Cella Delavrancea la propriul centenar

🔴 la  #Băbeni*, în #Vâlcea, primăvara ,,e cea mai sprintenă şi mai jucăuşe din lume, iar frunzele de stejar, mai verzi decît tot verdele verii..."

🔥 fotografiile şi textele scrise în tinereţe ne-o prezintă pregătită de la bun început să străbată fără odihnă un drum atît de lung 👉 copila pozează şăgalnic, singură, cu membri ai familiei sau în grupuri mai mari: adolescentă, priveşte melancolic — într-o rochie albă, lungă, strînsă pe talie — nemărginirea mării 👉fotografiile din anii tinereţii aduc, sub o înfăţişare plină de vigoare, mărturia deplină a forţei biologice şi spirituale cu care a reuşit sa depăşească toate obstacolele veacului său: în drumeţie, pe plajă. întinsă pe nispul fierbinte, cu capul în palme, scrutînd parcă infinitul, gata să ia startul într-o alergare, mereu senină, surîzătoare, trăind cu voluptate fiecare clipă pe care viaţa i-o oferea întîlnirile din locuinţa lui #BarbuDelavrancea, în care „vibra dragostea pentru artă în toate formele ei — literatura, muzica, pictura — iar flacăra patriotismului nu se stingea niciodată"

>> completare resurse #memoriavalceana
în conexiune <<

<<
15 decembrie 1867. Se năştea la Bucureşti, în atmosfera de aleasă ținută spirituală din casa dramaturgului Barbu Delavrancea, prima dintre cele patru fiice ale sale. Eu pot să spun că de la vîrsta de doi ani am crescut în muzica lui Chopin, admirabil cîntat de mama", îşi amintea, în anul 1960, Cella Delavrancea.

Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XIII

— urmare din 3 aprilie 2026 — 

culege/ înregistrează pe benzi peste 50 de melodii şi texte noi din #Olteniadesubmunte

turneul din urmă (neterminat) cu #TarafulGorjului, de 72 zile, în toate oraşele ţării, cuprindea „Potpuriu de sîrbe gorjeneşti“ „De-ar şti dorul ce ştiu eu“ „Sîrba ca pe lunca Tîrnavei“ „Uşor, puiule, uşor“ „Învîrtita“ „Joc din Banat“, „Hai, mîndre pitiş-pitiş“ „Foaie verde iasomie“ „Deasupra capului meu“ „Se ceartă bradul cu plopul“ „Horă şi sîrbă ca din cimpoi“ „Foaie verde bob de linte“ „Mîndruţo, mi-e dor de tine“ „Voinic necăjit“ „Foaie verde micşunea“ „Dragostea din ce se-ncepe“, „Sîrba lui Tudor din Vladimir“ „Coborîi din deal la vale“ „Lăstărel de peliniţă“ „Sîrba repezită“ „Spune-mi, mamă, ce să fac?“ „Învîrtită şi brîu din Banat“ „Te văzui, neică la poartă“ „Afară plouă şi tună“ „De-ai fi, lună, vorbitoare“ „De cînd sînt pe lumea asta“ „Mărie, Mărie“ „Viorea, viorea rea“...

în descrierea colajului alb-negru alăturat, o excelentă ,,radiografie” (bazată pe testimoniale) a celor doi ani, ultimii din viață, petrecuți de cântăreață în reședința Gorjului «toată lumea i se adresa cu apelativul „Doamna Maria”, fără excepţie, chiar şi organele de partid şi de stat ale vremii»...

CAPITOLUL XIII/ LA MASA TĂCERII

Filonul folclorului de la Gorj 

La începutul anului 1961, Maria se hotărăşte să încerce punerea în practică a planului schiţat de ea de multă vreme: să-şi dedice întreaga activitate cîţiva ani într-o regiune a ţării, spre a izbuti să creeze o orchestră populară model, care să desluşească linia de interpretare a folclorului vechi şi nou, selectînd solişti vocali dintre elementele tinere cu aptitudini pentru cîntecul românesc.

