Geta mă informează că azi mama ei taie o gîscă rănită, apucată rău de gît de-o altă gîscă. Întreb, într-o doară, de ce-o fi apucat-o... Răspunsul vine cu totul neaşteptat:

— A muşcat-o una d-a noastrele, că n-o suferea, că era din Bumbueşti...

Conform ordinului Sanepidului, trebuie să începem vaccinările şi revaocinările antidifterice, după catagrafia соpiilor din cele trei sate. Astăzi mergem în Găujani.

Ne iese în cale o femeie cu un copil muribund. Are 2 ani, dar numai 7 kg greutate (mai puţin decît un copil de opt luni!). Diagnosticul este prea evident: atrepsie, decompoziţie. Femeia aleargă la popă. Dar nimeni nu-i mai poate ajuta cu ceva. După vreo jumătate de oră aflu că a murit.

Pînă să ajungem la şcoală, sînt chemat la alt copil. Are o diaree abundentă. Îi prescriu talazol, B complex, acid lactic şi-i explic mamei regimul alimentar de urmat. 

Din vîrful unui deal, ca un arhanghel al dreptății, nea Mihai Ispas, omul de serviciu al sfatului, sună din goarnă, anunţînd populația să vină la vaccinare.

În grupuri strinse sosesc mamele cu copiii. Fiind vorba de-o evidenţă precisă a celor vaccinaţi, mă ocup personal cu înregistrarea şi trierea copiilor. În acelaşi timp îl urmăresc pe Roşianu cum inoculează vaccinul. Dan s-a dus în sat să îndemne mamele să nu ne ocolească. (Aşa zice el, deşi eu ştiu c-a plecat după țuică...) 

O femeie vine la vaccinări cu toată „pujdina" (droaia!) de copii. Şi n-are decît... 11, între 6 luni şi 9 ani. Facem zece inoculări. 

Pasiunea şi munca pot crea o Românie a cunoaşterii şi inovării/ interviu acad. Marius Peculea 2016

Test de personalitate fără veleităţi profesionale şi joc vechi de societate, chestionarul lui Proust a devenit mai cunoscut prin aplicarea sa de către Bernard Pivot în cadrul emisiunii „Bouillon de culture”. Pornind de la acest model clasic, am creat un formular complet adaptat, menit să restituie imaginea cer­cetării româneşti prin ochii unor personalităţi care se dezvă­luie totodată pe sine, prin raportare la acest domeniu. Acad. Marius Sabin Peculea, inginerul român care şi-a legat numele de proiectarea, realizarea şi optimizarea sistemului de obţinere a apei grele necesare Programului Nuclear al României, este invitatul acestei ediţii. 

Alexandru Batali


1. Principala dumneavoastră calitate?

Răbdarea. M-a ajutat întotdeuna să trec peste nemulţumirile pe care le-am avut de-a lungul vieţii şi peste anumite eşecuri.

Am lucrat cu foarte mulţi oameni, cu personalităţi diferite, şi a fost întotdeauna foarte important să am răbdarea de a-i asculta. Mereu ai ceva de câştigat din ce îţi spun ceilalţi. Tot datorită răbdării mi- am dat seama că dacă nu eşti atent poţi greşi. Întotdeuna am explicat celui care greşea unde este eroarea, fără a desconsi­dera vreodată lucrul făcut, efortul depus de acel om.

Am avut şi răbdarea de a duce la bun sfârşit ce am început de fiecare dată. Este o calitate moştenită de la mama, indirect, a fost un fel al ei de a fi care şi-a pus am­prenta şi asupra mea.

2. Principalul defect?

Defectul meu a fost impulsivitatea şi l-am descoperit la începutul anilor 1970 citind un horoscop cumpărat dintr-o li­brărie din Canada. La supărare deveneam brusc impulsiv, intern, faţă de mine, nu faţă de ceilalţi. Am aflat şi cum mă pot corecta în această privinţă: să nu reac­ţionez niciodată sub imperiul primului impuls. M-am educat în acest sens.

Ioan Istețul/ — Legendă — de V. A. Urechilă/ Foaia Poporului, 1901

— Legendă — 

de V. A. Urechilă

— Cumetriţă dragă, dragă cumetriţă!

— Ce pofteşti cumetre Urechilă, de mă chemi la pîrleaz?

— Rogu-te, imprumută-’mi ni­ţică sare.

— Cum de nu? Eată încă proas­pătă, de sub pisălog... Da ce, cumetre, te bisaşi de senatorie, te făcuşi bu­cătar?

— De! cumătră... tot o bucătărie şi încă proastă şi senatoria!... Numai nu pentru asta îţi cerui niţică sare... Ia am găsit, cumătră, umblând mai de­unăzi pe lângă casarma Malmezon, o poveste cam lâncedă şi voiu să cerc ce o eşi de ’i-oi da un prăvuleţ de sare...

— Ce ai găsit la cazarmă?...  Ei, da, fie ce-o fi,.. Eaca sarea cerută... De ’ţi-o mai trebui, cumetre ...

— Mulţumesc, cumetriţă. ..

— Pentru puţin cumetre Urechilă!

