Miercuri, 15 noiembrie 1961
Sînt trezit la ora 3 şi un sfert noaptea de o aşa-zisă urgenţă... La 5 mă întorc acasă buimac şi morocănos. Adorm greu. La 9 mă trezesc iar.
Plouă cu clăbuci. Lenevesc în casă. Citesc şi termin Les grandes familles de Maurice Druon, un adevărat roman balzacian. Îmi reamintesc de creaţia memorabilă a lui Jean Gabin, din filmul cu acelaşi nume.
Acasă, seară de muzică şi de poezie. Actori emeriţi: Doru, mezinul gazdei, de 5 ani, blond, cu faţa rotundă şi ochi ca nişte monede, tăcut şi tacticos; Geta, de 7 ani, rotunjoară şi roşie în obraz, cu ochi aidoma fratelui mai mic, dar vioaie şi sprinţară, şi Reli — 9 ani, firavă şi melancolică, cu ochi de oţel, foarte blînzi totuşi, privind departe. Toţi trei au păr de cînepă. Îi ascult cu plăcere. Doru recită repezit o poezie din abecedar, cu voce piţigăiată, legănată în intonaţii ciudate, nefireşti, însoţind cuvintele de gesturi largi.
După un şuşotit la ureche, cîntă împreună o melopee tărăgănată şi cred că veche de cînd lumea, dar învăţată, pe semne (pesemne - n.n.), la radio:
Mă sculai de mult să ar,
Să samăn trifoi.
Luai cu mine de acasă
Spre a convinge o femeie de necesitatea imperioasă de a-şi transporta copilul la spital (diagnostic: imaturitate, atrepsie, vărsături incoercibile), trebuie s-o silesc să dea o declaraţie în care să-şi asume răspunderea încălcării hotărîrii medicale. Femeia ia act că, dacă-i moare copilul acasă, e pasibilă de pedeapsă cu închisoarea! Egoismul femeii a fost mai puternic decît dragostea de mamă şi copilul a fost transportat de urgenţă. Mama plîngea:
— De ce să moară copilul la spital şi să nu moară acasă?
La Boişoara e înrădăcinată părerea greşită că orice trimitere la spital înseamnă un deces sigur.
Mostre de limbaj medical popular: „L-a lovit bubatul”... „A avut spurc la obraz şi i s-a suit la cap“...
(Nu ştiu încă să traduc corect.)
Noaptea trecută, pe un ger sec, a dat vulpea iama-n găini. Urlau toţi cîinii!
A propos de vulpe. Mă roagă azi un om din Bucureşti, Marian Pica, să-l consult. După anamneză, cencetîndu-l, ftilini la concluzia că mă aflu în faţa unui rarisim caz de gVffgir la... blană de vulpe! (Atenţie mărită, doamnelor...) Copiii caic au ajutat omului la „belit“ vulpea n-au nimic. Asta-i a treia vulpe operată, în familie, anul acesta. Singurul meu desensibilizant nespecific e magnosulfitul CIF. I-am vândut un flacon.
Din pricina distanţelor mari pînă la farmaciile mai bine bine aprovizionate decît a noastră (din Brezoi, Sibiu sau Rîmnicu-Vîlcea), e inutil să prescriu reţete, deoarece nimeni nu le folosește. Toţi ne întreabă : „Dar dumneavoastră de ce nu aduceți?
Ciudate prenume mai au unii copii din Găujani: Zaharică, Rebecica, Exterica! Diminutivele sînt la modă! Şi trecute în actul de naştere!
Ies să mă plimb. E o linişte neclintită sub luna plină. Mă dor ochii privind-o. În sat, latră sonor cîinii.
Trec alene, dintr-o uliţă într-alta. În cele trei corturi uriașe, peticite din belşug, aşezate în marginea dinspre Titești Boişoarei, ţiganii au pus de mămăligă.
Țâncii, în pielea goală, zburdă în jurul focurilor. O ţigancă tînără și frumoasă, învăpăiată de vîlvătăile focului, îmi zîmbește complice la o treabă pe care n-o cunosc... Îi râd dinții în întuneric. Sînt ca de lupoaică!
Vineri, 24 noiembrie 1961
,,Cu sanitarii după mine“, vorba cîntecului (puţin parafrazat!) am pornit-o azi razna, prin Găujani.
