#AndreiPandrea #MediclaBoișoara (XIV)

#nunta în #ȚaraLoviștei anilor '60
cea mai realistică descriere a sărbătorii întregului sat vâlcean montan de altădată
#mireasa își lua rămas-bun de la #părinți prin cîntece de demult, iar orațiile și strigăturile însoțeau fiecare pas al întemeierii noii familii
în decor de brazi împodobiți, lăutari, mese bogate și alai de călăreți, mirilor li se puneau simbolic hățuri (să tragă amîndoi la ham), într-o metaforă necruțătoare pentru #viataindoi de altădată...

— urmare (carte în foileton) din 18 septembrie 2026 —

 Sîmbătă, 30 iunie 1962

Îmi fac drum prin sat, să urmăresc pregătirile nunții de mîine.

În Găujani mă întîlnesc cu nuntașii, în cap cu Lisandru, bătînd veseli brazii la poarta popii.

— Mă Ioane, cu bradul, ține bine de cui să nimerească vărul cu ciocanul...

Cu ultimii patru brazi au ajuns și la Chireața. Sînt toți patru mîndri, numai că doi sînt mai înalți și mai stufoși. Din ei își va alege mireasa pe cel mai mîndru... Cît bat băieții brazii la poartă, lăutarii cîntă cu foc, cerînd să intre în ograda miresei. După o vreme, chicotind, stolul de fete dinăuntru trage în lături porțile. O dată cu băieții intru și eu...

Lisandru a adus plocon bogat: găini și gîște fripte, brînză, cozonac și vin. Coșurile împletite le ia grăbită soacra mică. Flăcăii încep s-alerge fetele...

Lăutarii se așază roată, pentru a fi împărțiți între miri, și cîntă pe-ntrecute. Chireața îi cere pe cei doi cu vioara, pe țambalagiu, pe cimpoier și doi fluierași. Pe ceilalți îi ia Lisandru.

Acasă, la fecior, în Boișoara, asist la alt moment al ritualului: bărbieritul mirelui.

S-au așternut mesele, de pe care nu lipsește nimic... Lipsesc, deocamdată, numai flămînzii și însetații, strînși buluc în jurul mirelui, pe lîngă lăutari.

O urmăresc pe nuna mare — un pumn de femeie! —, care nu mai prididește umblînd de la o masă la alta, îndreptînd cîte un ștergar, ferind de muște carnea și cozonacul, încercînd băutura cu mîna, de-i rece...

Petrică Dobrițan se uită la cioarecii noi ai mirelui și zice a batjocură:

— Măi Lisandre, măi ! Da’ ăștia-s ai lu’tac’tu, că l-am văzut eu pe nea Lăică cu ei...

Ginerele, abia așezat pe scaunul bărbierului, răspunde rîzînd:

Săracii cioarecii mei,
A jucat tata cu ei,
Și-a plecat după femei.
Dacă m-a avut pe mine,
I-a spălat și i-a pus bine...

Bărbierul — mic, negricios, întotdeauna cu mucul țigării stins, în colțul gurii, cu fața brăzdată de șanțuri adînci și părul negru-albăstrui și lucios, năclăit în briantină — a început să-și săpunească liniștit și cu metodă mușteriul. Apoi ascute la nesfîrșit briciul. Lăutarii, nerăbdători, încep să cînte:

Cînd eram la tata june,
Știam șaua cum se pune.
Dar de cînd m-am însurat,
Drumurile s-au curmat...
Barba-mi crește, eu o raz,
Pusei briciul pe obraz!
Mor mîndrele de necaz!

Barba-mi crește, eu o smulg,
Mîndruțele le alung...
Raz barba de tinerețe,
Și-o iau p-a de bătrînețe...

Și tu, bărbier,
Rade barba în răspăr,
Nu rămîie nici un păr,
Că-i nevasta mitutică
Și se-nvață tot cu frică...

Pînă la sfîrșitul cîntecului s-a ras și „barba de tinerețe“ a lui Lisandru, ia colo, niște tuleie...

— Poftiți cu toții la masă! răcnește gros nea Lăică și, cît ai clipi, s-au și așezat flăcăii și fetele care s-au găsit pe-acolo, în jurul meselor lungi și încărcate...

Ciocnesc și eu un pahar cu Lisandru și rămîn pînă încep hora și jocurile. Cînd ies pe poartă, îl aud pe mire cîntînd:

Ce făcui de mă-nsurai,
Multă dragoste stricai,
Nu stricai numai pe-a mea,
Ci stricai p-a multora...
Că bine trăiam flăcău,
Sus în șa, pe calul meu,
Mă duceam la fete-n prag,
Și le-mbrățișam cu drag.

Spre seară trec prin Găujani, pe la mireasă. În ogrăzile socrilor mici, abia te poți întoarce de flăcăi și fete!

Lăutarii cîntă și mireasa, ajutată de fîrtați și fîrtate, împodobește bradul cu panglici, hîrtie colorată și lînă. S-a întunecat și prin curte s-au aprins „luminile“ — adică lumînările! Soacra mică scoate și lămpile cu gaz...

Fetele-i cîntă miresei :

Cînd surată-ai logodit,
Pentru ce nu ne-ai vestit,
Caii să ni-i potcovim,
Șeile să le țintuim,
De nuntă să ne gătim ?

Chireața zîmbește și privește bradul... Sora mai mică, Mădălina, o plînge:

Tu te duci, surată, duci,
Peste munți, într-alte curți,
La cumnate ne-ntrebate,
Și la vase nespălate,
Și la curți nemăturate...

Ajutată de-un flăcău, Chireața aduce un „ciuberel“, alintat și „vedriță“, plin ochi de apă. Prin urechile lui s-a trecut un șervet, de care-i ridicat ori e plimbat, după datină, ocolind curtea. I se alege și loc în mijlocul ogrăzii.

Împrejur, în cîntecul dezlănțuit al muzicanților, s-a încins hora. Fiecare, în joc, de cum apucă, încearcă să răstoarne vedrița. Joacă, chiuie și spun ghicitori, pînă ce rămîne-n ciuberel doar atîta apă cîtă îi trebuie miresei să boteze mîine cu busuiocul pe mire și pe nuntași...

Larma de la gospodăriile mirelui și miresei se-aude oriunde în sat; dar nu se supără nimeni și zic toți zîmbind:

— I-auzi! E nunta Chireaței și-a lui Lisandru...

Duminică, 4 iulie 1962

Nu se poate să te nimerești pe vreun drum și să nu te întîlnești cu stolnicarii...

Călare sau pe jos, cu funde roșii la pălărie, îmbrăcați în strai ales, se opresc, îți întind plosca și-un colac de grîu împletit, legat cu năframă, zicînd:

Bună dimineața, bună dimineața,
Bine v-am găsit sănătoși!
Uite ce v-am ruga:
Să luați o țîr’ osteneală pe la noi,
La Lisandru Lisei Boromiz,
În casele socrului mare,
Că-s bucate cît la Noe,
Și băută cîtă-i gîrla !
Iar lăutarii i-avem tumai de la Țarigrad...
Să nu lipsiți, și să faceți de să veniți !

Și plosca trece — gîl, gîl, gîl! — din gură în gură, în semn de aprobare...

Pe la ora 10, cu mic cu mare, ne strîngem ciotcă la casa miresei. Fetele gătite, spălate, împresoară bradul, împodobit ca o paparudă, și așteaptă. În drum e un popor. Nici n-ai cum mișca! Dinspre Boișoara, se-aude răsunînd cornul de vînătoare al lui Tică Poponea. Privesc cu luare-aminte în josul uliței: toate mătușile Găujanilor (și nu cred să lipsească vreuna), flăcăi și fete — mai în drum, mai cocoțați pe garduri —, neveste în port național și bărbați de toată vîrsta. În mulțime sînt și președintele sfatului și secretarul de partid, și popa, și doctorul...

Cornul sună, răsună... Și se-aude mai aproape! S-a lăsat o tăcere grea, de biserică...

— Ia uite-i! Ia uite-i! se umple de murmur mulțimea...

La cotitura uliței s-au ivit șase călăreți pe șase cai negri. După ei apare Lisandru, mîndru, pe-un cal alb, între nași, călărind cai bălțați... Pe jos, în urmă, alt popor: boișorenii !

Într-un iureș nebun și într-un nor de praf, galopînd întins, cei șase călăreți au ajuns, cît ai clipi, între noi. În fruntea lor, cu panglici roșii și franci de argint în salbă, peste cordeaua pălăriei, îmbrăcat în cămașă ungurenească înflorată și vestă de postav tivită cu cozi de veveriță, încins în chimir lat, bătut cu capse și avînd cioarecii albi, de lînă țigaie, băgați în cizme scurte cu pinteni lungi, argintii, își strînge la subsuoară cornul și călărește voios Tică Poponea. Are ochi vii, fața ovală, bine rasă, nasul drept și buzele bărbătești, dezvelind dinți albi, curați, măsurați.

Ceilalți cinci flăcăi, toți ca unul și îmbrăcați ca Tică, țin în mîna stîngă bîta albă, ciobănească, împodobită cu panglici roșii, iar la oblînc au spînzurată plosca de țuică.

Strunindu-și din greu calul care nechează și se rotește neliniștit, umflînd nările, Tică slobozește cornul. Flăcăii se reped sălbatici și izbesc cu bîtele în poarta înaltă, ferecată cu lanțuri grele... Poarta se deschide încet și între stîlpi apar socrii mici...

Trăgînd cu dreapta de hățuri, Tică se ridică în scări și răcnește către părinții fetei, măgulindu-i și zicîndu-le „socri mari“ :

— Bună dimineața,

Bună dimineața,
Cinstiți socri mari !

Le răspunde Achim Horumbă, cu toată semeția:

— Mulțumim d’n suflet, băieți militari!
Dar ce umblați, ce cătați?

— Ce umblăm, ce cătăm ?

reia Tică firul orației,

La nimini samă n-avem să dăm...
Ci mai bine stați și ascultați, ca să aflați:

Tînărul nostru împărat,
De dimineață s-a sculat,
Cu strai nou s-a îmbrăcat,
Și din trîmbiță a sunat !
Oaste mare-a adunat.
Pe la răsărit de soare,
Plecarăm la vînătoare
Și vînarăm Țara de Sus, pînă la apus...

Pînă ce juncanii au stătut,
Și potcoavele-au pierdut...
Noi, atunci, ne lăsarăm mai jos,
Pe un deal frumos
Și ne-apucarăm și vînarăm,
Munții cu brazii și fagii,
Dealul cu podgoriile,
Cîmpul cu florile,
Satele cu fetele...

Iar cînd dete soarele-nspre sară.
Ieșirăm la drumul ăl mare...
Și detem de urmă de fiară !
Toată oastea-mi se mirară !
Dar unii din vînători,
Ziseră că-i urmă de zînă
Să-i fie împăratului cunună...

Iar nunul cel mare,
Cu grija-n spinare,
Călare pe-un cal,
Ca un Duciumal,
Luînd urma fiarei,
Ba pe-a mioarei,
Și găsind-o aici,
La casa cu draniță, 
Și grîu mult în baniță, 
Se ridică-n scări,
Se umflă-n nări,
Face ochii roată, 
Peste-oștirea toată, 
Zicînd deodată:

Socri mari!
Noi venim bînd și chiotind,
Și din pistoale trăgînd!
Socri mari!
Noi avem firman de la-mpărăție...

— Să-l vedem, să-l vedem! au strigat într-un glas muierile gureșe, și Tică Poponea a scos de la piept un sul lung de hîrtie, pe care l-a fluturat în aer, răcnind încruntat și slobozind calul spre curtea cuprinsă de vaiere:

Care din dumneavoastră cunoaște carte latinească,
La noi să poftească!
Iar de nu,
Ca de foc să se păzească!

Tică a întors iar calul, care joacă din picioare și se foiește, strigînd încruntat spre stăpîna casei :

Socri mari !
Ne-a trimis pe noi,
Șase lipcani,
Pe șase juncani,
Cu coame-mpletite,
Cu unghii cositorite,
Cu tîrnăcoape de-argint,
Să scoatem floricica din pămînt,
S-o ducem la împăratul în grădină...
C-aici vedem că locul nu-i priește,
Numai cît se ofilește...
Socri mari !
Noi om mai sta,
Dar la caii noștri să dați fîn,
Ghizdei verde, 
Cosit din noaptea sfîntului Gheorghe, 
Strîns în sărbători.

De două fete surori...
Caii noștri să bea,
Din capete să nu dea...
Caii noștri să mănînce,
Din capete să nu miște...

Strîngînd scurt frîul, Tică Poponea se apropie mult de socru, îl privește stăruitor, crunt, și răcnește de ne speriem toți:

Socru mare!
Ce mai tura-vura !
Ce s-a făcut, s-a făcut,
Nu mai e de desfăcut !
Să vinzi opt boi și șapte vaci
Să rabzi și să taci...

Muind vocea și trăgîndu-se înapoi, Tică vorbește iar:

Socri mari!
Semne bune să ne dați:
Fie și destrămătură,
Numai să fie cu voie bună !
Fie și de mătasă,
Numai să fie de-aici, din casă,
De la sfințita mireasă...

Socri mari!
Noi am vrea să mai descălecăm,
Dar n-avem jos pe ce să ne dăm...
Doar n-om fi niscai morari beți,
Să descălecăm la dumneavoastră prin scaieți !
Nouă să ne-aduceți scaune de argint,
Să descălecăm aici, la dumneavoastră, pe pămînt.

Socri mari!
Nouă să ne-aduceți cărturari!
Să nu ne-aduceți vreun popă cu barba cănită,
Să rămînă cartea necitită!
Ori vreun popă cu barba rară,
Să ne ție aici, la dumneavoastră,
Pînă desară...

Nouă să ne-aduceți un popă

Cu barba ca fusu’,

Să ne dea curînd răspunsu’!
Socri mari!
Poftiți această broască țestoasă,
P-icea lată, p-icea lată,
La șezut e crăcănată,
Și pe unde-i găurită,
Curge țuică oțelită...

Poftim de beți și vedeți !
Că ăsta-i rachiu de la Pitești,
Nu d-ăsta chior, de la Bumbuești...
Din el cînd bei te-nveselești !
Nu-i zeamă de prune de-aici, de la dumneavoastră,
Cînd bei multă, să te umfli la burtă,
Să faci burta tobă, să te bagi după sobă,
Și să stai cu greierii de vorbă...

. . . . . . . . . . . .

Nici n-a isprăvit bine Tică orația, că doi tovarăși de-ai lui s-au și înființat, ținînd bradul strîns ca pe-un stindard, spre marea mirare a tuturor celor din drum, care nici n-au știut cum de l-au putut lua de sub atîta pază...

În poartă ne-așteaptă mireasa, într-o mînă c-un castronaș și-ntr-alta c-un buchet de busuioc. Și cum trece cineva pe sub poartă, ea-l și botează!

Mirele și flăcăii au adus bradul înapoi în curte și-acum îl joacă. Stolnicarul ia pîinea cea rotundă, o rupe și-o aruncă pe casă, să fie cu noroc.

După joc se-întinde masa. Apoi, după primul dar, ne pregătim să mergem în Boișoara, la biserică.

În drum așteaptă căruța, să încarce zestrea miresei, s-o ducă ginerelui acasă. Caii au coamele împletite cu panglici și clopoței, iar căruța e proaspăt vopsită și împodobită. Mireasa, ajutată de surorile și prietenele ei, începe să așeze covoarele, pernele, hainele, lăzile. Unul mai bun de gură strigă tot ce se orînduiește:

— De la cinstita mireasă o rochie... De la iubita soacră mică un covor...

Lumea, îngrămădită, nu vrea să scape nici măcar un ciorap, să vadă tot... O fată, mai îndrăzneață, a cutezat să le zică femeilor :

Și-au venit muierile,

Să ne vadă hainele,
Și, de-s haine puținele,
Sînt fetele tinerele...

Mătușile și femeile se trag atunci mai într-o parte, murmurînd...

Căruța pleacă și mirii, strînși unul în altul, se duc să-și ceară „iertăciunea“ părinților, la socrii mici. Lisandru zice de trei ori:

Iertați-mă, tată și mamă,
Că vă iau ajutorul din casă.

Părinții îi binecuvîntează și-i mîngîie, sfătuindu-i și închinîndu-i. Cînd ies pe poartă, mirii le sărută mîna. Lăutarii și tineretul cîntă miresei:

Mireasa noastră cu flori,
Ia-ți gîndul de la ficiori.
Și ți-l pune la bărbat.
Că cu el te-ai cununat —
Azi de dimineaț’ la sfat,
Și cu el te culci în pat...
Ia-ți, mireasă, ziua bună,
De la tată, de la mumă,
De la frați, de la surori,
De la dragele de flori...

Mireasa, cu voce subțire, cîntată, îi spune din drum mamei:

Floare roșie de pe masă.
Rămîi, mamă, sănătoasă,
Că mă mut la altă casă.
Rămîi, mamă, singurea,
Că mă duc la vatra mea.
Dară tot nu te-oi uita,
Maică, tu, măicuța mea...

În drum izbucnesc chiuiturile, de se sperie cîinii și-ncep să chelălăie pe dealuri...

Mireasa, îmbujorată, încununată cu flori și beteală, îmbrăcată în vîlnic alb, alături de mirele tînăr și mîndru, cu nașii, lăutarii și tot poporul după ei, coboară în uliță, mergînd spre biserica din Boișoara, unde, îmbrăcat în odăjdii grele, îi așteaptă preotul. Înaintea lor pășește Tică. El zvîrle în dreapta și în stînga pumni de gologani, pe care-i culeg din țărînă copiii, și grîu, pe care-l ciugulesc găinile...

Înaintea bisericii se încinge hora. Visalon Iconaru strigă din rărunchi, ardelenește:

Uiu-iu, pe dealu’ gol,
Că mireasa n-are țol!
Da’ i-o face mirele,
Cînd o tundie cînele!
Și i-o face și broboadă,
Cînd l-o tundie pe sub coadă!
Și și-o face și căciulă,
Cînd l-o tundie pe la gură!

Afară jocurile reîncep, înfocate, cînd nunta intră pe sub bolta umedă și neagră a lăcașului. Însurățeii pășesc sfioși, trec prin pronaos, înghesuiți de mulțimea femeilor și-a bătrînilor, și se opresc în fața altarului. Nașii, ținînd strîns lumînările groase, le stau alături.

Biserica-i slab luminată, pîlpîie galben lumînările, miroase a tămîie și sfinții holbați de pe pereți iau parte cu aceleași chipuri impasibile și la botezuri, și la nunți, și la înmormîntări...

Mirii — n-au prea fost duși la biserică! — stau cuminți și-l privesc cu sfiiciune pe preot, care-și cîntă slujbele pe nas, ajutat de-un dascăl fonf. Părintele îl întreabă pe mire dacă vrea să se însoare cu mireasa. Lisandru izbucnește-n rîs:

— Iaca na, părinte! Păi cum să nu vreau?

Chireața, mai rușinoasă și mai învățată, rîde numai și zice:

— Da...

Cu pirostriile-n cap, mirii, ca și cei din jur, ascultă cu luare aminte formula sacramentală rostită rar de preot:

— Se cunună robul lui Dumnezeu Lisandru, cu roaba lui Dumnezeu Chireața, acum și-n vecii vecilor ! În numele Tatălui, și-al Fiului, și-al sfîntului Duh, amin!

Slujba lungindu-se, ies ușor din biserică și m-amestec cu mulțimea de-afară, care chiuie, rîde și cîntă. Aici e adevărata nuntă!

Cînd mirii și nunii ies din biserică, o fată-i zice miresei:

Hei mireasă, spune tu,
Bine ți-a cîntat cucu!
De mi-ar cînta ca și ție,
O să-mi iau ce-mi place mie...

Lăutarii omoară scripca:

Bine-ți șade, nune mare,
Cu doi fini ai dumitale!
Bine-i stă la brad cu pere,
La ginere cu muiere.
Bine-i stă la brad cu brad
Și miresei cu bărbat.
Cruciuliță de argint,
Amîndoi v-ați potrivit.

Un flăcău de pe margine se amestecă spre hazul tuturor:

Unu-nalt și-altu’ stîrcit...

Lăutarii, zîmbind cu îngăduință, nu se supără și zic de la capăt:

Cruciuliță de argint,
Amîndoi v-ați potrivit,
Și la ochi și la sprîncene,
Ca doi porumbei la pene...
Cruciuliță de aramă,
Amîndoi sînteți de-o samă...

La un semn al nașilor, pornește Hora miresei. Se prind mai toți în ea și țopăie umplînd trei ulițe!

Nunii parcă joacă mai cu foc decît cei tineri! Mitu Davel, rîzînd cu gura pînă la urechi, le strigă:

Joacă nuna și cu nunu,

De se zgîlțîie cătunu,
Nunu ca să fie nun,
Și-a vîndut carul cu fîn!
Nuna ca să fie nună,
Și-a vîndut ia cea bună,
Și-a plecat la cununat,
Cu ie de căpătat...

Hora miresei s-a jucat de trei ori și s-ar mai fi jucat încă, dar se însera și nuntașii grăbeau spre socrii mari...

Cu chiuială și cîntec, mirii ajung și acasă. În uliță, înaintea porților, izbucnesc strigăturile:

Ieși afară, soacră mare,
Că ți-aduc scărpinătoare
Și te suie pe butuc,
Să vezi ce zestre ți-aduc...

Bucură-te, soacră mare,
Că ți-ai luat o noră tare,
Făcălețu-i pe spinare!
Ți-o ajuta ea la ciubăr,
Dar te-o mai lua și de păr...

Nuntașii îi cîntă Chireaței :

Tu, mireasă, nu mai plînge
Cînd la soacră-ta te-i duce,
Că te-o scălda-n lapte dulce...

Socrii mari au ieșit în întîmpinarea mirilor, i-au îmbrățișat și i-au poftit în ogradă. Nuntașii pășesc pe-un covor lung și lat...

De spatele mirilor, pînă să intre în ogradă, a legat starostele Tică Poponea cîte-o pîine mare, rotundă, și-n cap le-au pus nașii hățuri, ca să tragă amîndoi la ham. Tîrîți de căpăstru, sînt aduși în casă. Nașa îi scoate miresei vălul și-i potrivește pe cap un „cîrpoi“ de femeie... Mirele o trage pe mireasă de păr, da-i pune bani în cosițe, și „doamna nună“ dă mirelui un ac cu care să prindă părul Chireaței în semn de unire pe veci. Urmîndu-i pe „nănași“, mirii ies în curte, sînt așezați pe scaune și spălați pe ochi „cu apă neîncepută“, „să fie curați“...

În casa lui Lăică Boromiz e lumină ca ziua. Mese lungi, curat învelite în ștergare albe, acoperite de tacîmuri și pahare, își așteaptă musafirii.

Din bucătărie răzbesc pînă-n mijlocul satului aromele mîncărurilor... Gospodinele au făcut sarmale; au fript un purcel, găini, gîște și curcani; s-a pregătit un butoiaș de măsline, o vadră de țuică și vin de Drăgășani. Au fost dezlegate borcanele mari de murături. Trei zile și trei nopți au copt cuptoarele pîine și cozonaci. Doar soacra mare, tot îngrijată, își freacă mîinile și se tînguie:

— Of, Doamne, Doamne, ce mă fac dacă n-or ajunge bucatele ?

Și iată, lăutarii încep să cînte:

Foaie verde de-avrămeasă,
De trei ori pe după masă!

E semn ca toți să poftească la bucate... Cît ai clipi, se iscă îmbulzeală în jur, de nu mai știi unde te afli! Dar mirii și socrii ne ajută :

— Stai tale ici, tale colea și tale-n capul mesei...

În curînd nu mai e nici un loc...

Gătită, rumenită, cu o gogonică și-o țigară-n cioc „bucătăresele“ mîndre dau găina nașilor. Începe îmbelșugata masă...

E trecut de miezul nopții. Lumea s-a cam îmbătat...

Dina Giurescu din Găujani se uită cătrănit după Chireața, pe care o pețise și el anul trecut și care acum, zvîrlugă, se îngrijește de toți. Cu voce răgușită, îi strigă:

— Fa, Chireațo, fa:

Ai să te mai vezi tu fată,
Cînd o cînta cucu-n vatră,
Și cîrsteiul pe corlată,
Și rățoiul sus pe cracă...

Un flăcău de lîngă el îl plesnește cam fără milă. Lisandru sare să-i despartă:

— Mă ! La nunta mea v-ați găsit ?

Lăutarii, asudați și somnoroși, cîntă trăgînd nădejde :

Foaie verde de mărar,
Bagă mîna-n buzunar,
Dă bacșiș la lăutar...

A început să se strige darul. Cu o găleată nouă, cel mai limbut comesean trece de la familie la familie și strigă:

— Cutare, din satul cutare, Ulița Lungă, a dat 100 de lei, să ne trăiască...

Într-un tîrziu ajung acasă. Mă culc bucuros de fericirea unor prieteni și încîntat de cîte-am văzut azi.

În pat îmi zic: nunta nu s-a sfîrșit încă! Mîine Chireața „fuge“ la părinți, face, adică, „întorsura“, iar Lisandru vine după ea, aducînd cu el tot atîția invitați cu cîți a venit și mireasa la el...

Să nu mă duc și mîine? Că doar e luni...

Va urma:

Sîmbătă, 14 iulie 1962

Imaginile din colaj una câte una - la această legătură.

___________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #BVaAV #SJU #memorii #MediclaBoișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești #sănătate #pacienti #miri #traditii #culturapopulara #orațiidenuntă #staroste #CânticeleBătrânești #starostedenunta #Colăcerii #etnologie #etnografie #patrimoniu

Camelia-Mariana Mihăeș/ Viața cotidiană în județul Vâlcea în anii 1920-1940 - lucrare științifico-metodică pentru obținerea gradului didactic I/ Facultatea de Istorie/ Univesitatea din București (informații recuperate din site-ul istorielocala.ro))

Sursa: Camelia-Mariana Mihăeș/ «Viața cotidiană în județul Vâlcea în anii 1920-1940» - lucrare științifico-metodică pentru obținerea gradului didactic I/ Facultatea de Istorie/ Univesitatea din București

În încercarea de abordare cât mai completă a subiectului a trebuit să cercetez diverse documente, dar am întâmpinat o reală dificultate în privinţa documentării, materialul de studiat fiind extrem de dispersat şi în consecinţă, greu de parcurs. În elaborarea lucrării am folosit surse de arhivă din fondurile existente la Arhivele Statului din Râmnicu – Vâlcea. Am studiat următoarele fonduri referitoare la judeţul Vâlcea: Prefectura Judeţului Vâlcea, Primăria oraşului Râmnicu- Vâlcea, Primăria oraşului Drăgăşani, Primăria Băile Govora, Primăria Băile Olăneşti, Banca Râmnicului, Camera agricolă a judeţul Vâlcea, Societatea Carpatina-Brezoi, Administraţia bunurilor C.I.C. Brătianu, Oprea Simian şi fii, Angelo de Simon şi fondurile personale Romică Simian şi Filip Lahovary.


Pe baza documentării de arhivă pot fi reconstituie numeroase aspecte din viaţa vâlcenilor privind: ocupaţiile, condiţiile de muncă, veniturile diverselor categorii sociale, modul de petrecere a timpului liber. Documentele arhivistice furnizează şi informaţii despre Fabrica de tăbăcărie şi Societatea Carpatina din Brezoi, precum numărul de muncitori, condiţiile de muncă şi de viaţă ale acestora, dezvoltarea şi activitatea acestor întreprinderi industriale în diferite perioade. Actele emise de prefectura judeţului, primăriile oraşelor şi Darea de seamă asupra activităţii şi realizărilor din judeţ(1933-1937), întocmită de prefectul judeţului din acea perioadă, Eugen Băcescu pun în evidenţă şi activitatea edilitară a unor prefecţi şi primari din acea perioadă în legătură cu grija acestora pentru drumuri, poduri şi trotuare, alimentarea cu apă, igiena şi sănătatea publică, parcurile şi alte edifici publice.

Incendiul care a distrus Arnota în 1922

#IncendiulDeLaArnota/ iun. 1922
selecții din #PresaVremii/ fapte și #controverse privind distrugerile provocate de focul aprins de un ,,bandit” (—incendierea, nu #RugulAprinsArnota)
deceniul de pustiire și (aproape) abandon care a urmat și inițiativa episcopală din 1934 construirea drumului (1935), în #tabărădemuncă organizată de #MiscareaLegionara continuarea lucrării de către #ArmataRomână (1936)
afirmația că legionarii ar fi construit drumul nu trebuie transformată într-o celebrare propagandistică este un fapt istoric care trebuie prezentat împreună cu contextul politic descris la #TabereLegionareVâlcea, dar nici nu trebuie ascuns sub formula vag-eufemistică „tineri universitari”: pentru istoria refacerii Arnotei, contribuția din 1935 a fost reală/ esențială
în centrul acestei istorii rămâne un paradox perpetuat până în zilele noastre: #StatulRomân a lăsat necropola lui Matei Basarab să se ruineze vreme de peste un deceniiu, oferind Mișcării Legionare exact terenul de care avea nevoie pentru a se prezenta drept forța capabilă să transforme #credința, #disciplina și #solidaritatea în faptă concretă — apoi fapta concretă în prestigiu și #capitalpolitic.

&&&

„Monumentele noastre cele vechi”

La mănăstirea Bistriţa, în munte, sus, este mănăstirea Arnota unde este înmormântat voevodul Matei Basarab. Biserica tot mai stă în picioare. Chiliile nu mai sunt decât nişte ziduri descoperite, pe care creşte nebună o vegetaţie luxuriantă. Nici un călugăr nu se mai adăposteşte aici căci nu are unde. Un simplu ţăran are în păstrare cheile bisericei. Şi este o poziţiune încântătoare. E aici. Pe această culme de munte se desfăşoară seria de munţi înalţi până la Cozia şi de acolo vine o mulţime de vreme un om cult şi plin de bunăvoinţă. Dar ce să facă el singur printre aceste ruini? El este şi preot, şi dascăl şi servitor. Chiliile aproape toate sunt în ruină şi bietul stareţ se uită cu îngrijire cum se ruinează şi cele două chilii cari au mai rămas şi care îi servă de locuinţă.

”BĂILE CALIMĂNEŞTI CACIULATA” 1909 și ”Organizarea administrativ–teritorială 1864-1968”

#CălimăneștiCăciulata 1909
de la sătuc la #oraș (1927) și #stațiune
cu mai bine de un veac în urmă se tratau (mai ales) bolile rinichilor/ căilor urinare (afecţiunile ,,uro-poetice”) suferințele reumatice și articulare bolile ficatului, splinei și stomacului cura era recomandată și pentru boli de piele, anemie, cloroză, scrofuloză și unele afecțiuni nervoase sau ginecologice.
apa de #Căciulata era doar băută, îndeosebi pentru efectul diuretic și eliminarea nisipului/ calculilor urinari apele izvoarelor de la #Călimănești erau folosite și în băi textul din 1909 mai menționează că se tratau și sifilisul sau intoxicațiile cu plumb și mercur — potrivit concepțiilor medicale ale epocii
în context: organizarea administrativ – teritorială a viitoarei stațiunii începând din vremea lui Cuza și până la reorganizarea comunistă veche din 1968 - care au urmat, desigur, bunăoară după #CălimăneștiZoriiIstoriei, #CălimăneștiVâlceaEvulMediu

<<
Călimăneşti-Căciulata, staţiune balneară situată în judeţul R.-Vîlcea, în satul cu acelaş nume (Călimăneşti), pe malul drept al Oltului, la poalele muntelui Pisolea şi la o depărtare de 18 km. de oraşul R.-Vîlcea.

Staţiunea cea mai apropiată de calea ferată e Jiblea (pe linia Piatra-Olt—Căineni), de unde drumul se face cu trăsură, sau pe jos, distanţa fiind mică, 2½ km.

Localitatea se găseşte la o altitudine de 280 m. d’asupra nivelului Mării Negre, în pitoreasca regiune a Oltului. Ea e înconjurată de munţi stîncoşi şi păduroşi, de păduri întinse pănă la vîrfurile munţilor, de împrejurimi frumoase şi de locuri istorice.

Întrebuinţări terapeutice.

Băile minerale dela Călimăneşti sînt indicate, după observaţiunile doctorilor Aronovici, Modolea, Nicolau, Gratzowsky şi alţii, în afecţiunile reumatismale, în afecţiunile uro-poetice, cu deosebire în boalele de femei (cura mixtă cu apă de Căciulata), în afecţiunile de piele, sifilis, artritism, scrofuloză, anemie, cloroză, în boalele de ficat şi splină, în afecţiunile nervoase.

Apa dela Căciulata e întrebuinţată, după cum am văzut, numai pentru cura internă. Acţiunea ei terapeutică e datorită sulfo-gloirinei, care se găseşte într’o remarcabilă cantitate. Efectele fiziologice, după doctorii Aronovici, Modolea, Nicolau şi Gratzowsky, prezintă o importanţă deosebită. Cele mai importante sînt: augumentarea urinei—o mai mare diureză—urina se elimină uşor şi des, e clară, limpede, coloarea normală, galbenă-deschisă. Bolnavul elimină cu uşurinţă năsipul şi petricelele prin urină (calculii). Durerile renale ale beşicei şi uretrei dispar după cîteva zile de cură. In timpul curei, bolnavul poate fi cuprins de dureri violente în regiunea rinichilor, urmate de eliminarea calculelor; după eliminare, durerile încetează. La artritici durerile şi umflăturile articulaţiilor sînt ameliorate, sau dispar. Greaţa, colicile hepatice şi nefritice, sînt ameliorate mult, sau chiar dispar. Cura, la început, produce constipaţiuni la unii, care însă după cîteva zile sînt îndepărtate, făcînd loc evacuaţiunilor regulate.

HĂRTII VECHI/ UN CHRISOV DE LA Iω CONSTANDIN MIHAI GEHAN RACOVIŢĂ VOEVOD din anul 7264 (1755)

Chrisovul ce publicăm mai jos este interesant prin aceea că vedem pe un Domn fanariot recunoscĕnd şi resplătind ştiinţa şi învăţătura unui tĕnĕr fecior de boer din provincie.

In adevĕr, Constandin Mihai Gehan Racoviţă Voevod, recunoscĕnd meritele lui George, fiului Sfinţiei sale iubitorului de Dumnezeu Kyr Grigorie, Episcopul Rimnicului, care din vĕrsta lui cea copilărească şi până acum, fiind supus tot la învăţătură... îl cinsteşte cu dregĕtoria a fi vel clucer za arie şi îl aşează intru cei cinstiţi dregĕtori ai divanului Domnesc.

Acest chrisov este luat in plin divan domnesc şi contrasemnat de doisprezece boeri mari divanişti.

In dosul pergamentului este o notiţă scrisă in latineşte in următoarea coprindere:

„Dei gratia factus sum atque constitutus in munere
„magnaque in gratia apud Serenissimum Dominum Domi-
„num Constantinum Mavrochordat Principem Valachiensem.

Die 2ᵈᵃ Decembris, anno Domini 1756.

semnat: Georgius Rimnicianus, magnus satrar.

adică un an de la data chrisovului de mai sus, succesorul lui Racoviţă, Constantin Vodă Mavrocordat, recunoscĕnd şi dinsul meritele tĕnĕrului boer, îl inalţă la rangul de mare şatrar (Magnus satrar).

Este interesant faptul, cam rar in analele noastre, de a găsi pe la mijlocul veacului trecut un tĕnĕr fecior de boer dintr’un orăşel ca Rimnicul-Vălcii, care să ştie latineşte şi a cărui strădanie la învăţătură să fie recunoscută şi resplătită de doi domni consecutivi prin cinstire de dregĕtorie şi ranguri intr’un mod aşa de excepţional.

Eacă acum şi explicaţia acestui fenomen, căci fenomen este pentru acea epocă, ca un tĕnĕr fecior de boer din Rimnicul-Vălcii să fie trimis in străinătate ca să inveţe carte.

Episcopul Rimnicului Kyriu Kyr Grigorie, (prestrămoşul meu după mumă) devenit in urmă Mitropolitul Grigorie (1) perzĕndu-şi de timpuriu soţia, îmbrăţişase schima monachală şi ajunsese la cele mai nalte trepte ale ierarhiei bisericeşti. El insuş era un bărbat luminat (2) şi trăind douăzeci de ani in contact şi in relaţii aproape zilnice cu autorităţile civile şi militare austriace (in timpul ocupaţiunii Olteniei de cătră trupele imperiale 1718—1729) înţelese şi apreciĕ binefacerile unei civilisaţii atăt de superioare ca aceea a Austriacilor; aceasta probabil îl indemnă a-şi trimite mai târziu pe unicul său fiu la învăţătură la Beciu (Viena), unde acesta işi făcu studiile şi obţinu şi o diplomă, care din nenorocire ca multe alte acte de familie, ni s’au furat in vremea resmiriţii de la 1821.

O tradiţie păstrată in familia noastră, pretinde că tĕnĕrul Vâlcean işi cam pierduse capul in splendorile Vienei, şi lucrul nu este de mirat când citim impresia ce a făcut Viena asupra bĕtrânului boer, spătarul Ianake Văcărescu, când la 1792 fusese trimis acolo de cătră Alexandru Ypsilanti intru căutarea fugarilor săi fii. (3) Bĕtrânul Episcop, cu drept alarmat, se grăbi a rechema pe fiul său in ţară, îl presentă Domnitorului, obţinu pentru dinsul favoruri atăt de la Racoviţă V. V. cât şi de la Constandin Mavrocordat; şi in fine îl insură in Rimnicul-Vâlcii.

Dar toate acestea nu putea să facă pe sărmanul marele şetrar Gheorghiţă Socoteanu (căci Rimnicianus nu s’a numit de cât câtă vreme a fost părintele său Episcop al Rimnicului) să uite Beciul şi splendorile ei. El işi perdŭ de timpuriu soţia, de la care nu-i remase decât un fecior, clucerul Constandin Socoteanu, bunul meu, şi nu intârzie a se călugări şi a se retrage pe lângă părintele său la Episcopia Rimnicului, unde muri tĕnĕr ăncă sub numele de „monahul Gherasim“ consumat de melancolie şi regrete.

Spre a reveni la chrisovul, care se reproduce mai jos, voiu adăoga că el este scris pe un frumos pergament de şasezeci centimetri lungime şi patruzeci centimetre lărgime; este de jur împrejur împodobit cu un frumos kenar policrom. Sus sunt armele Domnitorului, împresurate de iniţialele I. K. M. G. R. V. (adică Iω Constandin Mihail Gehan Racoviţă Voevod). Litera începĕtoare este asemenea împodobită cu arabeşte policrome. In fine iscălitura caligraficească a Voevodului şi a logofătului sunt nişte lucrări de meşter a caligrafului Popa Florea, dascălul slavonesc de la şcoala domnească.

Jos este iscălitura autografă a lui Iω Constandin Voevoda şi mai jos pecetea domnească cu ceară, in fine la capătul de jos al pergamentului nu lipseşte inevitabilul „Procitoh vel logofăt“.

Tot chrisovul este de o execuţiune admirabilă, o adevĕrată lucrare de meşter, şi face onoare caligrafului, numitului Popa Florea.

Originalul acestui chrisov este in posesiunea nepotului meu, d. Ioan N. Lahovari.

Bucureşti, 1/13 Ianuarie 1888.

GEORGE I. LAHOVARI.

&&&

I.                    C.

M.      Armele        G.
         Ţării

R.                    V.

Iω Constandin Mihai Gehan Racoviţă V. V. etc.

Lucrurile cele ce cu bună orĕnduială şi cuviinţă se fac şi se săvirşesc de cătră blagocestivii Domni care de la Prea Inălţatu Dumnezeu sunt aleşi ca să fie orĕnduiţi cu oblăduiri şi stăpâniri de ţări şi de politii; măcar că se pot arăta şi prin alte mijloace de bunătăţi. Iar şi când la vre un obraz deosebit, vrĕnd să se arate cu fapte bune, volnici sunt să cinstească şi să inalţe la orice stăpân de dregĕtorie şi aşezămĕnt şi nu iaste lucru de defăimat, ci ăncă spre laudă şi pomenire vecĭnică, şi făcĕndu-se cu bună orinduială, remân bine ţinute şi nestrămutate.

Deci dar, de vreme ce milostivul şi a tot puternicul Dumnezeu, au bine vrut de m’au înălţat şi m’au miluit a fi Domn şi oblăduitor acestei provoslanice Domnii a ţării Româneşti, după datoria ce avem a fi pururea cu privighiare spre toată obştimea, şi pre cei ce s’ar cunoaşte a fi vrednici de mângăere să nu-i lăsăm scârbiţi. Drept aceea dar socotind Domnia mea şi pentru George, fiul sfinţiei sale iubitorului de Dumnezeu kyr Grigorie, Episcopul Rimnicului, care din virsta lui cea copilărească şi până acum, fiind supus tot la învăţătură, avĕnd şi cinstea neamului, după darul părintelui sĕu, cel archieresc; Am binevoit şi Domnia mea de l’am cinstit cu dregĕtorie de a fi vel clucer za arie şi l’am aşĕzat intru cei cinstiţi dregĕtori ai Divanului Domniei mele. Şi pentru ca să fiie nestrămutat din cinstea şi aşezămĕntul acesta, am întărit printr’acest cinstit şi domnesc al nostru hrisov cu toţi cinstiţii şi credincioşii boerii cei mari ai Divanului Domniei Mele.

Pan Constandin Dudescu, vel dvornic.
Pan Dumitraşco Racoviţa, vel logofăt.
Pan Lascarache Ţani, vel comis.
Pan Stefan Leurdeanu, vel serdar.
Pan Constantin Cretzulescu, vel ban.
Pan Mihai Cantacuzino, vel vistier.
Pan Matei Cantacuzino, vel paharnic.
Pan Ioniţă Căndescu, vel clucer.
Pan Constandin Brâncoveanu, vel spătar.
Pan Constandin Căndescu, vel clucer.
Pan Pantazi Câmpineanu, vel stolnic.
Pan Iordache Caragea, vel pitar.

Ispravnic Pan Dumitraşco Racoviţă, vel logofăt; şi s’au scris hrisovul acesta in anul al treilea din Domnia Domniei Mele, aici in scaunul oraşului Domniei Mele Bucureşti, in anul de la zidirea lumii 7264, iar de la naşterea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Is. Hr. 1755 in luna Noemvrie 8, de Popa Florea, dascălul slovenesc de la şcoala Domniei Mele.

(Urmează semnătura): Iω Constandin Voevoda.

             Pecetea
              gospod.

                         Procitoh vel logofăt.

(Verso)

Dei gratia factus sum atque constitutus in munere
magnaque in gratia apud Serenissimum Dominum Dominum
Constantinum Mavrochordat Principem Valachiensem.

Die 2ᵈᵃ Decembris, anno domini 1756.

Georgius Rimnicianus, Magnus satrar.

---

(1) Episcopul Rimnicului, Kyr Grigorie, a păstorit această Eparhie de la 8 Maiu 1748 pănă la 21 Maiu 1764, cănd a demisionat. In urmă a fost a fost ales mitropolit al Ungro-Vlahiei şi a păstorit (in lipsa mitropolitului Grigorie dus la St. Petersburg in misiune) de la 1768 pănă la 1777 cănd s’a retras, iar in anul 1778 s’a mutat către Domn in oraşul Rimnicul-Vălcei.
Vezi Biserica ortodoxă Română, anul IX, No. 4, aprilie.

(2) Episcopului Grigorie i se datoreşte tipărirea la anul 1750 a ochtoihului tradus de Episcopul Damaschin şi archimandritul Ghenadie de la Cozia. Tot dinsul a zidit biserica cu hramul Toţi-Sfinţii din Rimnicul-Vălcea şi a înmulţit averea Episcopiei.
V. Biserica orthodoxă Română, loc. cit. — Tocilescu, raporturi asupra câtorva monastiri, biserici din Ţară, Bucuresci, 1887.

(3) V. Istoria prea puternicilor împăraţi Otomani de Ianake Văcărescu, publicată in «Tesaur de monumente istorice» de A. Papiu Ilarian, Tom. II pag. 288 şi următoare.

#AndreiPandrea #MediclaBoișoara (XIII)

#logodna/ #pețitori în #ȚaraLoviștei (în episodul viitor ,,mergem” la #nunta)
#Julieta de Boișoara e cu puțin trecută de vârsta Julietei lui #Shakespeare (are 16 ani și jumătate!)
#viața/ #tinerețea în contrast cu #moartea, chiar dacă inima e puternică... și oamenii sînt extrem de refractari la
#vaccinare/ #vaccinări...
hai-hui prin sat, pe sub luna zîmbind printre norii albi la o răscruce de drumuri, ca îndeplinind un străvechi ritual păgîn, o ceată de copii, ținîndu-se de mînă, joacă și-i cîntă lunii

Lună, lună nouă,/ Taie ceru-n două/ Și ne dă și nouă...

— urmare (carte în foileton) din 31 august 2026 —

— Marți, 15 mai 1962 — 

Lucram tocmai la inventarierea noului stoc de medicamente, cînd ne întrerupe o fată de-a lui nea Ion Ceaușilă.

Ne roagă, plîngînd, să mergem în Găujani la bunicul ei, care trage să moară...

Plecăm într-un suflet și ajungem asudați și gîfîind.

Examinez în pripă, dar bătrînul se stinge înainte de-a reuși să intervin cu ceva. Sînt surprins, emoționat și trist: avea inima atît de puternică!

Tratamentul de urgență pe care-l încercăm nu reușește să învie un cadavru. Nici nu îndrăznesc să-l privesc: Le soleil ni la mort ne se peuvent regarder fixement¹, mi-l reamintesc pe La Rochefoucauld.

—  Sîmbătă, 19 mai 1962 — 

Consultații în ritm infernal. Parcă au înnebunit toți! Treabă, treabă, pînă seara tîrziu, cu un scurt intermezzo după-amiază, în Găujani, cînd trecem și pe la biserică. Aici, supravegheați de părintele Tomescu, doi meșteri pictează catapeteasma, răbdători și cu înaltă conștiinciozitate...

Acasă, la ceasul înnoptării, mănînc în tîrlă.

Răduțu, în ușă, dă din coadă și latră prietenos...

—  Duminică, 20 mai 1962 — 

Mă trezesc mahmur. Pînă să mă spăl și să mă rad, se apropie vremea plecării la dispensar. Timpul e noros.

Din mijlocul uliței, aud plînsetul unui copil. Intru să văd de ce plînge. Găsesc un sugar de 4 luni, îngrijit de bunică-sa, fiindcă mama e plecată la Titești. Scîncetul de foame urma tocmai să fie potolit cu tifonul în care baba scuipa hrana, pe care o morfoleau gingiile ei știrbe...

Cula Zătreanu/ Conacul Boicescu

#CulaZătreanu/ #ConaculBoicescu
mâine, inaugurarea renovării (restaurării/ conservării)
istoria tradițională (pe scurt) a construcției, ceea ce poate fi documentat/ probat și ,,poveștile” neconfirmate
#MitițăBoicescu (înaintaș al viitoarei familii-proprietare) avea origini bulgărești și a fost #arendaș al moșiei stăpânite de #boieriiZătreni (pentru întregul domeniu dau doar parțial)
probele cercetate într-un studiu științific nu au furnizat confirmarea dendrocronologică a datării construcției în 1754: cea mai mare parte a lemnului analizat din șarpantă și din planșeul podului provine din stejari tăiați în iarna 1858–1859 (când conacul a fost extins/ transformat) aceasta nu înseamnă automat că atestarea din 1754 nu este reală/ corectă (teoretic, poate că nici Radu Zătreanu nu și-a ridicat ,,cula” pe un teren gol, în care nu mai fusese construit nimic... - din nou ne lovim de marea noastră ,,lipsă”, a surselor scrise)
>> completare resurse #memoriavalceana anterioare <<


În prezentarea de astăzi am exclus din căutare rezultatele identificabile în #memoriavalceana/ #istorielocala (materialele care reproduc texte/ cercetări pe care deja le-am încărcat în online).
Denumirile ,,Cula Zătreanu” și „Conacul Boicescu” pot produce confuzie; nu este vorba pur și simplu despre două clădiri fără legătură, ci despre un ansamblu rezultat prin încorporarea și extinderea vechii cule într-o reședință mult mai mare.
Cula Zătreanu a pornit de la un nucleu vertical, compact și fortificat, destinat deopotrivă locuirii și apărării. În secole, acest nucleu a fost extins cu scări, pridvoare, dependințe și corpuri rezidențiale, devenind treptat ansamblul cunoscut drept Conacul Boicescu.
Important: ceea ce vedem în fotografiile din secolul XX nu mai este cula originară în forma ei inițială, ci rezultatul suprapunerii mai multor faze constructive.
Câteva lucruri cu adevărat importante, dintre care unul schimbă sensibil povestea rostogolită repetat pe Internet: o cercetare dendrocronologică publicată recent nu confirmă prin lemnul analizat anul 1754, ci identifică o amplă etapă de transformare în 1858–1859.
Cea mai importantă descoperire: analiza lemnului
Studiul științific cel mai nou este: Ileana Burnichioiu, Boglárka Tóth, István Botár, „Analize dendrocronologice la culele din Groșerea (Gorj) și Zătreni (Vâlcea)”.
Din Cula Zătreanu au fost analizate 16 probe de lemn. Concluzia este foarte importantă:
— probele nu au furnizat confirmarea dendrocronologică a construcției din 1754;
— cea mai mare parte a lemnului analizat din șarpantă și din planșeul podului provine din stejari tăiați în iarna 1858–1859;
— rezultatul indică o campanie majoră de transformare și extindere imediat după mijlocul secolului al XIX-lea;
— această etapă era insuficient cunoscută înaintea analizei.
Studiul nu dovedește că nucleul din 1754 n-a existat. Dovedește numai că lemnul accesibil și analizat aparține în principal transformării din 1858–1859. Pentru datarea absolută a nucleului originar ar fi necesare probe conservate sigur din prima fază sau cercetarea arheologică a zidăriilor. (Sursa: Studiul dendrocronologic și aparatul său critic

Istoria tradițională și ceea ce poate fi documentat/ Familia Zătreanu
Tradiția istoriografică spune că:

— familia Zătreanu era o familie boierească vâlceană atestată în secolele XVII–XVIII;
— vornicul Preda Zătreanu stăpânea la începutul secolului al XVIII-lea o întinsă moșie în zona Bălcești–Zătreni–Pârâieni;
— după împărțirea proprietăților familiei, Radu Zătreanu, fratele lui Preda, ar fi ridicat în 1754 locuința fortificată.

Cercetarea genealogică de bază este: Gheorghe Lazăr, „Neamul boierilor Zătreanu (secolele XVII–XVIII)”, Arhiva Genealogică, VI (XI), nr. 1–4, 1999, pp. 211–228.

Acest studiu trebuie considerat sursa principală pentru familie, înaintea relatărilor ,,turistice”.

Povestea pierderii la cărți

Versiunea răspândită online afirmă că un urmaș, Iancu Zătreanu, ar fi pierdut cula și jumătate din moșie la jocul de cărți, înainte de Crăciunul anului 1810.

Potrivit unei tradiții locale reluate în literatura recentă, Iancu Zătreanu ar fi pierdut la jocul de cărți cula și o parte a moșiei, în anul 1810. Problema este că aproape toate articolele actuale reproduc aceeași relatare, fără să indice actul, mărturia contemporană ori prima sursă tipărită.

Nici formulările despre „dueluri, iubiri nefericite și trădări” nu sunt susținute (în materialele găsite) prin trimiteri verificabile.
Cronologia trebuie cercetată ținând cont că dacă familia Boicescu intră efectiv în posesie abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ,,pierderea” din 1810 nu explică singură trecerea directă Zătreanu–Boicescu. Între cele două momente este probabil să fi existat una sau mai multe transmisiuni de proprietate.

Etapele constructive

Cula Zătreanu a avut inițial forma unei locuințe boierești fortificate, cu aspect de turn, atribuită tradițional lui Radu Zătreanu și datată în anul 1754. Această datare nu a fost însă confirmată dendrocronologic. Analiza lemnului a demonstrat existența unei importante etape de transformare și extindere în anii 1858–1859. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, proprietatea a ajuns la familia Boicescu, care a mărit și a modernizat reședința, încorporând vechea culă în ansamblul cunoscut ulterior drept Conacul Boicescu. După 1945, clădirea a fost naționalizată și folosită ca sediu al unei întreprinderi agricole de stat, iar după 1990 a fost abandonată și s-a degradat. În perioada recentă, ansamblul a intrat într-un amplu proces de conservare, restaurare și refuncționalizare, în cadrul proiectului turistic „Ruta Culelor”.

Arhitectura originară

Corpul vechi are trei niveluri și se diferențiază de extinderile ulterioare prin zidurile de aproximativ 80 cm grosime.

Elementele caracteristice:
— beci boltit la nivelul inferior;
— guri de tragere la nivelul beciului și al primului etaj;
— încăperi de locuit la nivelurile superioare;
— bolți semicilindrice;
— o încăpere cu boltă de tip „mănăstiresc”;
— foișor cu stâlpi din cărămidă și arcade trilobate;
— deschidere vizuală asupra văii Oltețului;
— scară și dependințe adăugate pe fațadele laterale;
— pridvor adăugat în cursul transformărilor succesive.

O descriere relativ sobră se găsește în proiectul de inventariere „Cule în lumină”, care consemnează și trecerea la familia Boicescu, utilizarea ca sediu I.A.S. și scoaterea din uz după 1990. (Sursa: Fișa „Cula Zătreanu”)

Familia Boicescu

O informație mai rar întâlnită este apariția arendașului Mitiță Boicescu, descris în sursele secundare ca provenind din Bulgaria. El ar fi dobândit o parte importantă a moșiei și ar fi împărțit-o ulterior între cei patru copii: Maria, numită și Mița; Elena; Marieta; Traian.
Genealogia apare în materialul dedicat Casei Boicescu din Craiova, care face legătura cu proprietatea din Zătreni.

Trebuie verificat în ce măsură termenul „a acaparat”, folosit de unele articole, descrie un fapt juridic demonstrat sau este doar o judecată transmisă prin tradiția familiei. Pentru o prezentare istorică prudentă, mult mai corect ar fi să consemnăm că, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, o parte importantă a fostei moșii Zătreanu a intrat în stăpânirea familiei Boicescu, al cărei înaintaș, Mitiță Boicescu, fusese arendaș al domeniului.

Fotografii vechi identificate

Am găsit două fotografii de arhivă importante, reproduse după volumul: Radu Crețeanu și Sarmiza Crețeanu, Culele din România, București, Editura Meridiane, 1969, colecția „Monumentele patriei noastre”, 51 de pagini, tiraj 1.540 de exemplare.

Fotografiile reprezintă:
1. „Cula din Zătreni, jud. Vîlcea; vedere dinspre răsărit”;
2. „Cula din Zătreni; vedere dinspre miazănoapte”.

Nu este indicat anul exact al fotografierii. Putem spune sigur doar că au fost publicate în 1969; imaginile pot fi ceva mai vechi. Nu trebuie confundată mențiunea „fotografie realizată în anul 1925” de pe aceeași pagină: aceea aparține fostei cule din Crainici, nu Culei Zătreanu.
Aceste două fotografii sunt, deocamdată, cele mai vechi reprezentări ale Culei Zătreanu pe care le-am găsit cu o sursă tipărită identificabilă. Fotografiile sunt foarte utile fiindcă arată limpede ansamblul rezultat din extinderi: în imaginile de epocă se poate distinge corpul vertical al vechii cule de părțile rezidențiale adăugate ulterior.

Ce ar trebui evitat/ corectat sau măcar nuanțat (explicat clar) în relatările curente de pe Internet

— „Singurul castel medieval din județul Vâlcea” – este o formulare turistică improprie. Cula este o locuință boierească fortificată, iar datarea tradițională în 1754 o plasează în epoca premodernă, nu în Evul Mediu propriu-zis.
— „Construită cu certitudine în 1754” – aceasta este datarea tradițională și cea din LMI, dar nu este confirmată de analiza dendrocronologică disponibilă.
— „Pierdută la cărți în 1810” – tradiție repetată, dar pentru care nu am găsit încă documentul originar.
— „Preluată direct de familia Boicescu după jocul de cărți” – cronologia nu susține o asemenea trecere directă.
— „Extinsă numai în secolul XX” – analiza lemnului dovedește o intervenție majoră deja în 1858–1859.
— „Conacul Boicescu a fost construit integral la începutul secolului XX” – ansamblul cuprinde faze mai vechi și trebuie descris ca rezultat al unor transformări succesive.

Sursa pozelor vechi și coperta, așadar: Radu Crețeanu și Sarmiza Crețeanu, Culele din România, București, Editura Meridiane, 1969, colecția „Monumentele patriei noastre”.

Identificarea monumentului
— Denumire oficială: Cula Zătreanu; apare frecvent și ,,Cula din Zătreni”, Conacul Boicescu sau Castelul din Zătreni.
— Adresă: satul Zătreni, nr. 46.
— Coordonate aproximative: 44°46′03″ N, 23°50′51″ E.
— Cod în Lista Monumentelor Istorice: VL-II-m-B-09977.
—Clasare: monument de arhitectură, categoria valorică B.
— Datarea înscrisă tradițional în LMI: 1754, cu adăugiri în secolul al XX-lea. (sursa: Fișa sintetică a monumentului)



Amănunte despre evenimentul de mâine de la #Zătreni - în descrierea afișului. - toate capturile din colaj - la această legătură

_______________
#memoriavalceana #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #bibliotecivalcene #UZPR #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #BVaAV #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #culturapopulara #cule #casetraditionale #casataraneasca