Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XII

— urmare din 19 martie 2026 — 

CAPITOLUL XII/ CASCADA TAINELOR

Stihurile Mariei 

Maria nu a fost însă numai „poet al cîntului“ — cum a caracterizat-o compozi­torul Mălineanu, ci în clipele de tăinuire cu ea însăşi încerca, inspirată din minele folclorice, să împerecheze cuvintele, găsindu-le rimele potrivite şi, folosind o imagistică originală proprie stihurilor ţărăneşti, să le înveşmînteze în prelucrări melodice simple, făurite de harul ei.

Din caietul cuprinzînd stihurile Măriei, transcriem patru din creaţiile ei poetice:

„Doina de Dolj“

Şi-am zis verde lemn uscat,

Măicuţa m-a măritat

După un băiat bogat,

Ăl mai urit om din sat!

Şi-am zis verde mărăcine,

Şi cînd îl vedeam că vine

Se strîngea inima-n mine,

M-apucau frigurile

Şi toate tristeţile.

Cămaşa, cînd i-o spălam,

Pe garduri i-o atîrnam,

In picioare-o netezeam

Şi-ntr-un cintec mi-l ţineam:

— Bărbate, arză-te-ar focu’,

Banii tăi mi-au luat nărocu',

Tu mi-ai mîncat şi viaţa

Şi mi-ai ofilit faţa.

C-ai zis, că de eşti bogat,

Nevastă ţi-ai cumpărat;

Funie de-ţi cumpărai,

M.M. Loviște/ Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim

– în proza de ficțiune –

Biserica spune că, după învierea lui Lazăr, Iisus a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat cu ramuri de finic ca un împărat.

Mai întâi, trebuie să precizăm contextul în care a avut loc această procesiune nemaiîntâlnită a vremii.
Iudeea se afla sub ocupație romană – Provincia Romană Iudeea – condusă de pretorul Pilat din Pont, care avea drept de viață și de moarte asupra locuitorilor ei.
Șanhedrinul – Tribunalul Suprem al Iudeei – prezidat de Marele Preot Caiafa, judeca pricinile importante, interpretând atât legea civilă, cât și cea religioasă.
Condamnările grele erau ratificate numai de Pontius, guvernatorul roman. Acest lucru favoriza corupția la nivel înalt.

Intrarea triumfală în Ierusalim a lui Iisus a avut loc exact cu o săptămână înaintea sărbătorii pascale. Marele Preot era astfel obligat de Codul Halacha să nu ia măsuri restrictive împotriva lui Hristos, pentru a nu face tulburare în popor de Sărbătoarea Paștilor.

Să ne întrebăm ce-l deranja pe Marele Preot la Hristos. Cumva activitatea Domnului, care atrăgea tot mai multă lume, precum și teama că într-o zi Iisus l-ar fi putut înlocui. Această frică a atins apogeul în timpul procesiunii, când mulțimi nenumărate i-au cerut lui Hristos să devină regele Iudeei.

Să ne închipuim că Domnul și-ar îndeplini misiunea mesianică astăzi în oricare țară. Cum ar reacționa conducătorul acestei țări în privința lui Iisus? Greu de spus…

Vă propun un fragment din lucrarea de ficțiune Curier pentru Edessa, aparținând trilogiei epice a romanului biblic pe tema Creștinismului, care să vină în ajutorul iluștrilor conducători politici de astăzi de pe întregul mapamond.

Lectură plăcută!

Fragment din Curier pentru Edessa

‒ Auzi, Uri, vorbește pe un ton liniștit Anania, apropiindu-se de iudeu cu un gest familiar. Ia spune. Îl cunoști cumva pe Iisus?

Ilie PURCARU/ VAIDEENI, o întîlnire la vatra dorului (1978)

<<De zile şi nopţi, Vaideenii co­boară din munţi. Din mun­ţii Căpăţînei şi de mai de departe, din munţii Lotrului.

Satul are 30 de munţi pe care îşi păstoreşte oile, cele peste 25.000 de oi cu care acum, cînd le pogoară în vale, pentru iernat, albesc versanţii, ca în „Turmele" lui Eusebiu Camilar. Tălăngile sună metalic, turmele nu se mişcă, ciobanii sprijiniţi în bite, în lumina albă a dimineţii, par nişte stllpi de piatră albă. Nu se grăbesc, de ce s-ar grăbi? Pasul lor este ritmic, calendaristic, decis de miş­carea astrelor, de indeturnabile legi ale firii, de cosmicul armistiţiu cu soarele ce zbiceşte cărările, cu ploaia care îmbracă în iarbă cîmpul, aşternîndu-I sub botul oilor.