În prealabil, la rugămintea lui Dan, trecem pe la nea Tică Nasture (secretarul) pentru a obţine asigurări că nu-l va ridica încă Miliţia (Dan a fost condamnat la un an închisoare, pentru afaceri necinstite cu medicamente) pînă cînd nu vom rezolva problema vaccinărilor antidifterice şi darea de seamă de la sfârşitul lunii. Dan obţine promisiuni...
La şcoală ne întîlnim cu Puican, delegat raional al Crucii roşii. Fixăm împreună alegerile de Cruce roşie în Găujani pentru data de 25 noiembrie, la orele 18. Dan va scrie darea de seamă.
Pe teren, urgenţe şi „urgenţe"... Toate însă relatate cu voce întretăiată şi niciodată apreciate, cît de cît, la justă valoare! Urgenţe reale sînt cei doi copii de ieri (bronho-pneumonia şi meningita), pe care-i trimit la spital, şi un vecin care şi-a tăiat piciorul cu toporul, avînd un deget, probabil, nerecuperabil... „Urgenţele" sînt: o bătrînă de 72 de ani reumatică, o fetiţă de 5 ani cu o uşoară traheo-bronşită şi doi copii, fraţi, cu posibile „goange"... Pentru a-i vedea pe toţi, am fost pînă în străfundul Găujanilor. Noroc că nu s-a dezgheţat încă!...
După-amiază sînt chemat şi în Bumbueşti. Din spusele omului care a venit după mine, ar fi vorba de-o femeie grav bolnavă, muribundă. Ajungînd la faţa locului găsesc o bătrînă în criză de astm. Adrenalina şi efedrina pe care le administrez o calmează. Femeia este şi reumatică, şi are — mai mult ca sigur — şi-o gripă. O tratăm, în consecinţă, din traista fără de fund a lui Roşianu...
Cînd ne îndreptam tocmai spre casă, ne cheamă, tot de urgenţă, altcineva: un bărbat de 28 de ani, peste care s-a prăvălit un arbore, în pădure.
Alergăm repede, speriaţi de spectrul sumbru al unei abundente hemoragii interne. În fine, gîfîind, ajungem. Aici oftăm uşuraţi: nimic grav, arborele a fost subţire.
Azi, toată ziua, ne încrucişarăm cu popa, cel din Bumbueşti. L-au chemat cu mare grabă muierile sperioase şi credincioase, pentru a-i „griji" pe cei crezuţi a fi sortiţi morţii... Popa, de 82 ani, sprinten şi verde, călăreşte pe-un cal negru-corb, încălecînd şi descălecînd fără ajutor. Are părul alb, bogat, într-o înfricoşătoare răzmeriţă. Ochii-i negri, ageri, mijesc între conjunctive roşii. Cînd vorbeşte e fonf. Poartă un anteriu negru, pătat şi ferfeniţat la poale. N-aş vrea în ruptul capului să-i dau satisfacţia de a-i „ceda” paciențtii mei...
Sîmbătă, 25 noiembrie 1961
După consultaţii, hotărîm să ne ducem la Găujani, pentru alegerile de Cruce roşie pe sat. Nu-l mai aşteptăm pe Ivan, felcerul de la Perişani, delegatul raionului, deoarece nu-i punctual. Dan a plecat pe la amiază, înaintea noastră, spre a face mobilizarea.
La şcoala din Găujani găsim sala aproape goală (deşi mi se spune că există aici 153 de membri ai Crucii roşii, dintre care 29 chiar cu cotizaţia la zi...). Ne aşteaptă numai Dan, patru învăţătoare, directorul şi vreo opt-zece săteni. Aparatul de radio cîntă. Se fumează, se spun bancuri, e cald, într-un cuvînt: şezătoare. De nevoie, mă conformez şi eu şi-ncep să aştept. Cînd tocmai începuse dansul și toţi uitasem de scopul principal al reuniunii noastre, vin și Gigi Panait cu Ilie Ivan. Gigi mă ia deoparte şi-mi şopteşte la ureche ultima lui ispravă cinegetică: a împuşca un mistreţ! Se bate cu mîna peste taşca pe care o poartă agăţată de umăr, şi-mi dă să înţeleg că înăuntru mi-a adus ceva carne...