*

Păi, ci-că era la casarmă la Malmezon un soldat de-’i zicea Ioan Isteţul. Nu că doară era isteţ, ci pentru-că nu era isteţ de loc, da de loc! Căpitanul Gloanţă, la care de o vreme Ioan era dat de vistavoiu, îi zicea adese, la dînsul acasă, cum îi zisese şi la casarmă peste doi ani de vreme:

— Ioane, isteţ, mai isteţ, mĕ Ioane! 

Recruţii din fiecare contingent, tot auzind aste vorbe, crezură că vistavoiului căpitanului Gloanţă îi zice: Ioan Isteţul şi »deşcă Isteţule« azi, şi »deşcă Isteţule« mâne, porecla se lipi de nume ca muşchiul de pom. Dela o vreme şi Ioan însuşi, când îl întreba un sublocotenent*) eşit proaspăt ca felia de unt, din şcoala militară, cum îl chiamă, răspundea, ou mâna la bonetă stând smirna:

— Ioan Isteţul, să trăiţi domnule sublocotenent!
*

Veni acum vremea să fie liberat din oaste Ioan Isteţul şi se pregătea să se întoarcă la satul lui, care era hăt-colo, departe, în judeţul Rîmnicul-Vălcii, unde îl aştepta o muiere frumoasă şi tînără, că apucase a-'şi pune pirostiîle popii pe cap înainte de ce pârdalnicul de sorţ să-'i fie chemat la oaste, doar' o învia vitejia lui Stefan-oel-Mare şi-a lui Mihaiu-Viteazul... Şi pe ce odor de muieruşcă nimerise Ioan! .... Isteţ nu era Ioan, dar' dragostea n’are ochi, ci-că, şi deci fata dascălului dela biserica din Săl-caţi, — satul lui Ioan, — ca să nu mai treacă o săptămână a brânzii peste 18 ani împliniţi, fără-ca peteala să-’i po­leiască găţele negre oa peana corbului, primi să fie nevasta lui Ioan. Şi eaca şa: mai cu peciu dela protopopul pe doi cârlani, mai cu ceva colaci dela moş popa, se făcu nunta lui Ioan ou Acsinia fata dascălului.

Şi pe traiu, neică!

Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara (3)

— urmare din 26 martie 2026 —

Miercuri, 15 noiembrie 1961

Sînt trezit la ora 3 şi un sfert noaptea de o aşa-zisă ur­genţă... La 5 mă întorc acasă buimac şi morocănos. Adorm greu. La 9 mă trezesc iar.

Plouă cu clăbuci. Lenevesc în casă. Citesc şi termin Les grandes familles de Maurice Druon, un adevărat roman bal­zacian. Îmi reamintesc de creaţia memorabilă a lui Jean Gabin, din filmul cu acelaşi nume.

Acasă, seară de muzică şi de poezie. Actori emeriţi: Doru, mezinul gazdei, de 5 ani, blond, cu faţa rotundă şi ochi ca nişte monede, tăcut şi tacticos; Geta, de 7 ani, ro­tunjoară şi roşie în obraz, cu ochi aidoma fratelui mai mic, dar vioaie şi sprinţară, şi Reli — 9 ani, firavă şi melanco­lică, cu ochi de oţel, foarte blînzi totuşi, privind departe. Toţi trei au păr de cînepă. Îi ascult cu plăcere. Doru recită repezit o poezie din abecedar, cu voce piţigăiată, legănată în intonaţii ciudate, nefireşti, însoţind cuvintele de gesturi largi.

După un şuşotit la ureche, cîntă împreună o melopee tărăgănată şi cred că veche de cînd lumea, dar învăţată, pe semne (pesemne - n.n.), la radio:

Mă sculai de mult să ar,

Să samăn trifoi.

Luai cu mine de acasă 

Plugul cu doi boi.

Lăsai boii să mai pască 

Lîngă doi tufani

Şi-ncepui să beau din ploscă 

Vin de Drăgăşani.

După ce băui tot vinul 

Galben ca lămîia,

Mă cuprinse-un dor de-acasă,

Dorul de Măria...

Copiii m-au rugat să rămîn la Boişoara pîn-oi muri... 

Joi, 16 noiembrie 1961

După ce-am sfîrşit consultaţiile la dispensar, am luat fai­moasa Rată spre Cîineni, în vederea întîlnirii trenului de Rîmnicu-Vîlcea. Mîine voi ridica de la raion prima mea chenzină! Să vedem cum o fi...

Unchiul Gogu, la care trag, îmi povesteşte cu lux de amă­nunte „isprăvi” de-ale mele... Sînt uimit de făptui că orice-ai face în sat se aude nu numai pe teritoriul acestuia, ci chiar şi la Rîmnicu-Vîlcea. Toate veştile trec prin filiera anecdotică: „Doctorul a zis, doctorul a dres, doctorul a făcut...”

Ion CARAION la Olănești apr. 1966 / «Istoria ardea cu cărbuni de aur»

Dimineața la Rîmnicul-Vîlcea. Mașina de Olănești. Dimineața în Olănești-Băi... 

