Joi, 7 decembrie 1961
La Boișoara îmi iese în cale ca de obicei domnu’ Roșianu. Îi dau în primire rucsacul și dînsul se minunează de greutate :
— Iar ai cumpărat cărți, domnule doctor !
— Deh ! domnul Roșianu... Fiecare cu păsărica lui...
După vreo două ore de moțăială, încep consultațiile. Înfiorător de mulți pacienți!
Pe la 3 fără un sfert năvălește Sanepidul peste noi. E prima inspecție pe care-o suport, de cînd sînt medic de aici. Îmi rog pacienții să mai aștepte puțin pentru a putea fi la dispoziția inspectorilor, doctorii Butan, Luscalu și Desliu. Întrebările plouă:
— De ce n-aveți foc?
— Pentru că n-avem lemne...
— Dați-mi, vă rog, situația pelagroșilor din comuna dumneavoastră!
— Poftim situația pelagroșilor.
— Cum stați cu evidențele primare?
— Prost, tovarășe doctor, prost... Ex nihilo, nihil, dar sper că mîna deocamdată...
La vaccinări, am pus-o de mămăligă!
Cam prea mulți nevaccinați antidifteric!
— Totuși, deși cifra de 810 copii de vaccinat e foarte mare, am realizat peste 4/5 din vaccinări.
Să întocmiți o nouă catagrafie a copiilor pînă la 16 ani! Altfel vă amendăm!
— Roșiene, Roșiene — zice dr. Luscalu — unde ți-e halatul? Așa sanitar ești dumneata?
Și-l trage inelegant de ureche... (de față cu vreo doi pacienți, care privesc foarte curioși). Răspund eu în locul lui Roșianu:
— Decît un sanitar în halat murdar, mai bine un sanitar fără halat... N-avem femeie de serviciu, care să ne spele rufele, și nu putem cere termene precise femeilor binevoitoare care se oferă să ne-ajute! Fiindcă, după cum simțiți, e tare frig, cu halatul peste hainele groase n-am mai putea nici mișca...
La plecare, primim saci de DDT.
Pe seară, ostenit, plec spre casă. Abia după ce mănînc, reușesc să mă gîndesc și la ale mele, lucru rar și greu de înfăptuit la Boișoara.
Vineri, 8 decembrie 1961
Afară ninge. La ora 10, împreună cu Roșianu, trecem pe la sfat, pentru a întocmi catagrafia copiilor pînă la 16 ani din comuna Boișoara. Aici nu găsim date decît pentru anii 1949—1954 și 1961.
După-amiază, chemat la dispensar, trebuie să tratez o urgență: corp străin în laringe! Cu chiu, cu vai, extrag o... monedă de 25 de bani!
Acasă, îmi completez jurnalul și citesc. Trebuie neapărat să-mi replanific timpul, altfel compromit și lectura, și scrisul.
Sîmbătă, 9 decembrie 1961
Dispensar, lume, tratamente, tratamente...
Nu-mi văd capul de treabă. Nici n-am timp să merg la masă. Am mîncat ceva repede, cu Roșianu. Scriptologie, la lumina lămpii.
Ajung acasă pe la 9. Citesc și mă culc.
Duminică, 10 decembrie 1961
Astăzi, la dispensar, lucrăm în continuare la evidențele primare. Urcăm la poștă pentru a depune corespondența. Aici mă caută cu calul o femeie din Bumbești, ,,de-a lui Piloiu”. Are acasă doi bolnavi: soțul și unul din copii.
Pe cal spre Bumbuești, mă simt, nu știu de ce, sud-american. Îmi lipsește un sombrero și o chitară...
Puiu ăsta-i gloabă, nu cal ! Dar ce precaut calcă! Cunoaște drumul bun, descurcă potecile încălciturile potecii gloduroase, șerpuind prin vîroage și repezită la vale, și de frîu nici n-ascultă. O apucă pe unde-i norocul mai mic, de parcă-ar avea minte de om.
— Hiii, mînce-te-ar lupchii! îl blagoslovește din urmă lelea Cecilia...