După ce-am chitit că mai multă lume de cîtă se află în sală nu se va mai strînge, destram (mărturisesc, cu păune de rău) atmosfera cea veselă şi încep şedinţa. Dan citeşte darea de seamă, care cuprinde date din activitatea comitetului care astăzi îşi va depune mandatul. Trecem apoi la alegerea noului comitet. Sînt alese şapte persoane. Preşedinte a devenit nea Mitu Bradosu, secretarul organizaţiei de partid din Găujani şi cel mai priceput baci din comună. (Brînză ca el nu ştie nimeni să facă în Loviştea, mi se spune.) Secretar a fost ales Dan.
Nemaiavînd vreme să se întoarcă la Perişani, Gigi a lumas în Găujani. Miroase a chef (cu prelungire...).
Am ajuns acasă aproape de miezul nopţii, obosit. Deschid pachetul adus de „Cartea prin poştă”. Cuprinde trei cărţi mult dorite: manualul Tehnica şi arta fotografică, Istoria cinematografului mondial (citită încă de la apariţie) de Georges Sadoul şi Manualul probelor funcţionale chimice de Gitter şi Heilmeyer.
Abia apuc să răspund la scrisoarea Silviei şi să deschid o carte, c-am şi adormit.
Sursa: Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara/ 1967/ Editura pentru Literatură.
Imaginile din colaj una câte una cu descrieri - la această legătură.
_____________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #bvaav #memorii #istorie #MediclaBoișoara #Boișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #PetrePandrea #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești
Sînt trezit la ora 3 şi un sfert noaptea de o aşa-zisă urgenţă... La 5 mă întorc acasă buimac şi morocănos. Adorm greu. La 9 mă trezesc iar.
Plouă cu clăbuci. Lenevesc în casă. Citesc şi termin Les grandes familles de Maurice Druon, un adevărat roman balzacian. Îmi reamintesc de creaţia memorabilă a lui Jean Gabin, din filmul cu acelaşi nume.
Acasă, seară de muzică şi de poezie. Actori emeriţi: Doru, mezinul gazdei, de 5 ani, blond, cu faţa rotundă şi ochi ca nişte monede, tăcut şi tacticos; Geta, de 7 ani, rotunjoară şi roşie în obraz, cu ochi aidoma fratelui mai mic, dar vioaie şi sprinţară, şi Reli — 9 ani, firavă şi melancolică, cu ochi de oţel, foarte blînzi totuşi, privind departe. Toţi trei au păr de cînepă. Îi ascult cu plăcere. Doru recită repezit o poezie din abecedar, cu voce piţigăiată, legănată în intonaţii ciudate, nefireşti, însoţind cuvintele de gesturi largi.
După un şuşotit la ureche, cîntă împreună o melopee tărăgănată şi cred că veche de cînd lumea, dar învăţată, pe semne (pesemne - n.n.), la radio:
Mă sculai de mult să ar,
Să samăn trifoi.
Luai cu mine de acasă
Plugul cu doi boi.
Lăsai boii să mai pască
Lăsai boii să mai pască
Lîngă doi tufani
Şi-ncepui să beau din ploscă
Şi-ncepui să beau din ploscă
Vin de Drăgăşani.
După ce băui tot vinul
După ce băui tot vinul
Galben ca lămîia,
Mă cuprinse-un dor de-acasă,
Dorul de Măria...
Copiii m-au rugat să rămîn la Boişoara pîn-oi muri...
Mă cuprinse-un dor de-acasă,
Dorul de Măria...
Copiii m-au rugat să rămîn la Boişoara pîn-oi muri...
Joi, 16 noiembrie 1961
După ce-am sfîrşit consultaţiile la dispensar, am luat faimoasa Rată spre Cîineni, în vederea întîlnirii trenului de Rîmnicu-Vîlcea. Mîine voi ridica de la raion prima mea chenzină! Să vedem cum o fi...
Unchiul Gogu, la care trag, îmi povesteşte cu lux de amănunte „isprăvi” de-ale mele... Sînt uimit de făptui că orice-ai face în sat se aude nu numai pe teritoriul acestuia, ci chiar şi la Rîmnicu-Vîlcea. Toate veştile trec prin filiera anecdotică: „Doctorul a zis, doctorul a dres, doctorul a făcut...”
Vineri, 17 noiembrie 1961
Astăzi, singur în „paradisul farmaceutic” al Secţiei sanitare, am făcut o notă de medicamente de cîteva mii de lei. Iau tot ce mă interesează. Multe medicamente, ca de pildă exencilina, ergometrina, viomicina, cortancilul, sînt străine. Constat cu mîndrie că fondul meu de medicamente creşte. Iau şi o lampă zdravănă de gaz (pentru sterilizarea instrumentarului), precum şi 5 litri de alcool.
Aflu că statele de plată ale Boişoarei n-au sosit încă din pricina... poştei !
Mîine voi ridica totuşi 500 de lei.
După-amiază — plimbare cu dr. Cornel Zeană de la Muiereasca, cel mai „proaspăt” prieten. E un om ales, cu o inteligenţă vie. Îmi place mai ales francheţea lui.
Sîmbătă, 18 noiembrie 1961
Azi la Secţia financiară a fost cu mult mai plăcut decît ieri: mi-am ridicat chenzina... Ce frumos sună, nu?
Tîrguieli prin Rîmnic. Încep prin a-mi cumpăra un exponometru japonez Movie Meter (ce-i trebuie chelului...), un trening, cărţi, sardele şi niscai curmale.
Vrînd să-i fac o vizită Silviei, mă duc la doctorul Petria pentru a-i cere o învoire de 2—3 zile. Mă oblig, dacă voi primi sprijinul necesar din partea conducerii raionului Rîmnicu-Vîlcea, să aduc un medic nou! Că tot e deficitar raionul...
Ajung în Curtea de Argeş la 3 fără un sfert. După multe insistenţe (biletele se isprăviseră!), iau maşina de Corbeni. Autobuzul elegant fuge pe drumuri asfaltate. Senzaţia e divină şi, aş putea spune, nouă...
Corbenii mi se par mai degrabă un orăşel: lumină electrică, apă curentă, case frumoase şi trainice... Mediul cred că e exclusiv muncitoresc.
Silvia e chiar la dispensar. Bucuroşi de revedere, ne plimbăm amîndoi îndelung, sporovăind. Îi laud Silviei raionul Rîmnicu-Vîlcea, colegii de acolo, Valea Oltului, salariile şi primele — bineînţeles, exagerînd în glumă, totul.
Mîncăm la restaurant şi apoi stăm de vorbă pînă la 4 dimineaţa.
Duminică, 19 noiembrie 1961
Plecăm din Corbeni spre Rîmnicu-Vîlcea. Silvia ar vrea să cunoască personal situaţia, pentru a chibzui dacă e rezonabil un transfer. La Corbeni, pe lîngă avantaje, este şi-un dezavantaj mare: salariul (care-i mai mic)...
Luni, 20 noiembrie 1961
Cu Silvia în Rîmnicu-Vîlcea. Neavînd timp azi, medicul-şef ne fixează audienţa pe mîine dimineaţă. Mai avem încă o zi liberă!
Marți, 21 noiembrie 1961
Tratăm „diplomatic" cu dr. Petria, apoi cu planificatorul raionului, domnişoara „Boniţa“ Duduman (pre nume Fevronia). Amîndoi ne promit tot sprijinul, cu vorba şi cu fapta.
Soluţionarea problemei (transferarea Silviei — în care s-a trezit apostolul! — la Boişoara sau la Racoviţa) mai depinde însă şi de medicul de la şantierul hidrocentralei, precum şi de medicul-şef al regiunii Argeş.
La 12 jumătate, Silvia pleacă spre Corbeni; la ora 15 plec și eu spre Boişoara.
Vrernea e senină, soarele orbitor, frigul subţire. Aud în compartiment că la Boişoara ar fi fulguit de duminică. De la Cornet se şi văd culmi ninse şi brazi argintaţi...
Coborîm din tren să luăm maşina. Vîntul ne taie răsuflare. Înghesuiala e indescriptibilă. Şoferul, nea Roman, merge repede. Văd un colţ de cer, un crîmpei de pădure sau o fâșie beată de drum, prin spiţele roţilor unei biciclete, menținută în echilibru instabil. Toată această masă de trupuri din preajmă exală căldură... Ne e bine. Nici zdruncinăturile produse de hopuri nu le mai simţim: se amortizează în volumul viu.
Merg spre casă pe drumurile cu noroi împietrit. Afară-i o lună nebună. Zăpada sclipeşte feeric şi diamantin.
Seara, la lumina lămpii, îmi înscriu în repertoar, alfabetic, cărţile cumpărate. Adorm citind.
Miercuri, 22 noiembrie 1961
Deși e zi de teren, fiind mulţi bolnavi, dau consultaţii.