Cîți, din toate părțile țării, cu beteșuguri și speranțe, cu copii și cu bagaje, n-au venit să-și caute aici — încă de la început de primăvară — sănătatea, odihna, „izvorul“?! Fiindcă la Olănești, de unde pleacă mai zilnic turisme în fel de fel de direcții, e vorba de izvoare, de colite, de calculi renali, de cură, de tratament... De jur-împrejur sînt peșteri, sînt mănăstiri, sînt monumente istorice și locuri pe unde au călcat pași de voievozi, pe unde au trecut în tumulturi haiduci în cete și panduri, cu scrâșnetele ghem pe lama topoarelor, pe unde colonii romani au sîngerat biruind. Istoria ardea cu cărbuni de aur. 

Aici şi azi sînt izvoare. Cu numere: 3, 7, 10, 19, 24... ş.a.m.d. Un corp de medici specializaţi indică riguros oamenilor cele ce se potrivesc hibelor fiecăruia şi specifică dietele, orele de somn, recreaţiile; o suită de surori se preocupă de tratamente; două cantine cu ospătare îmbrăcate ca la farmacie au grijă de doleanţele (şi uneori chiar de capriciile...) vizitatorilor sta­ţiunii, iar „apele" se plimbă cu turiştii. Se plimbă cele pe care le bei, se plimbă cele cu care te îmbâiezi, se plimbă cele care curg de veac şi se plimbă şi cele care tremură — acuma din văzduh cernute, fiindcă în clipa cînd coborîm la Olăneşti-Băi... plouă.

*
Pe-o coastă (o treime — trup și două treimi — acoperiş, ca să nu mai vorbim şi de turlă, care înţeapă ca suliţele dace, de parcă ar soma cerul...), pe o coastă se ridică bisericuţa din Albac, adusă în 1908 la Florica, în fostul judeţ Argeş, iar apoi de acolo mutată în 1954 la Olăneşti şi reintinerită.

Constantin Hagea 1937 / reportaj la Bistrița și Arnota

Sfârșit de Octomvrie.

Ca să ajungem Ia Mănăstirea Bistriţa, tre­buie să luăm trenul la Râmnicu Vâlcea și de acolo să luăm atotobusul poştei Horezu, un au­tobus mic, destul de hodorogit, eu plafonul ne­obişnuit de jos, în care taxatorul înghesuie pe­ste 20 de persoane. Dar şi acesta nu ne duce de­cât până la "Răspântie" şi de acolo trebuie să facem drumul până la Mănăstire (vreo 8 km.) cu o căruţă de ocazie.

Drumul se târăşte pe lângă o apă limpede de munte şi sfârşeşte vârându- se într’o văgăună uriaşă, zidită din stânci împădurite. Din văi se ridică pe nesimţite spre culmi umbrele serii. O adiere uşoară de vânt struneşte frunze­le plopilor într'un freamăt monoton şi trist.

*

La intrarea în Mănăstire: o poartă de ste­jar sprijinită pe doi pilaștri puternici de pia­tră, purtând un acoperiş de şindrilă, în dreaptă şi stânga, străjuesc doi plopi falnici. E hotarul care desparte două lumi; dincoace, lumea vieţii zbuciumate, lumea patimilor aprinse, lumea teh­nicizată şi plină de ipocrizie; dincolo, lumea Sufletelor închinate celor cereşti, cu o viaţă ne­tedă, fără bucurii ameţitoare și fără dureri uci­gătoare.

Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XII

— urmare din 19 martie 2026 — 

CAPITOLUL XII/ CASCADA TAINELOR

Stihurile Mariei 

Maria nu a fost însă numai „poet al cîntului“ — cum a caracterizat-o compozi­torul Mălineanu, ci în clipele de tăinuire cu ea însăşi încerca, inspirată din minele folclorice, să împerecheze cuvintele, găsindu-le rimele potrivite şi, folosind o imagistică originală proprie stihurilor ţărăneşti, să le înveşmînteze în prelucrări melodice simple, făurite de harul ei.

Din caietul cuprinzînd stihurile Măriei, transcriem patru din creaţiile ei poetice:

„Doina de Dolj“

Şi-am zis verde lemn uscat,

Măicuţa m-a măritat

După un băiat bogat,

Ăl mai urit om din sat!

Şi-am zis verde mărăcine,

Şi cînd îl vedeam că vine

Se strîngea inima-n mine,

M-apucau frigurile

Şi toate tristeţile.

Cămaşa, cînd i-o spălam,

Pe garduri i-o atîrnam,

In picioare-o netezeam

Şi-ntr-un cintec mi-l ţineam:

— Bărbate, arză-te-ar focu’,

Banii tăi mi-au luat nărocu',

Tu mi-ai mîncat şi viaţa

Şi mi-ai ofilit faţa.

C-ai zis, că de eşti bogat,

Nevastă ţi-ai cumpărat;

Funie de-ţi cumpărai,

M.M. Loviște/ Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim

– în proza de ficțiune –

Biserica spune că, după învierea lui Lazăr, Iisus a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat cu ramuri de finic ca un împărat.

Mai întâi, trebuie să precizăm contextul în care a avut loc această procesiune nemaiîntâlnită a vremii.
Iudeea se afla sub ocupație romană – Provincia Romană Iudeea – condusă de pretorul Pilat din Pont, care avea drept de viață și de moarte asupra locuitorilor ei.
Șanhedrinul – Tribunalul Suprem al Iudeei – prezidat de Marele Preot Caiafa, judeca pricinile importante, interpretând atât legea civilă, cât și cea religioasă.
Condamnările grele erau ratificate numai de Pontius, guvernatorul roman. Acest lucru favoriza corupția la nivel înalt.

