#memoriavalceana | #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni
| Restituiri documentare/ actualizare 16 octombrie 2026
(capturile din colaj cu explicații și informații în conexiune)
Notă introductivă
Publicăm integral mai jos, actualizate, mărturiile lui Nicolae Sporiș, participant direct la organizarea și desfășurarea vizitei secrete efectuate de marele gazetar Pamfil Șeicaru în România, în perioada 20–28 august 1977, cu aprobarea expresă a lui Nicolae Ceaușescu.
Textul ne-a fost oferit de autor în anul 2005 și a apărut în revista Casa Cărții vâlcene, anul III, nr. 6, iulie–decembrie 2005, p. 34, publicație editată de Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea.
Resursa a fost publicată ulterior în mediul online, introducerea și continuarea mărturiei fiind prezentate separat, pe Facebook și pe platforma Istorie Locală. În prezenta versiune, cele două fragmente sunt reunite, pentru restabilirea unității articolului original și facilitarea consultării sale.
În decembrie 2010, Nicolae Sporiș a revenit asupra episodului într-o relatare mai amplă, intitulată „Pamfil Șeicaru: întoarcerea la izvoare”, publicată în revista Vitralii – Lumini și umbre, anul II, nr. 5, pp. 87–92. Această a doua mărturie constituie o sursă complementară pentru documentarea vizitei din 1977.
Precizare editorială: În articolul din 2005 apare afirmația că Ion Antonescu ar fi preluat puterea la 7 septembrie 1939. Data este eronată: Antonescu a preluat conducerea guvernului la 6 septembrie 1940. Am păstrat formularea autorului, pentru fidelitate față de documentul original. Au fost îndreptate doar greșelile evidente de tipar, despărțirile artificiale ale cuvintelor și unele inadvertențe de punctuație.
În 1977, Pamfil Șeicaru a fost în România
Evocarea de faţă ar fi rămas o amintire semnificativă şi reconfortantă din viaţa autorului, fără intenţia şi probabilitatea de a deveni cândva informaţie publică, dacă în diverse publicaţii n-ar fi fost puse în circulaţie unele date inexacte privitoare la personalitatea marelui ziarist Pamfil Şeicaru. S-a afirmat că acesta a părăsit România la 10 august 1939, la cererea mareşalului Antonescu, primind o misiune ce viza pregătirea încheierii armistiţiului cu puterile aliate. La 10 august 1939, Antonescu nu avea cum să-i încredinţeze o astfel de misiune, pentru simplul motiv că el a preluat puterea abia la 7 septembrie 1939, iar intrarea ţării noastre în conflict s-a produs în 22 iunie 1941.
Plecarea lui Pamfil Şeicaru a avut loc în mod legal la 10 august 1944 (Magazin istoric, nr. 5/2003).
La fel de greşită este şi afirmaţia conform căreia marele ziarist n-ar mai fi revenit niciodată în România. Şi-a revăzut, totuşi, ţara în 1977 (20–28 august), într-o vizită particulară, cu viză turistică, cu încuviinţarea expresă a lui Nicolae Ceauşescu. Şi iată cum.
La începutul anilor ’70 (acţiunea se declanşase în anii ’67–’68), autorităţile române au iniţiat o nouă orientare în relaţiile cu românii din emigraţie, permiţând rudelor acestora din ţară să-i viziteze, iar unele personalităţi marcante dintre românii stabiliţi în Occident au putut veni în patrie în cadrul unor vizite oficiale sau turistice.
În 1974–1975, aflat la Madrid, Pamfil Şeicaru a cerut o întrevedere particulară cu un diplomat român. Cu acel prilej, a solicitat autorităţilor române să permită surorii sale (doamna Munteanu) să-l viziteze la Madrid. După întrevedere, la scurt timp, cei doi fraţi s-au putut întâlni.
Drept urmare, la revenirea doamnei Munteanu în ţară, dorinţa fratelui ei de a face o vizită în România nu a mai constituit o surpriză. În acest scop, el a solicitat o nouă întrevedere pentru a stabili cum s-ar putea realiza. Detaliile au fost discutate şi convenite la începutul anului 1977, în sudul Germaniei, unde, din motive economice, Pamfil Şeicaru se stabilise, între timp, aici având sprijinul material al unui conaţional, I. Dumitru, patron de gazetă în limba română.
În timpul întrevederii, a insistat ca vizita sa să aibă un caracter strict particular, pentru „a se evita orice fel de încurcături, vâlvă şi speculaţii” din partea unora din ţară şi mai ales a unor conaţionali din diaspora, care criticau atitudinea sa publicistică moderată din acei ani, acuzându-l că ar fi pactizat cu regimul comunist. A solicitat, totodată, să se analizeze posibilitatea unei întrevederi neoficiale cu Ceauşescu, „pentru a-l cunoaşte personal şi a-i împărtăşi unele opinii”.
În iulie 1977, când lucrurile au prins contur clar, Nicolae Ceauşescu a fost informat direct şi şi-a dat consimţământul. Nu a dat un răspuns concret privind audienţa la el, dar nici nu a respins-o, spunând doar: „Să vină şi o să vedem atunci”. Acordul expres al conducerii statului era necesar şi pentru a preveni o eventuală acţiune a altor departamente, de a provoca, din excese de zel, un incident nedorit, mai ales că Pamfil Şeicaru fusese condamnat la moarte (în contumacie) în 1945, de un „tribunal al poporului”, iar pedeapsa nu fusese amnistiată.
Deşi cetăţean român, jurnalistul poseda un paşaport de apatrid eliberat de autorităţile spaniole. A sosit în ţară la 20 august 1977, cu avionul, pe ruta Viena–Bucureşti (până la Viena călătorise cu trenul). De la Viena la Bucureşti, a fost însoţit de diplomatul român cu care stabilise detaliile vizitei. L-am întâmpinat la Aeroportul Otopeni; intrarea în ţară s-a produs pe baza unei vize turistice aplicată pe foaie volantă, procedeu aplicat în acel timp.
L-am condus cu autoturismul în Bucureşti, fiind cazat la Hotelul Minerva, de pe B-dul Lascăr Catargiu, pe atunci Ana Ipătescu. De aici, a urmărit la televizor festivităţile organizate la 23 august, în Piaţa Aviatorilor, după ce declinase cu înţelepciune oferta noastră, neinspirată şi riscantă, de a privi manifestaţia respectivă din tribună, unde putea fi recunoscut, el având o fizionomie inconfundabilă.
Conu’ Pamfil — cum a sugerat să i ne adresăm, neagreând apelativul de „maestre” — a vizitat, în acea săptămână, oraşul Bucureşti, a petrecut o noapte la casa pe care a avut-o într-o localitate din apropierea Capitalei şi două zile pe litoral, mai precis la Mangalia, unde avusese o proprietate cu viţă de vie, pe care dorise mult să le revadă. Traseul a fost parcurs cu autoturismul, inclusiv vizitele prin oraş, deoarece avea dificultăţi de deplasare pe jos. Din cauza unui accident suferit anterior, se sprijinea în baston.
Din motive necunoscute mie, audienţa la Ceauşescu nu a avut loc. Într-un fel, a fost mai bine pentru că nu s-ar fi putut păstra caracterul privat al vizitei, dorit cu insistenţă de jurnalist. La încheierea sejurului, Conu’ Pamfil a fost condus înapoi în Austria.
Deşi au trecut atâţia ani de atunci, nu pot uita cuvintele de rămas bun pe care mi le-a adresat cu emoţia unui octogenar (avea 83 de ani) care reuşise să îşi revadă ţara după 33 de ani. „Dragul meu, vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Nu speram că voi mai avea vreodată posibilitatea să revăd meleagurile atât de dragi mie. M-aţi ajutat să îmi alin dorul care mă mistuia. Acum pot să închid ochii liniştit.”
Conu’ Pamfil era anticomunist „de o viaţă”, cum zicea el, dar nu îşi ascundea respectul şi afecţiunea faţă de neamul şi ţara sa. Îşi motiva adesea această atitudine prin expresia „regimurile politice sunt trecătoare şi pline de păcate, pământul natal este peren”.
Sursa: Nicolae Sporiș, „În 1977, Pamfil Șeicaru a fost în România”, Casa Cărţii vâlcene nr 6, p. 34,/ din iulie-decembrie 2005, articol oferit de autor/ Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea, ISSN 1583-8714.
Resurse conexe: Nicolae Sporiș, „Pamfil Șeicaru: întoarcerea la izvoare”, Vitralii – Lumini și umbre, anul II, nr. 5, decembrie 2010, pp. 87–92.
&&&
Redăm mai jos conținutul integral din ,,Vitralii” (PDF-ul original din 2010 nu mai poate fi găsit ușor în Internet, mai ales de un cititor neavizat):
<<
Pamfil Șeicaru: întoarcerea la izvoare/ Vitralii – Lumini și umbre, anul II, nr. 5, decembrie 2010, pp. 87–92
Notă de transcriere: paginile 87–88 conțin introducerea semnată de Paul Carpen; relatarea lui Nicolae Sporiș începe la pagina 89. Au fost eliminate numai antetele, numerele de pagină și rupturile artificiale de rând. Grafia și formulările originale au fost păstrate, cu repararea caracterelor evident corupte de extragerea PDF.
Introducere editorială — Paul Carpen
Cu excepţia celor care studiază istoria jurnalisticii româneşti, probabil că puţini sunt cei care îşi amintesc câteva elemente de substanţă în legătură cu marele ziarist care a fost Pamfil Şeicaru. Trebuie totuşi subliniat că în ultima perioadă interesul faţă de acest nume a crescut: s-a instituit un premiu care îi poartă numele, ziaristul George Stanca şi-a susţinut anul acesta teza de doctorat în jurnalism, lucrarea sa purtând titulul „Pamfil Şeicaru – analistul politic”, strada din Orşova care conduce la Mănăstirea Sf. Ana, ctitorită de Pamfil Şeicaru în 1920, îi poartă numele, ca şi grupul şcolar din Ciorogârla, unde ziaristul îşi avusese conacul. Publicistul Victor Frunză a scris cartea „Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Şeicaru”. Mai cunoscută, poate, decât activitatea sa este vorba care circula despre el în epocă: „Şantajul şi etajul”. Clădirea ziarului său, Curentul, a fost construită, se zice, cu bani storşi de la potentaţii incorecţi ai mult lăudatei perioade interbelice. Indiferent cât adevăr se află sau nu în spatele acestei vorbe, fapt este că Pamfil Şeicaru a fost un ziarist influent şi de aceea temut. Dovada a venit după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în „procesul ziariştilor fascişti”, Pamfil Şeicaru a fost condamnat la moarte în contumacie, acceaşi sentinţă fiind pronunţată doar în cazul unui alt ziarist – Grigore Manoilescu. Foarte pe scurt, câteva cuvinte despre acest proces, încheiat la 4 iunie 1945. Câţiva ziarişti de frunte, care prin scrisul lor serviseră vechiul regim, au fost acuzaţi pentru comiterea unor crime de război şi pentru că se făceau vinovaţi de dezastrul ţării. Acest proces a pregătit nu numai atmosfera pentru cealaltă mare acţiune judiciară – „Procesul Marii Trădări Naţionale” – în cadrul căruia, un an mai târziu (mai 1946), Ion şi Mihai Antonescu, alături de doi apropiaţi colaboratori au fost condamnaţi la moarte, dar el a verificat posibilitatea de aplicare a înţelegerilor convenite între aliaţi încă din timpul răboiului în legătură cu condamnarea liderilor fascişti. Într-adevăr, ulterior, în Procesul de la Nürnberg (noiembrie 1945-octombrie 1946) criteriile pentru pregătirea actelor de acuzare au fost cele pe baza cărora în România fuseseră pregătite procesul lui Antonescu şi celelalte acţiuni juridice similare. De asemenea, la Nürnberg a fost condamnat la moarte, nu pentru o acţiune concretă, ci „pentru întreaga sa activitate”, Julius Streicher, cel care condusese săptămânalul de propagandă „Der Sturmer”. Streicher a fost executat 1.