N-am consultat niciodată pînă azi din șa. Iată însă că a venit și clipa asta!
O femeie însărcinată, în luna a șaptea, mi-arată piciorul plin de varice.
— Marți, leliță, la dispensar, să vii să-ți dau ceva!
De fapt, adevăratul tratament — sclerozarea artificială a vaselor dilatate cu chinin-uretan — îl vom face după naștere.
Trec și pe la altă bolnavă, o lehuză. Nu găsim nimic a vesti, patologic. Mă întîlnesc, în schimb, cu moș Vifor Piloiu, căruia i-am vindecat de două ori nevasta: o dată de erizipel și altă dată de amigdalită. Acum i-aud vocea ascuțită strigînd după capre!
Străbat, legănat de șeiba domoală a calului, Bumbueștii și urc spre locuința leliței Cecilia. Înăuntru, pe un pat, e întins băiatul ei, de 11 ani, bolnav. Nu-mi explic de ce, dar pare mîndru sau vesel. Mă gîndesc la vreo conformație specială fizionomiei lui, dar mă-nșel.
Copilul e într-adevăr mîndru pentru că tocmai a primit cravata de pionier!
— Domnule doctor, îmi spune maică-sa, credeți c-am putut azi să-l țin, să nu meargă la școală? De două ori mi-a căzut în casă pînă să se îmbrace, dar la școală tot s-a dus, al naibii neascultător, că-mi vine să-l omor din bătaie.
Dar copilul își mîngîie cu mîna fierbinte cravata roșie și zîmbește serafic și enigmatic... și maică-sa nu poate pricepe această fericire stranie...
Nelu are 39,5°, tremură, are dureri de cap, tușește zgomotos, dar zîmbește, o dată cu cravata nouă, roșie...
Tatăl copilului n-are decît o gripă ușoară.
Mă întorc la „reședință”, urcînd din greu prin orgia glodurilor.
La sfat mă oprește un stol de fete, eleve la școala pomicolă din Boișoara. Îmi cer în cor un halat alb, pentru una dintre ele care joacă rolul unei doctorițe, într-o piesă...
Mă mai roagă să le dau cîteva lămuriri, în calitate de... consultant tehnic!
Seara sînt chemat în Găujani la un copil de patru săptămîni, bolnav de bronhopneumonie. Aplic tratamentul adecvat. Mîine trebuie văzut din nou.
Luni, 11 decembrie 1961
Copilul cu bronhopneumonia, de ieri, e mai bine.
Fiind luni, îi spun gazdei că nu mai vreau să fiu deranjat de nimeni, că-mi ajunge!
— Cine-o întreba de mine să afle că-s la Perișani; sau că m-am mutat; sau c-am murit...
Dar, la vreun sfert de oră, după ce mă gîndesc bine, spre marea ei mirare, revoc „ordinul“...
Ieri s-au pus ultimele țigle la frumoasa clădire a viitorului magazin universal. Am propus și eu sfatului să se construiască un dispensar nou și-o casă de nașteri cu bucătărie de lapte, în spațiul liber de lîngă magazin, în direcția Titești, pe marginea dreaptă a drumului. Sfatul a fost de acord în principiu; la fel și doctorul Petria și tovarășul Baciu, președintele gospodăriei colective din sat, cu care am vorbit anterior. Sînt mulțumit de această perspectivă.
După-amiaza și seara au fost spornice. Am avut timp de citit și de scris ca niciodată. Nu m-a întrerupt nimeni.
Marți, 12 decembrie 1961
M-am trezit pe la 5. De obicei, la această oră și în această perioadă e întuneric. Azi dimineață însă domnea o lumină difuză, albă și rece și de aceea am crezut că trebuie să fie ora 7, cel puțin. Mă uit la ceas : e ora 5 și ceasul merge... „O fi stat, totuși, peste noapte“, îmi zic, și mă scol. Cînd mă uit pe fereastră, surpriză! Puful alb și rece al zăpezii s-a înstăpînit pretutindeni. Mă ascund sub plapumă, surprins de un frig imaginar, sugerat de albul imaculat, și-ncerc să mai moțăi...