Intrarea triumfală în Ierusalim a lui Iisus a avut loc exact cu o săptămână înaintea sărbătorii pascale. Marele Preot era astfel obligat de Codul Halacha să nu ia măsuri restrictive împotriva lui Hristos, pentru a nu face tulburare în popor de Sărbătoarea Paștilor.

Să ne întrebăm ce-l deranja pe Marele Preot la Hristos. Cumva activitatea Domnului, care atrăgea tot mai multă lume, precum și teama că într-o zi Iisus l-ar fi putut înlocui. Această frică a atins apogeul în timpul procesiunii, când mulțimi nenumărate i-au cerut lui Hristos să devină regele Iudeei.

Să ne închipuim că Domnul și-ar îndeplini misiunea mesianică astăzi în oricare țară. Cum ar reacționa conducătorul acestei țări în privința lui Iisus? Greu de spus…

Vă propun un fragment din lucrarea de ficțiune Curier pentru Edessa, aparținând trilogiei epice a romanului biblic pe tema Creștinismului, care să vină în ajutorul iluștrilor conducători politici de astăzi de pe întregul mapamond.

Lectură plăcută!

Fragment din Curier pentru Edessa

‒ Auzi, Uri, vorbește pe un ton liniștit Anania, apropiindu-se de iudeu cu un gest familiar. Ia spune. Îl cunoști cumva pe Iisus?

Ilie PURCARU/ VAIDEENI, o întîlnire la vatra dorului (1978)

<<De zile şi nopţi, Vaideenii co­boară din munţi. Din mun­ţii Căpăţînei şi de mai de departe, din munţii Lotrului.

Satul are 30 de munţi pe care îşi păstoreşte oile, cele peste 25.000 de oi cu care acum, cînd le pogoară în vale, pentru iernat, albesc versanţii, ca în „Turmele" lui Eusebiu Camilar. Tălăngile sună metalic, turmele nu se mişcă, ciobanii sprijiniţi în bite, în lumina albă a dimineţii, par nişte stllpi de piatră albă. Nu se grăbesc, de ce s-ar grăbi? Pasul lor este ritmic, calendaristic, decis de miş­carea astrelor, de indeturnabile legi ale firii, de cosmicul armistiţiu cu soarele ce zbiceşte cărările, cu ploaia care îmbracă în iarbă cîmpul, aşternîndu-I sub botul oilor.

Dar acum, în aceste zile, s-ar zice că s-au grăbit. Oamenii, mai mult ca oricind, s-au grăbit, s-ar zice, să ajungă în sat, turmele au plecat şi pleacă spre văi, spre Banat, spre Bărăgan sau Dobrogea, date în seama doar cîtorva, unele îmbarcate în trenuri, aceşti moderni cărăuşi ai trans­humanței, împreună cu dulăii flocoşl, une­ori şi cu caii mărunţi şi păroşi, părînd, printre oi, nişte capre mai răsărite.

La Vaideeni, acest vechi şi celebru sat de păstori din marginea Vilcei, de sub culmile Căpăţînei, a început, la ceasul 10 al zilei de 10 septembrie 1978, o mare întîlnire — cea dintîi din istoria satului — a fiilor satului, adică a fiilor satului ră­maşi în sat cu fiii satului risipiţi în lume.

Statistici Trim. I 2026/ #memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala

#Statisticibiblioteca Trim. I 2026
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #bvaav etc.
totaluri: ,,frecvența”/ ,,vizitele virtuale”: 708.048 (pe toate canalele, mai puțin YouTube) ,,utilizatori activi”: 153.101 (contabilizați doar pe FB Biblioteci Valcene și vechiul site istorielocala.ro; în proporție covârșitoare, sunt(eți) ,,non-urmăritori) ,,utilizatori înscriși” (ID, respectiv IP unic): 8.656 (contabilizați pe FB Biblioteci Valcene și YouTube @bibliovl)

Statistici redactate/ prezentate în accepţiunea ORDINULUI nr. 2.249 din 9 iunie 2009 pentru aprobarea formularelor tipizate generale de bibliotecă
(publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 653 din 2 octombrie 2009)
__________
#judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #statistici #statisticibiblioteca #CulturaInformatiei #statisticidebiblioteca #DigitalSkills #UZPR #ResurseBibliotecă #standarde #standardedeperformanta #BibliotecaDigitală #ResurseOnline #BibliotecaDigitală #misiuneabibliotecii #educatie #lectura

Mircea Crăciun/ Bisericuța din Albac

Bisericuţa din Albac, instalată la iniţiati­va lui Ion I. C. Brătianu pe domeniul de la Florica-Ştefăneşti, preludiu la Marea Unire din 1918, devenită victimă a autorităţilor comuniste.

Ion I. C. Brătianu însoţit de soţia sa Eliza Brătianu s-au aflat în decursul anului 1907 într-o excursie în Transilvania, ajun­gând şi în localitatea Albac, unde au vizitat Bisericuţa din Lemn, legată de numele lui Horea, liderul răscoalei din anul 1784, a ţăranilor români iobagi, socotită cea mai mare răscoală a românilor în evul mediu.