În memoriul prezentat Ministerului învăţămîntului şi Cul­turii, Maria declară că ia asupră-şi sarcina „de a iniţia şi a supraveghea soliştii tineri în ceea ce priveşte ţinuta scenică şi interpretarea vocală, ca astfel să poată îmbina talentul lor cu autenticitatea şi pitorescul regiunii, fără să li se clintească curajul de a prezenta această autenticitate cu tot izul şi stilul adecvat, în aşa chip, ca toată producţia lor să fie ridicată la treapta adevăratei arte ţărăneşti”.

Autoarea memoriului indică fostul judeţ Gorj ca regiune propice aplicării rodnice a planului propus, întrucît descope­rise acolo „un filon folcloristic, cristalizat din încrucişarea melodiilor olteneşti cu melodiile bănăţene şi munteneşti”, filon din care năzuieşte să extragă cîntece inedite.

Memoriul, cuprinzînd expunerea principială şi practică a planului de lucru, este aprobat fără rezerve de Minister. Aceeaşi caldă solicitudine o întîmpină ulterior şi din partea Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă şi a conducerii Insti­tutului de Folclor, care referă elogios asupra planului prezen­tat de Maria Tănase.

Gheorghe Dumitrașcu/ ,,Frecvenţa elevilor şi cantinele şcolare”

<<
Baza materială a învăţământului, în această perioadă, cunoaşte o uşoară îmbunătăţire prin creşterea numărului de localuri de şcoală din investiţii bugetare locale sau centrale, precum şi prin închirierea unor spaţii particulare sau oferte gratuite, în propria locuinţă, venite din partea unor dascăli sau a unor binevoitori, fie proprietari sau simpli gospodari. Cu toate aceste modeste deschideri, care constituiau paşi înainte pe calea progresului învăţăturii de carte, totuşi, mulţi părinţi nu-şi trimiteau de bună voie copiii la şcoală. Persista în mentalul săteanului că munca în gospodăria lui, cu contribuţia tuturor membrilor familiei, aduce foloase mai multe şi imediate pentru existenţa sa decât participarea copiilor la şcoală.

Căutând prin toate mijloacele să găsească acea cale care să sporească numărul elevilor pentru „popularea şcolilor rurale” şi cercetând în profunzime cauzele pentru care sătenii manifestau reţineri în a-şi da copiii la şcoală, Spiru Haret surprinde caracterul prea teoretic al învăţământului din acea vreme şi distanţarea lui de nevoile imediate şi de perspectivă ale ţăranului. Deci, activitatea practică trebuia să constituie pivotul de legătură trainică, prin care învăţătorul trebuia să se apropie de săteni, iar copiii să fie atraşi către acea învăţătură pe care puteau s-o priceapă şi teoretic, dar mai ales s-o aplice practic în gospodăria părinţilor.

Din analiza numeroaselor petiţii ale sătenilor, prin care se invoca păsuirea lor de amenzile şcolare, rezultă că nu reaua voinţă, ci sărăcia în care se zbăteau este cauza principală pentru care cei mai mulţi părinţi nu-şi dau copiii la şcoală. De aceea, pentru a veni în sprijinul sătenilor nevoiaşi, Spiru Haret încurajează prin numeroase adrese şi circulare acele persoane binevoitoare de a ajuta elevii săraci în diferite chipuri. Apelurile sale sunt auzite de mulţi, dar ascultate de puţini.

Balul Societăței ,,Unirea” a comercianţilor din Drăgășani/ ,,Timpul”/ ian. 1892

1892/ #bal la #Drăgășani

răpitoare chipuri (de #nimfe) stră­luceau la lumina lustrului din mijlocul plafondului...

d-şoara Scărlătescu, o gentilă blondă cu ochii d’azur d-şoara Paraschivescu, ne­întrecuta danţatoare într’un frumos cos­tum crème d-şoara Grigorescu, una din frumuseţele Vâlcei în écru d-şoara Mitu­lescu în costum naţional (...) şi alte multe nimfe ce’mi scapă din memorie...

printre d-nǐ vedeam pe d. Petcu loan, preşedintele societăţei și al balului, Geor­ge Serbănescu, vice-preşedinte, d-nii C. Iliescu şi N. Săndulescu, casierii socie­tăţii, Teodor Toncovicǐ şi Bratu, secre­tari, M. Săndulescu, Nicolae Ioan, Năieă Petcu, Solomon Celereanu, D. Şerbănescu; Dimitrie Constantinescu, primar al oraşului, Muntenescu, sub-prefect...

>> completare/ actualizare

resurse #memoriavalceana anterioare <<

<<În seara de 25 Ianuarie societatea Unirea comercială din Drăgăşani a dat un bal în folosul sporireǐ fonduluǐ seŭ. La acest bal splendid şi pe deplin reuşit a luat parte toată societatea Drăgăşeneană. Sala Gusti Kalbech, foarte frumos decorată şi iluminată, înfăţişa un ade­vărat aspect feeric.

La orele 9 seara toată lumea era a­dunată în somptuasa sală, simţindu-se prea veselă că se află la asa superbă petrecere. Balul şi neoboselile tuturor membrilor au fost la apogeul lor şi încorona cu deplin succes. Mai toate casele comerciale şi industriale din stră­inătate (Paris, Viena, Berlin etc.) cum și din ţară, au cumpărat bilete de peste 2000 lei căror ne grăbim ale aduce o­magiile noastre. Venitul balului a fost de peste 3000 lei.

Printre răpitoarele chipuri ce stră­luceau la lumina lustrului din mijlocul plafonduluî putem cita pe d-nele: Costică Păunescu, regina valsului, în toaletă cenuşie, d-na Ana Tesio, fermecătoare în negru cu roz, d-na St. Filipescu, într’o frumoasă toaletă de mătase grenat, d-na C. Costache, foarte elegantă în negru, d-na G. Serbănescu, simpatică în cenuşiu cu un frumos şorţ de mătase albă, d-na G. Filipescu purta o prea frumoasă toaletă neagră garnisită cu dantelă de Chantilly, d-na Sultana Marinescu în negru cu alb, d-na Gherman purta un costum prea elegant cenuşiu, d-ra Seviţa Ionescu, gentilă brunetă în negru, d-na Nicolae loan în cenuşiu cu negru, d-ra M. Săndulescu în costum de mătase cenuşie cu dantelă neagră, d-na Nae Săndulescu în costum na­ţional, doamna Mitulescu, neobosită dănţuitoare în costum naţional, d-na Toncovicǐ, în costum national, d-na Constantinescu în cenuşiu, d-nele Rădulescu, Stănescu în costum national, d-na I. Iliescu etc.

Orații de nuntă/ Colăcerii din satul Rugetu/ com. Slătioara- Vâlcea

Bună dimineața, cinstiți socri mari!

De musafiri vă bucurați?

Stați pe lângă pereți, ca stupii

Și vă uitați la noi ca lupii.

Ce sunteți așa sfioși

Și vă uitați toți fricoși?

Tremurați și vă gândiți

Peste curte să fugiți.

Prea cinstită adunare,

De la mic și pân' la mare;

Și cinstiți oaspeți stimați,

Și chemați, și nechemați

Care cu dragoste frățească

Ați venit l-această casă

Ca niște oameni de omenie

Pe toți Dumnezeu să vă ție

Vă rog ca să încetați,

Puținel să m-ascultați,

M-ascultați la un cuvânt,

Fiindcă e cu legământ

Și cuvintele mi-ați urma

Dar faceți bine a mă asculta!

Școala vâlceană în perioada postbelică

a. În primii ani de după al doilea război

În ciuda dificultăţilor economice prin care trecea ţara după război, învăţământul românesc de toate gradele a continuat să se dezvolte şi, în unele privinţe, chiar să obţină rezultate notabile. Şi-au continuat activitatea majoritatea şcolilor care funcţionaseră mai înainte, atât urbane, cât şi rurale. S-au făcut eforturi apreciabile pentru a face ca obligativitatea învăţământului primar să devină o realitate, în lupta pentru lichidarea analfabetismului care cunoştea cote destul de ridicate (peste 4 milioane de analfabeţi - în 1945). În acest sens, în anul 1945 s-a renunţat la vechiul ciclu inferior al şcolii secundare, înfiinţându-se gimnaziul unic, cu durata de 3 ani (158); s-a luat hotărârea ca taxele să fie stabilite în funcţie de situaţia materială a părinţilor, a crescut numărul de burse, au sporit locurile în cămine şi cantine etc., atât în învăţământul preuniversitar, cât şi în cel universitar. Importante modificări vor suferi şi programele şcolare, prin introducerea unor obiecte socio-politice sau ştiinţifice, care nu figuraseră până atunci. Un asemenea gimnaziu, se va înfiinţa în anul 1945 la Boişoara (centru), pe(ntru) toată Loviştea, în clădirea care mai înainte (între anii 1933-1945) servise drept cămin cultural, iar anterior (dar şi mai târziu) – ca şcoală. Localul – demolat în 1962 – se afla „În Deal”, între primărie şi sediul cel nou al şcolii, fiind construit în anii 1953-1954 (159).

Învăţământul comercial a cunoscut, de asemenea, o dezvoltare progresivă. În anul 1946, fostul gimnaziu comercial din Râmnicu Vâlcea s-a transformat în Liceu comercial, purtînd această denumire până în anul 1948 şi funcţionând în aceeaşi clădire de pe strada Carol I (fostă Ştefan Gheorghiu şi apoi Argeş, azi – Carol I), unde era sediul OJT Vâlcea, în prezent, clădirea fiind refăcută pentru sediul Loteriei Naţionale; apoi a apărut Şcoala Tehnică de Administraţie Economică (STAE), înglobând şi clasele liceului, sub patronajul Ministerului Comerţului şi Alimentaţiei. Sediul acestei şcoli era clădirea în care funcţionase Seminarul „Sf. Nicolae” (desfiinţat în anul 1948). Din anul 1950, instituţia s-a numit Şcoala Medie Tehnică de Comerţ (SMTC), cu sedii de evidenţă contabilă şi merceologie, sub patronajul Ministerului Comerţului Interior. Funcţiona în acelaşi local unde, după 1956, va fi Şcoala Medie nr. 2 şi Şcoala Medie nr. 3 (cu program de educaţie fizică), apoi Liceul Teoretic „Vasile Roaită”, Liceul Industrial nr. 7 şi – azi – Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”. Directorii acestei şcoli: Traian Cantemir (1948-1950), Dumitru Zaparaniuc (1950), Ion Ceauşescu (1950-1952), Ilie Chiriţă (1952-1953), Petre Purcărescu (1953-1956), sub conducerea căruia şcoala se dezvoltă, îşi câştigă renume şi îşi construieşte baza sportivă¹⁶⁰.

Învățământul vâlcean în perioada interbelică

 În această perioadă, se va acorda o atenţie mai mare învăţământului preşcolar: se continuă activitatea grădiniţei de copii nr. 1, situată în curtea bisericii „Toţi Sfinţii”, în ciuda şi în condiţiile conflictului declanşat în 1919 între biserică – pe de o parte şi – pe de altă parte – conducerea unităţii şcolare, autorităţile municipale şi ministerul de resort, conflict ce a durat, cu scurte intervale de „armistiţiu”, câteva decenii, până în zilele noastre¹²⁶. În anul şcolar 1920/1921, au urmat cursurile grădiniţei, un număr de 177 de copii, din care 163 – fii de români şi 14 – fii de străini. În afară de Grădiniţa nr. 1 din Râmnicu-Vâlcea (educatoare, Cristina Popescu; între 1936-1965, cu o întrerupere de 4 ani, între 1948-1952, când a fost inspectoare în domeniu Alexandrina Ionescu). Vor mai funcţiona asemenea unităţi în Olăneşti-sat (educatoare, Angela Bădoi), Bălceşti (educ., Elisabeta Iordăchescu), Horezu (educ., Maria Mazilu), Bujoreni (educ., Felicia Vlădoianu) şi cea din Brezoi-sat, înfiinţată prin strădaniile învăţătorului şcolii, Gh. Budeanu (educ., Ileana D. Pavel). Statistica pe anul şcolar 1926/1927 menţiona pentru Vâlcea doar 2 grădiniţe urbane, cu 92 copii şi 2 rurale, cu 153 de copii, rezultând că doar circa 1% din numărul total de copii de vârstă preşcolară frecventau grădiniţa¹²⁷. Cu timpul, se va dezvolta şi această formă de instrucţie, atât sub aspect material, cât şi în ceea ce priveşte populaţia de preşcolari cuprinsă: în 1934, de pildă, în judeţul Vâlcea existau 4 grădiniţe urbane şi 4 – rurale, cu un efectiv de 516 copii şi 9 educatoare. În anul şcolar 1942/1943, în Vâlcea existau 12 unităţi preşcolare. Dintre acestea, 8 funcţionau în mediul rural, fiind încadrate cu 13 educatoare¹²⁸.

În virtutea legislaţiei menţionate mai sus, învăţământului primar i s-a acordat, poate, cea mai susţinută atenţie, în condiţiile în care, după Marea Unire, numai circa jumătate din şcolile rurale aveau localuri proprii corespunzătoare; în legea elaborată de C. Angelescu, se va pune un mare accent pe comitetele şcolare (judeţene şi comunale), care urmau să sprijine procesul de instrucţie din şcoli, sub toate aspectele: dotarea materială a şcolilor, conducerea, supravegherea şi bunul mers al procesului de învăţământ etc. 

Evoluția învățământului vâlcean în prima parte a Epocii moderne

 La 21 martie 1824, în oraşul reşedinţă de judeţ s-a deschis o şcoală catolică, la care se preda latineşte, ungureşte, româneşte şi în italiană, profesorii fiind subvenţionaţi de mânăstirile catolice din Râmnic şi Câmpulung Muscel28. Între 1826 şi 1828, tot în Râmnic, la o şcoală de muzică din cadrul Episcopiei, vestitul Anton Pann a funcţionat ca dascăl, aşa cum rezultă din mai multe însemnări de pe manuscrise aflate la Mânăstirea Dintr-un Lemn29.

După 1831 – anul Regulamentului Organic (urmat de Regulamentul şcoalelor) – şcolile vor deveni, în majoritatea lor covârşitoare, instituţii de stat. Un rol important în această nouă direcţie a învăţământului, îl va avea noul Regulament al şcoalelor, redactat de vâlceanul Petrache Poenaru – cel care, după terminarea studiilor în Franţa, va fi numit profesor de fizică şi matematică la colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti şi inspector, apoi director la Eforia Şcoalelor. Către mijlocul secolului, şcolile de stat se vor înmulţi spectaculos, inclusiv în mediul rural. Învăţământul slavon şi cel grecesc (care prosperase în secolul al XVIII-lea), încep să scadă treptat în importanţă, odată cu programele şi metodele lor, locul fiindu-le luat de şcoala românească naţională.

La 23 septembrie1831, Sfatul oraşului Râmnicu-Vâlcea hotărăşte ca în clădirea Episcopiei să se deschidă o şcoală, cea mai mare parte din cheltuieli revenind locuitorilor oraşului, ai căror copii urmau să-i frecventeze cursurile (fiii celor înstăriţi urmau la şcolile particulare sau la unele greceşti care încă mai funcţionau). Problema localului s-a tergiversat, până ce Eforia Şcoalelor a ameninţat cu mutarea profesorului în alt oraş. Şcoala se va deschide la 7 martie 1832, cu 48 de elevi (orăşeni, dar şi de la sate: băieţi şi fete, cu aprobare specială cerută Eforiei de către profesor, pentru sistemul mixt), în casa profesorului Dimitrie Serghiade (Serghie), în locul unde acesta ţinuse anterior o şcoală particulară; mai târziu, sediul instituţiei se va muta la Episcopie. Crescând numărul de elevi (116 elevi în 1834, 174 – în 1846), sediul şcolii se va muta în casa încăpătoare, cu etaj, a lui Ghiţă Vlădescu, care intenţiona să o vândă. Întrucât conducerea oraşului nu a dat curs dorinţei sale, în 1834 proprietarul va evacua şcoala, consimţind, totuşi, s-o redeschidă, după mai multe amânări. În ciuda promisiunilor magistratului că va construi un local de şcoală, şcoala se va închide, redeschizându-se abia în iulie 1835, an în care va începe construcţia noului sediu, pe un teren donat de medelnicerul Alecu Bujureanu 3031.

Învățământul vâlcean – mânăstirile din județ, sedii ale primelor școli

Începând cu perioada formării statelor române de sine stătătoare, limba slavonă va deveni limbă de cancelarie, limba diplomaţiei, a slujbelor din biserică şi a alcătuirii vechilor hrisoave domneşti. O parte din marii boieri, în special cei din anturajul domnului, o vor fi cunoscut cu siguranţă, mai ales dacă erau interesaţi să acceadă la anumite funcţii înalte, iar logofeţii de diferite grade – marele logofăt, al doilea, al treilea logofăt, trebuiau să cunoască slavona. În ceea ce-i priveşte pe scriitorii documentelor (diecii şi grămăticii), cunoaşterea acestei limbi (desigur, alături şi de altele) era un fel de „sarcină de serviciu”. Dezvoltarea pieţii româneşti, a economiei în general, făcea, de asemenea, necesară ştiinţa de carte, pentru ţinerea socotelilor comerciale şi băneşti. Cercetând documentele păstrate, se observă creşterea evidentă, de la secol la secol, a numărului ştiutorilor de carte, pătrunderea slovei în mediul rural: o parte dintre preoţii de ţară era cunoscătoare de slavonă şi, în orice caz, de scriere chirilică, ei fiind aceia care vor alcătui zapisele sătenilor; aceştia din urmă, de cele mai multe ori, vor pune „degetele, în loc de pecete, ca să se crează”, cum se menţionează la sfârşitul unui mare număr de zapise.

Din diferitele menţiuni şi însemnări ale scriitorilor de acte, descoperite pe documentele păstrate, se poate trage concluzia că pe lângă mânăstirile cu vechime vor fi existat şcoli – nu neapărat în formele clasice ale Evului Mediu sau în cele moderne din zilele noastre – , în care diecii şi grămăticii de mai târziu deprindeau meşteşugul scrisului şi al cititului, în vederea alcătuirii viitoarelor manuscrise şi documente. Chiar dacă nu s-au păstrat mărturii concrete despre o formă organizată, documente de absolvire etc., stau mărturie despre existenţa şi eficienţa acestor forme de pregătire, lucrările executate de foştii ucenici: manuscrise, miniaturi, picturi, sculpturi în lemn, ţesături etc.

Legenda înființării Târgului Hurezul (Vâlcea)/ Cultura Poporului/ 1926

<<
La marginea de răsărit a depre­siunii subcarpatice Baia de Aramă- Hurez își răsfaţă priveliştei, Hurezul, cu casele sale mari şi frumoase clă­dite mai toate în stii orăşenesc.

Călătorul sosit aci vede imediat că are de aface cu mic centru co­mercial. Bogat cu vite, în tânaţe, în livezi cu pomi roditori şi mai ales cu pădurile ce se aştern pe munţii ce vegniază la căpătuil de mează' noapte al lui, într'un viitor cât mai apropiat toate acestea îi va asigura o mare extindere comercială şi in­dustrială.

Aşa se prezintă Horezul şi împre­jurimile, azi.

Înainte vreme, pe locui unde vieţueşte acum orăşelul, era un simplu popas pe care îl făceau carele ce mergeau din Târgu-jiu către R.- Vâl­cea sau către Drăgăşani—Slatina.

Locul era ţinut cu ambotic (arendă) de către oameni din satele învecinate. Nici o clădire nu trăda urmele vre­un locuinţe omeneşti:

La mănăstirea Hurezului (chiar la poarta ei) se făcea un târg vestit, de câteori pe an nu ştiu, la care venea lume din depărtări mari şi tolbaşi (un fel de negustori cu cutii de lemn purtate la spate) în care aveau diferite mărunţişuri şi pânze­turi.

Actele de proprietate şi hotare

Anul 1541. Copie de pe traducţiunea veche a cărţii lui Vladu Voevod, act ce se păstrează în Arhivele Sta­tului în pachetul No. 8 al Mănăstirii Hurezul, prin care întăreşte stăpâ­nirea Iui Vâlcu deia Râmeşti, asupra moşiei din Râmeşti.

Pericolul care ne amenință/ Revista ,,Aeronautica”/ ian. 1927

<<

De vreo câţiva ani, presa din Apus dă continuu alarma asupra pericolului aerian sovietic. 

Încă din 1924, bine cunoscutul aviator francez în rezervă Fonk, atunci deputat al Vosgilor, în lucrarea sa „l’Aviation et la Securité francaise“, arată că Rusia va dispune în curând de o importantă putere aeriană. „Bolşevicii, scrie autorul, au în programul lor crearea a 40 regimente de aviaţie, fiecare cu 45 avioane. În proiectul comandamentului armatei sovietice organizarea aviaţiei nu se opreşte aci, dar trebuie să se ajungă a înzestra oştirea sovietică cu un total de 5.000 avioane. Se urmăreşte cu o deosebită înverşunare ca escadrilele aeriene roşii să fie cele mai puternice şi cele mai bine armate din toată lumea. Ca dovadă că hotărîrea aceasta este inflexibilă, bolşevicii impun oricărei societăţi streine care vine să se instaleze în Rusia, pentru a exploata bogăţiile ei, taxe enorme în favoarea aviaţiei.

Daily Mail din Aprilie anul trecut, descrie, cu o vădită preocupare, desvoltarea luată de aeronautica rusă. 

La France militaire din August, acelaş an, scrie, între altele: „Marele Stat Major General sovietic lucrează la o ipoteză generală care prevede intervenţia prealabilă a flotei aeriene sovietice în scopul dea deslănţui asupra oraşelor şi centrelor populate o ploaie de bombe, încărcată cu explosivi şi un adevărat potop de „lichide toxice.“.

Buletinul şcoalelor de perfecţionare al ofiţerilor de rezervă din Corpul 20 Armată francez nr. 6 scrie:

„Tot ceeace sovietele pregătesc ca acţiune pe cale aeriană constitue sinistrul complot al fanaticilor, cari vor să târască drapelul roşu prin sângele întregii omeniri“.

#OrdinulIoanit în #Vâcea/ #Oltenia

 1247: ,,ospitalierii” și #BelaIV împart „frăţeşte” «foloasele, veniturile şi slujbele din #ȚaraSeverinului şi cnezatele lui Ioan şi Farcaș»
 suficient de puternice, formaţiunile prestatale ale lui Litovoi şi Seneslau nu sunt vizate de „Diploma Ioaniţilor”  sunt însă recunoscute (implicit) ca forţe militare
 ,,Suveranul Ordin Militar şi Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos şi de Malta” a fost înfiinţat în jurul anului 1050, la Ierusalim, cu scopul de a administra un spital pentru pelerinii din Ţara Sfântă.
 în 1113, Papa recunoaşte Ordinul ca unul religios, devenind ulterior  simbolul ,,Crucea Malteză” - albă în opt colţuri, purtată pe o mantie neagră  Ospitalierii sunt “Cavalerii Crucii Albe”, spre deosebire de templieri, care sunt "Cavalerii Crucii Roşii")...

&&&

«Pentru a închide una din porţile de acces ale tătarilor spre inima „regatului ungar”, regele Bela al IV-lea încearcă să-i aşeze, în 1247, pe Cavalerii Ioaniţi, în Ţara Severinului care cuprindea o parte din Banat şi vestul Olteniei. Din diploma acordată cavalerilor cu acest prilej aflăm despre existenţa mai multor formaţiuni politice româneşti: „Voievodatul” (nouă denumire statală) lui Litovoi, ce cuprindea Ţara Haţegului şi aproape toată Oltenia, Voievodatul lui Seneslau, la răsărit de Olt şi în Ţara Făgăraşului şi „Cnezatele”(state mai mici) ale lui Ioan şi Farcaş situate între acestea, de o parte şi alta a Oltului (Drăgan, 1993, 76).