Tribunalul Poporului care a judecat criminalii de război a avut două instanţe, una la Bucureşti şi cealaltă la Cluj. A funcţionat până în iunie 1946. A judecat circa 2700 de cazuri suspecte de crime de război, acuzând circa jumătate dintre cei anchetaţi, iar dintre aceştia au fost condamnaţi 668. De reamintit că unul dintre acuzatorii publici cei mai vehemenţi a fost Alexandra (Saşa) Sidorovici, cea care a devenit soţia lui Silviu Brucan.
Cel de al doilea aspect care ne-a îndemnat să supunem atenţiei cititorilor revistei noastre interesantul articol ce urmează, articol pe care îl datorăm distinsului colaborator Nicolae Sporiş, este următorul:
Aşa după cum se mai întâmplă, în probleme sensibile, cum sunt, spre exemplu, şi raporturile care au existat de-a lungul vremii între emigraţia română şi Securitate, îşi dau uneori cu părerea oameni fără acel minim de cunoştinţe de specialitate care să îi poată califica drept parteneri de dialog. Vorbind şi, mai ales, scriind, aceştia creează şi lasă posterităţii o istorie falsă.
În subsidiar, amintim şi faptul că actualii administratori ai arhivelor secrete oferă publicului larg numai anumite aspecte, selectate după interese partizane. De asemenea, dânşii omit un fapt important şi anume acela că au existat acţiuni ale Securităţii în legătură cu care nu sau redactat materiale scrise.
Revista „Vitralii – Lumini şi umbre” nu îşi propune să polemizeze cu cineva. Ea îşi propune doar să prezinte ADEVĂRUL, să ofere posterităţii mărturii ale unora dintre aceia care au contribuit la structurarea unor evenimente din istoria noastră recentă.
Despre condamnatul la moarte Pamfil Şeicaru, cel care în august 1977 a venit în România, cu sprijinul Securităţii, pentru ca să revadă locurile care îi erau dragi, ne povesteşte, în cele ce urmează domnul Nicolae Sporiş.
Paul Carpen
1) Pentru date mai detaliate: www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Holocaust/Romania
(„Trials of the War Criminals”)
&&&
Pamfil Șeicaru: întoarcerea la izvoare
Amintirile despre vizita maestrului Pamfil Şeicaru în România în august 1977 ar fi rămas poate pentru totdeauna ferecate în amintirea autorului acestei evocări, aşa după cum sunt multe alte aspecte din viaţa plină de întâmplări aparte, pe care am fost sortiţi să o trăim, eu şi mulţi dintre colegii mei. Nu doream să transform aceste amintiri în informaţie publică, dacă întâmplarea nu mi-ar fi scos în cale un articolaş intitulat preţios „Vipuri şi vipuşti”, articol în care erau puse în circulaţie unele date inexacte privind personalitatea marelui ziarist Pamfil Şeicaru.
Se afirma, spre exemplu, că acesta ar fi părăsit România la 10 august 1939, la cererea mareşalului Antonescu, cu misiunea de a pregăti încheierea armistiţiului cu puterile aliate, şi nu s-a mai întors. Şirul erorilor din pasajul respectiv este lung: La acea dată Antonescu nu avea cum să îi încredinţeze o misiune, pentru simplul motiv că el a preluat puterea abia la 7 septembrie 1940; nu aveam ce armistiţiu să încheiem, întrucât intrarea ţării noastre în război avea să se facă mai târziu, la 22 iunie 1941. Cât despre plecarea din ţară, aceasta a avut loc legal, la 10 august 1944. Iar Pamfil Şeicaru, cel condamnat la moarte în 1945, a revenit în ţară, în perioada 20-28 august 1977, într-o vizită turistică, existând pentru aceasta aprobarea expresă a lui Nicolae Ceauşescu.
Foarte pe scurt, iată cum s-au desfăşurat lucrurile în legătură cu această vizită.
După 1965 autorităţile noastre au iniţiat o nouă orientare în raporturile cu românii din emigraţie. Astfel, rudele acestora rămase în ţară au primit aprobarea de a efectua vizite în Occident, iar unele personalităţi marcante stabilite în exterior au putut veni în patrie în cadrul unor vizite oficiale sau turistice.
Acţiunea privindu-l pe Pamfil Şeicaru s-a declanşat în 1974-75, când, aflat la Madrid, acesta a cerut o întrevedere particulară cu un diplomat român. Cu acest prilej, el a cerut să i se permită surorii sale, doamna Munteanu, să îl viziteze în Spania. La scurt timp, cei doi fraţi s-au putut întâlni.
După revenirea doamnei Munteanu în ţară, intenţia fratelui ei de a veni în România nu a mai constituit o surpriză. A avut loc o nouă întrevedere cu Pamfil Şeicaru pentru a vedea în ce condiţii această vizită a sa ar putea avea loc. Detaliile au fost discutate şi convenite în sudul Germaniei, unde, din motive economice, Pamfil Şeicaru se retrăsese, pentru a se putea bucura de sprijinul material al lui Ion Dumitru, patronul unei gazete de limbă română.
În timpul întrevederii, Pamfil Şeicaru a insistat ca vizita sa să aibă un caracter strict particular, pentru „a se evita orice fel de încurcături, vâlvă sau speculaţii” venite din partea unora din ţară, dar mai ales, a unor conaţionali din diaspora, care criticau atitudinea sa publicistică moderată din acei ani, acuzându-l că ar fi pactizat cu regimul comunist. A solicitat, totodată, să se analizeze posibilitatea unei întrevederi neoficiale cu Nicolae Ceauşescu „pentru a-l cunoaşte personal şi a-i împărtăşi unele opinii”.
Am pregătit vizita împreună cu regretatul meu coleg Adrian Afrim. Principala noastră preocupare a fost aceea de a păstra o discreţie absolută asupra acţiunii. Jurnalistul avea o condamnare la moarte în contumacie, care nu fusese amnistiată sau graţiată. Când s-a discutat cu dânsul posibilitatea unei cereri de graţiere, a replicat imediat că un asemenea demers este exclus, deoarece „nu mă simt vinovat”, iar condamnarea lui a fost decisă de sovietici, care „au invocat publicistica mea antibolşevică”.
De aceea, informările asupra acţiunii se făceau în mod direct, verbal, şefului DIE, care, la rândul său, îl informa, tot verbal, pe Nicolae Ceauşescu. Prima informare făcută şefului statului pe această temă s-a referit la dorinţa jurnalistului de a vizita ţara. S-a cerut aprobarea sa expresă, întrucât aveam nevoie de garanţia că nu ne vom confrunta cu cine ştie ce mostră de exces de zel din partea altor organe (mai ales din partea Procuraturii), care ar fi putut să încerce punerea în aplicare a unei sentinţe judecătoreşti definitive.
Ceauşescu şi-a dat acordul, dar s-a declarat sceptic că vom putea să-l determinăm pe jurnalist să vină în ţară.
A doua informare, tot verbală, a fost făcută în iulie 1977, când şeful DIE a confirmat că Pamfil Şeicaru va veni în ţară în cursul lunii august 1977 şi şi-a exprimat dorinţa de a fi primit într-o scurtă audienţă. Ceauşescu şi-a dat consimţământul asupra vizitei şi nu a respins solicitarea privind audienţa, dar nici nu a aprobat-o explicit, spunând doar: „Să vină şi o să vedem atunci”.
Deşi cetăţean român, Pamfil Şeicaru poseda un paşaport de apatrid eliberat de autorităţile spaniole. De altfel, mulţi români din diaspora aveau astfel de paşapoarte de apatrizi.
Având aprobarea expresă a lui Ceauşescu, l-am asigurat pe jurnalist de bunele noastre intenţii, precum şi de faptul că îi vom acorda tot sprijinul logistic ca să nu aibă cumva vreun necaz. Pamfil Şeicaru avea atunci 83 de ani şi se deplasa cu ajutorul unui baston, întrucât avea sechele de la o fractură mai veche la picior. De aceea, el a fost preluat de la Viena de colegul Afrim, alături de care a zburat la Bucureşti, la 20 august 1977.
Eu i-am aşteptat la Otopeni având atârnat de gât un ecuson care îmi permitea acces liber în tot aeroportul. L-am trecut prin vamă şi frontieră, aplicându-i-se viza pe o foaie volantă, procedeu care se practica în acel timp în asemenea cazuri.
L-am condus şi l-am cazat la Hotelul Minerva, de pe B-dul Lascăr Catargiu, pe atunci Ana Ipătescu. Acolo a urmărit festivităţile organizate de 23 August, în Piaţa Aviatorilor, după ce declinase cu înţelepciune oferta noastră, neinspirată şi riscantă, de a privi manifestaţia respectivă din tribună, unde, datorită fizionomiei sale inconfundabile, ar fi putut fi recunoscut.
Ceauşescu nu l-a primit în audienţă, dar l-a însărcinat pe generalul Nicolae Doicaru să stea de vorbă cu el. Acest lucru s-a întâmplat într-o locaţie ferită de ochi indiscreţi.
„Conu‟ Pamfil”, cum ne-a sugerat să i ne adresăm, el neagreând apelativul „maestre”, a vizitat, în acea săptămână de august, oraşul Bucureşti, a petrecut o noapte la Ciorogârla şi două zile pe litoral, mai ales la Mangalia, unde avusese o proprietate cu viţă de vie, pe care ţinea mult să o revadă. Deplasările s-au făcut cu autoturismul condus de colegul Afrim.
La un moment dat, în timpul vizitei pe litoral, i-a cerut colegului Adrian Afrim să oprească autoturismul şi a spus:
– Dragii mei, eu v-am rugat să mă duceţi la Mangalia. Aici văd un alt oraş. Unde m-aţi adus?
– Coane Pamfile, i-am răspuns, asta e Mangalia! Nu i-a venit să creadă şi nu s-a convins decât atunci când a recunoscut fosta sa proprietate din apropierea oraşului şi mai ales viţa de vie, care îi rămăsese întipărită în memorie.
La încheierea vizitei am discutat posibilitatea ca el să dezvăluie compatrioţilor din diaspora că a petrecut opt zile în România, de unde s-a întors „viu şi nevătămat”. A replicat:
– Oamenii ăia o să creadă că mă ţin de şotii sau că mi-am pierdut minţile şi încurc ţările!
I-am argumentat că poate să le prezinte foaia turistică volantă cu vizele de intrare şi ieşire aplicate la Otopeni. A râs spunând că „ăsta e un argument, într-adevăr!”
Nu voi uita niciodată cuvintele pe care mi le-a adresat când ne-am luat rămas bun:
– Dragul meu, vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Nu speram că voi mai avea posibilitatea să revăd meleagurile atât de dragi mie. M-aţi ajutat să îmi alin dorul care mă mistuia. Acum pot să închid ochii liniştit.
Drumul înapoi la Viena l-a făcut tot în compania lui Adrian Afrim. „Conu‟ Pamfil” era anticomunist de-o viaţă, cum zicea el, dar nu îşi ascundea afecţiunea şi respectul faţă de neamul şi de ţara sa. Această atitudine el o explica foarte simplu: „Regimurile politice sunt trecătoare şi pline de păcate. Pământul natal este peren”.
Vizita pe care Pamfil Şeicaru a făcut-o în România nu putea să rămână necunoscută în diaspora română. Ea a reprezentat încă un argument pentru a-i convinge pe compatrioţii din emigraţie de bunele noastre intenţii, determinându-i şi pe alţii să se apropie de ţara natală. Ea a lipsit de un argument forte propaganda ostilă desfăşurată de „Europa Liberă” şi o mână de publicaţii obscure ostile.
Întoarcerea lui Pamfil Şeicaru la izvoarele fiinţei sale materiale şi spirituale i-a adus tihnă sufletească în ultimii ani ai existenţei sale pe acest pământ. Trei ani mai târziu, el avea să treacă în nefiinţă.
Nicolae Sporiş
>>
_______________________
,,a rămas 𝙚𝙭𝙤𝙛𝙡𝙞𝙨𝙞𝙩 în mod ridicol de către proprii săi partizani de până eri”