Dar acum, în aceste zile, s-ar zice că s-au grăbit. Oamenii, mai mult ca oricind, s-au grăbit, s-ar zice, să ajungă în sat, turmele au plecat şi pleacă spre văi, spre Banat, spre Bărăgan sau Dobrogea, date în seama doar cîtorva, unele îmbarcate în trenuri, aceşti moderni cărăuşi ai trans­humanței, împreună cu dulăii flocoşl, une­ori şi cu caii mărunţi şi păroşi, părînd, printre oi, nişte capre mai răsărite.

La Vaideeni, acest vechi şi celebru sat de păstori din marginea Vilcei, de sub culmile Căpăţînei, a început, la ceasul 10 al zilei de 10 septembrie 1978, o mare întîlnire — cea dintîi din istoria satului — a fiilor satului, adică a fiilor satului ră­maşi în sat cu fiii satului risipiţi în lume.

Statistici Trim. I 2026/ #memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala

#Statisticibiblioteca Trim. I 2026
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #bvaav etc.
totaluri: ,,frecvența”/ ,,vizitele virtuale”: 708.048 (pe toate canalele, mai puțin YouTube) ,,utilizatori activi”: 153.101 (contabilizați doar pe FB Biblioteci Valcene și vechiul site istorielocala.ro; în proporție covârșitoare, sunt(eți) ,,non-urmăritori) ,,utilizatori înscriși” (ID, respectiv IP unic): 8.656 (contabilizați pe FB Biblioteci Valcene și YouTube @bibliovl)

Statistici redactate/ prezentate în accepţiunea ORDINULUI nr. 2.249 din 9 iunie 2009 pentru aprobarea formularelor tipizate generale de bibliotecă
(publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 653 din 2 octombrie 2009)
__________
#judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #statistici #statisticibiblioteca #CulturaInformatiei #statisticidebiblioteca #DigitalSkills #UZPR #ResurseBibliotecă #standarde #standardedeperformanta #BibliotecaDigitală #ResurseOnline #BibliotecaDigitală #misiuneabibliotecii #educatie #lectura

Mircea Crăciun/ Bisericuța din Albac

Bisericuţa din Albac, instalată la iniţiati­va lui Ion I. C. Brătianu pe domeniul de la Florica-Ştefăneşti, preludiu la Marea Unire din 1918, devenită victimă a autorităţilor comuniste.

Ion I. C. Brătianu însoţit de soţia sa Eliza Brătianu s-au aflat în decursul anului 1907 într-o excursie în Transilvania, ajun­gând şi în localitatea Albac, unde au vizitat Bisericuţa din Lemn, legată de numele lui Horea, liderul răscoalei din anul 1784, a ţăranilor români iobagi, socotită cea mai mare răscoală a românilor în evul mediu.

Găsind Bisericuţa din Lemn într-o stare de avansată degradare şi aflând că autorităţile maghiare au făcut mai multe încercări să o distrugă, Ion I. C. Brătianu a hotărât să o ia sub protecţia sa, transpor­tând-o pe domeniul său de la Florica din comuna Ştefăneşti, judeţul Muscel, unde urma să fie restaurată şi apoi să fie resfinţită după ce Transilvania se va uni cu România.

Bisericuţa din Lemn fusese construită în anul 1746, cu banii ţăranilor români io­bagi din Albac, care au strâns „ban cu ban şi lemn cu lemn” (1), dar cu timpul devenise neîncăpătoare prin creşterea numărului de enoriaşi, care au construit o biserică nouă din piatră şi vechea biserică ajunsese în prag de dispariţie, care nu l-au lăsat nepăsător pe marele om politic român, oferindu-se să-i despăgubească pe eno­riaşii din Albac, care au acceptat fără a impune vreun preţ, fiind de acord cu stră­mutarea acestui sfânt locaş de cult pe domeniul de la Florica-Ştefăneşti, unde urma să fie restaurată şi conservată, ca un simbol al unităţii tuturor românilor.

Bisericuţa din Albac a fost martoră la multe din suferinţele românilor transilvă­neni.

În această biserică Nicolae Ursu zis Horea în tinereţe ascultase predicile călu­gărului Sofronie de ia Cioara (azi Sălişte) alături de alţi ţărani veniţi din localităţile din jurul Albacului, din Abrud, Zarand, Câm­peni, Bobâlna, Slatna, Roşia etc., privind recunoaşterea libertăţilor religioase a românilor ortodocşi din Transilvania.

Corneliu Zeana/ Dumitru Zeana, portret realist cu tușe ucronice

Istoria medicinei se ocupă cu evoluția acestei arte pe parcursul mileniilor, cu marile descoperiri care i-au asigurat progresul, cu reputatele școli de medicină care au înflorit în diverse timpuri și locuri, cu personalitățile cele mai reliefate, care au devenit puncte de reper. Sunt trecuți cu vederea unii mari medici pe care necruțătorul pumn al destinului i-a zdrobit înainte de a-și fi arătat pe deplin valoarea, sau, alteori, meritele nu le-au fost recunoscute, rămânând pierduți în ceața anonimatului. Asupra unor personalități merită însă proiectarea unui fascicul de lumină, deoarece numai în acest mod se poate vedea strălucirea unei pietre de preț. 

Prezentăm succint portretul și traiectoria vieții doctorului Dumitru Zeana, cu trăsăturile sale particulare dar și cele comune generației sale și stirpei macedonene din care se trage.

Atunci când vorbim de istorie, introducerea termenului de ucronie, adică de supoziție, poate provoca nedumerire deoarece face aluzie la ceva inexistent, în timp ce această știință se bazează pe date și documente autentificate, pe puncte de reper care formează traiectorii și rețele cu noduri atestate cronologic și îmbogățite prin strădania celor care, cercetând sursele, caută să aducă la lumină adevărul,

Întrebarea Cum ar fi fost dacă (?) face parte din adâncul firii omenești, de unde răzbate inevitabil. Eu însumi sunt rob al acestei întrebări, cum ar fi fost dacă tatăl meu, doctorul Dumitru Zeana, nu era ucis în iunie 1961 în temnița Aiudului, în circumstanțe pe care nu le voi afla niciodată, trupul sau mutilat fiind aruncat de a valma într-una din gropile comune unde sinistra închisoare își deversa morții, dacă l-aș mai fi putut vedea măcar și pentru o clipă atunci când închisorile pentru politici și-au deschis porțile, în 1964, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu? Am aflat, târziu, de la foști deținuți, că el a trăit cu dorința de a-și revedea copiii și cu speranța că, după eliberarea pe care o credea inevitabilă, își va organiza traiul într-o colibă la marginea unei păduri, crescând niște capre și oițe, în deplină pustnicie, cu amintirea copilăriei sale din Macedonia. Aceasta este singura frază cu caracter ipotetic din prezenta expunere, chiar dacă locul ucroniei ar fi fost mai potrivit ca încheiere. Și-ar fi dorit să trăiască la margine de codru, într-un loc fără lanțuri, gardieni și bătăi, fără umilințe, foame și frig. Visa la un astfel de colț de rai pe care nu l-a mai apucat.

Sufletul tânăr și străduințele sale spirituale (perspective)/ Mădălina Bărbulescu/ revista ,,Lumina lumii”

A aborda tinerețea doar în termeni biologici sau antropologici presupune limitarea problematicii la perspectiva fenomenologică, ratându-i esența ființială și metafizică inalienabilă. Considerăm că tinerețea nu reprezintă doar o etapă organică a existenței umane, ci și o stare ontologică a sufletului întru devenire (Constantin Noica). Ea este o forma mentis, o stare de deschidere către lume și către sine, în care ființa trăiește în mod acut disonanța dintre ceea ce este și ceea ce ar putea fi, dintre realitate și potențialitate. 

Drept urmare, tinerețea reflectă vârsta interogațiilor fundamentale, a rătăcirilor necesare și a cunoașterii fertile (Søren Kierkegaard). Dar aceste tribulații intrinseci sufletului tânăr sunt, în fapt, condiții ale probabilității spirituale, configurații ale unui proces inițiatic spre verticalizarea ființei, într-o societate care pare să fi înlocuit marile idealuri și metanarațiuni cu o succesiune rapidă de stimuli, crize ontologice și mutații culturale. În acest context fluctuant și derutant, tinerii își caută sinele autentic printre repere care se volatilizează, trăind într-o epocă a vidului (Gilles Lipovetsky), unde absența certitudinilor generează o regresie ab intus.

Parte a acestei lumi desacralizate, în care sensurile mitice și simbolice ale existenței sunt abolite, tinerii au senzația exilării din orizontul sacrului. Însă, precaritatea ontologică și axiologică reactivează, contraintuitiv, dimensiunea spirituală, ca necesitate fundamentală de înrădăcinare și devenire a sufletului tânăr. În ciuda alienării spirituale, nevoia de reașezare în ființă, de reîntemeiere identitară în raport cu sacrul este una intrinsecă. Această nevoie de sens transcendental reprezintă o constantă antropologică. Ea nu dispare, ci se reinventează.

Dacă în societatea tradițională comuniunea cu divinul se realiza prin intermediul experienței religioase, în cea contemporană, experiența religioasă este transcodată deopotrivă în forme complementare de spiritualitate și sondare psihologică. Tânărul, prin natura sa interogativă, prin setea de explorare și semnificație, este mai sensibil la acest dor de sacru arhetipal, chiar dacă refuză limbajul religios. Străduințele sale întru devenire dobândesc forme contradictorii, sincretice și necanalizate dogmatic. Ele reflectă o căutare autentică, un principium individuationis, o explorare a sinelui profund în afara granițelor instituționalizate ale religiei, ilustrând, de fapt, o căutare inconștientă a sacrului.

Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara (2)

— urmare din 16 martie 2026 — 

1 noiembrie, 1961

Sosesc la Rîmnicu-Vîlcea. E încă noapte. Îmi duc din greu bagajele spre o ţintă deocamdată necunoscută. Întreb pe-un trecător de strada General Praporgescu, unde locu­ieşte unchiul meu, dr. George Marcu, medic specialist endocrinolog. Ajung după vreun sfert de oră, dar, fiind prea devreme, nu îndrăznesc să intru şi aştept în stradă. Mă gîndesc la mama, care, plîngînd, a ţinut să mă con­ducă la tren (deşi eu nu doream). Avea impresia că plec la război sau în alt loc primejdios, pe cînd, în fond, eu nu plecam decît spre... Boişoara.

— Să vii repede... Să nu mă uiţi! mă ruga.

Am dat toate asigurările, cu o gură amară, şi m-am urcat în vagon...

Mă uit la ceas. E ora 7. Se-aude mişcare ? Parcă da. Îmi iau inima-n dinţi şi bat. Peste cinci minute, în faţa unor cafele aburinde, stăm de vorbă amîndoi. Întreb cu teamă :

— Există într-adevăr în raionul ăsta o circumscripţie Boişoara? Că pe hartă n-o găsesc!

Unchiul Gogu, mirat, mă asigură că da... Deci nu plec chiar în neant...

Mă plimb prin Rîmnicu-Vîlcea. Mi se pare un orăşel interesant. Intru şi la Secţia sanitară, unde, alături de cei­lalţi colegi (abia ne recunoaştem de la Piteşti), aştept să mi se hotărască soarta.

Funcţionarii secţiei ne privesc plini de curiozitate. Mă simt ca un viţel cu două capete la circ sau ca o girafă la grădina zoologică...

Pe neaşteptate se iveşte doctorul Viorel Dimitriu, prie­ten din facultate.

— Ce cauţi aici, mă Andrei ?

îi explic în două vorbe.

— Bravo! Ştii că eu sînt medic-şef adjunct?

Nu pot decît să mă bucur... Peste o jumătate de oră sîntem strînşi laolaltă de doctorul Petria, care ne urează bun venit. Urmează un instructaj de specialitate.

Obosit de insomnie, mă răsucesc în pat. Tot felul de gînduri mă-ncearcă. Aş vrea să aţipesc, dar nu pot...

Sînt singur azi, cu mine însumi, ca un tablou în vechea-i ramă...

Vineri, 3 noiembrie 1961

După un somn scurt şi agitat, mă scol din pat şi ies să văd răsăritul. Soarele mi se pare prietenos. Mai ales după ploaia de azi-noapte!

Sanitarul meu, se pare unicul ajutor de care dispun deocamdată, vine în jurul orei 8 să mă conducă la dis­pensar.

Ajungem, după ce înotăm prin noroi şi trecem apa tulbure-gălbuie a Boişoarei.

Primii „pacienţi" de azi sînt preşedintele sfatului, Ion Popa, şi secretarul, Dumitru Nasture.

Au venit să mă cunoască şi să mă întrebe dacă am de gînd să stau mai mult timp la Boişoara, deoarece predece­sorii mei n-au prea stat nici unii.

,,Alfabetizarea critică media în cadrul orelor de Limba și literatura română” & ,,Omonimele în stilul beletristic”/ autoare Giulia-Miruna Cismaru-Croce - integral în pdf online

Capitolul 1: Introducere

1.1 Argument

Această lucrare a pornit de la o idee simplă, dar atât de necesară în contextul educaţional actual, şi anume înţelegem cu adevărat ceea ce citim?. Această întrebare şi-a extins curând sfera de aplicabilitate, în mintea mea înflorind altele asemenea ei. Înţelegem ceea ce vedem? Înţelegem ceea ce auzim? Înţelegem ceea ce consumăm zi de zi ca fiind media? Problema pe care o cercetez depăşeşte, însă, domeniul educaţiei şi se extinde asupra vieţii de zi cu zi a tuturor celor care interacţionează într-un fel sau altul cu ceea ce numim mijloace de comunicare.

Comunicăm zi de zi, fie că o facem în mod direct sau ne folosim de un emoticon. Viaţa noastră este compusă dintr-un amalgam de semne, interpretări, mesaje şi semnificaţii pe care încercăm, într-un asalt de entuziasm şi curiozitate, să le decriptăm, să le interpretăm. Dar cine ne­a învăţat acest lucru? Cine ne-a pregătit cu adevărat pentru o lume în care totul are un sens pe care trebuie să îl descoperim în spatele multor straturi de tehnici şi obiective? Personal, nu am fost învăţată să fac acest lucru. Şi, luând în considerare rezultatele înregistrate de ţara noastră la testele menite să ateste competenţele media, majoritatea românilor sunt în aceeaşi situaţie, fiind pe ultimul loc în Europa în ceea ce priveşte nivelul de alfabetizare media. Am scris această lucrare pentru profesori, dar mai ales pentru elevi, pentru a le oferi şansa de a fi mai aproape de lumea în care trăiesc cu fiecare oră petrecută la şcoală.

Octavian Goga la Vâlcea în martie 1936

Marţi, 24 Martie, la ora 11 dimineaţa, a avut loc la Râmnicu Vâicea, congresul organizaţiei naţional-creştine din judeţul Vâlcea, Au luat parte la această adunare peste trei mii de oameni, veniţi din toate colţurile judeţului, ca să asculte cuvintele d-lui Octavian Goga. 

Întrunirea de Marţi, organizată cu o desăvârşită pricepere, de către d. Gogu Pleşoianu, a depăşit, prin proporţiile sale, prin însufleţirea celor prezenţi, ca şi prin adevărurile rostite, tot ceeăce s’a văzut, ca manifestare politică, în acest oraş. Venit pentru prima dată în judeţul Vâlcea, Octavian Gcga a deslănţuit un entusiasm uriaş, iar cuvintele sale, ca o sguduitoare spovedanie, au făcut o puternică şi neuitată impresie. Preşedintele partidului Naţional-Creştin a sosit in Râmmcu-Vâlcea, încă de Luni seara. În drum spre capitala judeţului, d. Octavian Goga a fost primit, prin gări, de populaţia ieşită să-l întâmpine. În gara Zăvideni peste trei sute de oameni, veniţi din comunele Prundeni şi Zăvideni, i-au urat bun sosit. În gara Ioneşti, cinci sute de oameni s’au descoperit în faţa d-lui Octavian Qoga. Acelaş lucru s'a petrecut şi în gara Govora. În staţia din Rârnnicu-Vaicea, d. Octavian Goga a fost primit de peste o mie de oameni şi purtat în triumf. În ziua întrunirii oraşul a fost în întregime ocupat de coloanele naţional-creştine, într’o impresionantă ordine. Au fost momente de mare entusiasm. Peste tot s'a strigat numele d-lui Octavian Goga. Adunarea s’a ţinut în sala teatrului „Adreani“. Câteva megafoane transmiteau în stradă cuvântările rostite pentru oamenii cari nu încăpuseră in sală.

Pagini din Istoria României în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1941-1945)

Listă autori - prefaţă, postfaţă, mesaje, studii, articole, 
eseuri, interviuri, versuri, recenzii - şi colaboratori

Prefaţă

Dorina-Elena N. Rusu (Bucureşti): doctor în istorie; cercetător la Centrul de Istorie şi Teorie Militară din Bucureşti (1974-1988); redactor la Editura Academiei Române (1988­1991); secretar ştiinţific al Secţiei de ştiinţe istorice şi arheologie a Academiei Române (1991­2014); consilier al preşedintelui Academiei Române (2014-2018); membru corespondent (2015-2022) şi membru titular al Academiei Române (din 2022).

Postfaţă

Ioan Opriş (Bucureşti): doctor în istorie; profesor de muzeologie şi istoria conservării la Centrul de Pregătire şi Perfecţionarea Profesională a Specialiştilor din Cultură (din 1971); profesor asociat la cursurile postuniversitare ale „Academiei de Arte”, Bucureşti (1978-1986); redactor principal la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1982­1990); coordonator şi director al Direcţiei Muzeelor şi Colecţiilor (1990-1991); director general al Muzeului Naţional Cotroceni (1991-1994); director general al Direcţiei Protecţia şi Valorificarea Patrimoniului Cultural Naţional din Ministerul Culturii (1993­1994); cercetător ştiinţific principal gradul I la Muzeul Satului, Bucureşti (1994-1999); director la Fundaţia Culturală Română (1997-1999); profesor asociat la Universităţile „Athenaeum”, „România de Mâine” şi „Spiru C. Haret” (1990-1995); conferenţiar universitar (1993-1999), profesor universitar (din 2000) şi conducător de doctorat la Universitatea „Valahia” (2001-2025); secretar de stat pentru Patrimoniul Cultural Naţional, Ministerul Culturii şi Cultelor (2001-2004); cercetător ştiinţific principal gradul I la Muzeul Naţional de Istorie a României (Secţia de Istorie, 2004-2008); şef al Centrului Naţional de Cercetare şi Documentare în Domeniul Muzeologiei „Radu Florescu” (2008­2009), colaborator (septembrie 2009-în prezent).

Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XI

— urmare din 5 ianuarie 2026 — 

 „Târâişul şarpelui" în franceză și imprimărille „Electrecord“, în general
 #OrațiideNuntă originale și noi melodii din filonul autentic românesc  ecoul discurilor trimise la „Pathe Marconi" Paris
 la „Continental", fiica lui Franklin Roosevelt, soţul şi consilierii Legaţiei americane aplaudă entuziasmaţi  merg la estradă, o felicită și o filmează pe cîntăreaţă  îi înregistrează cîntecele pe bandă de magnetofon.
 #MariaTanase în tânăra #Cinematografie româneaască, inclusiv cu scenariul «N-avem scenariu»  #PăstorelTeodoreanu, aflînd ziua discutării lui în comitetul de redacţie al Cinema­tografiei, îi trimite catrenul: ,,Dacă azi scenariul trece, / (Şi-o să treacă, zău iţi spui!) Bem un şpriţ adinc şi rece/ La Obor, la mama lui?”

>> continuare carte în foileton (urmare din 5 ian. a.c.)

 <

<CAPITOLUL XI

ÎN VÎRTEJUL CINTECELOR


Discurile Mariei 

După fundarea Casei de discuri „Electrecord“, conducerea noii instituţii iniţiază valorificarea, prin imprimare, a celor mai expresive piese din folclorul muzical şi face apel în primul rînd la Maria Tănase.

Directorul din acea vreme al „Electrecordului“ ne vor­beşte despre întîlnirea cu cântăreaţa. Expunîndu-i ţelul urmă­rit, o întreabă pe Maria dacă doreşte să se ostenească, colabo­rând la imprimarea unei prime serii, cuprinzînd 14 cîntece populare din repertoriul ei, rugînd-o apoi să-şi formuleze pretenţiile materiale.

— Uite, directore, ce vreţi voi să faceţi este aşa de însem­nat pentru muzica noastră românească, încît mă unge pe inimă ! Daţi-o dracului partea bănească ! Să pornim la treabă şi după aia vom vedea noi cum rezolvăm şi... partea bănească.

Peste o săptămînă, într-o după amiază din vara anului 1956, începe lucrul în sala Ateneului.

Acompaniată la pian, Maria încrustează pe bandă cea dintîi piesă „Doina de Dolj“, creaţia poetică a cântăreţei. De la ora 17 pînă la miezul nopţii durează încercările Măriei de a aduce interpretarea la nivelul desăvârşirii, ca s-o mulţu­mească. Cîntă de vreo 25 de ori bucata, pînă se opreşte şi strigă fericită:

— Da! Asta este ce am vrut!

Imprimările celorlalte piese folclorice continuă la diverse intervale de timp, atingînd finalmente cifra de peste 40 de cîntece.

De la Ateneu încrustările pe disc se mută în sala Dalles. Artista cheltuieşte aceeaşi muncă titanică, antrenîndu-şi pînă la sleire acompaniatorii, ca să poată atinge superlativul inter­pretării. 

Regulament Concurs „Vâlcea - colţ de rai” 2026/ Ediţia a XV-a

Regulament Concurs „Vâlcea - colţ de rai” 2026

(Ediţia a XV-a)

SECTIUNEA 1. Organizatorii/ Partenerii 

Concursul este organizat de Biblioteca Judeţeana „Antim Ivireanul” Vâlcea şi bibliotecile publice din judeţul Vâlcea.

Parteneri ne sunt Cercul de la Râmnic „România - Grădina Maicii Domnului”, Societatea Culturală „Anton Pann", Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor” - Filiala Vâlcea, Cenaclul „Petale”, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vâlcea, România EduCab, oameni de cultură, edituri, sponsori.

Organizatorii şi participantii la concurs se obligă să respecte prezentul Regulament oficial de concurs, făcut public prin intermediul platformelor Biblioteci Valcene blog, Memoria V@lceană în mintea Intenetului și a paginii FB Biblioteci Valcene, în data de 18.03.2026.

SECTIUNEA 2. Zona de desfăşurare

Concursul este organizat şi se desfăşoară pe teritoriul judeţului Vâlcea, în bibliotecile publice locale (B. Municipală Drăgăşani, bibl. orăşenesti şi comunale + Biblioteca Judeţeana „Antim Ivireanul”), în mare parte (încă) prin utilizarea echipamentelor şi tehnologiilor primite donaţie prin Programul „Biblionet – lumea în biblioteca mea” și în baza competențelor digitale dobândite de bibliotecarii vâlceni - parte în proiect.  

Iulian Popescu/ Retrospectiva Dumitru Şchiopu – 100: ritualul pământului înviat la Galeria „Artex”

Memoria vie a ceramicii de Vlădeşti a fost celebrată luni, 16 martie 2026, la Râmnicu Vâlcea. Expoziţia dedicată centenarului naşterii meşterului Dumitru Şchiopu a transformat Galeria „Artex” într-un spaţiu al emoţiei, unde roata olarului a continuat să se învârtă simbolic între trecutul documentat şi prezentul continuatorilor.

Un veac de istorie modelat în lut 

Filiala Râmnicu Vâlcea a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP) din România a marcat un moment de referinţă pentru patrimoniul local: 100 de ani de la naşterea lui Dumitru Şchiopu. Considerat cel mai reprezentativ exponent al centrului de olărit Vlădeşti între anii 1950 şi 2010, Şchiopu a rămas în memoria comunităţii nu doar ca un simplu meşteşugar, ci ca un artist al utilitarului simplu şi robust.

Gheorghe Dican, vicepreşedintele UAP România şi curatorul evenimentului, a deschis vernisajul în faţa unui public numeros, subliniind importanţa recuperării acestor valori: „Am acceptat să organizez această expoziţie din respectul profund pentru meşterii olari şi pentru Dumitru Şchiopu, pe care l-am cunoscut personal.”

#MănăstireaHurezi/ #Bolnița

«,...două fotografii ale bisericii şi o vedere desemnată de d-l Trajanescu am luat de-asemenea şi desemnul uşii delà intrare, care prezintă sculpturi în lemn de toată frumuseţea»

revista «Albina»/ 10 octombrie 1910

>> completare resurse anterioare

#memoriavalceana <<

&&&

<<

Am vorbit adesea în revista noastră despre frumuseţile arhitectonice ale clădirilor delà Mănăstirea Hurezi şi am publicat şi ilustraţii ce înfăţişau diferite vederi de pe acolo.

Vom da acum câtevà amănunte despre bolniţa acestei mănăstiri, asupra căreia d. arhitect I. Trajanescu publică un articol amănunţit în «Buletinul Comisiunii monumentelor istorice». Anul III No. 2. Tot din acelaş număr sunt luate şi ilustraţiile.

Bolniţa se află la o depărtare de vre-o 100 de metri delà curtea principală a mănăstirii Hurezi. Ea e compusă dintr’o biserică, dintr’un foişor şi dintr’un rând de case.

Autorul articolului pomenit ne spune că în vremuri mai vechi erà aci un spital pentru călugării bolnavi pe lângă biserica mică ce servià de capelă pentru cimitir. Astăzi spitalul e în ruină, iar în biserică se face slujbă numai rar când se înmormântează vre-o călugărită delà Hurezi.

#Jina care a îmbogățit cultural #Vâlcea

urmași de «zeleri»* și «grănițeri” (clasele sociale nu se mai deosebeau) au trecut munții - la #Vaideeni, bunăoară

,,ocupaţia principală şi, cum am văzut, aproape unica lor ocupaţie, este păstoritul sau, cum îi zic ei, «oieritu» condiţiunile de teren îi hotărăsc la aceasta”

,,...ei nu practică transhumanţa, cunoscuta caracteristică a păstoritului mărginean” (din Măriginimea Sibiului)

,,...caracteristic păstoritului jinăresc este faptul că gospodarul stînei, mai marele stînei, nu e ciobanul «care nu are altă decît să grizească oi!e», ci femeia, „bacea“ cum se numeşte. „Băci" aveau şi ceilalţi Mărgineni pînă mai acum vre-o 40-50 de ani, azi însă sînt înlocuite cu bărbaţi” (text din 1932 - n. V.S.)

Andrei Pandrea/Medic la Boișoara (1)

Joi, 2 noiembrie 1961

Astăzi mi-am luat circumscripţia în primire. Deci rolul principal aici îl deţin eu: dr. Andrei Marcu, medic „gene­ralist", proaspăt absolvent al facultăţii.

Scena, vastă, este Boişoara, străvechi sat al Ţării Loviştei, Iocuit de peste trei mii de oameni. Îmi doresc, pentru început, spectatori indulgenţi şi cît mai puţini pacienţi. Sînt vioară primă şi-mi ascult cu spaimă tictacul inimii. Nu s-ar putea să exclud eul de la audiţie? Privesc scena neţărmurită a Boişoarei, actor şi spectator, aud violina inimii, aş vrea s-o sparg şi s-o arunc...

Am plecat din Rîmnicu-Vîlcea — capitala raionului — înaintea prînzului, pe la ora 11. A ţinut să ne însoţească, pentru a ne „instala”, însuşi medicul-şef, dr. Nicolae Petria.

În Ioc de „trei într-o barcă“, aşa ca în cartea lui Jerome K Jerome, sîntem şase inşi într-un camion: doctorul Petria, dr. Gh. Panait (Gigi) — vechi şi bun coleg de facultate, un felcer de la Cîineni, contabilul Secţiei sanitare raionale, ,,Oacă“ Constantinescu, şoferul şi cu mine.

Sorin Oane/ #PovestileRimnicului cu #MirceacelBătrîn

În „Enciclopedia judeţului Vîlcea", Ion Soare, un om de cultură important al Rîmnicului, face o apreciere absolut gratuită, falsă de-a dreptul, spunînd că „Rîmnicul a fost un oraş răsfăţat de domni şi regi" (269).

Realitatea este exact pe dos. Sigur, toţi domnitorii Ţării Româneşti au avut legături cu Rîmnicul. Dar cele mai multe dintre legăturile astea sînt nişte banale acte de vînzare-cumpărare a unor proprietăţi, sau sînt danii ale unor domnitori pentru ctitoriile lor, biserici sau mănăstiri. Ăsta este răsfăţul? Că domnitorii luau de la Rîmnic terenuri, taxe, ţigani etc. pentru a le da mănăstirilor? Concluzia este că mănăstirile au fost răsfăţate, nu Rîmnicul. De fapt, domnitorii noştri vedeau în oraşe doar surse de profit, nu investeau în ele. Ei doreau să ridice doar biserici şi mănăstiri. Mircea a investit în Cozia, Neagoe Basarab în Bistriţa şi Curtea de Argeş, Constantin Brîncoveanu în Hurezi etc. Ideea de a trece în revistă toţi domnitorii şi de a te forţa să găseşti poveşti cu Rîmnicul în fiecare caz în parte este aiurea. 

Oltenia a dat ţării patru mari domnitori: Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Constantin Brîncoveanu. (270) Pentru Rîmnic, important este doar Matei Basarab. Numai el are cu adevărat o poveste cu Rîmnicul. Şi, indirect, prin artă, şi Constantin Brîncoveanu.

Ideea principală a acestui ciclu de poveşti este tocmai ideea de „oraş domnesc". Dacă oraşul roman aparţinea cetăţenilor lui, oraşul medieval românesc aparţinea domnitorului. Pretenţia asta se baza pe dreptul cuceritorului. Adică, tot pămîntul ţării (cu oraşe cu tot) era proprietatea domnitorului, pentru că, la începutul istoriei acelei ţări, el cucerise cu arma acel teritoriu. Iar domnitorul dorea să obţină plusprodusul realizat de respectivul oraş domnesc pentru a-şi finanţa propriul consum, armata şi politica sa de reprezentativitate (prin biseHci sau mănăstiri).

Rîmnicul medieval a fost „oraş domnesc" de la atestarea lui ca atare, în 1389, pînă la instaurarea stăpînirii austriece din 1718, şi mai apoi, din 1739 pînă în 1831. Asta însemna, pur şi simplu, că oraşul a aparţinut diferiţilor domnitori ai ţării pînă la începutul epocii moderne. Deşi, după retragerea austriecilor din Oltenia (1739), oraşele au fost considerate, în continuare, domneşti, ceva se schimbase iremediabil în administrarea acestora. Am oprit deci acest ciclu de poveşti la anul 1718, căci austriecii au introdus două noutăţi în administraţia oraşelor olteneşti:

a) Instituţia notariatului. Notarul se substituia domnitorului, căci căpăta atribuţia de a autentifica actele juridice, atribuţie care pînă atunci o avea doar domnitorul. Notarul instituit de habsburgi controla, în special, activitatea comercială a urbei.

b) Salarizarea aparatului administrativ. Judele (primarul) Rîmnicului este acum plătit de concetăţenii săi şi, practic, nu îl mai reprezintă pe domnitor.