Găsind Bisericuţa din Lemn într-o stare de avansată degradare şi aflând că autorităţile maghiare au făcut mai multe încercări să o distrugă, Ion I. C. Brătianu a hotărât să o ia sub protecţia sa, transpor­tând-o pe domeniul său de la Florica din comuna Ştefăneşti, judeţul Muscel, unde urma să fie restaurată şi apoi să fie resfinţită după ce Transilvania se va uni cu România.

Bisericuţa din Lemn fusese construită în anul 1746, cu banii ţăranilor români io­bagi din Albac, care au strâns „ban cu ban şi lemn cu lemn” (1), dar cu timpul devenise neîncăpătoare prin creşterea numărului de enoriaşi, care au construit o biserică nouă din piatră şi vechea biserică ajunsese în prag de dispariţie, care nu l-au lăsat nepăsător pe marele om politic român, oferindu-se să-i despăgubească pe eno­riaşii din Albac, care au acceptat fără a impune vreun preţ, fiind de acord cu stră­mutarea acestui sfânt locaş de cult pe domeniul de la Florica-Ştefăneşti, unde urma să fie restaurată şi conservată, ca un simbol al unităţii tuturor românilor.

Bisericuţa din Albac a fost martoră la multe din suferinţele românilor transilvă­neni.

În această biserică Nicolae Ursu zis Horea în tinereţe ascultase predicile călu­gărului Sofronie de ia Cioara (azi Sălişte) alături de alţi ţărani veniţi din localităţile din jurul Albacului, din Abrud, Zarand, Câm­peni, Bobâlna, Slatna, Roşia etc., privind recunoaşterea libertăţilor religioase a românilor ortodocşi din Transilvania.

Corneliu Zeana/ Dumitru Zeana, portret realist cu tușe ucronice

Istoria medicinei se ocupă cu evoluția acestei arte pe parcursul mileniilor, cu marile descoperiri care i-au asigurat progresul, cu reputatele școli de medicină care au înflorit în diverse timpuri și locuri, cu personalitățile cele mai reliefate, care au devenit puncte de reper. Sunt trecuți cu vederea unii mari medici pe care necruțătorul pumn al destinului i-a zdrobit înainte de a-și fi arătat pe deplin valoarea, sau, alteori, meritele nu le-au fost recunoscute, rămânând pierduți în ceața anonimatului. Asupra unor personalități merită însă proiectarea unui fascicul de lumină, deoarece numai în acest mod se poate vedea strălucirea unei pietre de preț. 

Prezentăm succint portretul și traiectoria vieții doctorului Dumitru Zeana, cu trăsăturile sale particulare dar și cele comune generației sale și stirpei macedonene din care se trage.

Atunci când vorbim de istorie, introducerea termenului de ucronie, adică de supoziție, poate provoca nedumerire deoarece face aluzie la ceva inexistent, în timp ce această știință se bazează pe date și documente autentificate, pe puncte de reper care formează traiectorii și rețele cu noduri atestate cronologic și îmbogățite prin strădania celor care, cercetând sursele, caută să aducă la lumină adevărul,

Întrebarea Cum ar fi fost dacă (?) face parte din adâncul firii omenești, de unde răzbate inevitabil. Eu însumi sunt rob al acestei întrebări, cum ar fi fost dacă tatăl meu, doctorul Dumitru Zeana, nu era ucis în iunie 1961 în temnița Aiudului, în circumstanțe pe care nu le voi afla niciodată, trupul sau mutilat fiind aruncat de a valma într-una din gropile comune unde sinistra închisoare își deversa morții, dacă l-aș mai fi putut vedea măcar și pentru o clipă atunci când închisorile pentru politici și-au deschis porțile, în 1964, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu? Am aflat, târziu, de la foști deținuți, că el a trăit cu dorința de a-și revedea copiii și cu speranța că, după eliberarea pe care o credea inevitabilă, își va organiza traiul într-o colibă la marginea unei păduri, crescând niște capre și oițe, în deplină pustnicie, cu amintirea copilăriei sale din Macedonia. Aceasta este singura frază cu caracter ipotetic din prezenta expunere, chiar dacă locul ucroniei ar fi fost mai potrivit ca încheiere. Și-ar fi dorit să trăiască la margine de codru, într-un loc fără lanțuri, gardieni și bătăi, fără umilințe, foame și frig. Visa la un astfel de colț de rai pe care nu l-a mai apucat.

Sufletul tânăr și străduințele sale spirituale (perspective)/ Mădălina Bărbulescu/ revista ,,Lumina lumii”

A aborda tinerețea doar în termeni biologici sau antropologici presupune limitarea problematicii la perspectiva fenomenologică, ratându-i esența ființială și metafizică inalienabilă. Considerăm că tinerețea nu reprezintă doar o etapă organică a existenței umane, ci și o stare ontologică a sufletului întru devenire (Constantin Noica). Ea este o forma mentis, o stare de deschidere către lume și către sine, în care ființa trăiește în mod acut disonanța dintre ceea ce este și ceea ce ar putea fi, dintre realitate și potențialitate. 