Îmi scrie mama. Plină de griji, mă întreabă cînd voi veni s-o văd. Ştiu eu ce să-i răspund?
După-amiază trec cu Roşianu pe la miliţian, care are un copil bolnav: rahitism şi fimosis. După tratament, stăm da taclale. Bem ţuică fiartă. Nevastă-sa — care ne serveşte — e frumușică. Are ochi vii, negri. El — cam încrezut şi nesărat.
Seara, după ce-am mîncat, am intrat în bucătărie să cer lemne, fiindu-mi frig. Gazda — tatăl — tocmai desena pentru Reli o oaie şi-un porc. Desenul era stîngaci; dar omul îl făcea cu multă atenţie şi, mai ales, cu dragoste. Ce notă va lua oare?
Joi, 23 noiembrie 1961
Joia asta a fost extrem de încărcată. Am avut peste 40 de consultaţii, mai toţi copii, majoritatea (ca de obicei) din Găujani. Deşi ziua a fost senină, cu soare orbitor, în dispensar a domnit frigul. Unica sursă de căldură, geamul prin care pătrundeau razele soarelui, n-a reuşit totuşi să ridice temperatura camerei peste zero grade. În aceste condiţii anormale trebuie să dezbrac copii şi adulţi, pentru a nu greşi diagnosticele. Oare cînd vor sosi lemnele? Poate ne va ajuta sfatul...
Încep să administrez din ultimul stoc de medicamente adus de la Vîlcea. Am prescris două flacoane de extencilină unor copii grav bolnavi: primul caz — un sugar cu bronhopneumonie, are febră de 40,1°C, însoţită de torpoare; al doilea are, presupun, meningită, cu rigiditatea cefei, semne Kerning şi Brudzinski pozitive şi strigăt monoton, neîntrerupt, cerebral.
După ce-am sfîrşit consultaţiile la dispensar, am luat faimoasa Rată spre Cîineni, în vederea întîlnirii trenului de Rîmnicu-Vîlcea. Mîine voi ridica de la raion prima mea chenzină! Să vedem cum o fi...
Unchiul Gogu, la care trag, îmi povesteşte cu lux de amănunte „isprăvi” de-ale mele... Sînt uimit de făptui că orice-ai face în sat se aude nu numai pe teritoriul acestuia, ci chiar şi la Rîmnicu-Vîlcea. Toate veştile trec prin filiera anecdotică: „Doctorul a zis, doctorul a dres, doctorul a făcut...”
Vineri, 17 noiembrie 1961
Astăzi, singur în „paradisul farmaceutic” al Secţiei sanitare, am făcut o notă de medicamente de cîteva mii de lei. Iau tot ce mă interesează. Multe medicamente, ca de pildă exencilina, ergometrina, viomicina, cortancilul, sînt străine. Constat cu mîndrie că fondul meu de medicamente creşte. Iau şi o lampă zdravănă de gaz (pentru sterilizarea instrumentarului), precum şi 5 litri de alcool.
Aflu că statele de plată ale Boişoarei n-au sosit încă din pricina... poştei !
Mîine voi ridica totuşi 500 de lei.
După-amiază — plimbare cu dr. Cornel Zeană de la Muiereasca, cel mai „proaspăt” prieten. E un om ales, cu o inteligenţă vie. Îmi place mai ales francheţea lui.
Sîmbătă, 18 noiembrie 1961
Azi la Secţia financiară a fost cu mult mai plăcut decît ieri: mi-am ridicat chenzina... Ce frumos sună, nu?
Tîrguieli prin Rîmnic. Încep prin a-mi cumpăra un exponometru japonez Movie Meter (ce-i trebuie chelului...), un trening, cărţi, sardele şi niscai curmale.
Vrînd să-i fac o vizită Silviei, mă duc la doctorul Petria pentru a-i cere o învoire de 2—3 zile. Mă oblig, dacă voi primi sprijinul necesar din partea conducerii raionului Rîmnicu-Vîlcea, să aduc un medic nou! Că tot e deficitar raionul...
Ajung în Curtea de Argeş la 3 fără un sfert. După multe insistenţe (biletele se isprăviseră!), iau maşina de Corbeni. Autobuzul elegant fuge pe drumuri asfaltate. Senzaţia e divină şi, aş putea spune, nouă...
Corbenii mi se par mai degrabă un orăşel: lumină electrică, apă curentă, case frumoase şi trainice... Mediul cred că e exclusiv muncitoresc.
Silvia e chiar la dispensar. Bucuroşi de revedere, ne plimbăm amîndoi îndelung, sporovăind. Îi laud Silviei raionul Rîmnicu-Vîlcea, colegii de acolo, Valea Oltului, salariile şi primele — bineînţeles, exagerînd în glumă, totul.
Mîncăm la restaurant şi apoi stăm de vorbă pînă la 4 dimineaţa.
Duminică, 19 noiembrie 1961
Plecăm din Corbeni spre Rîmnicu-Vîlcea. Silvia ar vrea să cunoască personal situaţia, pentru a chibzui dacă e rezonabil un transfer. La Corbeni, pe lîngă avantaje, este şi-un dezavantaj mare: salariul (care-i mai mic)...
Luni, 20 noiembrie 1961
Cu Silvia în Rîmnicu-Vîlcea. Neavînd timp azi, medicul-şef ne fixează audienţa pe mîine dimineaţă. Mai avem încă o zi liberă!
Marți, 21 noiembrie 1961
Tratăm „diplomatic" cu dr. Petria, apoi cu planificatorul raionului, domnişoara „Boniţa“ Duduman (pre nume Fevronia). Amîndoi ne promit tot sprijinul, cu vorba şi cu fapta.
Soluţionarea problemei (transferarea Silviei — în care s-a trezit apostolul! — la Boişoara sau la Racoviţa) mai depinde însă şi de medicul de la şantierul hidrocentralei, precum şi de medicul-şef al regiunii Argeş.
La 12 jumătate, Silvia pleacă spre Corbeni; la ora 15 plec și eu spre Boişoara.
Vrernea e senină, soarele orbitor, frigul subţire. Aud în compartiment că la Boişoara ar fi fulguit de duminică. De la Cornet se şi văd culmi ninse şi brazi argintaţi...
Coborîm din tren să luăm maşina. Vîntul ne taie răsuflare. Înghesuiala e indescriptibilă. Şoferul, nea Roman, merge repede. Văd un colţ de cer, un crîmpei de pădure sau o fâșie beată de drum, prin spiţele roţilor unei biciclete, menținută în echilibru instabil. Toată această masă de trupuri din preajmă exală căldură... Ne e bine. Nici zdruncinăturile produse de hopuri nu le mai simţim: se amortizează în volumul viu.
Merg spre casă pe drumurile cu noroi împietrit. Afară-i o lună nebună. Zăpada sclipeşte feeric şi diamantin.
Seara, la lumina lămpii, îmi înscriu în repertoar, alfabetic, cărţile cumpărate. Adorm citind.
Miercuri, 22 noiembrie 1961
Deși e zi de teren, fiind mulţi bolnavi, dau consultaţii.
Îmi scrie mama. Plină de griji, mă întreabă cînd voi veni s-o văd. Ştiu eu ce să-i răspund?
După-amiază trec cu Roşianu pe la miliţian, care are un copil bolnav: rahitism şi fimosis. După tratament, stăm da taclale. Bem ţuică fiartă. Nevastă-sa — care ne serveşte — e frumușică. Are ochi vii, negri. El — cam încrezut şi nesărat.
Seara, după ce-am mîncat, am intrat în bucătărie să cer lemne, fiindu-mi frig. Gazda — tatăl — tocmai desena pentru Reli o oaie şi-un porc. Desenul era stîngaci; dar omul îl făcea cu multă atenţie şi, mai ales, cu dragoste. Ce notă va lua oare?
Joi, 23 noiembrie 1961
Joia asta a fost extrem de încărcată. Am avut peste 40 de consultaţii, mai toţi copii, majoritatea (ca de obicei) din Găujani. Deşi ziua a fost senină, cu soare orbitor, în dispensar a domnit frigul. Unica sursă de căldură, geamul prin care pătrundeau razele soarelui, n-a reuşit totuşi să ridice temperatura camerei peste zero grade. În aceste condiţii anormale trebuie să dezbrac copii şi adulţi, pentru a nu greşi diagnosticele. Oare cînd vor sosi lemnele? Poate ne va ajuta sfatul...
Încep să administrez din ultimul stoc de medicamente adus de la Vîlcea. Am prescris două flacoane de extencilină unor copii grav bolnavi: primul caz — un sugar cu bronhopneumonie, are febră de 40,1°C, însoţită de torpoare; al doilea are, presupun, meningită, cu rigiditatea cefei, semne Kerning şi Brudzinski pozitive şi strigăt monoton, neîntrerupt, cerebral.
Spre a convinge o femeie de necesitatea imperioasă de a-şi transporta copilul la spital (diagnostic: imaturitate, atrepsie, vărsături incoercibile), trebuie s-o silesc să dea o declaraţie în care să-şi asume răspunderea încălcării hotărîrii medicale. Femeia ia act că, dacă-i moare copilul acasă, e pasibilă de pedeapsă cu închisoarea! Egoismul femeii a fost mai puternic decît dragostea de mamă şi copilul a fost transportat de urgenţă. Mama plîngea:
— De ce să moară copilul la spital şi să nu moară acasă?
La Boişoara e înrădăcinată părerea greşită că orice trimitere la spital înseamnă un deces sigur.
Mostre de limbaj medical popular: „L-a lovit bubatul”... „A avut spurc la obraz şi i s-a suit la cap“...
(Nu ştiu încă să traduc corect.)
Noaptea trecută, pe un ger sec, a dat vulpea iama-n găini. Urlau toţi cîinii!
A propos de vulpe. Mă roagă azi un om din Bucureşti, Marian Pica, să-l consult. După anamneză, cencetîndu-l, ftilini la concluzia că mă aflu în faţa unui rarisim caz de gVffgir la... blană de vulpe! (Atenţie mărită, doamnelor...) Copiii caic au ajutat omului la „belit“ vulpea n-au nimic. Asta-i a treia vulpe operată, în familie, anul acesta. Singurul meu desensibilizant nespecific e magnosulfitul CIF. I-am vândut un flacon.
Din pricina distanţelor mari pînă la farmaciile mai bine bine aprovizionate decît a noastră (din Brezoi, Sibiu sau Rîmnicu-Vîlcea), e inutil să prescriu reţete, deoarece nimeni nu le folosește. Toţi ne întreabă : „Dar dumneavoastră de ce nu aduceți?
Ciudate prenume mai au unii copii din Găujani: Zaharică, Rebecica, Exterica! Diminutivele sînt la modă! Şi trecute în actul de naştere!
Ies să mă plimb. E o linişte neclintită sub luna plină. Mă dor ochii privind-o. În sat, latră sonor cîinii.
Trec alene, dintr-o uliţă într-alta. În cele trei corturi uriașe, peticite din belşug, aşezate în marginea dinspre Titești Boişoarei, ţiganii au pus de mămăligă.
Țâncii, în pielea goală, zburdă în jurul focurilor. O ţigancă tînără și frumoasă, învăpăiată de vîlvătăile focului, îmi zîmbește complice la o treabă pe care n-o cunosc... Îi râd dinții în întuneric. Sînt ca de lupoaică!
Vineri, 24 noiembrie 1961
,,Cu sanitarii după mine“, vorba cîntecului (puţin parafrazat!) am pornit-o azi razna, prin Găujani.
În prealabil, la rugămintea lui Dan, trecem pe la nea Tică Nasture (secretarul) pentru a obţine asigurări că nu-l va ridica încă Miliţia (Dan a fost condamnat la un an închisoare, pentru afaceri necinstite cu medicamente) pînă cînd nu vom rezolva problema vaccinărilor antidifterice şi darea de seamă de la sfârşitul lunii. Dan obţine promisiuni...
La şcoală ne întîlnim cu Puican, delegat raional al Crucii roşii. Fixăm împreună alegerile de Cruce roşie în Găujani pentru data de 25 noiembrie, la orele 18. Dan va scrie darea de seamă.
Pe teren, urgenţe şi „urgenţe"... Toate însă relatate cu voce întretăiată şi niciodată apreciate, cît de cît, la justă valoare! Urgenţe reale sînt cei doi copii de ieri (bronho-pneumonia şi meningita), pe care-i trimit la spital, şi un vecin care şi-a tăiat piciorul cu toporul, avînd un deget, probabil, nerecuperabil... „Urgenţele" sînt: o bătrînă de 72 de ani reumatică, o fetiţă de 5 ani cu o uşoară traheo-bronşită şi doi copii, fraţi, cu posibile „goange"... Pentru a-i vedea pe toţi, am fost pînă în străfundul Găujanilor. Noroc că nu s-a dezgheţat încă!...
După-amiază sînt chemat şi în Bumbueşti. Din spusele omului care a venit după mine, ar fi vorba de-o femeie grav bolnavă, muribundă. Ajungînd la faţa locului găsesc o bătrînă în criză de astm. Adrenalina şi efedrina pe care le administrez o calmează. Femeia este şi reumatică, şi are — mai mult ca sigur — şi-o gripă. O tratăm, în consecinţă, din traista fără de fund a lui Roşianu...
Cînd ne îndreptam tocmai spre casă, ne cheamă, tot de urgenţă, altcineva: un bărbat de 28 de ani, peste care s-a prăvălit un arbore, în pădure.
Alergăm repede, speriaţi de spectrul sumbru al unei abundente hemoragii interne. În fine, gîfîind, ajungem. Aici oftăm uşuraţi: nimic grav, arborele a fost subţire.
Azi, toată ziua, ne încrucişarăm cu popa, cel din Bumbueşti. L-au chemat cu mare grabă muierile sperioase şi credincioase, pentru a-i „griji" pe cei crezuţi a fi sortiţi morţii... Popa, de 82 ani, sprinten şi verde, călăreşte pe-un cal negru-corb, încălecînd şi descălecînd fără ajutor. Are părul alb, bogat, într-o înfricoşătoare răzmeriţă. Ochii-i negri, ageri, mijesc între conjunctive roşii. Cînd vorbeşte e fonf. Poartă un anteriu negru, pătat şi ferfeniţat la poale. N-aş vrea în ruptul capului să-i dau satisfacţia de a-i „ceda” paciențtii mei...
Sîmbătă, 25 noiembrie 1961
După consultaţii, hotărîm să ne ducem la Găujani, pentru alegerile de Cruce roşie pe sat. Nu-l mai aşteptăm pe Ivan, felcerul de la Perişani, delegatul raionului, deoarece nu-i punctual. Dan a plecat pe la amiază, înaintea noastră, spre a face mobilizarea.
La şcoala din Găujani găsim sala aproape goală (deşi mi se spune că există aici 153 de membri ai Crucii roşii, dintre care 29 chiar cu cotizaţia la zi...). Ne aşteaptă numai Dan, patru învăţătoare, directorul şi vreo opt-zece săteni. Aparatul de radio cîntă. Se fumează, se spun bancuri, e cald, într-un cuvînt: şezătoare. De nevoie, mă conformez şi eu şi-ncep să aştept. Cînd tocmai începuse dansul și toţi uitasem de scopul principal al reuniunii noastre, vin și Gigi Panait cu Ilie Ivan. Gigi mă ia deoparte şi-mi şopteşte la ureche ultima lui ispravă cinegetică: a împuşca un mistreţ! Se bate cu mîna peste taşca pe care o poartă agăţată de umăr, şi-mi dă să înţeleg că înăuntru mi-a adus ceva carne...
După ce-am chitit că mai multă lume de cîtă se află în sală nu se va mai strînge, destram (mărturisesc, cu păune de rău) atmosfera cea veselă şi încep şedinţa. Dan citeşte darea de seamă, care cuprinde date din activitatea comitetului care astăzi îşi va depune mandatul. Trecem apoi la alegerea noului comitet. Sînt alese şapte persoane. Preşedinte a devenit nea Mitu Bradosu, secretarul organizaţiei de partid din Găujani şi cel mai priceput baci din comună. (Brînză ca el nu ştie nimeni să facă în Loviştea, mi se spune.) Secretar a fost ales Dan.
Nemaiavînd vreme să se întoarcă la Perişani, Gigi a lumas în Găujani. Miroase a chef (cu prelungire...).
Am ajuns acasă aproape de miezul nopţii, obosit. Deschid pachetul adus de „Cartea prin poştă”. Cuprinde trei cărţi mult dorite: manualul Tehnica şi arta fotografică, Istoria cinematografului mondial (citită încă de la apariţie) de Georges Sadoul şi Manualul probelor funcţionale chimice de Gitter şi Heilmeyer.
Abia apuc să răspund la scrisoarea Silviei şi să deschid o carte, c-am şi adormit.
Sursa: Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara/ 1967/ Editura pentru Literatură.
Imaginile din colaj una câte una cu descrieri - la această legătură.
_____________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #bvaav #memorii #istorie #MediclaBoișoara #Boișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #PetrePandrea #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu