APA VIEȚII VEȘNICE/ „Luceafărul” 1962, articol publicat după moartea lui Mihail Sadoveanu.

M-am reîntîlnit în anul acesta cu Sadoveanu, de patru ori. De trei ori la Neamț și o dată la Oașa, pe Valea Frumoasei. Întîia oară, eram cu mașina — și cînd fascicolul farurilor s-a oprit pe poarta înaltă de lemn din aleia de brazi, toți tovarășii mei au simțit dintr-o dată același nedefinit tremur lăuntric: intram în împărăția de simbol a lui Sadoveanu — și această împărăție de simbol nu mai avea împărat. Casa cu verandă și trepte de piatră mijea solitară în amurg, înălțînd vălătuci subțiri de fum prin hornuri. Am pășit prin aceleași odăi cernite, sub aceleași lămpi de fier, între aceiași pereți cunoscuți pe care — minune — trezit de căldura sobelor din amorțeala vreunei crizalide, se zbătea moale un fluture de smalț, azur și aur domnesc, un fluture cu toate culorile și amintirile verii stropite pe aripi.

Apoi am umblat prin desișurile Pocrovului cu zăpada proaspătă încă nebătută de picior omenesc; ne-am suit și la cetatea Ioaniților și a vînătorilor lui Ștefan să luăm unghiuri de vedere, și am zărit pe malul celălalt, dincolo de vechiul șanț de apărare, urme de cerb lungind creasta și pierzîndu-se tainic în pădurea de dantelă și chiciură; am mers pe iazul înghețat de lîngă Vovidenia demonului tinerețelor, sub ale cărui copci săpate în gheață bolboceau crapii bătrîni de Salonta; am oprit o zi și la Fălticeni, unde odinioară nu se întîmplă niciodată nimic — și alte zile am bătut pădurile ninse și încremenite; cărările ne erau tăiate de semne de căprioară.

M-am mai gîndit și le-am spus-o și tovarășilor mei că tot ce-am văzut noi în acele zile, cernerile scuturate de pe cetini, razele de soare tăind oblic golul dintre trunchiuri, tăcerile, urmele de sălbăticiuni, toate acestea la un loc erau marea și niciodată secata „apă a vieții“, din care el băuse și ne îndemna să bem și noi fără sfială.

*

A doua oară am reîntîlnit Neamțul, în mai. Jur-împrejur, decorul se redeșteptase în fiorul pur al întîiului fir de iarbă, al întîiei flori și-al întîiei gîngănii zumzuitoare. Lunca Nemțișorului și pădurile Rîșcăi pluteau într-o ceață transparentă ca o gigantică pînză de păianjen întinsă între ape, munți și cer. Era rece, limpede, mirosea a primăvară — și merii de pe dealuri își împrăștiau în vînt petalele lor roze de confeti de bal. Curtea casei lui Sadoveanu și cărările pădurii erau pline de floarea paștelui. Aveam cu mine pe Torni, fostul springer de vînătoare al maestrului. Un timp a ciulit urechea la zvonurile nedeslușite de chemare ale pădurii. Apoi s-a suit pe trepte — amușinînd spre jilțul înalt cu spătar de lemn, în care diminețile îi plăcea lui Sadoveanu să stea cu un pled pe genunchi, privind neclintit pădurea și ascultîndu-i și el chemarea.

Seara nu funcționează lumina, căci e sîmbătă și cei de la gaterul din Nemțișor nu lucrează pînă luni. Se-aprind lumînări. Fotoliul din dreptul biroului masiv de nuc e în umbră și parcă stingher printre celelalte mobile. Din nou simt golul casei, totuși pereții odăii îmi aduc aminte. Lumînările fîlfîie pe tablourile agățate pe pereți. Unele din ele le-a țintuit poate chiar scriitorul acolo: tablourile fiului lui, Miti, ale lui Ștefan Constantinescu, Baba sau Neli Știubei. De lîngă cămin, bustul cioplit de Baraschi păstrează pe buze și-n răsturnarea abia conturată pe spate a capului, un fel de semeție malițioasă. Umbrele joacă pe marmură și am impresia că în casa asta n-a murit nimeni și nici nu va muri vreodată.