Drept urmare, tinerețea reflectă vârsta interogațiilor fundamentale, a rătăcirilor necesare și a cunoașterii fertile (Søren Kierkegaard). Dar aceste tribulații intrinseci sufletului tânăr sunt, în fapt, condiții ale probabilității spirituale, configurații ale unui proces inițiatic spre verticalizarea ființei, într-o societate care pare să fi înlocuit marile idealuri și metanarațiuni cu o succesiune rapidă de stimuli, crize ontologice și mutații culturale. În acest context fluctuant și derutant, tinerii își caută sinele autentic printre repere care se volatilizează, trăind într-o epocă a vidului (Gilles Lipovetsky), unde absența certitudinilor generează o regresie ab intus.

Parte a acestei lumi desacralizate, în care sensurile mitice și simbolice ale existenței sunt abolite, tinerii au senzația exilării din orizontul sacrului. Însă, precaritatea ontologică și axiologică reactivează, contraintuitiv, dimensiunea spirituală, ca necesitate fundamentală de înrădăcinare și devenire a sufletului tânăr. În ciuda alienării spirituale, nevoia de reașezare în ființă, de reîntemeiere identitară în raport cu sacrul este una intrinsecă. Această nevoie de sens transcendental reprezintă o constantă antropologică. Ea nu dispare, ci se reinventează.

Dacă în societatea tradițională comuniunea cu divinul se realiza prin intermediul experienței religioase, în cea contemporană, experiența religioasă este transcodată deopotrivă în forme complementare de spiritualitate și sondare psihologică. Tânărul, prin natura sa interogativă, prin setea de explorare și semnificație, este mai sensibil la acest dor de sacru arhetipal, chiar dacă refuză limbajul religios. Străduințele sale întru devenire dobândesc forme contradictorii, sincretice și necanalizate dogmatic. Ele reflectă o căutare autentică, un principium individuationis, o explorare a sinelui profund în afara granițelor instituționalizate ale religiei, ilustrând, de fapt, o căutare inconștientă a sacrului.

Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara (2)

— urmare din 16 martie 2026 — 

1 noiembrie, 1961

Sosesc la Rîmnicu-Vîlcea. E încă noapte. Îmi duc din greu bagajele spre o ţintă deocamdată necunoscută. Întreb pe-un trecător de strada General Praporgescu, unde locu­ieşte unchiul meu, dr. George Marcu, medic specialist endocrinolog. Ajung după vreun sfert de oră, dar, fiind prea devreme, nu îndrăznesc să intru şi aştept în stradă. Mă gîndesc la mama, care, plîngînd, a ţinut să mă con­ducă la tren (deşi eu nu doream). Avea impresia că plec la război sau în alt loc primejdios, pe cînd, în fond, eu nu plecam decît spre... Boişoara.

— Să vii repede... Să nu mă uiţi! mă ruga.

Am dat toate asigurările, cu o gură amară, şi m-am urcat în vagon...

Mă uit la ceas. E ora 7. Se-aude mişcare ? Parcă da. Îmi iau inima-n dinţi şi bat. Peste cinci minute, în faţa unor cafele aburinde, stăm de vorbă amîndoi. Întreb cu teamă :

— Există într-adevăr în raionul ăsta o circumscripţie Boişoara? Că pe hartă n-o găsesc!

Unchiul Gogu, mirat, mă asigură că da... Deci nu plec chiar în neant...

Mă plimb prin Rîmnicu-Vîlcea. Mi se pare un orăşel interesant. Intru şi la Secţia sanitară, unde, alături de cei­lalţi colegi (abia ne recunoaştem de la Piteşti), aştept să mi se hotărască soarta.

Funcţionarii secţiei ne privesc plini de curiozitate. Mă simt ca un viţel cu două capete la circ sau ca o girafă la grădina zoologică...

Pe neaşteptate se iveşte doctorul Viorel Dimitriu, prie­ten din facultate.

— Ce cauţi aici, mă Andrei ?

îi explic în două vorbe.

— Bravo! Ştii că eu sînt medic-şef adjunct?

Nu pot decît să mă bucur... Peste o jumătate de oră sîntem strînşi laolaltă de doctorul Petria, care ne urează bun venit. Urmează un instructaj de specialitate.

Obosit de insomnie, mă răsucesc în pat. Tot felul de gînduri mă-ncearcă. Aş vrea să aţipesc, dar nu pot...

Sînt singur azi, cu mine însumi, ca un tablou în vechea-i ramă...

Vineri, 3 noiembrie 1961

După un somn scurt şi agitat, mă scol din pat şi ies să văd răsăritul. Soarele mi se pare prietenos. Mai ales după ploaia de azi-noapte!

Sanitarul meu, se pare unicul ajutor de care dispun deocamdată, vine în jurul orei 8 să mă conducă la dis­pensar.

Ajungem, după ce înotăm prin noroi şi trecem apa tulbure-gălbuie a Boişoarei.

Primii „pacienţi" de azi sînt preşedintele sfatului, Ion Popa, şi secretarul, Dumitru Nasture.

Au venit să mă cunoască şi să mă întrebe dacă am de gînd să stau mai mult timp la Boişoara, deoarece predece­sorii mei n-au prea stat nici unii.

,,Alfabetizarea critică media în cadrul orelor de Limba și literatura română” & ,,Omonimele în stilul beletristic”/ autoare Giulia-Miruna Cismaru-Croce - integral în pdf online

Capitolul 1: Introducere

1.1 Argument

Această lucrare a pornit de la o idee simplă, dar atât de necesară în contextul educaţional actual, şi anume înţelegem cu adevărat ceea ce citim?. Această întrebare şi-a extins curând sfera de aplicabilitate, în mintea mea înflorind altele asemenea ei. Înţelegem ceea ce vedem? Înţelegem ceea ce auzim? Înţelegem ceea ce consumăm zi de zi ca fiind media? Problema pe care o cercetez depăşeşte, însă, domeniul educaţiei şi se extinde asupra vieţii de zi cu zi a tuturor celor care interacţionează într-un fel sau altul cu ceea ce numim mijloace de comunicare.

Comunicăm zi de zi, fie că o facem în mod direct sau ne folosim de un emoticon. Viaţa noastră este compusă dintr-un amalgam de semne, interpretări, mesaje şi semnificaţii pe care încercăm, într-un asalt de entuziasm şi curiozitate, să le decriptăm, să le interpretăm. Dar cine ne­a învăţat acest lucru? Cine ne-a pregătit cu adevărat pentru o lume în care totul are un sens pe care trebuie să îl descoperim în spatele multor straturi de tehnici şi obiective? Personal, nu am fost învăţată să fac acest lucru. Şi, luând în considerare rezultatele înregistrate de ţara noastră la testele menite să ateste competenţele media, majoritatea românilor sunt în aceeaşi situaţie, fiind pe ultimul loc în Europa în ceea ce priveşte nivelul de alfabetizare media. Am scris această lucrare pentru profesori, dar mai ales pentru elevi, pentru a le oferi şansa de a fi mai aproape de lumea în care trăiesc cu fiecare oră petrecută la şcoală.

Octavian Goga la Vâlcea în martie 1936

Marţi, 24 Martie, la ora 11 dimineaţa, a avut loc la Râmnicu Vâicea, congresul organizaţiei naţional-creştine din judeţul Vâlcea, Au luat parte la această adunare peste trei mii de oameni, veniţi din toate colţurile judeţului, ca să asculte cuvintele d-lui Octavian Goga. 

Întrunirea de Marţi, organizată cu o desăvârşită pricepere, de către d. Gogu Pleşoianu, a depăşit, prin proporţiile sale, prin însufleţirea celor prezenţi, ca şi prin adevărurile rostite, tot ceeăce s’a văzut, ca manifestare politică, în acest oraş. Venit pentru prima dată în judeţul Vâlcea, Octavian Gcga a deslănţuit un entusiasm uriaş, iar cuvintele sale, ca o sguduitoare spovedanie, au făcut o puternică şi neuitată impresie. Preşedintele partidului Naţional-Creştin a sosit in Râmmcu-Vâlcea, încă de Luni seara. În drum spre capitala judeţului, d. Octavian Goga a fost primit, prin gări, de populaţia ieşită să-l întâmpine. În gara Zăvideni peste trei sute de oameni, veniţi din comunele Prundeni şi Zăvideni, i-au urat bun sosit. În gara Ioneşti, cinci sute de oameni s’au descoperit în faţa d-lui Octavian Qoga. Acelaş lucru s'a petrecut şi în gara Govora. În staţia din Rârnnicu-Vaicea, d. Octavian Goga a fost primit de peste o mie de oameni şi purtat în triumf. În ziua întrunirii oraşul a fost în întregime ocupat de coloanele naţional-creştine, într’o impresionantă ordine. Au fost momente de mare entusiasm. Peste tot s'a strigat numele d-lui Octavian Goga. Adunarea s’a ţinut în sala teatrului „Adreani“. Câteva megafoane transmiteau în stradă cuvântările rostite pentru oamenii cari nu încăpuseră in sală.

Pagini din Istoria României în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1941-1945)

Listă autori - prefaţă, postfaţă, mesaje, studii, articole, 
eseuri, interviuri, versuri, recenzii - şi colaboratori

Prefaţă

Dorina-Elena N. Rusu (Bucureşti): doctor în istorie; cercetător la Centrul de Istorie şi Teorie Militară din Bucureşti (1974-1988); redactor la Editura Academiei Române (1988­1991); secretar ştiinţific al Secţiei de ştiinţe istorice şi arheologie a Academiei Române (1991­2014); consilier al preşedintelui Academiei Române (2014-2018); membru corespondent (2015-2022) şi membru titular al Academiei Române (din 2022).

Postfaţă

Ioan Opriş (Bucureşti): doctor în istorie; profesor de muzeologie şi istoria conservării la Centrul de Pregătire şi Perfecţionarea Profesională a Specialiştilor din Cultură (din 1971); profesor asociat la cursurile postuniversitare ale „Academiei de Arte”, Bucureşti (1978-1986); redactor principal la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1982­1990); coordonator şi director al Direcţiei Muzeelor şi Colecţiilor (1990-1991); director general al Muzeului Naţional Cotroceni (1991-1994); director general al Direcţiei Protecţia şi Valorificarea Patrimoniului Cultural Naţional din Ministerul Culturii (1993­1994); cercetător ştiinţific principal gradul I la Muzeul Satului, Bucureşti (1994-1999); director la Fundaţia Culturală Română (1997-1999); profesor asociat la Universităţile „Athenaeum”, „România de Mâine” şi „Spiru C. Haret” (1990-1995); conferenţiar universitar (1993-1999), profesor universitar (din 2000) şi conducător de doctorat la Universitatea „Valahia” (2001-2025); secretar de stat pentru Patrimoniul Cultural Naţional, Ministerul Culturii şi Cultelor (2001-2004); cercetător ştiinţific principal gradul I la Muzeul Naţional de Istorie a României (Secţia de Istorie, 2004-2008); şef al Centrului Naţional de Cercetare şi Documentare în Domeniul Muzeologiei „Radu Florescu” (2008­2009), colaborator (septembrie 2009-în prezent).

Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XI

— urmare din 5 ianuarie 2026 — 

 „Târâişul şarpelui" în franceză și imprimărille „Electrecord“, în general
 #OrațiideNuntă originale și noi melodii din filonul autentic românesc  ecoul discurilor trimise la „Pathe Marconi" Paris
 la „Continental", fiica lui Franklin Roosevelt, soţul şi consilierii Legaţiei americane aplaudă entuziasmaţi  merg la estradă, o felicită și o filmează pe cîntăreaţă  îi înregistrează cîntecele pe bandă de magnetofon.
 #MariaTanase în tânăra #Cinematografie româneaască, inclusiv cu scenariul «N-avem scenariu»  #PăstorelTeodoreanu, aflînd ziua discutării lui în comitetul de redacţie al Cinema­tografiei, îi trimite catrenul: ,,Dacă azi scenariul trece, / (Şi-o să treacă, zău iţi spui!) Bem un şpriţ adinc şi rece/ La Obor, la mama lui?”

>> continuare carte în foileton (urmare din 5 ian. a.c.)

 <

<CAPITOLUL XI

ÎN VÎRTEJUL CINTECELOR


Discurile Mariei 

După fundarea Casei de discuri „Electrecord“, conducerea noii instituţii iniţiază valorificarea, prin imprimare, a celor mai expresive piese din folclorul muzical şi face apel în primul rînd la Maria Tănase.

Directorul din acea vreme al „Electrecordului“ ne vor­beşte despre întîlnirea cu cântăreaţa. Expunîndu-i ţelul urmă­rit, o întreabă pe Maria dacă doreşte să se ostenească, colabo­rând la imprimarea unei prime serii, cuprinzînd 14 cîntece populare din repertoriul ei, rugînd-o apoi să-şi formuleze pretenţiile materiale.

— Uite, directore, ce vreţi voi să faceţi este aşa de însem­nat pentru muzica noastră românească, încît mă unge pe inimă ! Daţi-o dracului partea bănească ! Să pornim la treabă şi după aia vom vedea noi cum rezolvăm şi... partea bănească.

Peste o săptămînă, într-o după amiază din vara anului 1956, începe lucrul în sala Ateneului.

Acompaniată la pian, Maria încrustează pe bandă cea dintîi piesă „Doina de Dolj“, creaţia poetică a cântăreţei. De la ora 17 pînă la miezul nopţii durează încercările Măriei de a aduce interpretarea la nivelul desăvârşirii, ca s-o mulţu­mească. Cîntă de vreo 25 de ori bucata, pînă se opreşte şi strigă fericită:

— Da! Asta este ce am vrut!

Imprimările celorlalte piese folclorice continuă la diverse intervale de timp, atingînd finalmente cifra de peste 40 de cîntece.

De la Ateneu încrustările pe disc se mută în sala Dalles. Artista cheltuieşte aceeaşi muncă titanică, antrenîndu-şi pînă la sleire acompaniatorii, ca să poată atinge superlativul inter­pretării. 

Regulament Concurs „Vâlcea - colţ de rai” 2026/ Ediţia a XV-a

Regulament Concurs „Vâlcea - colţ de rai” 2026

(Ediţia a XV-a)

SECTIUNEA 1. Organizatorii/ Partenerii 

Concursul este organizat de Biblioteca Judeţeana „Antim Ivireanul” Vâlcea şi bibliotecile publice din judeţul Vâlcea.

Parteneri ne sunt Cercul de la Râmnic „România - Grădina Maicii Domnului”, Societatea Culturală „Anton Pann", Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor” - Filiala Vâlcea, Cenaclul „Petale”, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vâlcea, România EduCab, oameni de cultură, edituri, sponsori.

Organizatorii şi participantii la concurs se obligă să respecte prezentul Regulament oficial de concurs, făcut public prin intermediul platformelor Biblioteci Valcene blog, Memoria V@lceană în mintea Intenetului și a paginii FB Biblioteci Valcene, în data de 18.03.2026.

SECTIUNEA 2. Zona de desfăşurare

Concursul este organizat şi se desfăşoară pe teritoriul judeţului Vâlcea, în bibliotecile publice locale (B. Municipală Drăgăşani, bibl. orăşenesti şi comunale + Biblioteca Judeţeana „Antim Ivireanul”), în mare parte (încă) prin utilizarea echipamentelor şi tehnologiilor primite donaţie prin Programul „Biblionet – lumea în biblioteca mea” și în baza competențelor digitale dobândite de bibliotecarii vâlceni - parte în proiect.