Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara (V)

— urmare din 8 aprilie 2026 —

Vineri, 1 decembrie 1961

Dimineaţa mă trezesc pe la 7. Lenevesc în pat. Citesc din Gitter şi Heilmeyer şi constat cu uimire că unele ana­lize uzuale pe care le cunosc şi eu (care nu-s nici Gitter, şi nici Heilmeyer!) lipsesc din carte. Am să revin cu creio­nul în mînă.

Cînd dau să trec Boişoara, mă opreşte din fugă o fe­meie. Mă întreabă sfioasă, folosindu-1 des pe „dacă nu vă supăraţi“, dacă n-ar fi posibil să vin să-i văd un copil, și se scuză : „Fiindcă ştiu că azi m-aveţi serviciu“. Pentru prietenii mei boişoreni e „serviciu“ numai dacă stau la dis­pensar. Cînd alerg pe teren, dintr-un sat într-altul, nu-i serviciu... Bine impresionat de modul de-a întreba, cît şi de faptul că-i informată precis de programul nostru de muncă, n-o refuz. (N-aş fi refuzat-o nici altminteri...)

— Să „merem“, femeie!

Copilul are o rinosinuzită purulentă. Trăiască anti­bioticele!

Concluzie: la Boişoara medicina nu se face numai cu capul, ci şi cu picioarele (drumurile fiind din cale-afara de lungi!). Aş putea cumula, cu mult succes, și funcţia de poştaş. Să nu fac propuneri la raion în acest sens?

•

La dispensar mă ia la refec o femeie pe care n-am mai văzut-o pînă acum. Sînt împreună cu amîndoi sanitarii, cu care mă întîlnisem întîmplător, pe teren.

— De ce nu vă faceţi datoria? zice. De ce nu staţi la dispensar şi vă plimbaţi?

Văzînd-o cu gura mare, o reped. Intrăm cu toţii în dis­pensar, repartizam sarcinile pe categorii şi le împărtim pe din trei. Azi nu-i zi de consultaţie, dar, afară fiind coadă, lăsam cîte un om sa se strecoare. Cu o ureche trag la ce-mi povesteşte bolnavul, cu alta la calculele pe care le face Dan privind situaţia statistică lunară. Domnu’ Roşianu liniază tabelele.Eu controlez, parafez, ştampilez. Deocamdată sînt învă­ţăcel (în ce priveşte rapoartele circumscripţiei) şi azi mă ajută şi norocul, care, mărinimos, mi-aduce numai cazuri banale.

La urmă de tot o poftesc şi pe guralivă. Credea că are „goange“...

Pe la 2 sînt gata. Situaţiile sînt scrise şi imprimatele completate. Mă grăbesc spre casă să mă spăl, să mă schimb, să-mi fac bagajul şi să plec cu Rata de 3 şi jumătate. Spre dispensar zbor, nu alta ! Aici aştept pînă la 4, cînd aflu cu uimire că Rata mi-a trecut pe sub nas, „travestită“ sau, mai bine zis, dezbrăcată : n-avea prelată şi nici bandă albroşu... Cea veritabilă ar fi pe butuci. Na ! Ce-i de făcut?

Vorbim între noi, Roşianu, preşedintele sfatului şi eu, cocoţaţi pe-o grămadă de pietriş, în aşteptarea vreunui vehicul. Norocul îmi surîde. Un IMS, venind de la Poiana- Perişani, merge pînă la Rîmnicu-Vîlcea! Hai sus!

Sîmbătă, 2 decembrie 1961

Astăzi se împlineşte o lună de cînd sînt medic de circă în exerciţiul funcţiunii. Am impresia că, de cînd sînt, n-aş fi făcut nimic altceva decît să dau consultaţii la dispensar şi să bat drumuri glodoase !

Fenomenul adaptării la acest nou gen de viaţă, inde­pendentă, pe picioare proprii, cu răspunderi multiple pe umeri, nu s-a făcut lin, ci cu frămîntări. Cele mai obişnuite chinuri care mă încearcă sînt cele ale îndoielii.

În primele zile, la dispensar, stăteam pe scaun, la „birou“, cu liniştea şi siguranţa întipărite pe faţa, dar cu speranţa secretă în suflet că nu voi fi solicitat e nici un bolnav. Lipsa de practică şi slaba sedimentare a cunoştințelor generează nesiguranţa. Bolnavul se prezintă ca o mare necunoscută, iar tu, medicul tînăr, la începutul po­tecii, abia rememorezi tabla înmulţirii. Daca ai de extras o rădăcină pătrată, ce te faci?

Dar bolnavul s-a prezentat. Deşi te vede „boboc”, nu-ţi înţelege ezitările şi vrea sa-i spui totul, sa-i dai totul şi dacă se poate, să-l faci un campion al sănătăţii, aşa cum n-a fost niciodată şi cum nu întâlneşti decît rareori în realitate.

Cu aer de savant, secondat de ochii experţi ai cadrelor medii (înarmate solid ou arma experienţei şi a rutinei,) te apropii de bolnav. începi o lungă discuţie, în care îl porţi cu iscusinţă prin imperiul necunoscut de el (dar oarecum cognoscibil pentru tine) al bolii. Insişti asupra diverselor amănunte, faci semne cabalistice pe hîrtie, revii cu alte în­trebări lămuritoare şi cauţi să tragi concluzia. Examinezi cît se poate de atent, stabileşti concordanţe, elimini discor­danţe şi cauţi să alegi, din noianul faptelor, grăuntele pre­ţios al diagnosticului. Uneori te miri: cît de logice, cît de uşoare sînt toate! Alteori însă, din mulţimea faptelor adu­nate cu migală, nu reuşeşti să înţelegi nimic, ceea ce de­clanşează drama. Eşti numai cu puţin mai bine înarmat decît Hippocrat — laboratoarele costisitoare, care înlătură spinii şi ciulinii de pe drumul diagnosticului, se află de­parte şi-ţi sînt momentan inaccesibile — şi, în afară de simţuri versate, intuiţie şi cunoştinţe acumulate în decursul anilor, n-ai nimic. Ba mai ai! Această cutie osoasă, închisă ermetic, în care se găseşte adăpostită substanţa cerebrală - miracolul evoluţiei şi-al vieţii —, cu care trebuie să judeci logic. Dar logica bolilor e de multe ori ciudată şi nu se potriveşte — cel puţin aparent şi pentru început — cu logica ta. Şi bolnavul vrea să-i spui ce are şi aşteapta de la tine acea hirtiuţă magica după care farmacistul eliberează leacul! Dacă diagnosticul te mulţumeşte, problema tratamentului — cu condiţia să nu fii străin de farmacologie și patologie — nu se pune. Decurge logic şi necesar. Ce are? Cum să lupți cu un duşman pe care nu-1 cunoşti? Priveşti insistent bolna­vul, care nu trebuie să ghicească nimic din ce te macină, zîmbești, îl bați pe umăr, glumești — în două cuvinte joci teatru. Şi prescrii ceva absolut inofensiv, potrivit princi­piilor primum non nocere, deinde curare („în primul rînd să nu faci rău, apoi să vindeci“) şi ut aliquid fieri videatur („pentru ca bolnavul să-şi închipuie că se face ceva pentru el“). Mai completezi şi-un bilet de trimitere sau de inter­nare, ceri analize şi examinări suplimentare şi, dacă boala nu e prea grea, după ce va fi recunoscută, bolnavul va fi vindecat. În general însă, boala pe care n-ai identificat-o face parte din acel compartiment al patologiei în faţa că­ruia ridicăm încă toţi din umeri: cancer, epilepsie, oligofrenie, schizofrenie etc.

Cred că toţi medicii tineri trec prin stări psihice ase­mănătoare. Ce-ar trebui făcut pentru înlăturarea lor? Pen­tru un ajutor suplimentar acordat tuturor slujitorilor acestei arte? Deficienţele sînt generate şi de o proastă organizare a învăţămîntului medical, care-l frustrează pe absolvent de o etapă, după mine, obligatorie: aceea de stagiar pe un timp mai îndelungat la policlinică şi la spital, unde se pot întâlni cazuri diverse şi un răspuns prompt la multe între­bări nelămurite. Şi, oare, nu s-ar putea pune în aplicare această dorinţă — cred colectivă — de a nu-1 mai trimite pe tînărul medic din facultate — unde este „dădăcit“ şi n-are nici un fel de răspunderi practice — direct la locul de muncă? Theoria sine praxis e cum rota sine axis. Bună ar fi, zic, practica dirijată şi controlată.

La ora 8 şi jumătate vine Dan să mă ia pentru a merge să ridicăm salariile. Azi e neobişnuit de punctual...

Cînd tocmai coboram scările Secţiei financiare spre tri­bunal (ambele instituţii se găsesc în aceeaşi clădire), mă întâlnesc cu unchiul Minei, avocatul, fratele tatii şi-al lui Gogu. Foarte cordial, mă invită să trec pe la el, imediat după ce-şi va termina pledoariile de azi. Promit să nu-i uit invitaţia.

Fac o vizită protocolară (prima) pe la Sanepid.

La spital, asist (destul de pasiv) la prima şedinţă de sfîrşit de lună. Vorbitorii, „părinţii noştri” pe linie medicală, sînt: dr. Petria, dr. Butan, directorul Sanepidului, dr. Anatolie Luscalu, medic primar epidemiolog, şi Stoica de la Crucea roşie.

Doctorul Petria ne explică amănunţit cum trebuie să pregătim grupele sanitare, cum să-i instruim pe oameni, şi cum să ne facem ascultaţi de... subalterni. Ne explică apoi sarcinile şi atribuţiile medicului de circă, atît de precise şi de numeroase, încît pe-o ureche îmi intră şi pe alta îmi ies.

Doctorul Butan, înalt, osos, cu păr creţ şi mustaţă blondă, vorbeşte măsurat, ponderat şi clar despre diverse probleme de specialitate. Trage semnalul de alarmă în le­gătură cu epidemia de difterie din raion şi vorbeşte con­vingător despre necesitatea acţiunii de eradicare a parazitismului. Ascultîndu-1, constat că stau bine cu igiena şco­lară. Am avut grijă să aprovizionez colţurile farmaceutice ale şcolilor, n-am neglijat profilaxia guşii şi am controlat igiena copiilor.

Doctorul Luscalu — figură spînatică, frunte mare, cam antipatic — e un orator calm. Precizează noi sarcini (care şi singure, fără cele vecihi, ar fi mult prea suficiente) în legătură cu vaccinările, cu parazitismul, deparatizarea şi autodeparazitarea etc. etc.

Ieşim de la şedinţă năuci. De-ar fi să facem tot ce ni se cere şi încă aşa cum ni se cere, 24 de ore pe zi ar fi insuficiente! Scriptologia excesivă = birocraţie. Definiția cred că-i exactă.

La 4 şi jumătate după-amiază, soseşte şi Silvia de la Corbeni. În drum spre unchiul Gogu intrăm la librărie. Silvia — care observă cum mă pregătesc să consult, pe în­delete, noutăţile (cam vechi) — îmi spune că n-a mîncat de-aseară, fiindcă şi-a pierdut cartela de cantină. Fugim la restaurant spre a ne ogoi foamea. După masă cerem veşti doctorului Petria asupra transferului doctoriţei Corlăţeanu în raionul nostru.

La Minel ne oprim pe seară. Masă aleasă: raţă cu măs­line. Aferim! Vorbă şi voie bună pînă tîrziu, noaptea.

Duminica, 3 decembrie 1961

După ce sfîrşim treburile prin Rîmnic, tragem tot la unchiul Minel. Pe seară ne hotărîm, deodată, să plecăm la Bucureşti. Avem tren la 2 noaptea.

La gară, lîngă casa de bilete, un mocan, tolănit pe-o sarică miţoasă, într-o atitudine de superbă indiferenţă, pri­veşte în jur cu nepăsare.

Întâlnim pe Viorel Dimitriu, medicul-şef adjunct. Merge şi el la Bucureşti.

Ne ocupăm locurile şi încercăm să adormim, scăldaţi în atmosfera unui tablou de Daumier. Atitudinile călăto­rilor adormiţi, deşi au comun elementul somn, sînt tot atît de diferite între ele, pe cît de diferite trebuie să le fie caracterele şi felul de a fi.

Cînd aproape aţipisem, ne caută Viorel. Discuţia însu­fleţită care se încinge ne goneşte somnul.

Ajungem la Bucureşti zdrobiţi de oboseală. Nu simt nici emoţie, nici bucurie la revederea capitalei. Am impresia că n-aş fi părăsit-o niciodată, pentru nici o clipă. Deocam­dată nu observ schimbări decît în magazine şi pe ecrane.

Deodată ţîşneşte întrebarea: pe unde-o fi oare Boişoara ? Am început s-o îndrăgesc de-a binelea, ca pe o fată frumoasă şi cam sălbatică!

Acasă! Abia acum îmi dau seama de confortul în care am trăit la Bucureşti, cu apă curentă, încălzire centrală şi lumină dlectrică. (Deşi, de cinci-şase ori pe săptămână, la un moment dat, nu mîncam decît două pahare de iaurt cu o jumătate de pîine neagră pe zi...).

De vorbă, îndelung, cu mama. Vrea să-i povestesc tot, tot, să nu uit nimic...

Razna prin Bucureşti.
Trei întîlniri cu dr. Dan Popovici, coleg, vecin şi prie­ten (toate trei absolut întîmplătoare...) şi una cu... Viorel Dimitriu. De unde se vede că oraşul-capitală nu e chiar atît de mare...

Pe la 10 seara vine îşi soră-mea, Nadia. Mă ia cam pe sus duduca, îmi zice doctor de „ţeară“ şi-mi recită din Viaţa la ţară, parodia lui Topîrceanu după Al. Depărăţeanu. E bine acasă...


Marţi, 5 decembrie 1961

Dimineaţa, tolănit în pat, vorbesc cu mama şi, după un telefon prealabil, îl aştept pe Dan Popovici, care vine sa-mi facă o vizită.

...Azi e zi de consultaţii la Boişoara. Cum s-o fi descurcînd oare, singur, domnu’ Roşianu? . A . . v . . w

Dan Popovici vine cu vreo ora mai tirziu şi mă strigă la fel cum o făcea pe cînd eram studenţi. (Scriind „pe cînd eram studenţi“, mă cuprinde nostalgia şi neputinţa din faţa implacabilului...)

Plecăm spre Facultatea de medicină, unde ne despărţim, fiecare cu treburi diferite.

Cu Silvia la Palat, unde are loc cel de-al III-lea Salon internaţional de artă fotografică. Zăbovim îndelung în faţa fotografiilor expuse, care, multe, sînt frumoase. Cred că, totuşi, actualul salon e mai slab decît precedentele; pre­mierea s-a făcut după criterii greu de lămurit, arta fiind, fără discuţie, exclusă; poate două-trei premii să fi fost acordate unor fotografii într-adevăr artistice, restul peli­culelor premiate puteau fi apreciate, poate, ca tehnică, dar nu ca artă. Or, după mine, fotografia se înscrie în rîndul artelor. Pe acelaşi panou, în multe cazuri, se aflau poze mai reuşite decît cele premiate!

După-amiază, la film: Cele patru sute de lovituri, rea­lizare a cineastului François Truffaut (scenarist şi regizor). Filmul se înscrie ca tendinţă în la nouvelle vague. Apreciez autenticul pregnant, sinceritatea concepţiei şi realizarea. E povestea unei copilării neînţelese, înconjurată de viciu, minciună, duritate şi grosolănie, dar iluminată parţial şi temporar de flacăra sacră a prieteniei, a cărei amintire va dăinui, pură, peste ani.

Încerc zadarnic s-o conving pe mama să vină cu mine, acum, la Boişoara. Invocă tot soiul de pretexte, unele reale, altele imaginare. După ce vor îngheţa însă noroaiele, sînt sigur ca va veni.


Nadia are nevoie de o pereche de pantofi şi, cum eu sint „bancherul familiei”...

La despărţire, mama plînge. Suport foarte greu lacrimile feminine, în general; ce să mai zic de-ale mamei! O asigur de aceea că nu voi muri încă şi că, la Boişoara, dacă nu-i chiar raiul pe pămînt, e în orice caz mai bine decît în purgatoriu!

Miercuri, 6 decembrie 1961

Plec din Bucureşti cu un tren matinal împreună cu Silvia.

La Piteşti, coborîm. Abia avem timp să cercetăm fru­moasa librărie a oraşului şi urmează despărţirea. Silvia ia trenul spre Curtea de Argeş, iar eu o cursă spre Rîmnicu- Vîlcea. E atît de cald, încît rămîn în cămaşă...

Serpentinele urcă şi şerpuiesc elegant, strecurîndu-se prin satele curate şi prin păduri de fag şi de stejar. Se betonează şi se drenează albiile pîraielor mărginaşe, se conso­lidează versanţii acestora, se pregătesc magistralele viito­rului. Drumul de peste Dealul Negru, pînă mai ieri spaima şoferilor, va deveni o plăcere. Privesc, cu inima bătîndă, Făgăraşii înzăpeziţi, sclipind...

Va urma:

— Joi, 7 decembrie 1961 —

_____________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #bvaav #memorii #istorie #MediclaBoișoara #Boișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #PetrePandrea #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești #ȚaraLoviștei