La 7 și 10 mă scol. Stau în cumpănă: să iau sau să nu iau bocancii cei noi la purtare? Ies afară să încerc terenul.
Sub albul ireal, noroi negru, clisos din belșug. La loc bocancii!
Ajung la dispensar, unde duduie plăcut focul. Începem consultațiile. Astăzi a fost o zi foarte calmă.
La 1 și jumătate nu era în sala de așteptare nici țipenie. Plecăm la sfat. Stăm de vorbă, amical, cu nea Tică Nasture, depunem corespondența, luăm ziarele de la Gheorghe Ștefănescu — poștașul — și ne ducem la școală, unde ne interesăm la directorul Popa de elevii contacți de difterie din Slatina care învață la Boișoara. Gazdele lor trebuie minuțios supravegheate, pentru preîntîmpinarea epidemiei.
Cordiaminul CIF este pentru mine un panaceu universal. N-am — deocamdată — alte analeptice, așa că drogul acesta este bon à tout faire...
La școala din deal se face un gard nou, de toată frumusețea. Azi s-a dat în folosință și o fîntînă solidă, betonată, construită după toate regulile artei.
În drum spre casă, mereu atent la tot ce mă înconjură, observ modul ingenios al boișorenilor de-a depozita frunzele și știuleții dezghiocați ai porumbului: în copaci...
La insistențele mele, domnu’ Roșianu și-a pus la punct caietul de activitate. Răsfoindu-l, ajung la concluzia că Petre Roșianu este poate cel mai harnic om din sat. Are 58 de ani și face cîte două-trei navete pe noapte la Bumbești sau Găujani, pentru tratamente pe teren...
O femeie mă strigă pe stradă și mă întreabă dacă nu-i pot da un „ciocan“ de apă oxigenată. (Ciocan = sticlă!)
Mă caută după-amiază un bolnav cu un nume arhaic : Sima Bunea Oniță, zis Popa. Are 62 de ani, e din Găujani și-mi cere un certificat medical. Îl consult foarte atent. Are (între altele!) o gaură în osul parietal drept, 25 de diverse alte semne produse de schije, îi lipsește policele stîng, e șchiop și pe deasupra-i surd de-o ureche (dreapta). „Amintiri“ din primul război mondial.
Recitesc la lumina lămpii Regulamentul provizoriu de funcționare al unităților sanitare curativo-profilactice. Sarcinile sînt minuțios clasificate. Au însă un cusur: sînt excesiv de multe ! Mă conving totuși (din bruma de experiență pe care-o am) că-s necesare toate. Scriptologia, mai ales, e paralizantă. Mi-ar trebui un statistician!
Aud de alături, prin perete, țipete ciudate: Doru vrea să potcovească mîța...
Miercuri, 13 decembrie 1961
Dimineața, cînd am plecat spre dispensar, bura. Observ că atunci cînd plouă e mult mai ușor de mers: noroiul nu mai aderă la încălțăminte.
După cîteva consultații date peste program, mergem la școală, pentru a vorbi cu Mișu Rebegel, secretarul școlii și în același timp comandantul grupei sanitare a gospodăriei.
Între profesori mă simt la un moment dat ca în bîrlogul lupilor: „am îndrăznit să-i atac“ într-o ședință, și încă pe drept!
Iată însă că învățătorul Ștefănescu îmi întinde mîna, cu fața zîmbitoare (ce-o gîndi în clipele acestea nu știu), pe cînd Ilie Mihai murmură ceva ce ar putea fi confundat cu un salut. Tovarășa Ștefănescu, femeie, nu mă vede...
În cancelarie, de vorbă cu directorul Popa. Împreună cu Mișu Rebegel și ajutat de Roșianu, alcătuim grupa sanitară. Treaba asta ne ia vreo trei ore.
Schimb o vorbă cu profesorul Petre Popescu, al treilea boișorean pe care l-am cunoscut (după bolnava din Cîineni și Roșianu, pe care-l socotesc localnic, deși este chiar roșian, din Roșiile), cel mai vîrstnic dintre învățătorii și profesorii boișoreni, „profesorul tuturor“. Mă roagă să-i fac rost de vigantol, pentru soția dumisale, bolnavă de colecistită calculoasă. Pînă cînd și-l va procura, îi recomand excelentul cinarol CIF, superior chophytolului francez.
Mișu Rebegel mă roagă să traduc din prospect modul de folosire al unui petromax. Școala are trei, noi-nouțe. Aceste lămpi echivalează cu o minune (în Boișoara). Ne-ar fi bună și nouă una.
Aud că ar fi venit Dan de la Rîmnicu-Vîlcea. Milițianul mi-a spus că și mandatatul de arestare ar fi sosit și s-ar afla la el. Pe de altă parte, nevasta lui Dan zice că ar fi obținut o amînare oficială a pedepsei. Ce să cred?
Azi, la masă, gazda nu mi-a dat decît o porție amărîtă de ciorbă de fasole, pe motiv că... n-a avut timp să gătească. La insistențele mele, a adus totuși din pod ceva brînză de burduf.
După-masă îmi spune că trebuie să plece la Sibiu pentru vreo două-trei săptămîni, așa că mă văd silit să-mi caut altă gazdă.
Avînd în vedere mutarea precipitată, m-am hotărît, în fine, conform unui gînd mai vechi, să-mi fac propriul inventar. Averea mea, exceptînd cele 54 de cărți aduse de la București și cumpărate între timp, încape prea bine în rucsac și-n geamantan. Pentru ordine perfectă, mi-am înscris toate lucrurile pe-o listă...
Joi, 14 decembrie 1961
Peste noapte a fost un ger „să crape ouăle corbului“... Noroiul, modelat în diferite chipuri, poartă amprentele tuturor păsărilor cu două sau patru picioare. Consistența: cremene! Vorba Getei: „S-a strîns noroiul“.
La dispensar — ger. Ger, dar liniște. Am, în total, pînă la ceasul amiezii, doar trei consultații.
De dimineață l-a ridicat Miliția pe Dan de la dispensar, folosind formula sacramentală: ,,În numele legii, ești arestat!”
În drum spre Vîlcea, Dan a venit pentru a-și lua rămas bun, însoțit de escortă și de femeia lui, care bocea și-l blestema. Ochii lui verzi, de pisică, erau scăldați în lacrimi.
Sînt chemat telefonic de Puican de la Crucea roșie, care mă roagă să țin alegerile pe circă. Îl invit și pe el să participe.
Iordănescu, contabilul gospodăriei, vine la mine cu nevastă-sa. O consult și constat că e grav bolnavă, avînd stenoză mitrală, insuficiență cardiacă globală decompensată (succesivă stenozei) și o hepatită cronică concomitentă uneia nefrite, tot cronice.
Îi prescriu o rețetă lungă și-o asigur, de formă, că-și va reveni...
A început săniușul. Copiii se dau pe „cătărguță“...
Unul dintre cei trei pacienți de azi, o femeie — nevasta fierarului Cristea — e toată zgribulită pe față. O întreb dacă a avut vreun conflict cu soțul. Îmi răspunde:
— La nevoie ! Tăiai azi lemne azi neşte crăci din pom. Craca a mare, cu schicu' prunului, s-a prăvălit... M-am ferit pînă m-a nimerit.
În deal, la sfat, de vorbă cu Nasture despre lemne, despre vreo posibilă viitoare gazdă, despre ședința de Cruce roșie de mîine, la care-l poftesc, și despre bolnavi, care pînă ieri m-au asaltat, iar azi m-au lăsat... șomer.
Fugim pînă în Găujani, pe o vedea pe a lui Sădeanu („de-a lui Prodistenau“), cea cu trînji, care e lehuza de cîteva zile. Noul-născut, bolnav, trebuie să fie internat în spital, dar, decît să-l ducă, mama lui preferă să-l vadă murind acasă...
Căutăm și o gazdă. Toți cei patru-cinci proprietari întrebați au ocolit problema.
Acasă, după ce mănînc, stau la taifas cu copiii, care și azi sînt în vervă. Întotdeauna mă minunez în fața lor. Știu atît de multe! Toți trei, așa cum sînt, alcătuiesc o mai armonios trio infantil pe care-l cunosc la Boișoara. Doru, cel mai mic, o chestionează — prin imitație — pe Geta:
— Da’ cît face 10 scăzut 1?
Nu-i imposibil să-i răspundă corect chiar el și la tablă învățăturii. Și tot după ureche.
Deodată, Geta sare ca arsă, deschide ușa și zbiară cît poate către un băiețaș de-o șchioapă pe uliță (pe care-l văzuse pe fereastră):
Dumitre, Dumitre,
Picioare sucite,
Căciulă cu dop,
Hop, Dumitre, hop!
Și ușa face „poc“ după Geta, care, rîzînd, se azvîrle iar în pat. Îndată, copiii trec la cîntece, Doru se face c-o leagănă pe Reli și-i cîntă, dînd ochii peste cap:
Dac-adormi mai repejor
Te iau mine pe răzor,
Și-ţi culeg o micşunea,
Ca să te găteasc cu ea.
— Micșunea din zăpadă, rîde Reli, cine-a mai văzut?
Geta mi se adresează direct (eu tăcînd supus):
Șoricel, coadă vărgată,
Mi-ai mîncat untura toată!
Hai cu min’ la judecată!
Judecata-i făcută,
Chem’ mîța să te sărute,
P-amîndouă părțile,
Să-ți crească mustățile!
Doru vrea să mă monopolizeze și-mi strigă în ureche:
Cît e nunu’ de isteț,
A băgat capra-n coteț.
Cînd s-a dus nuna s-o mulgă,
A sărit țapu s-o-mpungă...
Cu fantezia momentan secătuită, copiii se prind iar în horă:
Mama spală vasele...
Dintr-un colț, se-aude glasul plin de duioșie și de mîndrie al mamei:
— Ai naibii purnavei...
Vineri, 15 decembrie 1961
Azi mă așteaptă o zi grea. Am de controlat igienic pe cei aproximativ 400 de elevi ai satului Boișoara (împărțiți în 11 clase), la cele două școli, de mers în Bumbești la vreo trei bolnavi...
Afară e ger. Boișoara, pîrîu repede de munte, a înghețat din mal în mal. Se dau pe gheață de toți copiii din preajmă.
Un bolnav din Bumbești, care ne solicită, are „năploială“; adică „așa ca la vacă cînd rumeagă“...
Surprind o frîntură dintr-un dialog :
— Îți place, ciobane, caș?
— Aș!
— Îți place, ciobane, ciorbă?
— Mai e vorbă!
Am căutat și azi locuință, dar n-am găsit.
Sînt chemat acasă la secretarul Năsture, unde Lucica, fetița lui, e bolnavă. După stabilirea diagnosticului și tratamentului, tifosul pînă spre miezul nopții.
Sîmbătă, 16 decembrie 1961
Toată noaptea a nins. Zăpada de-o palmă. Azi „m-azvîrl“ în bocanci. Constat că bocancii atîrnă kilograme multisoare. Îmi închipui de pe acum, cu plăcere, clipa cînd voi încălța iar bascheții...
Ziua bună se cunoaște de dimineață! Astăzi pînă la 11 am consultat trei bolnavi (în dispensar și în atmosferă „acceptabilă“, de vreo +3°C, cu apă înghețată în recipiente și cu stele pe ferestre), dar de la 11 la 15 am avut 47 de consultații! Mulți au fost elevi. I-am introdus pe toți, i-am rugat să facă liniște, i-am tratat pe toți.
Pe unde-am crezut că-i ceva grav, n-am luat temperatura și-apoi — dă-i bătaie!
Absolut toți copiii au primit cîte 10 drajeuri de polivitamine, inclusiv cei sănătoși. Restul, pe lîngă „bombone“, au primit și medicația impusă de boală.
Au asistat lipiți de sobă, ca s-o încălzească! — Mișu Rebegel și Puican.
Pe la amiază, bătăi energice în ușă mă fac să las consultațiile baltă, spre a „admonesta“ pe insistent. Cînd colo — doctorul Panait! Mă bucur, bineînțeles.
Gigi îmi spune că și-a cumpărat un aparat de radio portativ. Cît îmi doresc și eu unul!
Seara, la ora stabilită, m-am înființat la școală, unde trebuie ținută ședința de Cruce roșie. Sala de clasă e iluminată a giorno cu cele trei petromaxuri.
Vegetăm vreo oră în așteptarea delegaților și-a invitaților. Într-un tîrziu — mai bine mai tîrziu decît niciodată! —, sala se umple. Numărăm participanții: peste 50! Oare ce minune s-o fi întîmplat ?
Trebuie să citesc darea de seamă. Încep. Glasul — ca de obicei cînd vorbesc în public — sună straniu și aparte, de parcă n-ar fi al meu. Pe urmă pornesc-mitralieră. (Ritmul rapid mă scapă mai repede de chin.) În fine, isprăvesc și oftez ușurat.
Discuțiile pe marginea dării de seamă au fost pentru mine o adevărată revelație. Intervențiile unora (a directorului școlii de 8 ani din Găujani, a președintelui sfatului, sau a lui Mihai Rebegel) sînt pitorești și pline de miez. Mișu Rebegel, cel mai spiritual dintre ei, atacă vehement pe cîțiva dintre predecesorii mei, care au stat doar cîte o lună-două la Boișoara, numindu-i „doctori de lună“, prin analogie cu... ridichile! Evocă, în continuare, momente din munca de la dispensar „unde-i un ger ca la pol, cu stele pe geam“. Propune să ne interesăm mai insistent de lemne la Vîlcea, de unde trebuie să le primim prin virament. Îl critică pe contabilul Constantinescu pentru faptul că nu ne-a lăsat un birou nou la dispensar (el avea două în mașină, iar noi eram pe teren), insinuînd hazliu că „la Titești și la Perișani sînt clondirele mai mari“. Are dreptate cînd spune că Boișoara e cam oropsită și își sprijină teza pe fapta medicului-șef, care a luat de la Boișoara masa noastră ginecologică, nouă, ducînd-o la Muiereasca, unde-i dînsul deputat, și aducîndu-ne în loc o rablă veche și murdară. Sînt înclinat să cred că numai din greșeală ni s-a repartizat nouă masa cea uzată. Dar nu încerc să-mi spun părerea, de frica „legii lui Lynch“...
În cele din urmă, după epuizarea listei oratorilor, s-a trecut la votarea comitetului de Cruce roşie!
Pe mine m-au ales preşedinte (aşa-i piesa...), pe Roşianu — secretar şi, între alţii, pe Mişu Rebegel şi pe Ionică Piloiu.
Avînd în vedere că se alege un delegat la 200 de membri de Cruce roşie pentru conferinţa raională şi ţinînd seama că în comuna Boişoara există 364 de membri ai Crucii roşii, trebuie aleşi doi delegaţi. În unanimitate de
voturi, m-au ales pe mine şi pe Mişu Rebegel. Am observat că tovarăşul profesor Ilie Mihai n-a votat nici pro, nici contra şi că nici nu s-a abţinut, ca şi nevastă-sa (care a stat — feminin — tot timpul cu spatele la prezidiul din
care făceam parte şi eu...).
Cînd atmosfera oficială abia mai dăinuia, unul, bahic convins, riscă o întrebare :
— Cînd destupăm, frate, butoiul de ţuică?
În drum spre casă, opresc puţin şi la dispensar, să rezolv corespondenţa oficială. Plec spre casă cu felinarul.
După masă (mult prea frugală!), cu creionul în mînă, îmi lămuresc din cărţi unele chestiuni medicale.
va urma:
- Duminică, 17 decembrie 1961 -
Sursa: Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara/ 1967/ Editura pentru Literatură.
_____________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #bvaav #memorii #istorie #MediclaBoișoara #Boișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #PetrePandrea #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești #ȚaraLoviștei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu