Jurnalul unui prizonier de război/ Roman Dumitru (1915-1998) în PDF

#ZiuaVeteranilordeRazboi în #bvaav
jurnal de #prizonier în #URSS, integral în PDF ,,Salutări din prizonierat!” > carte poștală trimisă acasă de dincolo de Munții Ural
au fost (...) care au ajuns pana la Polul Nord, în Vladivostok, la granita cu Japonia...
Doamne, ce mai povesteau! Te lua frica (...) au ajuns de au mâncat si carne de om! Au trecut prin multe alte greutati. Zăpada de doi metri, ger de minus 50 de grade. Pe acolo trăiau
numai eschimoși...

«...cât am fost în armată nu a primit nici un ajutor din partea statului român care conducea pe acele vremuri țara. Așa că după opt ani de cătănie și prizionerat pe acele locuri străine departate m-am întors și eu acasă plin de păduchi și mort de foame având ca greutate 38-40 kgr...»

<<

Despre acest JURNAL

«15 Ianuarie 1946. Pentru ca să nu uit necazurile, mizeria, foamea, păduchii, bolile (bolnav) prin câte am trecut, ca tifosul, gălbinarea, bolnav de plămâni (aprindere), malaria (friguri), bolnav de diarie chiar şi dezinterie, până şi râie am avut pe noi, toate aceste boli au venit asupra noastră, cei care am fost pedepsiţi de soartă nu din cauză că am fost leneşi şi nu neam curăţit, (ci) din cauza mizeriei şi a foamei care sa abătut asupra noastră şi vreau să arăt urmaşilor mei, cu toate că nu eram căsătorit la scrierea acestor rânduri şi nu ştiam ce familie voi avea în cursul vieţii mele deoarece vreau să amintesc, ca să nu trec cu vederea, până am avut ca greutate 38-40 kilograme nu a fost chiar aşa de uşor pentru că aceste greutăţi le-au suportat sute şi mii de vieţi omeneşti care, parte din ei, nu au mai avut fericirea ca să-şi mai vadă familiile. Şi cei necăsătoriţi, chiar cum am fost şi eu, nu a fost chiar aşa de uşor în cei opt ani de cătănie, dintre care aproape un an şi jumătate de front, trei ani şi opt luni în lagăr, afară de concentrări şi activitatea în ţară.

Aşa că după venirea mea acasă am procurat acest caiet şi m-am apucat a scrie filă cu filă, mai cu seamă iarna, când dispuneam de timp mai mult, deoarece până a mă căsători nu am fost aşa de ocupat cu treburile familiale, ca să nu am timp de scris. Aşa că această filă şi câteva în continuare am scriso până a mă căsători şi dacă m-am căsătorit, le-am dat uitării în fundul unei lăzi (caiet) pe care am început din nou a scrie. Am procurat acest caiet după venirea mea acasă şi i-am pus data de mai sus, aşa că în iarna lui 1946 am avut timp de am scris 10 sau 15 file deoarece nu am avut serviciu şi dispuneam de timp mai mult scriam poate câteva rânduri pentru a rămâne ca amintire urmaşilor mei, pentru a fi cetită şi de alţii pentru a se vedea prin câte greutăţi poate trece câte un om. Roman Dumitru»

Citind caietul-jurnal al lui Dumitru Roman, adică al Uncheşului Loleş, m-au încercat sentimente contradictorii.

Pe de-o parte, de emoţie, înfrigurare şi nerăbdare, izvorâte din dorinţa de a-i „sorbi” dintr-o suflare slova, încărcată cu detalierea atâtor întâmplări şi trăiri proprii.M-am considerat unul dintre puţinii privilegiaţi care au avut, până în acest moment, şansa ca citindu-i rândurile aşternute pe hârtie, să-i fie „părtaş” trăirilor şi gândurilor sale din perioada la care autorul jurnalului face referire.

Pe de altă parte, de frustrare, ca urmare a redării „înlănţuite” a gândurilor sale aşternute în jurnal, fără respectarea regulilor gramaticale actuale privind împărţirea textului în propoziţii şi fraze. Din acest motiv, parcurgerea textului jurnalului, în forma în care a fost scris de către autor, a fost greoaie. Pentru a veni în sprijinul cititorilor, am considerat ca fiind necesară o „cosmetizare” neinvazivă a textului original, respectând câteva principii de bază:

- să-l transcriu aplicându-i, acolo unde am considerat necesar, regulile gramaticale actuale de ortografie şi punctuaţie ale limbii române, fără să alterez, în acest fel, sensul ideilor autorului.

- să păstrez unele cuvinte folosite de autorul jurnalului în forma lor originală, pentru „savoarea” lor actuală. Aceste cuvinte sunt redate în text cu caractere italice (înclinate), pentru a ieşi mai uşor în evidenţă.

- să redau textul original al jurnalului scris între ghilimele «...». Pentru că, din loc în loc, am fragmentat textul original al jurnalului, acolo unde am considerat că este cazul şi am simţit nevoia să intervin cu lămuriri suplimentare. O parte dintre aceste intervenţii sunt bazate pe date şi documente oficiale la care am făcut referire în subsolul paginilor respective.

- pentru că în vorbirea curentă ardelenească, verbele la timpul trecut sunt precedate de particula „o” în loc de „a” (o fost, s-o dus etc.), datorită frecvenţei mari de utilizare de către autor a acestei forme de vorbire în textul scris al jurnalului, am păstrat această formă de exprimare ca fiind literară.

Ca justificare/exemplificare privind necesitatea „cosmetizării" textului original al jurnalului, aplicând cele câteva reguli mai sus amintite, voi reda în continuare textul din „Prefaţa” autorului jurnalului, în forma sa olografă, originală. Pentru restul conţinutului jurnalului am aplicat corecţiile la care am făcut referire.

DEDICAŢIE: „Închin această mică amintire..."

«Închin această mică amintire scrisă a mea părinţilor mei, Dumnezeu să-i ierte: Toma şi Maria Roman, născută Bărbosa, dintre care pe tatăl meu nu l-am cunoscut numai până la etatea de nouă ani ai mei deoarece el a murit, aproape să zic în floarea vieţii, la etatea de 62 ani, adecă în anul 1924 (una mie nouă sute douăzeci şi patru), deoarece cu toată vârsta înaintată ce o avuto şi cu nefericirea răsboiului austro- ungar din anii 1914-1918 pe acele vremuri de viaţă grea o fost şi el dus la săpat de tranşeie, cum i se mai spunea pe atunci, în locuri departe de ţară numite Galiţia în Polonia, lăsând pe mama mea acasă cu tot greul având doi copii, pe mine şi unul Toma născut în 1914 acesta o murit la etatea de doi ani din cauza unui tifos care a curăţit multe vieţi omeneşti pe acele vremuri.

După patru ani de răsboiu şi mizerie ale lui o venit şi el acasă dar ce folos de el că tot timpul o fost bolnav şi cu greu o mai trăit până în anul 1924 lăsând pe mama mea cu doi copii pe mine şi o soră a mea născută în anul una mie nouă sute nousprezece.

Despre mama mea care o trăit până la etatea de optzeci și patru de ani și o murit în anul una mie noua sute cinci zeci si opt cu toate greutățile pe acele vremuri o fost căsătoriţă de două ori avand și cu primul bărbat doi copii, pe Ion si Maria Brătilescu, iar după moartea tatălui meu o rămas văduvă cu patru copii și cu mari greutăți ne-o crescut căci pe fratele Ion l-au băgat cioban de mic copil iară pe sora mea Maria servitoare la sașii din Tălmaciu, după ce i-a casatorit pe acesti doi frați am mai rămas eu cu sora cea mai mică a mea.  

Tot în aceasta curte o mai trăit o sora a tatălui meu care a fost necăsătorită și o trăit împreună cu mama mea până la etatea de 80 de ani și o murit în anul 1946 după venirea mea din răsboiu si prizionerat pe care le-am găsit două femei bătrâne care se gospodăreau împreună lucrând prin sat la diferiți oameni pentru ca să câștige cele trebuincioase vieții. Vite nu au mai putut ține decât două capre pentru lapte și cîteva găini, chiar și câte un porc ca să aibă în casă cu ce trăi de azi pe mâine.  

Menționez că cât am fost în armată nu a primit nici un ajutor din partea statului roman care conducea pe acele vremuri țara. Așa că după opt ani de cătănie și prizionerat pe acele locuri străine departate m-am întors și eu acasă plin de păduchi și mort de foame având ca greutate 38-40 kgr.»

>>

 Ion Talpoș / (autorul volumului) Jurnalul unui prizonier de război/ Roman Dumitru (1915-1998) (link)

Cartea în pdf, împreună cu alte trei volume de același autor - la această legătură.

Imaginile din colaj una câte una cu descrieri - la această legătură.

_____
#CultulEroilor #MApN #memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #UZPR #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #patriotism #istoriemilitară #armataromana #MinisterulAparariiNationale #ArmataRomâniei #pericolulrusesc #ocupatiilerusesti #Prizonierat