*

Spre începutul toamnei, străbat masivul Cibinului și pe la vîrful Cindrelui și Frumoasa, cobor în valea Sebeșului, la Oașa. Vroiam apoi să trec Șurianu, să mă las în valea Jiului și să urc iar pe Retezat. Pînă la sfîrșit, am rămas la Oașa, de-acolo am plecat la Obîrșia Lotrului și prin valea Vidruței și a Mănăilesei am coborît la Voineasa și la gura Lotrului, în Brezoi.

De la Păltiniș, de unde-am pornit la Oașa, drumu-i lung, iar ghidul turistic e mărinimos cu cele 12 ore ale sale, de mers pe creastă. Eu am făcut 14. Am ajuns la micuța cabană în jurul orei 8, pe întunerec (plecat de la 6 dimineața). Întreaga vale nu suna decît în bolborul Sebeșului și în vuetul brazilor stîrniți de un vînt înghețat. Dinspre Șurianu răbufneau nori negri de zăpadă, acoperind rapid pleoapa rotundă și roșie a lunii.

Cabana era aproape goală. Cabaniera mă servește cu un ceai cald, și-mi dă un pat.

— Du-l tu, Rudi, spune cuiva.

Din umbra unui culcuș săpat într-unul din pereți, se ridică o umbră înaltă și intră în aura lămpii de gaz. Tresar. Omul are un obraz slab, cu dinți mari și galbeni, dezveliți sub gura veșnic în contracție. Ceva în figura lui mi-e cunoscut... Rudi — și-aici e Oașa. N-a scris Sadoveanu de un Rudi în Poveștile de la Bradu Strîmb, Rudi cu cele două fete ale sale, ba nu, trei, Doina, Margareta și Viorica — vînătorul și pescarul Rudi, tovarășul de singurătăți și isprăvi cinegetice ale povestitorului?

— Dumneata ești Rudi Cernota?

— El, răspunde posomorît bătrînul, arătîndu-și dinții de lup și ferind din palmă flacăra jucăușă a gazorniței.

Calea ferată Băbeni-Alunu

Linia #CFR #Băbeni-#Alunu
în 40 ani, singura construită "la gata", în #Vâlcea
s-a lucrat între 1981-1986 la tuneluri, săpătura s-a realizat cu #scutmecanizat (fără #TBM/ ,,cârtiță” cu disc tăietor rotativ pe întreaga suprafață a frontului)
ing. #TraianSabău*, director Antrepriza de căi ferate Rm. Vîlcea în 1986, îi declara unui reporter că noua cale ferată ,,ia pieptiş toate obstacolele: văi, rîuri, pîrîuri, dealuri, mergînd paralel cu Carpaţii...”
întreaga magistrală feroviară proiectată (Băbeni–#TârguCărbunești/ Gorj) nu a fost definitivată niciodată (n-a mai fost continuată dincolo de Alunu/ Vâlcea)... <<
EMBLEME ALE DEVENIRII NOASTRE SOCIALISTE
Calea ferată Băbeni — Cărbuneşti

O DÎRZĂ BĂTĂLIE
A CONSTRUCTORILOR
PE DRUMURILE
CĂRBUNELUI ENERGETIC

Dintr-un punct esenţial de vedere — structura solului — construcţia noii linii de cale ferată Băbeni — Cărbuneşti relevă o problematică întru totul asemănătoare cu cea a liniilor Rîmnicu Vîlcea — Vîlcele şi Deva — Brad, a căror realizare a fost abordată tot în ultimii ani. Acelaşi teren denivelat, frămîntat, aflat în plin proces de formare, alcătuit din argilă, marnă slabă, nisipuri fine îmbibate cu apă; aceleaşi frecvente alunecări de pămînt care pretind ample lucrări de consolidare ca şi, o serie de măsuri speciale pentru contracararea puternicelor obstacole din calea înaintării tunelelor.

Dintr-un alt punct esenţial de vedere — oportunitatea şi urgenţa lucrării — linia Băbeni — Cărbuneşti se impune prin ascendentul de a fi azi cea mai necesară construcţie de cale ferată din ţara noastră, pentru că — dacă orice nou traseu feroviar asigură reducerea de circa 10 ori a consumurilor de combustibil şi cheltuielilor de transport antrenate de mijloacele auto — raţiunea şi, ca atare, existenţa drumului de fier dintre Băbeni şi Cărbuneşti adaugă acestor beneficii majore misiunea de a prelua şi dirija către termocentrale peste cinci milioane tone cărbune, atît cît va reprezenta producţia exploatărilor miniere din zona subcarpatică a Olteniei la sfîrşitul actualului cincinal.

Când politica vedea două realități în aceeași Primărie

Râmnicului îi lipsea, la începutul secolului al XX-lea, ceea ce astăzi pare de la sine înțeles pentru un oraș nu doar reședință de județ: un sediu propriu și corespunzător pentru Primărie.

Soluția avea să vină dinspre una dintre cele mai vechi și mai importante proprietăți din centrul orașului: Conacul Socoteanu-Lahovari, ridicat în secolul al XVIII-lea de logofătul Ghiorghiță Socoteanu. Prin căsătoria Paraschivei (Bica) Socoteanu cu Ioan (Iancu) Lahovari, în 1816, conacul intrase în patrimoniul familiei Lahovari.¹

La începutul secolului XX, proprietatea aparținea Irinei Sterian, fostă Herăscu, moștenitoarea lui Constantin I. Lahovari. Aflând că orașul avea nevoie de un local pentru Primărie, aceasta oferea municipalității fostele case Lahovari pentru 100.000 de lei. Prețul era unul foarte avantajos pentru oraș: evaluarea imobilului ajungea la aproximativ 178.000 de lei, iar presa liberală avea să remarce și ea că valoarea reală a proprietății întrecea cu mult suma plătită.

La 11 septembrie 1909, Primăria Râmnicului a cumpărat proprietatea, primar fiind Nicolae Iepure.¹ Data și prețul sunt confirmate și de documentarea arheologică ulterioară.

Dar ceea ce s-a întâmplat după cumpărare este aproape o mică demonstrație despre felul în care presa de partid putea transforma aceeași realitate în două realități politice opuse.

„Opinia Vâlcei”, reprodusă de „Conservatorul”: împrumut, interese și „potopul” de după Iepure

La 12 noiembrie 1909, Opinia Vâlcei, oficiosul conservator local, într-un text reprodus de Conservatorul, anunța că actul de cumpărare fusese deja încheiat și autentificat de Tribunalul Vâlcea.²

#Vâlcea Sud — Nord/ 1910

încântător despre #Râmnic, superlative pentru #Călimănești — trist/ deprimant, în schimb, la #OcneleMari și #Brezoi...
,,...o localitate climaterică de mâna întâia din ţară iar ca staţiune balneară, considerând şi #Căciulata, ce se găseşte la o distanţă numai de 3 km., de mâna doua, după Slănicul Moldovei...”
,,De la construirea linieĭ ferate Câineni-R.-Vâlcea şi de la venirea societăţilor străine de exploatare, ...şi-aŭ arendat pe nimic pădurile de brad, străinii aŭ făcut şi fac bani înzecit...
...iar moşneniĭ noştri văzându-se de odată stăpâni pe un venit al cărui capital îl credeau mort, fără nici o valoare, în loc să-şi maĭ întemeeze gospodăriile, să se maĭ întremeze pe eĭ, s’aŭ pus pe risipit şi tocmai pe acele lucruri ce aduc şi maĭ multă ruină corpului!”


NOTIŢE MONOGRAFICE

— Urmare —

Satul Poganu. — De la Dranovăţ, gara Arceşti, am luat trenul de 3 p. m. pentru Drăgăşanî. Peste noapte am rămas în acest orăşel, comună urbană. A doua zi dimineaţa, eşind în piaţă, suntem atraşi de firma de la o baratcă, care anunţa zarzavaturile cooperativei săteşti din com. Dumitreştî, cotuna Poganu. Renunţăm la o vizită mai amănunţită a oraşului, de alt-fel cunoscut tuturor prin podgoriile ce are prin prejur, şi ne hotărâm a merge în satul Poganu; — în lipsa unei trăsuri o luăm pe jos, prin partea de răsărit a oraşului, trecând valea şi apa Oltului pe un pod stătător, şi după o preumblare cam de 5 klm., ajungem în sat. —

Dr. Radu Dobrescu/ Colocviile Forumului Cultural al Râmnicului/ 3.09.2026

pledoarie pentru #educațiesanitară: ,,începând de la naștere, nu mai există om sănătos...”
la 45 ani de la «evadarea din cuşca comunistă a lui (Teodor) Coman»* (și din funcția de director al #SJU #Vâlcea, totodată)...
evenimentul de „omagiere a unei elite” a devenit, în bună măsură, un dialog despre educație, prevenție și responsabilitatea fiecăruia față de propria sănătate în sfârșit, evocarea dr. Radu Dobrescu prin mărturia prof. Mihai Dorel Constantinescu, bazată pe o prietenie de cca o jumătate de secol
la Biblioteca Județeană "Antim Ivireanul" Vâlcea, în cadrul Colocviilor Forumului Cultural al Râmnicului
În 3 septembrie 2026, Colocviile Forumului Cultural al Râmnicului l-au avut invitat pe dr. Radu-Gabriel Dobrescu – medic, matematician și autor, împreună cu soția, dr. Irina Dobrescu, al unei remarcabile literaturi de călătorie.
Dincolo de evocarea unei biografii ieșite din comun – anii medicinei vâlcene, plecarea (fuga) din România comunistă și continuarea carierei în Germania –, întâlnirea de la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” a fost, în bună măsură, o pledoarie pentru sănătate: despre prevenție, despre responsabilitatea fiecăruia față de propria sănătate și despre experiența unei vieți dedicate medicinei s-a vorbit direct, firesc, în dialog cu publicul.

#București-#Sibiu 1965

#ExcursieCuAutocarul via #RâmnicuVâlcea > #ValeaOltului
#autostrada A1 încă nu exista artera #DN7/ #E81 era asfaltată, dar îşi păstra prin #defileu profilul îngust, fără marcaj axial/ amenajări rutiere moderne
dacă în urmă cu 60 ani, Valea Oltului avea o şosea potrivită traficului vremii... astăzi, traficul unei Europe motorizate încearcă să încapă prin defileu pe același drum
este adevărat și că, în 1965, șoseaua deservea o țară slab motorizată*... de ex. producția autoturismelor #Dacia nici nu începuse — prima #Dacia1100 avea să iasă din uzină în 1968...

„De pe culmile Hăşmaşului Mare şi pînă în cîmpiile îndepărtate unde viaţa i se sfîrşeşte, drumul Oltului prin lume e un cîntec neîntrerupt, un lung poem simfonic căruia mereu i se adaugă noi melodii şi teme, reluate de tot mai multe şi desăvîrşite instrumente, încît întreg cîntecul creşte, se amplifică şi se revarsă peste maluri, ca însuşi mersul sporit al apelor sale“.

Da! Acesta este Oltul „un lung poem simfonic“, un poem al naturii darnice cu patria noastră, un poem din care poporul a cules mărgăritarele nemuritoarelor doine, iar poeţii pagini de aleasă inspiraţie ca cele ale lui Geo Bogza — citat mai sus, care i-a închinat o carte întreagă.

Aproape 700 km străbate Oltul, de la izvoare pînă în valurile Dunării. Cînd năvalnic, cînd liniştit, el străpunge munţi şi udă cîmpii roditoare, creind peisajele de basm care i-au adus faima.

Pe porţile deschise de el în piatra dură a munţilor, s-a strecurat, din cele mai îndepărtate timpuri, şi omul. Pe firave şi îndrăzneţe poteci la început, apoi pe drumuri de fier şi şosele din ce în ce mai largi, pînă a ajuns la arterele desăvîrşite şi modernizate de harnicii constructori ai socialismului.

ANUNCIURI MINISTERIALE/ MINISTERUL DE INTERNE/ Direcțiunea Imprimeriei Statului și Monitorului oficial...

#RamnicuValcea-#Dragașani
#transporturi la #licitație (trenul a întârziat încă 11 ani*)
#anunciu cu un #caietdesarcini deosebit de elocvent/ prevăzător/ amănunțit
acu' un veac și jumătate, cauțiunea (garanția) provizorie era prevăzută la miriametru (10 chilometri) sau fracțiune de miriametru, pentru inscriere prețul ,,biletului”, greutatea bagajului, viteza atelajului (6 minute pe căile șoseluite și 8 minute pe cele neșoseluite) erau și ele prevăzute tot la miriametru...
 ,,trăsurile (brașovence), trebuescŭ să fie acoperite și pe arcuri, încăpătoare de patru persoane, la spate vor avea o magazie solid construită, cu încuetoare dublă în care nu va fi permis a se pune de cât expediția Statului, ear înăuntru de desubtul locurilor de d’înainte și de sub capră vor avea o casetă de fer cu încuetoare sistem american”...


—In zioa de 20 Februar s. v., de la orele 12—4 p. m., se va ține licitațiune atât la prefectura districtului Vâlcea, cât și la direcțiunea generală a telegrafelor și postelor, pentru darea în antrepriză a transportului expediției Statului și de pasageri de la Râmnicu-Vâlcea la Drăgășani și vice-versa, cu condițiunile următoare:
Nimeni nu poate fi admis la licitație până ce nu va depune o cauțiune provizorie în numerar sau efecte ale Statului calculată pe 200 lei pentru fie care miriametru (10 chilometri) sau fracțiune de miriametru.
Antreprenorul, asupra căruia se va concede antrepriza, n’o poate tranzmite fără consimțimântul direcțiunei postale.
Acest transport se va face de trei ori pe săptămână de la Râmnicu-Vâlcea la Drăgășani, și tot d’atâtea ori de la Drăgășani la Râmnicu-Vâlcea cu caii, trăsurile și toate accesoriile antreprenorului.
Trăsurile (brașovence), trebuescŭ să fie acoperite și pe arcuri, încăpătoare de patru persoane, la spate vor avea o magazie solid construită, cu încuetoare dublă în care nu va fi permis a se pune de cât expediția Statului, ear înăuntru de desubtul locurilor de d’înainte și de sub capră vor avea o casetă de fer cu încuetoare sistem american, în care să încapă gropurile de bani și scrisorile de valoare. Fie care casă va avea câte 2 cheii care se vor preda Direcțiunei postelor.

Strada Traian din Râmnicu Vâlcea

Strada Traian e cea mai veche stradă a Rîmnicului. Se numea pe vremuri "Drumul lui Traian" (iar astăzi "Calea lui Traian"!). La drept vorbind e cea mai veche stradă a ţării, fiindcă arheologii au stabilit că sub nivelul străzii se află vestigi­ile străvechii căi pe care şi-a condus Traian, cu aproape două mii de ani în urmă, legiunile spre Sarmisegetuza. Schimbarea numelui, odată cu instaurarea dictaturii comuniste, în "strada Lenin" e, poate, cea mai sinistră batjocură şi umilinţă ce i s-a adus oraşului.


Rîmnicu Vîlcea s-a înjghebat, la începuturile sale, în jurul acestei străzi, orientată de la nord spre sud, pe o platformă ce începe să coboare în pantă de la Terasă şi biserica Cuvioasa Paraschiva pînă la rîul Rîmnic. Locuitorii de demult ai aşezării au denumit aceste două "zone" ale tîrgului "Rîbnicul de sus" şi "Rîbnicul de jos". Intimitatea străzii cu oraşul e atît de strînsă, încît dacă am smulge-o din ţesătura urbei s-ar rupe întreaga funcţionalitate a acesteia.

Pe vremuri strada era strîmtă, o stradă de Ev Mediu întîrziat, cu case vechi, în marea lor majoritate de la sfîrşitul veacului trecut şi începutul secolului nostru. Un mozaic de stiluri, împrumutate de la construcţiile oraşelor mai răsărite, cum ar fi Craiova, sau importate prin antreprenorii italieni ce invadaseră oraşul în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Din zona "rezidenţială" - mă refer la acel segment de stradă ce începe de la liceul "Lahovari" şi se sfîrşeşte în Bulevard - s-au conservat în bună stare doar cîteva clădiri zidite în primele decenii ale secolului nostru, asa cum este Banca de Investiții (fostă Banca Naţională) sau casa Nicu Angelescu. Păstrează, toate, aerul oraşului de odinioară: verande cu arcade simple sau trilobate, coloane cu capiteluri decorate, marchize, stucatură la faţadă, porticuri, foişoare. Sînt case la care te aştepţi să vezi ghivece la ferestre sau vreo bătrînă smulgînd cîte o frunză veştedă din tufa de bujori din faţa treptelor de la intrare.

,,Căpitane, nu fi trist...”/ Horezu 1937 > Brezoi/ 1944

Căpitane, nu fi trist...*
#Horezu/ 1937 > #Brezoi/ 1944
la 𝒅𝒐𝒂𝒓 șapte ani după ce poetul (legionar) #RaduGyr era oprit de jandarmi (,,la Horez”) ,,să ţină o conferinţă la R. Vâlcea”...
...țărănist-comunistul #CarpGreceanu (im)punea la Brezoi un primar-țăran și un ajutor de primar-muncitor...
pe fond sonor de imn despre ,,sfânta tinerețe”, #PărinteascaDimândare și #limbabătrână (legionară, ulterior comunistă etc.)... ,,Căpitanul inspectează magazinul legionar (din Silistra) mare, bogat, frumos şi gospodăresc aşezat... ...e o plăcere să vezi cum începători în ale negustoriei au ştiut să dea o atât de întreagă şi de bine închegată organizare...” ,,Adunarea (din Brezoi) alege din partea ţăranilor pe harnicul gospodar Nicolae Don, iar din partea muncitorilor pe tovarăşul Petre Ciortan, vicepreşedinte al sindicatului muncitoresc „Lemn şi Forestieră“...
❯❯❯ precedentul context istoric propice ,,continuității” oamenilor, metodelor și reflexelor totalitare — ,,reîncarnate” ciclic sub câte o nouă etichetă ideologică (completare resurse #memoriavalceana)
<<

<<

Toată ţara e prinsă de frigurile electorale. Pretutindeni se agită profitorii ultimilor douăzeci de ani de politicianism desfrânat încercând să-şi apere agonisita. În sute de adunări electorale, s’au ţinut Duminică mii de discursuri, spunându-se zeci de mii de minciuni. N’a mai rămas bun lăsat de Dumnezeu pe pământ, în apă, sau sub pământ pe care politicianii să nu se fi legat că-l vor împărţi alegătorilor lor, dacă vor veni la putere. N’a mai rămas adversar neînjurat şi nemurdărit pe drept sau pe nedrept.
De câteva săptămâni nu poţi rezolva nimic în ministere şi mai ales la prefecturi şi primării dacă nu e în legătură cu «campania electorală». Nimeni nu-şi mai caută de treabă.