#ArdereaInEfigie*/ #ArdereaCartilor

#autodafé-ul din 𝒄𝒂𝒛𝒖𝒍 #MihailSadoveanu (#RomaniaInterbelica)
« — Nici un rând, scris de sabbăsgoimul spurcatelor canalii din Sărindar, nu trebuie să mai găsească adăpost în casa voastră! Scoateţi din #biblioteci toate operele sufletului de năpârcă al lui Mihail Sadoveanu şi aruncaţi-le flăcărilor, cari trebuie să ardă cea mai odioasă trădare ce s’a săvârşit vreodată împotriva Neamului Românesc ...dar am crezut totdeauna că Sadoveanu, francmasonul grad 33, este pentru hruba masonică un simplu capriciu de romancier»
se propunea public/ îndemna la „generalizarea autodafé-ului” - ,,extinderea în întreaga ţară” (,,a fost primul act de reintegrare morală a naţiunii germane, în demnitatea ei ultragiată, din cea dintâi clipă a venirii lui #Hitler la guvern”)
Autodafé provine din portughezul ,,auto da fé”, adică „act de credinţă” istoric, desemna ceremonia publică a Inchiziţiei în care erau proclamate sentinţele împotriva celor condamnaţi pentru erezie nu însemna strict arderea pe rug, deşi termenul a ajuns să fie asociat cu aceasta...
&&&

Arderea publică a unei cărţi poate deveni o condamnare simbolică a celui care a scris-o. În cazul lui Mihail Sadoveanu, campania desfăşurată în anii 1936–1937 a urmărit compromiterea unui scriitor de prim rang prin atacarea persoanei sale şi distrugerea operei. Cartea devenea, în această interpretare, substitutul autorului: flăcările consumau volumele, dar gestul îl desemna pe omul din spatele lor drept duşman şi trădător. Arderea cărţilor trebuie totuşi deosebită de „arderea în efigie”, care presupune incendierea unei reprezentări a persoanei.

În 1936, Sadoveanu a preluat conducerea ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Asocierea sa cu aceste publicaţii, precum şi apartenenţa masonică au alimentat o campanie violentă dinspre dreapta naţionalistă şi extrema dreaptă. Atacurile au depăşit polemica politică, ajungând la arderea publică a cărţilor sale. Lucian Boia reconstituie episodul în Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 şi 1950. Pentru descrierea campaniei în ansamblu, formularea „extrema dreaptă” este mai cuprinzătoare şi mai exactă decât atribuirea tuturor acţiunilor exclusiv legionarilor. [1]

La preluarea conducerii celor două ziare, nota redacţională din 22 noiembrie 1936 anunţa: „Vom combate violenţa, ori de câte ori ar veni ea.” Cronologia Casei Memoriale „Mihail Sadoveanu”, care reproduce pasajul, consideră probabilă redactarea notei de către scriitor. Câteva luni mai târziu, aceeaşi cronologie consemnează protestul intelectualilor împotriva campaniei de „asasinare morală” a lui Sadoveanu. [2]

Florin Jianu & Iulian M. Meianu/ Fotball Club Craiova regina neincoronată a fotbalului românesc - ambele volume in pdf online

#CraiovaMaxima în #memoriavalceana
două excelente volume despre cum #olteniiavuraechipa!”, de astăzi în pdf online
#FlorinJianu și #IulianMeianu încep cercetarea din zorii fotbalului craiovean (1914) și o continuă până la dispariția forțată a F.C. Craiova, în 1948
cele două cărți reconstruiesc o lume de echipe a câte unsprezece jucători și infinit mai multe pasiuni, pe care istoria risca să o lase în desuetunine, în uitare...
Marius Mitran*: «...cartea e atât de importantă și de frumoasă, atât de esențial necesară și atât de bine scrisă și construită, încât cei doi autori, Florin și Iulian, merită mai întâi aplauze pentru curajul abordării temei și abia apoi toată admirația pentru felul în care au reușit să spună povestea o poveste a unui naufragiu, mai degrabă, decât a unei ,,regine neîncoronate”, cum cred ei o poveste a unei campioane dinainte de cea a marii iubiri. A unei regine, da. Dar o poveste adevărată, în măsura în care trecutul fiecăruia se poate înțelege prin ceea ce ne-am dori să fi fost...»

&&&


Oltenii avură echipă!

Și ce echipă avură! Cu mult înainte ca marile generații ale Universității Craiova să umple tribunele și să aprindă imaginația unei țări, în Bănie se juca fotbal, se trăiau rivalități, se făureau speranțe. Pe terenurile de atunci, în fotografii pe care timpul abia le mai lasă să vorbească, stau oameni cărora le-am uitat numele, deși pasiunea lor ne este atât de familiară.

Florin Jianu și Iulian M. Meianu au pornit în căutarea acestei lumi. Doi pasionați ai fotbalului care au scotocit presa veche, au adunat fotografii, au urmărit rezultate și destine, au pus mărturiile în legătură unele cu altele. Din această muncă au ieșit cele două volume ale lucrării „Football Club Craiova. Regina neîncoronată a fotbalului românesc”, publicate la Editura Techno Media, în 2024. Și, odată cu ele, o invitație de a privi dincolo de istoria pe care credem că o cunoaștem.

Oltenia, Excelsior-Oltenia, Rovine-Grivița, Craiu Iovan… Nume care astăzi par desprinse dintr-o poveste, dar care însemnau cândva echipe, culori, orgolii și duminici așteptate cu nerăbdare. Autorii ne poartă spre primele decenii ale fotbalului craiovean, când sportul-rege își câștiga locul în viața orașului. Ne apropie de jucători, de antrenori, de oamenii care susțineau echipele și de publicul pentru care un meci putea schimba întreaga săptămână.

Fotografiile păstrează ceva ce niciun clasament nu poate cuprinde: felul în care oamenii aceștia stăteau împreună. Tricouri cu șiret la gât, mingi grele, tribune pline, chipuri serioase înaintea partidei și zâmbete largi după victorie. Privindu-i, distanța de aproape un secol se micșorează. Recunoaștem emoția jocului, bucuria izbânzii, sentimentul că echipa ta duce pe teren ceva din tine.


În centrul acestei recuperări se află F.C. Craiova și victoria sa în ,,campionatul de război” din sezonul 1942–1943, performanță pentru a cărei recunoaștere autorii pledează cu pasiune și documente. De aici și forța titlului: o „regină neîncoronată”, cu izbânda câștigată pe teren și cu locul în memoria fotbalului rămas în dispută.

Dar povestea ajunge și în locul în care lectura doare. În august 1948, F.C. Craiova este desființată, bunurile îi sunt preluate, iar jucătorii sunt repartizați altor grupări. Volumele urmăresc intervenția politică în viața sportivă și destrămarea unei lumi care își construise, cu trudă, rostul și identitatea. Citind, simți că autorii au suferit alături de această echipă prin însăși cercetarea destinului ei: au refăcut drumul până la înfrângerea din afara terenului și au căutat urmele celor risipiți de istorie.

De aceea era nevoie de o asemenea lucrare. Pentru numele rămase sub fotografii, pentru generațiile de fotbaliști „olteni” ieșite din amintirea publică, pentru oamenii care au făcut posibil spectacolul înainte ca el să capete celebritatea de mai târziu. Și pentru dreptul nostru de a cunoaște trecutul cu izbânzile, nedreptățile și rupturile lui.

Prin cele două volume, Florin Jianu și Iulian M. Meianu le redau acestor oameni un loc în poveste. Îi aduc din nou împreună, ca într-o fotografie de echipă în care, în sfârșit, începem să recunoaștem chipurile.

Oltenii avură echipă! Iar acum avem și cartea care ne îndeamnă să n-o mai uităm!

(mai jos, informații complete: Prefața volumelor, informații despre autori, bibliografii și linkurile spre volumele in pdf online).




&&&


<<

Prefață/ Doi oameni în oraș
de Marius Mitran

,,Și, înainte de toate acestea, domnule profesor, ce a fost?”
Îmi amintesc întrebarea și locul, și chiar și ziua în care a fost pusă. S-a întâmplat la începutul mileniului în care deja suntem, undeva, pe Calea Victoriei, în București, la un curs al inegalabilului Neagu Djuvara. Genialul istoric ne vorbea despre România dintre cele două războaie mondiale. Cum era țara, ce s-a întâmplat cu ea, de ce nu a mai rămas la fel, ce a supraviețuit. Cine. Deodată, o fată care nu cred că avea 20 de ani împliniți, a rostit întrebarea asta. ,,Și, înainte, ce a fost?” ,,Mai înainte de tot ce v-am spus, e o altă poveste, încă și mai frumoasă, dar nu știu dacă mai este timp și pentru ea. Sau, dacă eu mai am suficient timp să o pot spune. Nu acum, nu azi, poate altădată!” Profesorul avea mai bine de 90 de ani. Văzuse și trăise tot. Știa tot. Tocmai de aceea era atât de senin. Înțelesese tot…
Cartea pe care o țineți acum în mâini nu e rezultatul muncii unor profesori de istorie. Nu, nici pe departe. Nici măcar nu e vorba de munca unor cercetători de specialitate. Dar cartea e atât de importantă și de frumoasă, atât de esențial necesară și atât de bine scrisă și construită, încât cei doi autori, Florin și Iulian, merită mai întâi aplauze pentru curajul abordării temei și abia apoi toată admirația pentru felul în care au reușit să spună povestea. O poveste a unui naufragiu, mai degrabă, decât a unei ,,regine neîncoronate”, cum cred ei. O poveste a unei campioane dinainte de cea a marii iubiri. A unei regine, da. Dar o poveste adevărată, în măsura în care trecutul fiecăruia se poate înțelege prin ceea ce ne-am dori să fi fost. Numai că, în cazul lor, chiar au găsit realitatea pe care, mai întâi, îmi închipui, și-au imaginat-o! Și ei au văzut tot ce au scris, și ei au trăit acele vremuri, și ei au înțeles tot, deși sunt tineri, foarte tineri. Probabil că tocmai de aceea au găsit puterea să ducă până la capăt o istorie luată prizonieră de alții și în primul rând de război, dar căreia îi aparținem cu toții, cei care ținem cu Craiova.
O lămurire, acum. Trebuie. Pentru că, vai, ce adevăr cumplit, Craiova cu care ținem toți, în această carte chiar nu e Craiova cu care ținem în această viață! Dar e, totuși, pentru că, dacă am fi avut-o, dacă ne-ar fi fost lăsată, cea de atunci, dacă istoria nu ne-ar fi luat-o, noi am fi trăit azi o aceeași poveste. O altă poveste. Mai veche, mai albastră, mai regală, mai altfel. Alta. Sau aceeași. Cât despre teoria iubirii unei singure echipe, să mai zăbovim un pic asupra ei, să nu fugim. Cred că nu poți ține în viață decât cu o singură echipă și am certitudinea că și cei doi autori, și eu, și dumneavoastră, cu toții, simțim la fel. Trăiești o singură mare iubire, nu poți trăi două, cum nu poți avea două mame, ori două țări. Ori două inimi.
Ei bine, cartea aceasta reușește să dea peste cap și acest adevăr, între altele, demonstrând aproape științific și, în orice caz, sentimental, ceea ce este încă și mai important, că noi, oltenii, am iubit Craiova înainte să știm ce ne așteaptă și fără să știm prea bine ce-am avut! Am iubit două Craiove, ca niște amanți doborâți de dragoste și de istorie, de roata norocului, apoi de un război și de consecințele lui. Am iubit Craiova pe care nu o știam, simțind că ar fi fost a noastră și azi, dacă după cumplitul an 1943, când am devenit pentru prima oară campioni ai României, timpul ar fi avut răbdare cu noi, bieți Moromeți cu casa și inima și echipa sechestrate.
Despre povestea acelei Craiove e cartea, a acelei echipe și, mai ales, a acelui oraș, fabulos, mitic aproape, cel mai frumos din lume, cu mulți, foarte mulți ani înainte ca un poet de geniu, cum sunt absolut toți oltenii, să fi scris cum e ea, Craiova, văzută din car. Așa era și atunci. Dar văzută din perspectiva vieților altora? Cum e? Această carte despre asta vorbește. Despre timp. Despre oameni. Timpul ce ni s-a dat. Și despre oamenii acelor timpuri.
Am spus, mai devreme, că mi se pare că avem în față istoria unui naufragiu uriaș, nu a unui regat și cu atât mai puțin a unei regine, fie ea cu coroană ori nu. Pentru că, în ciuda unui citat celebru, cu care cartea începe, ,,istoria e scrisă de învingători”, autorii demonstrează, cu argumente perfecte, că lucrurile, în cazul lor, adică al nostru, stau exact invers. Istoria nu e scrisă corect decât de cei învinși. Nu vorbim aici despre cartea genială a lui Cinghiz Aitmatov, ,,O zi mai lungă decât veacul”, pe care autorii o aduc în discuție, deloc întâmplător, ci, cred eu, despre noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912. Da, noaptea în care cel mai frumos, cel mai impunător, cel mai impresionant vas din lume, din acea lume, s-a scufundat.
Noaptea Craiovei, un Titanic, a fost mai lungă decât veacul, da. Abia acum s-a ieșit la suprafață. Florin Jianu și Iulian Meianu sunt, de fapt, pe numele lor reale, Robert Ballard și Jean Louis Michel, cei doi cercetători care au descoperit epava Titanicului, la peste 70 de ani de la impactul devastator cu un aisberg presimțit de toată lumea și neluat în seamă de nimeni. Ballard și Michel au vrut să vadă ce s-a întâmplat după ora 2 și 20 de minute, în dimineața de 15 aprilie 1912, când, rupt în două, uriașul vas a dispărut pentru totdeauna în adâncurile Atlanticului. Cu oamenii lui, cu geniile care l-au proiectat și construit, cu căpitanul care l-a condus, cu tablourile lui și cu tapițeriile somptuoase, cu toate.
Cei doi oameni din oraș, care au reconstituit povestea, Florin și Iulian, sunt Ballard și Michel, asta e sigur. Ca și Robert și Jean Louis, și ei au pornit, în demersul lor, de la un scop și au ajuns să găsească și apoi să descrie altceva. Primii căutau două submarine nucleare, într-o misiune militară secretă. Florin Jianu și Iulian au plecat, îmi închipui, cu gândul de a descrie electrocardiograma primei campioane a orașului și a Olteniei, FC Craiova, din sezonul 1942-1943, și au închis în urma lor o carte minunată despre câteva decenii prăbușite peste oamenii și străzile și casele și visele orașului lor. Craiova, my love.
De undeva, de la istoria scrisă când de învingători, când de învinși, au plecat și ei. Scriu despre mancurtizare, adică despre ce se întâmplă cu oamenii care își uită trecutul, deși sunt dependenți de propriul lor trecut. Ce paradox! Oltenii însă se hrănesc cu paradoxuri. Cartea arată asta, viața noastră arată același lucru! Florin și Iulian încearcă, pe tot parcursul cărții, să se opună celui mai crunt dintre paradoxuri: să oprească prăbușirea elitelor Craiovei după ce prăbușirea s-a petrecut, să păstreze sistemul de valori, să intervină, cu sufletul și cuvântul în curgerea unor ani care s-au sfârșit de mult!
De aceea am senzația asta că e vorba despre imposibila întoarcere în timp a unor oameni care exact asta vor. De fapt, greșesc, și Florin și Iulian reușesc să regăsească acele vremuri și acel oraș, și le descriu și le înțeleg impecabil. Au însă, ca toți marii olteni de altfel, ambiția și orgoliul, de a încerca să le schimbe. Cum fac asta? Scriind cu dragoste despre vremuri rele, scriind cu pasiune despre oameni care nu mai pot răspunde istoriei azi și care au sfârșit învinși de istorie. De cizma bolșevică, care a dus la desființarea marii campioane FC Craiova, de politrucii României de atunci, de balansarea totală a unui sistem de valori care, împreună cu ,,omul nou”, au pus între paranteze marii oameni și faptele lor. Din Craiova, din România. De la noi.
Și supun cercetării lor științifico-sufletești totul: apariția în oraș a celor de la celebra, ulterior, Rovine Grivița, apoi a Craiului Iovan, echipele cu cele mai frumoase nume din istoria fotbalului. (Francezii nu ar ține azi cu Austerlitz ori cu Lagardere? Cu d’Artagnan?). Aflăm totul, dar chiar totul despre epopeea lor, despre rivalitatea lor, dar, înainte de orice, despre oamenii mari, excepționali care au construit Craiova fotbalului și fotbalul Craiovei. Și nu, nu e un joc de cuvinte. Nu e loc de așa ceva.
Pentru că Florin Jianu și Iulian sunt prea serios implicați ca să admită așa ceva. Undeva, prin 1912-1914 începe povestea lor, ca și viețile noastre, pentru că paginile cărții acolo și atunci ne transportă, aproape fără să fim conștienți de călătoria în timp. Cei doi oameni ieșiți în oraș reușesc să ne ducă în mijlocul unor evenimente, pe Lipscani ori pe Unirii, unde se chibițează despre Lambru Dunăreanu ori despre Ale Popescu, pe stadionul din Parc, peste tot unde invențiile astea englezești, fotbalul în primul rând, se pomenesc jucate de noi. Știați, câți știați că în anii 20, acum exact un secol, în oraș aveam și Rovine Grivița, și Craiu Iovan, și Excelsior Craiova? Dar și Generala, Rapid, Neptun, Fulgerul, Oltenia și Tinerimea Craiova? Ori că ,,rovinarii” jucau în alb-roșu? Iar Craiu în galben-negru, apoi în galben cu dungi verticale albastre? Nu prea știați!
Dar Florin și Iulian știu toate acestea și încă multe, foarte multe altele. Și ni le spun. Așa aflăm că Rovine era favorita celor mai mulți, un fel de ,,campioană a unei mari iubiri”, dacă vă vine să credeți…
Tot astfel ne împrietenim cu marii fotbaliști ai vremii, care au scris istoria Craiovei sau a țării întregi, pornind de la noi din oraș. Augustin Botescu, viitor selecționer în anii 58-60, Lambru Dunăreanu, Angelo Niculescu, (desigur, Mexico 1970, Guadalajara!), Ghiță Albu, marele fotbalist, venit de la Venus, cu care FC Craiova ia titlul ca antrenor-jucător, Silviu Ploieșteanu, viitorul creator al Steagului Roșu Brașov și, mai ales, selecționerul României între 1962-1965, căruia îi datorăm locul 5 al naționalei la Olimpiada de la Tokio, din 1964. Toți au plecat, au venit ori au trăit la Craiova.
Dar marile, uriașele figuri și umbre magnifice ale Craiovei și ale cărții sunt medicul Marcel Spânișteanu, omul care ridică pe umerii săi Craiovanul, și creatorul puterii celor de la Rovine Grivița, inginerul Grigore ,,Puiu” Pleșia, ginerele marelui Gheorghe Vorvoreanu, prefect și proprietar a sute de hectare de pământ. Cu banii și inima lor a trăit Craiova!
De altfel, aventura fuziunii dintre cele două mari echipe li se datorează ori este cauzată, după caz, tot de ei. Nu se înțeleg cu anii, apoi se vor înțelege: pe 21 iunie 1939, de Sânziene, în ziua cea mai lungă, Gazeta Sporturilor scrie astfel, și autorii cărții transmit emoțiile mai departe: „Fuziune și la Craiova! Rovine Grivița și Craiu Iovan s-au contopit devenind „Frații Buzești”. De fapt, echipa se va numi englezește Football Club Craiova și-l va avea pe inginerul Grigore Pleșia ca președinte, dar și pe doctorul Marcel Spânișteanu, drept vicepreședinte. Vineri, 11 august 1939, FRF face anunțul oficial. Peste trei săptămâni avea să înceapă cel mai mare război din istoria lumii.
Urmează povestea drumului către titlu, ca și poveștile Venusului, de unde venea antrenorul jucător Ghiță Albu să fie campion cu FC Craiova, a Juventusului, a Rapidului ori a Ripensiei și a Unirii Tricolor. Totul e în această carte document, în această carte la fel de importantă ca emblema în culori a orașului care îi aduce acolo pe Rudy Wetzer și Albu, pe Francisc Ronnay și Thierjung, pe Iosif Kovacs și Johann Walter. Primul, căpitanul României la Cupa Mondială din Uruguay, când cu Conte Verde. Un vas care a rezistat timpului, iată. Singurul din povestea noastră. Craiova aceea nu rezistat însă. După titlul din 1943, aisbergul comunismului o va scufunda.
Cartea se încheie însă, zic eu, ca în film, cu scena din Halifax, acolo unde supraviețuirea a fost posibilă pentru unii. Alt vas, Carpathia, i-a dus acolo. Pe mal, mai țineți minte, Rose găsește în buzunarul hainei diamantul. ,,Inima Oceanului”, unul alb-albastru. Ficțiune? La fel, și aparatul de filmat manevrat de Florin și Iulian se mișcă încet, cu reflectoarele aprinse pe ruinele Craiovei de atunci, explicându-le, și apoi abandonându-le, iar curând vor intra în cadru, mai întâi Tunarul și apoi chiar inima oceanului nostru, cu părul blond și ochii albaștri. Iar ,,Cartea cu ochii albaștri” se va scrie repede, spun ei, jucându-se cu Timpul. Unul dintre ei chiar a scris-o. „Opt” se numește. Un infinit altfel.
Da, la Craiova în oraș veneau să joace și să supraviețuiască Rudy Wetzer și Ghiță Albu, desi orașul nu avea Universitate. Va avea apoi, Universitatea de Fotbal Craiova care se înființa în anul destrămării campioanei cu nume englezesc, Football Club. Cartea oferă speranță, așadar, pentru că autorii știu ce a urmat.
,,Și înainte de toate acestea, domnilor, ce a fost?” Un miracol, absolut da!
Pentru că minunata dumneavoastră carte, dedicată „Reginei neîncoronate”, FC Craiova, e chiar mult mai mult decât atât. E despre cum doi oameni, doi scriitori, se întorc cu un veac în urmă, în orașul lor și ne pregătesc pentru impactul cu campioana pe care am avut-o, dar, mai cu seamă, pentru cel declanșat de campioana ce o vom avea.

>>

&&&

Despre autori

Iulian Marian Meianu — de la pasiunea tribunei la recuperarea istoriei fotbalului

Născut în 1970, originar din Băbeni/ Vâlcea, Iulian Marian Meianu este licențiat în istorie și absolvent al Școlii de poliție de la Câmpina. Stabilit la Sibiu, a păstrat o legătură puternică cu locurile de origine și cu fotbalul oltenesc. Între prieteni și suporterii apropiați este cunoscut sub apelativul „Mancini” (inclusiv ProSport, într-un articol din 10 ian. 2015, precizează că suporterii care însoțesc echipa la meciuri îl cunosc drept „Mancini”, iar Cuvântul Libertății a menționat același apelativ)

Fotbalul l-a cunoscut întâi de pe suprafața de joc - la juniorii echipelor Forestierul Băbeni și Metalul Băbeni, apoi la Energia Voila, în județul Brașov, Gloria Nocrich și Carpați Agnita. Experiența de jucător amator și pasiunea pentru Universitatea Craiova au alimentat, în timp, preocuparea pentru păstrarea istoriei echipelor și a oamenilor care le-au dat viață.

Debutul editorial a avut loc în 2012, cu „Cronica unei echipe de legendă «Știința Craiova»”, publicată în două volume la Editura Alma Mater din Sibiu. Lucrarea adună date, rezultate și evenimente din istoria echipei, exprimând dorința suporterului de a conserva cât mai cuprinzător trecutul clubului iubit.

În 2014 i-a apărut „Pe urmele unei echipe pierdute – Forestierul Băbeni”, tot la Alma Mater. Cartea recuperează istoria fotbalului din localitatea de origine a autorului, prin generațiile de jucători, amintirile și fotografiile unei comunități. Lansarea s-a desfășurat la Băbeni, în prezența unor foști fotbaliști și antrenori. Autorul pregătește o reeditare a lucrării.

Cu „Craiova – moștenirea fotbalistică”, publicată în 2016, preocupările sale se extind către o istorie cu caracter enciclopedic, în care rezultatele sportive sunt însoțite de biografii și de recuperarea contribuției celor implicați în destinul fotbalului craiovean.

În 2019 a urmat „1973 – Un an cât un veac pentru fotbalul vâlcean”, în două volume. Lucrarea readuce în atenție istoria Chimiei Râmnicu Vâlcea și generația legată de marile performanțe ale fotbalului vâlcean, reunind documente, fotografii și informații despre oamenii acelor ani.

În 2023, împreună cu Constantin Barbu, a publicat la Editura Techno Media „Agnita: cronică fotbalistică”, dedicată istoriei fotbalului local. Cartea continuă recuperarea unei memorii sportive construite în comunități ale căror echipe și jucători ajung mai rar în marile istorii ale fotbalului.

În 2024, colaborarea cu Florin Jianu a dus la apariția celor două volume „Football Club Craiova. Regina neîncoronată a fotbalului românesc”, la Techno Media, cu prefață de Marius Mitran. Lucrarea urmărește începuturile fotbalului din Bănie, echipele din care s-a format F.C. Craiova, performanța din sezonul 1942–1943 și desființarea clubului în 1948.

Documentarea acestei istorii l-a purtat prin presă, arhive și pe urmele biografice ale personajelor. La lansarea cărții, Iulian Meianu a relatat că a urmat Facultatea de Istorie în contextul demersurilor pentru accesarea arhivelor militare și că cercetarea l-a dus inclusiv în cimitire, pentru identificarea oamenilor și completarea informațiilor despre destinele lor.

Autorul însuși distinge între etapele scrisului său: primele două sau trei cărți au fost scrise de suporterul „Mancini”, iar următoarele au fost gândite diferit. În această mărturisire se poate citi evoluția de la pasiunea pentru echipa favorită la cercetarea mai amplă a trecutului sportiv și a împrejurărilor istorice care l-au modelat.

Prin cărțile sale, Iulian Marian Meianu contribuie la păstrarea memoriei fotbalului craiovean, vâlcean și sibian. Rezultatele, fotografiile și biografiile devin repere pentru reconstruirea vieții unor comunități și pentru readucerea în atenție a unor generații de sportivi pe care timpul le-a îndepărtat din amintirea publică.

Surse documentare:

— Informații biografice și bibliografice comunicate direct de Iulian Marian Meianu, la cerere, în 5 octombrie 2026: anul nașterii, originea băbenară, studiile, parcursul de jucător, lucrările publicate, proiectul reeditării cărții despre Forestierul Băbeni și precizările privind evoluția preocupărilor sale de autor.

— Biblioteca Națională a României, Bibliografia Națională Română, pentru înregistrarea lucrării „Cronica unei echipe de legendă «Știința Craiova»”, două volume, Alma Mater, Sibiu, 2012. Înregistrare bibliografică.

— Biblioteca Națională a României, Bibliografia cărților în curs de apariție, aprilie 2023, pentru „Agnita: cronică fotbalistică”, de Constantin Barbu și Iulian M. Meianu, Techno Media, Sibiu, 2023. Înregistrare bibliografică.

— Adevărul, „Sibiu: Iulian Meianu, mândria de a fi oltean”, 26 octombrie 2009: profil biografic, pregătirea profesională și implicarea în asociația de suporteri Blue Angels. Articol.

— ProSport, „Suporter pur-sânge. Visul lui a fost să joace la Universitatea Craiova și să-l înlocuiască pe Balaci la național”, 10 ianuarie 2015: pasiunea pentru Universitatea Craiova, apelativul „Mancini” și primele preocupări editoriale. Articol.

— Ziarul de Vâlcea, „Pe urmele unei echipe pierdute – Forestierul Băbeni”, 4 septembrie 2014: prezentarea cărții și relatarea lansării din 29 august 2014. Articol.

— Cuvântul Libertății, „Cartea «Craiova. Moștenirea Fotbalistică» se lansează la Școala «Costică Donose»”, 23 septembrie 2016: prezentarea lucrării și repere despre autor. Articol.

— Eveniment Vâlcean, „1973. Un an cât un veac pentru fotbalul vâlcean”, 26 noiembrie 2019: relatarea lansării lucrării în două volume. Articol.

— Constantin Barbu și Iulian M. Meianu, „Agnita: cronică fotbalistică”, Techno Media, 2023: informații despre parcursul fotbalistic al autorului și bibliografia sa, în versiunea disponibilă public pe Academia.edu. Lucrare.

— Fanatik, „Imagini de colecție de la lansarea cărții «Football Club Craiova. Regina neîncoronată a fotbalului românesc»”, 10 noiembrie 2024: declarațiile lui Iulian Meianu despre studiile de istorie, accesarea arhivelor și documentarea lucrării. Articol.

&&&

Florin Jianu — pasiunea pentru fotbal și păstrarea memoriei

Florin Jianu este autor de cărți și un pasionat al fotbalului craiovean, cu o admirație aparte pentru Ilie Balaci. În interviul publicat de Fanatik în 2022 este prezentat ca ofițer, iar Digi Sport menționează participarea sa la trei misiuni în Afganistan. Experiența militară și pasiunea pentru fotbal au devenit, fiecare, subiecte ale scrisului său.

Potrivit prezentării Fanatik, în 2018 a publicat „Jurnal de misiune din țara de praf și piatră”, o lucrare legată de experiența din Afganistan.

În 2022 a apărut „Opt”, carte dedicată lui Ilie Balaci, realizată cu participarea lui Gică Craioveanu. Titlul trimite la numărul purtat pe tricou de „Minunea Blondă”, devenit pentru autor un simbol al admirației păstrate din copilărie.

Despre această legătură, Florin Jianu mărturisea: „Ilie Balaci a fost eroul din poveștile copilăriei mele, mi-a fost Făt Frumos.” Deși nu îl văzuse jucând, poveștile despre marele fotbalist îi construiseră o apropiere afectivă durabilă. „Opt” reunește această admirație cu experiența lui Gică Craioveanu, care a jucat alături de Balaci și a fost antrenat de el.

Primul cititor și prefațator al cărții a fost Marius Mitran. Colaborarea lor precedă astfel apariția celor două volume dedicate vechii F.C. Craiova.

Și legătura cu Iulian Marian Meianu este mai veche. Într-o prezentare din 2019 a lucrării despre fotbalul vâlcean, Iulian Meianu îi mulțumea pentru înțelegere și corectura textului, numindu-l „prieten de suferință alb-albastră”. Formula surprinde o prietenie alimentată de pasiunea comună pentru Universitatea Craiova și de preocuparea pentru istoria fotbalului.

Privite împreună, „Opt” și istoria F.C. Craiova conturează o preocupare pentru recuperarea memoriei sportive: readucerea în atenție a unor oameni, echipe și destine care au modelat pasiunea generațiilor următoare.

Surse documentare

— Fanatik, „Povestea cărții «Florin Jianu – Opt», dedicată «Minunii Blonde»: «Ilie Balaci a fost eroul din poveștile copilăriei mele!»”, 3 aprilie 2022. Interviu cu autorul: pasiunea pentru Balaci, participarea lui Gică Craioveanu la realizarea cărții, legătura cu Marius Mitran și menționarea jurnalului publicat în 2018. Articol.

— Digi Sport, „«Opt», cartea despre Minunea Blondă. Gică Craioveanu, plecăciune pentru marele Ilie Balaci”, 28 aprilie 2022. Relatare despre lansarea cărții și prezentarea autorului ca militar cu trei misiuni în Afganistan. Articol.

— Arena Vâlceană, „1973 – Un an cât un veac pentru fotbalul vâlcean. Iulian Meianu prezintă artizanii primei promovări în Divizia A”, 2019. Prezentare care reproduce mulțumirile lui Iulian Meianu adresate lui Florin Jianu pentru înțelegere și corectura textului. Articol.

— Cuvântul Libertății, „Lansarea cărții «Football Club Craiova – Regina neîncoronată a fotbalului românesc»”, 8 noiembrie 2024. Anunțul lansării lucrării semnate de Florin Jianu și Iulian Meianu, cu prefață de Marius Mitran. Articol.



&&&

Florin Jianu & Iulian M. Meianu/ Fotball Club Craiova regina neincoronată a forbalului romanesc - vol. I

Florin Jianu & Iulian M. Meianu/ Fotball Club Craiova regina neincoronată a forbalului romanesc - vol. II

Colajul AI și pozele una câte una cu explicații, la această legătură.

________________



* Marius Mitran, jurnalist și editorialist sportiv cu peste trei decenii de carieră, cunoscut pentru felul în care transformă istoria fotbalului în povești despre oameni, locuri și memorie. În prezent este directorul de comunicare al Ligii Profesioniste de Fotbal. gsp.ro

Repere care îl recomandă:
A debutat în presă în 1992, la „Ora”, apoi a lucrat la Gazeta Sporturilor, Sportul românesc, ProSport și Sport Total, inclusiv în funcții de conducere editorială.
Este absolvent al Facultății de Litere a Universității din București — o formație care ajută să înțelegem caracterul literar al scrisului său.
Publicul îl cunoaște din „Replay”, emisiunea TVR dedicată memoriei fotbalului, alături de Marian Olaianos.
A scris, împreună cu Marian Nazat, „Basmul fotbalului”, publicat în 2018. Liga 2

Legătura lui cu Universitatea Craiova este profund afectivă. În interviuri și editoriale vorbește despre echipa copilăriei sale, despre Craiova Maxima și despre Ilie Balaci. Această atașare explică de ce prefața celor două volume are atâta emoție. gsp.ro

În prefața „Doi oameni în oraș”, își folosește foarte bine această dublă calitate: cunoscător al fotbalului și povestitor. Imaginea Craiovei ca un Titanic recuperat din adâncurile uitării dă cercetării celor doi autori o miză umană: recuperarea unei comunități și a unor destine. _________
#UniversitateaCraiova #Stiinta #AlbAlbastrii #CraiovaMaxima #Fotbal #CampioanaUneiMariIubiri #Legenda #FotbalRomanesc #UZPR #OlteniaEternaTerraNova #memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #sport #sporturi #BVaAV #IstoriaSportului #Sporturi #fotbal #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni

#AndreiPandrea #MediclaBoișoara (XIV)

#nunta în #ȚaraLoviștei anilor '60
cea mai realistică descriere a sărbătorii întregului sat vâlcean montan de altădată
#mireasa își lua rămas-bun de la #părinți prin cîntece de demult, iar orațiile și strigăturile însoțeau fiecare pas al întemeierii noii familii
în decor de brazi împodobiți, lăutari, mese bogate și alai de călăreți, mirilor li se puneau simbolic hățuri (să tragă amîndoi la ham), într-o metaforă necruțătoare pentru #viataindoi de altădată...

— urmare (carte în foileton) din 18 septembrie 2026 —

 Sîmbătă, 30 iunie 1962

Îmi fac drum prin sat, să urmăresc pregătirile nunții de mîine.

În Găujani mă întîlnesc cu nuntașii, în cap cu Lisandru, bătînd veseli brazii la poarta popii.

— Mă Ioane, cu bradul, ține bine de cui să nimerească vărul cu ciocanul...

Cu ultimii patru brazi au ajuns și la Chireața. Sînt toți patru mîndri, numai că doi sînt mai înalți și mai stufoși. Din ei își va alege mireasa pe cel mai mîndru... Cît bat băieții brazii la poartă, lăutarii cîntă cu foc, cerînd să intre în ograda miresei. După o vreme, chicotind, stolul de fete dinăuntru trage în lături porțile. O dată cu băieții intru și eu...

Lisandru a adus plocon bogat: găini și gîște fripte, brînză, cozonac și vin. Coșurile împletite le ia grăbită soacra mică. Flăcăii încep s-alerge fetele...

Lăutarii se așază roată, pentru a fi împărțiți între miri, și cîntă pe-ntrecute. Chireața îi cere pe cei doi cu vioara, pe țambalagiu, pe cimpoier și doi fluierași. Pe ceilalți îi ia Lisandru.

Acasă, la fecior, în Boișoara, asist la alt moment al ritualului: bărbieritul mirelui.

S-au așternut mesele, de pe care nu lipsește nimic... Lipsesc, deocamdată, numai flămînzii și însetații, strînși buluc în jurul mirelui, pe lîngă lăutari.

O urmăresc pe nuna mare — un pumn de femeie! —, care nu mai prididește umblînd de la o masă la alta, îndreptînd cîte un ștergar, ferind de muște carnea și cozonacul, încercînd băutura cu mîna, de-i rece...

Petrică Dobrițan se uită la cioarecii noi ai mirelui și zice a batjocură:

— Măi Lisandre, măi ! Da’ ăștia-s ai lu’tac’tu, că l-am văzut eu pe nea Lăică cu ei...

Ginerele, abia așezat pe scaunul bărbierului, răspunde rîzînd:

Săracii cioarecii mei,
A jucat tata cu ei,
Și-a plecat după femei.
Dacă m-a avut pe mine,
I-a spălat și i-a pus bine...

Bărbierul — mic, negricios, întotdeauna cu mucul țigării stins, în colțul gurii, cu fața brăzdată de șanțuri adînci și părul negru-albăstrui și lucios, năclăit în briantină — a început să-și săpunească liniștit și cu metodă mușteriul. Apoi ascute la nesfîrșit briciul. Lăutarii, nerăbdători, încep să cînte:

Cînd eram la tata june,
Știam șaua cum se pune.
Dar de cînd m-am însurat,
Drumurile s-au curmat...
Barba-mi crește, eu o raz,
Pusei briciul pe obraz!
Mor mîndrele de necaz!

Barba-mi crește, eu o smulg,
Mîndruțele le alung...
Raz barba de tinerețe,
Și-o iau p-a de bătrînețe...

Și tu, bărbier,
Rade barba în răspăr,
Nu rămîie nici un păr,
Că-i nevasta mitutică
Și se-nvață tot cu frică...

Pînă la sfîrșitul cîntecului s-a ras și „barba de tinerețe“ a lui Lisandru, ia colo, niște tuleie...

— Poftiți cu toții la masă! răcnește gros nea Lăică și, cît ai clipi, s-au și așezat flăcăii și fetele care s-au găsit pe-acolo, în jurul meselor lungi și încărcate...

Ciocnesc și eu un pahar cu Lisandru și rămîn pînă încep hora și jocurile. Cînd ies pe poartă, îl aud pe mire cîntînd:

Ce făcui de mă-nsurai,
Multă dragoste stricai,
Nu stricai numai pe-a mea,
Ci stricai p-a multora...
Că bine trăiam flăcău,
Sus în șa, pe calul meu,
Mă duceam la fete-n prag,
Și le-mbrățișam cu drag.

Spre seară trec prin Găujani, pe la mireasă. În ogrăzile socrilor mici, abia te poți întoarce de flăcăi și fete!

Lăutarii cîntă și mireasa, ajutată de fîrtați și fîrtate, împodobește bradul cu panglici, hîrtie colorată și lînă. S-a întunecat și prin curte s-au aprins „luminile“ — adică lumînările! Soacra mică scoate și lămpile cu gaz...

Fetele-i cîntă miresei :

Cînd surată-ai logodit,
Pentru ce nu ne-ai vestit,
Caii să ni-i potcovim,
Șeile să le țintuim,
De nuntă să ne gătim ?

Chireața zîmbește și privește bradul... Sora mai mică, Mădălina, o plînge:

Tu te duci, surată, duci,
Peste munți, într-alte curți,
La cumnate ne-ntrebate,
Și la vase nespălate,
Și la curți nemăturate...

Ajutată de-un flăcău, Chireața aduce un „ciuberel“, alintat și „vedriță“, plin ochi de apă. Prin urechile lui s-a trecut un șervet, de care-i ridicat ori e plimbat, după datină, ocolind curtea. I se alege și loc în mijlocul ogrăzii.

Împrejur, în cîntecul dezlănțuit al muzicanților, s-a încins hora. Fiecare, în joc, de cum apucă, încearcă să răstoarne vedrița. Joacă, chiuie și spun ghicitori, pînă ce rămîne-n ciuberel doar atîta apă cîtă îi trebuie miresei să boteze mîine cu busuiocul pe mire și pe nuntași...

Larma de la gospodăriile mirelui și miresei se-aude oriunde în sat; dar nu se supără nimeni și zic toți zîmbind:

— I-auzi! E nunta Chireaței și-a lui Lisandru...

Duminică, 4 iulie 1962

Nu se poate să te nimerești pe vreun drum și să nu te întîlnești cu stolnicarii...

Călare sau pe jos, cu funde roșii la pălărie, îmbrăcați în strai ales, se opresc, îți întind plosca și-un colac de grîu împletit, legat cu năframă, zicînd:

Bună dimineața, bună dimineața,
Bine v-am găsit sănătoși!
Uite ce v-am ruga:
Să luați o țîr’ osteneală pe la noi,
La Lisandru Lisei Boromiz,
În casele socrului mare,
Că-s bucate cît la Noe,
Și băută cîtă-i gîrla !
Iar lăutarii i-avem tumai de la Țarigrad...
Să nu lipsiți, și să faceți de să veniți !

Și plosca trece — gîl, gîl, gîl! — din gură în gură, în semn de aprobare...

Pe la ora 10, cu mic cu mare, ne strîngem ciotcă la casa miresei. Fetele gătite, spălate, împresoară bradul, împodobit ca o paparudă, și așteaptă. În drum e un popor. Nici n-ai cum mișca! Dinspre Boișoara, se-aude răsunînd cornul de vînătoare al lui Tică Poponea. Privesc cu luare-aminte în josul uliței: toate mătușile Găujanilor (și nu cred să lipsească vreuna), flăcăi și fete — mai în drum, mai cocoțați pe garduri —, neveste în port național și bărbați de toată vîrsta. În mulțime sînt și președintele sfatului și secretarul de partid, și popa, și doctorul...

Cornul sună, răsună... Și se-aude mai aproape! S-a lăsat o tăcere grea, de biserică...

— Ia uite-i! Ia uite-i! se umple de murmur mulțimea...

La cotitura uliței s-au ivit șase călăreți pe șase cai negri. După ei apare Lisandru, mîndru, pe-un cal alb, între nași, călărind cai bălțați... Pe jos, în urmă, alt popor: boișorenii !

Într-un iureș nebun și într-un nor de praf, galopînd întins, cei șase călăreți au ajuns, cît ai clipi, între noi. În fruntea lor, cu panglici roșii și franci de argint în salbă, peste cordeaua pălăriei, îmbrăcat în cămașă ungurenească înflorată și vestă de postav tivită cu cozi de veveriță, încins în chimir lat, bătut cu capse și avînd cioarecii albi, de lînă țigaie, băgați în cizme scurte cu pinteni lungi, argintii, își strînge la subsuoară cornul și călărește voios Tică Poponea. Are ochi vii, fața ovală, bine rasă, nasul drept și buzele bărbătești, dezvelind dinți albi, curați, măsurați.

Ceilalți cinci flăcăi, toți ca unul și îmbrăcați ca Tică, țin în mîna stîngă bîta albă, ciobănească, împodobită cu panglici roșii, iar la oblînc au spînzurată plosca de țuică.

Strunindu-și din greu calul care nechează și se rotește neliniștit, umflînd nările, Tică slobozește cornul. Flăcăii se reped sălbatici și izbesc cu bîtele în poarta înaltă, ferecată cu lanțuri grele... Poarta se deschide încet și între stîlpi apar socrii mici...

Trăgînd cu dreapta de hățuri, Tică se ridică în scări și răcnește către părinții fetei, măgulindu-i și zicîndu-le „socri mari“ :

— Bună dimineața,

Bună dimineața,
Cinstiți socri mari !

Le răspunde Achim Horumbă, cu toată semeția:

— Mulțumim d’n suflet, băieți militari!
Dar ce umblați, ce cătați?

— Ce umblăm, ce cătăm ?

reia Tică firul orației,

La nimini samă n-avem să dăm...
Ci mai bine stați și ascultați, ca să aflați:

Tînărul nostru împărat,
De dimineață s-a sculat,
Cu strai nou s-a îmbrăcat,
Și din trîmbiță a sunat !
Oaste mare-a adunat.
Pe la răsărit de soare,
Plecarăm la vînătoare
Și vînarăm Țara de Sus, pînă la apus...

Pînă ce juncanii au stătut,
Și potcoavele-au pierdut...
Noi, atunci, ne lăsarăm mai jos,
Pe un deal frumos
Și ne-apucarăm și vînarăm,
Munții cu brazii și fagii,
Dealul cu podgoriile,
Cîmpul cu florile,
Satele cu fetele...

Iar cînd dete soarele-nspre sară.
Ieșirăm la drumul ăl mare...
Și detem de urmă de fiară !
Toată oastea-mi se mirară !
Dar unii din vînători,
Ziseră că-i urmă de zînă
Să-i fie împăratului cunună...

Iar nunul cel mare,
Cu grija-n spinare,
Călare pe-un cal,
Ca un Duciumal,
Luînd urma fiarei,
Ba pe-a mioarei,
Și găsind-o aici,
La casa cu draniță, 
Și grîu mult în baniță, 
Se ridică-n scări,
Se umflă-n nări,
Face ochii roată, 
Peste-oștirea toată, 
Zicînd deodată:

Socri mari!
Noi venim bînd și chiotind,
Și din pistoale trăgînd!
Socri mari!
Noi avem firman de la-mpărăție...

— Să-l vedem, să-l vedem! au strigat într-un glas muierile gureșe, și Tică Poponea a scos de la piept un sul lung de hîrtie, pe care l-a fluturat în aer, răcnind încruntat și slobozind calul spre curtea cuprinsă de vaiere:

Care din dumneavoastră cunoaște carte latinească,
La noi să poftească!
Iar de nu,
Ca de foc să se păzească!

Tică a întors iar calul, care joacă din picioare și se foiește, strigînd încruntat spre stăpîna casei :

Socri mari !
Ne-a trimis pe noi,
Șase lipcani,
Pe șase juncani,
Cu coame-mpletite,
Cu unghii cositorite,
Cu tîrnăcoape de-argint,
Să scoatem floricica din pămînt,
S-o ducem la împăratul în grădină...
C-aici vedem că locul nu-i priește,
Numai cît se ofilește...
Socri mari !
Noi om mai sta,
Dar la caii noștri să dați fîn,
Ghizdei verde, 
Cosit din noaptea sfîntului Gheorghe, 
Strîns în sărbători.

De două fete surori...
Caii noștri să bea,
Din capete să nu dea...
Caii noștri să mănînce,
Din capete să nu miște...

Strîngînd scurt frîul, Tică Poponea se apropie mult de socru, îl privește stăruitor, crunt, și răcnește de ne speriem toți:

Socru mare!
Ce mai tura-vura !
Ce s-a făcut, s-a făcut,
Nu mai e de desfăcut !
Să vinzi opt boi și șapte vaci
Să rabzi și să taci...

Muind vocea și trăgîndu-se înapoi, Tică vorbește iar:

Socri mari!
Semne bune să ne dați:
Fie și destrămătură,
Numai să fie cu voie bună !
Fie și de mătasă,
Numai să fie de-aici, din casă,
De la sfințita mireasă...

Socri mari!
Noi am vrea să mai descălecăm,
Dar n-avem jos pe ce să ne dăm...
Doar n-om fi niscai morari beți,
Să descălecăm la dumneavoastră prin scaieți !
Nouă să ne-aduceți scaune de argint,
Să descălecăm aici, la dumneavoastră, pe pămînt.

Socri mari!
Nouă să ne-aduceți cărturari!
Să nu ne-aduceți vreun popă cu barba cănită,
Să rămînă cartea necitită!
Ori vreun popă cu barba rară,
Să ne ție aici, la dumneavoastră,
Pînă desară...

Nouă să ne-aduceți un popă

Cu barba ca fusu’,

Să ne dea curînd răspunsu’!
Socri mari!
Poftiți această broască țestoasă,
P-icea lată, p-icea lată,
La șezut e crăcănată,
Și pe unde-i găurită,
Curge țuică oțelită...

Poftim de beți și vedeți !
Că ăsta-i rachiu de la Pitești,
Nu d-ăsta chior, de la Bumbuești...
Din el cînd bei te-nveselești !
Nu-i zeamă de prune de-aici, de la dumneavoastră,
Cînd bei multă, să te umfli la burtă,
Să faci burta tobă, să te bagi după sobă,
Și să stai cu greierii de vorbă...

. . . . . . . . . . . .

Nici n-a isprăvit bine Tică orația, că doi tovarăși de-ai lui s-au și înființat, ținînd bradul strîns ca pe-un stindard, spre marea mirare a tuturor celor din drum, care nici n-au știut cum de l-au putut lua de sub atîta pază...

În poartă ne-așteaptă mireasa, într-o mînă c-un castronaș și-ntr-alta c-un buchet de busuioc. Și cum trece cineva pe sub poartă, ea-l și botează!

Mirele și flăcăii au adus bradul înapoi în curte și-acum îl joacă. Stolnicarul ia pîinea cea rotundă, o rupe și-o aruncă pe casă, să fie cu noroc.

După joc se-întinde masa. Apoi, după primul dar, ne pregătim să mergem în Boișoara, la biserică.

În drum așteaptă căruța, să încarce zestrea miresei, s-o ducă ginerelui acasă. Caii au coamele împletite cu panglici și clopoței, iar căruța e proaspăt vopsită și împodobită. Mireasa, ajutată de surorile și prietenele ei, începe să așeze covoarele, pernele, hainele, lăzile. Unul mai bun de gură strigă tot ce se orînduiește:

— De la cinstita mireasă o rochie... De la iubita soacră mică un covor...

Lumea, îngrămădită, nu vrea să scape nici măcar un ciorap, să vadă tot... O fată, mai îndrăzneață, a cutezat să le zică femeilor :

Și-au venit muierile,

Să ne vadă hainele,
Și, de-s haine puținele,
Sînt fetele tinerele...

Mătușile și femeile se trag atunci mai într-o parte, murmurînd...

Căruța pleacă și mirii, strînși unul în altul, se duc să-și ceară „iertăciunea“ părinților, la socrii mici. Lisandru zice de trei ori:

Iertați-mă, tată și mamă,
Că vă iau ajutorul din casă.

Părinții îi binecuvîntează și-i mîngîie, sfătuindu-i și închinîndu-i. Cînd ies pe poartă, mirii le sărută mîna. Lăutarii și tineretul cîntă miresei:

Mireasa noastră cu flori,
Ia-ți gîndul de la ficiori.
Și ți-l pune la bărbat.
Că cu el te-ai cununat —
Azi de dimineaț’ la sfat,
Și cu el te culci în pat...
Ia-ți, mireasă, ziua bună,
De la tată, de la mumă,
De la frați, de la surori,
De la dragele de flori...

Mireasa, cu voce subțire, cîntată, îi spune din drum mamei:

Floare roșie de pe masă.
Rămîi, mamă, sănătoasă,
Că mă mut la altă casă.
Rămîi, mamă, singurea,
Că mă duc la vatra mea.
Dară tot nu te-oi uita,
Maică, tu, măicuța mea...

În drum izbucnesc chiuiturile, de se sperie cîinii și-ncep să chelălăie pe dealuri...

Mireasa, îmbujorată, încununată cu flori și beteală, îmbrăcată în vîlnic alb, alături de mirele tînăr și mîndru, cu nașii, lăutarii și tot poporul după ei, coboară în uliță, mergînd spre biserica din Boișoara, unde, îmbrăcat în odăjdii grele, îi așteaptă preotul. Înaintea lor pășește Tică. El zvîrle în dreapta și în stînga pumni de gologani, pe care-i culeg din țărînă copiii, și grîu, pe care-l ciugulesc găinile...

Înaintea bisericii se încinge hora. Visalon Iconaru strigă din rărunchi, ardelenește:

Uiu-iu, pe dealu’ gol,
Că mireasa n-are țol!
Da’ i-o face mirele,
Cînd o tundie cînele!
Și i-o face și broboadă,
Cînd l-o tundie pe sub coadă!
Și și-o face și căciulă,
Cînd l-o tundie pe la gură!

Afară jocurile reîncep, înfocate, cînd nunta intră pe sub bolta umedă și neagră a lăcașului. Însurățeii pășesc sfioși, trec prin pronaos, înghesuiți de mulțimea femeilor și-a bătrînilor, și se opresc în fața altarului. Nașii, ținînd strîns lumînările groase, le stau alături.

Biserica-i slab luminată, pîlpîie galben lumînările, miroase a tămîie și sfinții holbați de pe pereți iau parte cu aceleași chipuri impasibile și la botezuri, și la nunți, și la înmormîntări...

Mirii — n-au prea fost duși la biserică! — stau cuminți și-l privesc cu sfiiciune pe preot, care-și cîntă slujbele pe nas, ajutat de-un dascăl fonf. Părintele îl întreabă pe mire dacă vrea să se însoare cu mireasa. Lisandru izbucnește-n rîs:

— Iaca na, părinte! Păi cum să nu vreau?

Chireața, mai rușinoasă și mai învățată, rîde numai și zice:

— Da...

Cu pirostriile-n cap, mirii, ca și cei din jur, ascultă cu luare aminte formula sacramentală rostită rar de preot:

— Se cunună robul lui Dumnezeu Lisandru, cu roaba lui Dumnezeu Chireața, acum și-n vecii vecilor ! În numele Tatălui, și-al Fiului, și-al sfîntului Duh, amin!

Slujba lungindu-se, ies ușor din biserică și m-amestec cu mulțimea de-afară, care chiuie, rîde și cîntă. Aici e adevărata nuntă!

Cînd mirii și nunii ies din biserică, o fată-i zice miresei:

Hei mireasă, spune tu,
Bine ți-a cîntat cucu!
De mi-ar cînta ca și ție,
O să-mi iau ce-mi place mie...

Lăutarii omoară scripca:

Bine-ți șade, nune mare,
Cu doi fini ai dumitale!
Bine-i stă la brad cu pere,
La ginere cu muiere.
Bine-i stă la brad cu brad
Și miresei cu bărbat.
Cruciuliță de argint,
Amîndoi v-ați potrivit.

Un flăcău de pe margine se amestecă spre hazul tuturor:

Unu-nalt și-altu’ stîrcit...

Lăutarii, zîmbind cu îngăduință, nu se supără și zic de la capăt:

Cruciuliță de argint,
Amîndoi v-ați potrivit,
Și la ochi și la sprîncene,
Ca doi porumbei la pene...
Cruciuliță de aramă,
Amîndoi sînteți de-o samă...

La un semn al nașilor, pornește Hora miresei. Se prind mai toți în ea și țopăie umplînd trei ulițe!

Nunii parcă joacă mai cu foc decît cei tineri! Mitu Davel, rîzînd cu gura pînă la urechi, le strigă:

Joacă nuna și cu nunu,

De se zgîlțîie cătunu,
Nunu ca să fie nun,
Și-a vîndut carul cu fîn!
Nuna ca să fie nună,
Și-a vîndut ia cea bună,
Și-a plecat la cununat,
Cu ie de căpătat...

Hora miresei s-a jucat de trei ori și s-ar mai fi jucat încă, dar se însera și nuntașii grăbeau spre socrii mari...

Cu chiuială și cîntec, mirii ajung și acasă. În uliță, înaintea porților, izbucnesc strigăturile:

Ieși afară, soacră mare,
Că ți-aduc scărpinătoare
Și te suie pe butuc,
Să vezi ce zestre ți-aduc...

Bucură-te, soacră mare,
Că ți-ai luat o noră tare,
Făcălețu-i pe spinare!
Ți-o ajuta ea la ciubăr,
Dar te-o mai lua și de păr...

Nuntașii îi cîntă Chireaței :

Tu, mireasă, nu mai plînge
Cînd la soacră-ta te-i duce,
Că te-o scălda-n lapte dulce...

Socrii mari au ieșit în întîmpinarea mirilor, i-au îmbrățișat și i-au poftit în ogradă. Nuntașii pășesc pe-un covor lung și lat...

De spatele mirilor, pînă să intre în ogradă, a legat starostele Tică Poponea cîte-o pîine mare, rotundă, și-n cap le-au pus nașii hățuri, ca să tragă amîndoi la ham. Tîrîți de căpăstru, sînt aduși în casă. Nașa îi scoate miresei vălul și-i potrivește pe cap un „cîrpoi“ de femeie... Mirele o trage pe mireasă de păr, da-i pune bani în cosițe, și „doamna nună“ dă mirelui un ac cu care să prindă părul Chireaței în semn de unire pe veci. Urmîndu-i pe „nănași“, mirii ies în curte, sînt așezați pe scaune și spălați pe ochi „cu apă neîncepută“, „să fie curați“...

În casa lui Lăică Boromiz e lumină ca ziua. Mese lungi, curat învelite în ștergare albe, acoperite de tacîmuri și pahare, își așteaptă musafirii.

Din bucătărie răzbesc pînă-n mijlocul satului aromele mîncărurilor... Gospodinele au făcut sarmale; au fript un purcel, găini, gîște și curcani; s-a pregătit un butoiaș de măsline, o vadră de țuică și vin de Drăgășani. Au fost dezlegate borcanele mari de murături. Trei zile și trei nopți au copt cuptoarele pîine și cozonaci. Doar soacra mare, tot îngrijată, își freacă mîinile și se tînguie:

— Of, Doamne, Doamne, ce mă fac dacă n-or ajunge bucatele ?

Și iată, lăutarii încep să cînte:

Foaie verde de-avrămeasă,
De trei ori pe după masă!

E semn ca toți să poftească la bucate... Cît ai clipi, se iscă îmbulzeală în jur, de nu mai știi unde te afli! Dar mirii și socrii ne ajută :

— Stai tale ici, tale colea și tale-n capul mesei...

În curînd nu mai e nici un loc...

Gătită, rumenită, cu o gogonică și-o țigară-n cioc „bucătăresele“ mîndre dau găina nașilor. Începe îmbelșugata masă...

E trecut de miezul nopții. Lumea s-a cam îmbătat...

Dina Giurescu din Găujani se uită cătrănit după Chireața, pe care o pețise și el anul trecut și care acum, zvîrlugă, se îngrijește de toți. Cu voce răgușită, îi strigă:

— Fa, Chireațo, fa:

Ai să te mai vezi tu fată,
Cînd o cînta cucu-n vatră,
Și cîrsteiul pe corlată,
Și rățoiul sus pe cracă...

Un flăcău de lîngă el îl plesnește cam fără milă. Lisandru sare să-i despartă:

— Mă ! La nunta mea v-ați găsit ?

Lăutarii, asudați și somnoroși, cîntă trăgînd nădejde :

Foaie verde de mărar,
Bagă mîna-n buzunar,
Dă bacșiș la lăutar...

A început să se strige darul. Cu o găleată nouă, cel mai limbut comesean trece de la familie la familie și strigă:

— Cutare, din satul cutare, Ulița Lungă, a dat 100 de lei, să ne trăiască...

Într-un tîrziu ajung acasă. Mă culc bucuros de fericirea unor prieteni și încîntat de cîte-am văzut azi.

În pat îmi zic: nunta nu s-a sfîrșit încă! Mîine Chireața „fuge“ la părinți, face, adică, „întorsura“, iar Lisandru vine după ea, aducînd cu el tot atîția invitați cu cîți a venit și mireasa la el...

Să nu mă duc și mîine? Că doar e luni...

Va urma:

Sîmbătă, 14 iulie 1962

Imaginile din colaj una câte una - la această legătură.

___________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #BVaAV #SJU #memorii #MediclaBoișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești #sănătate #pacienti #miri #traditii #culturapopulara #orațiidenuntă #staroste #CânticeleBătrânești #starostedenunta #Colăcerii #etnologie #etnografie #patrimoniu

Camelia-Mariana Mihăeș/ Viața cotidiană în județul Vâlcea în anii 1920-1940 - lucrare științifico-metodică pentru obținerea gradului didactic I/ Facultatea de Istorie/ Univesitatea din București (informații recuperate din site-ul istorielocala.ro))

Sursa: Camelia-Mariana Mihăeș/ «Viața cotidiană în județul Vâlcea în anii 1920-1940» - lucrare științifico-metodică pentru obținerea gradului didactic I/ Facultatea de Istorie/ Univesitatea din București

În încercarea de abordare cât mai completă a subiectului a trebuit să cercetez diverse documente, dar am întâmpinat o reală dificultate în privinţa documentării, materialul de studiat fiind extrem de dispersat şi în consecinţă, greu de parcurs. În elaborarea lucrării am folosit surse de arhivă din fondurile existente la Arhivele Statului din Râmnicu – Vâlcea. Am studiat următoarele fonduri referitoare la judeţul Vâlcea: Prefectura Judeţului Vâlcea, Primăria oraşului Râmnicu- Vâlcea, Primăria oraşului Drăgăşani, Primăria Băile Govora, Primăria Băile Olăneşti, Banca Râmnicului, Camera agricolă a judeţul Vâlcea, Societatea Carpatina-Brezoi, Administraţia bunurilor C.I.C. Brătianu, Oprea Simian şi fii, Angelo de Simon şi fondurile personale Romică Simian şi Filip Lahovary.


Pe baza documentării de arhivă pot fi reconstituie numeroase aspecte din viaţa vâlcenilor privind: ocupaţiile, condiţiile de muncă, veniturile diverselor categorii sociale, modul de petrecere a timpului liber. Documentele arhivistice furnizează şi informaţii despre Fabrica de tăbăcărie şi Societatea Carpatina din Brezoi, precum numărul de muncitori, condiţiile de muncă şi de viaţă ale acestora, dezvoltarea şi activitatea acestor întreprinderi industriale în diferite perioade. Actele emise de prefectura judeţului, primăriile oraşelor şi Darea de seamă asupra activităţii şi realizărilor din judeţ(1933-1937), întocmită de prefectul judeţului din acea perioadă, Eugen Băcescu pun în evidenţă şi activitatea edilitară a unor prefecţi şi primari din acea perioadă în legătură cu grija acestora pentru drumuri, poduri şi trotuare, alimentarea cu apă, igiena şi sănătatea publică, parcurile şi alte edifici publice.

Incendiul care a distrus Arnota în 1922

#IncendiulDeLaArnota/ iun. 1922
selecții din #PresaVremii/ fapte și #controverse privind distrugerile provocate de focul aprins de un ,,bandit” (—incendierea, nu #RugulAprinsArnota)
deceniul de pustiire și (aproape) abandon care a urmat și inițiativa episcopală din 1934 construirea drumului (1935), în #tabărădemuncă organizată de #MiscareaLegionara continuarea lucrării de către #ArmataRomână (1936)
afirmația că legionarii ar fi construit drumul nu trebuie transformată într-o celebrare propagandistică este un fapt istoric care trebuie prezentat împreună cu contextul politic descris la #TabereLegionareVâlcea, dar nici nu trebuie ascuns sub formula vag-eufemistică „tineri universitari”: pentru istoria refacerii Arnotei, contribuția din 1935 a fost reală/ esențială
în centrul acestei istorii rămâne un paradox perpetuat până în zilele noastre: #StatulRomân a lăsat necropola lui Matei Basarab să se ruineze vreme de peste un deceniiu, oferind Mișcării Legionare exact terenul de care avea nevoie pentru a se prezenta drept forța capabilă să transforme #credința, #disciplina și #solidaritatea în faptă concretă — apoi fapta concretă în prestigiu și #capitalpolitic.

&&&

„Monumentele noastre cele vechi”

La mănăstirea Bistriţa, în munte, sus, este mănăstirea Arnota unde este înmormântat voevodul Matei Basarab. Biserica tot mai stă în picioare. Chiliile nu mai sunt decât nişte ziduri descoperite, pe care creşte nebună o vegetaţie luxuriantă. Nici un călugăr nu se mai adăposteşte aici căci nu are unde. Un simplu ţăran are în păstrare cheile bisericei. Şi este o poziţiune încântătoare. E aici. Pe această culme de munte se desfăşoară seria de munţi înalţi până la Cozia şi de acolo vine o mulţime de vreme un om cult şi plin de bunăvoinţă. Dar ce să facă el singur printre aceste ruini? El este şi preot, şi dascăl şi servitor. Chiliile aproape toate sunt în ruină şi bietul stareţ se uită cu îngrijire cum se ruinează şi cele două chilii cari au mai rămas şi care îi servă de locuinţă.

”BĂILE CALIMĂNEŞTI CACIULATA” 1909 și ”Organizarea administrativ–teritorială 1864-1968”

#CălimăneștiCăciulata 1909
de la sătuc la #oraș (1927) și #stațiune
cu mai bine de un veac în urmă se tratau (mai ales) bolile rinichilor/ căilor urinare (afecţiunile ,,uro-poetice”) suferințele reumatice și articulare bolile ficatului, splinei și stomacului cura era recomandată și pentru boli de piele, anemie, cloroză, scrofuloză și unele afecțiuni nervoase sau ginecologice.
apa de #Căciulata era doar băută, îndeosebi pentru efectul diuretic și eliminarea nisipului/ calculilor urinari apele izvoarelor de la #Călimănești erau folosite și în băi textul din 1909 mai menționează că se tratau și sifilisul sau intoxicațiile cu plumb și mercur — potrivit concepțiilor medicale ale epocii
în context: organizarea administrativ – teritorială a viitoarei stațiunii începând din vremea lui Cuza și până la reorganizarea comunistă veche din 1968 - care au urmat, desigur, bunăoară după #CălimăneștiZoriiIstoriei, #CălimăneștiVâlceaEvulMediu

<<
Călimăneşti-Căciulata, staţiune balneară situată în judeţul R.-Vîlcea, în satul cu acelaş nume (Călimăneşti), pe malul drept al Oltului, la poalele muntelui Pisolea şi la o depărtare de 18 km. de oraşul R.-Vîlcea.

Staţiunea cea mai apropiată de calea ferată e Jiblea (pe linia Piatra-Olt—Căineni), de unde drumul se face cu trăsură, sau pe jos, distanţa fiind mică, 2½ km.

Localitatea se găseşte la o altitudine de 280 m. d’asupra nivelului Mării Negre, în pitoreasca regiune a Oltului. Ea e înconjurată de munţi stîncoşi şi păduroşi, de păduri întinse pănă la vîrfurile munţilor, de împrejurimi frumoase şi de locuri istorice.

Întrebuinţări terapeutice.

Băile minerale dela Călimăneşti sînt indicate, după observaţiunile doctorilor Aronovici, Modolea, Nicolau, Gratzowsky şi alţii, în afecţiunile reumatismale, în afecţiunile uro-poetice, cu deosebire în boalele de femei (cura mixtă cu apă de Căciulata), în afecţiunile de piele, sifilis, artritism, scrofuloză, anemie, cloroză, în boalele de ficat şi splină, în afecţiunile nervoase.

Apa dela Căciulata e întrebuinţată, după cum am văzut, numai pentru cura internă. Acţiunea ei terapeutică e datorită sulfo-gloirinei, care se găseşte într’o remarcabilă cantitate. Efectele fiziologice, după doctorii Aronovici, Modolea, Nicolau şi Gratzowsky, prezintă o importanţă deosebită. Cele mai importante sînt: augumentarea urinei—o mai mare diureză—urina se elimină uşor şi des, e clară, limpede, coloarea normală, galbenă-deschisă. Bolnavul elimină cu uşurinţă năsipul şi petricelele prin urină (calculii). Durerile renale ale beşicei şi uretrei dispar după cîteva zile de cură. In timpul curei, bolnavul poate fi cuprins de dureri violente în regiunea rinichilor, urmate de eliminarea calculelor; după eliminare, durerile încetează. La artritici durerile şi umflăturile articulaţiilor sînt ameliorate, sau dispar. Greaţa, colicile hepatice şi nefritice, sînt ameliorate mult, sau chiar dispar. Cura, la început, produce constipaţiuni la unii, care însă după cîteva zile sînt îndepărtate, făcînd loc evacuaţiunilor regulate.