Sosesc la Rîmnicu-Vîlcea. E încă noapte. Îmi duc din greu bagajele spre o ţintă deocamdată necunoscută. Întreb pe-un trecător de strada General Praporgescu, unde locuieşte unchiul meu, dr. George Marcu, medic specialist endocrinolog. Ajung după vreun sfert de oră, dar, fiind prea devreme, nu îndrăznesc să intru şi aştept în stradă. Mă gîndesc la mama, care, plîngînd, a ţinut să mă conducă la tren (deşi eu nu doream). Avea impresia că plec la război sau în alt loc primejdios, pe cînd, în fond, eu nu plecam decît spre... Boişoara.
— Să vii repede... Să nu mă uiţi! mă ruga.
Am dat toate asigurările, cu o gură amară, şi m-am urcat în vagon...
Mă uit la ceas. E ora 7. Se-aude mişcare ? Parcă da. Îmi iau inima-n dinţi şi bat. Peste cinci minute, în faţa unor cafele aburinde, stăm de vorbă amîndoi. Întreb cu teamă :
— Există într-adevăr în raionul ăsta o circumscripţie Boişoara? Că pe hartă n-o găsesc!
Unchiul Gogu, mirat, mă asigură că da... Deci nu plec chiar în neant...
Mă plimb prin Rîmnicu-Vîlcea. Mi se pare un orăşel interesant. Intru şi la Secţia sanitară, unde, alături de ceilalţi colegi (abia ne recunoaştem de la Piteşti), aştept să mi se hotărască soarta.
Funcţionarii secţiei ne privesc plini de curiozitate. Mă simt ca un viţel cu două capete la circ sau ca o girafă la grădina zoologică...
Pe neaşteptate se iveşte doctorul Viorel Dimitriu, prieten din facultate.
— Ce cauţi aici, mă Andrei ?
îi explic în două vorbe.
— Bravo! Ştii că eu sînt medic-şef adjunct?
Nu pot decît să mă bucur... Peste o jumătate de oră sîntem strînşi laolaltă de doctorul Petria, care ne urează bun venit. Urmează un instructaj de specialitate.
Obosit de insomnie, mă răsucesc în pat. Tot felul de gînduri mă-ncearcă. Aş vrea să aţipesc, dar nu pot...
Sînt singur azi, cu mine însumi, ca un tablou în vechea-i ramă...
Vineri, 3 noiembrie 1961
După un somn scurt şi agitat, mă scol din pat şi ies să văd răsăritul. Soarele mi se pare prietenos. Mai ales după ploaia de azi-noapte!
Sanitarul meu, se pare unicul ajutor de care dispun deocamdată, vine în jurul orei 8 să mă conducă la dispensar.
Ajungem, după ce înotăm prin noroi şi trecem apa tulbure-gălbuie a Boişoarei.
Primii „pacienţi" de azi sînt preşedintele sfatului, Ion Popa, şi secretarul, Dumitru Nasture.
Au venit să mă cunoască şi să mă întrebe dacă am de gînd să stau mai mult timp la Boişoara, deoarece predecesorii mei n-au prea stat nici unii.Le răspund că, după promisiunea pe care am făcut-o unde trebuie şi pe care vreau s-o respect cu sfinţenie, voi sta cel puţin un an. Mă interesează totodată de ce n-au stat mai mult la Boişoara predecesorii mei. Tovarăşul Nasture îmi spune:
— Păi, s-au speriat de noroaie şi de lume. Că la noi lumea e ca la ţară. Nu ca la oraş...
Se ivesc şi primii pacienţi reali, în majoritate femei, mai mult sau mai puţin bolnave, aduse de curiozitate.
Prima zi — prima urgenţă.
Mergem (Roşianu cu mine) pe Gruişoare, un soi de cătun al satului Boişoara, unde sîntem chemaţi de moş Ion Hodorogea, un bătrîn de 71 de ani. Îl examinez sumar, deoarece diagnosticul sare în ochi. Observ un erizipel clasic al feţei, cu placard roşu-aprins, în formă de fluture. Bolnavul are urechile umflate şi roşii, o febră mare, frison, iar chipul îi este desfigurat de boală. Mi-e teamă să acţionez.
Chemăm la sfat, în van, Salvarea, care nu vine. Nu vine şi pace. În cele din urmă, îmi iau inima-n dinţi şi încep să-i administrez, din puţinul care este, doze masive de policilină. Mîine, dacă boala nu regresează, voi asocia şi dicilină injectabilă, de 600 000 u.i., singurele antibiotice pe care le am în prezent. Mai prescriu piramidon, vitamină C şi comprese cu apă fiartă, răcită.
Preşedintele şi secretarul sfatului au avut grijă să-mi caute locuinţă. Voi locui la Aurel Petrescu, un om cu înfăţişare antipatică. Preţul e de 300 de lei pe lună pentru casă şi masă. Banii sînt nevoit să-i iau împrumut de la domnu’ Roşianu. Cei de la raion, deşi au promis solemn că-mi vor trimite prima de instalare (1000? 2000 de lei?), nu s-au ţinut încă de cuvînt.
Ne-am apucat de inventarierea medicamentelor, a instrumentelor chirurgicale şi a mobilierului. Vreau să ştiu tot ce există în dispensar. Totodată facem şi curăţenie, ordine, diverse aranjamente.
După prînz, hotărîm o pauză. Ne repezim pînă la Titeşti, agăţaţi de un camion. Fac cunoştinţă cu doctorul Gheorghe Jilavu, titularul circumscripţiei vecine. Primirea e foarte cordială. Îndatoritor, Bindi (aşa mi-a spus să-l numesc) mi-a împărtăşit o groază de „secrete" foarte utile. Scriptologia, pînă cînd va fi învăţată, mi se pare de categoria papirusurilor egiptene şi-a hieroglifelor. Bindi îmi dă un sfat:
— Vezi că, la noi, Sanepidul e cam turbat. Tu să zici ca ei şi să faci ca tine!
Prima noastră întrevedere „se lasă" cu ţuică fiartă, îndulcită...
Proverb autohton, auzit în drum spre Boişoara: Mocani a-n Găujani, noroaie ca-n Bumbueşti şi fete ca-n Titeşti, nu găseşti.
La dispensar reluăm treaba. Sînt plin de praf ca un arhivar...
După 10 ore de muncă, obosit, mănînc şi mă culc.
Şi a fost ziua a doua...
Simbată, 4 noiembrie 1961
Azi continuăm inventarierea.
Deşi am pus afară un afiş vizibil — INVENTAR —, boişorencele nu ne iartă de loc. Vin numai cu fleacuri şi dureri închipuite. Vor să-l cunoască pe noul doctor şi vor să uzeze de el ca de o rara avis doar visată. E dreptul lor. Iată-mă-s, în carne şi oase (deşi am inventar...)!
La ora prînzului, fac cunoştinţă şi cu celălalt sanitar al circumscripţiei, Răduţoiu Gheorghe, poreclit Dan. E îngrozitor de beat. I s-a dus buhul în sat din pricina acestei patimi, cît şi din pricina altora. Se apropie de mine şovăind şi clătinîndu-se. Se poartă arogant. E încrezut şi obraznic. Stinge mucul ţigării sub talpă, pe duşumea şi scuipă. Am cu el primul incident. Sînt cît se poate de dur. După ce-l pun să-şi culeagă ţigara de jos şi s-o arunce în drum, îl poftesc afară, să se răcorească. Aflu cu neplăcută surprindere că e şi mincinos, şi hoţ, şi risipitor...
Am reuşit, în fine, să inventariez şi să sortez totul (în afara scriptelor şi a celorlalte hîrţoage). Am pus ordine în haosul cumplit, de nedescris, care domnea suveran. Ştiu acum cîte medicamente am, pînă la ultima tabletă. Farmacia cu medicamente gratuite (pentru copii, gravide, lehuze, bolnavi contagioşi, urgenţe, pauperi etc.) este oarecum completă. Cealaltă farmacie — punct farmaceutic de gradul II —, în gestiunea oficiantului sanitar Roşianu, Iasă mult de dorit. E nevoie de o comandă serioasă de medicamente pentru ambele farmacii.
O surpriză plăcută: am găsit în inventar cîteva instrumente de mică chirurgie de foarte bună calitate.
Dan nu se dă dus şi ne tot încurcă la treabă. Rosteşte tot felul de jurăminte şi-şi ia tot felul de angajamente, vădit făţarnice. Îi pun în vedere să aducă stetoscopul, care-i la el de cîteva luni (Dan o face pe doctorul prin sat!). Și să vină mîine, la 8 dimineaţa, la dispensar.
În drum spre casă, am văzut copii jucîndu-se cu capacele sticlelor de bere, care, înşirate, alcătuiesc gardurile unor „tîrle* în miniatură, pline de oi reprezentate prin pietricele...
Duminică, 5 noiembrie 1961
Înainte de a pleca spre dispensar, mă reped pînă la moş Ion Hodorogea, să văd cum evoluează boala. Spre marea mea bucurie, îl găsesc pe moş în curte, măturînd. Îmi mulţumeşte îndelung şi, cînd să plec, mă roagă să primesc o felie de brînză de burduf...
Pînă la ora 14 am consultat vreo 20 de bolnavi, cărora le-am prescris şi tratamentul. Dan n-a putut fi văzut.
Nici astăzi n-am primit sporul de instalare. Întrevăd două posibilităţi: sau poşta merge foarte greu, sau secţia „ne-a uitat". Totuşi, m-am decis să plec la Sibiu, ca să-mi procur haine de iarnă. (Vremea e foarte închisă şi e posibil să plouă sau chiar să ningă.) Am împrumutat 1700 de lei de la Roşianu.
La Sibiu mă simt intrat în altă zonă de cultură.
— Servus... (Reminiscenţe medievale, exploatate subtil şi uşor ironic, în puţin-preţuitul — pe aiurea — domeniu il politeţei.)
Oraşul e curat, respectînd un stil arhitectonic autentic, de un pitoresc specific, în care mi-ar plăcea mult să trăiesc... Mă împiedică, deocamdată, oropsita Boişoară, pe care mărturisesc — pe furiş — c-am început s-o îndrăgesc...
În Sibiu — aprovizionare excelentă, bun gust, abundenţă. Oameni veseli pe „Corso", germani şi români. Vorba românească e uşor plescăită, uşor tărăgănată, înmuiată, de parc-ar ieşi cu greu din gîtlej.
Seara, plimbare molcomă prin Sibiul Vechi.
Luni, 6 noiembrie 1961
Somn adînc, în hotelul Păltiniş, după o baie bună.
Plec să mă plimb, să fac cumpărături. Banii parcă m-ar scurma. Scriu o listă amănunţită, cu nasul în vitrine, cu mîna pe stilou... Ciudat, dar librăriile sînt slab aprovizionate.
Trec des pe lîngă mine femei în veşmînt cernit de călugăriţe. Sînt săsoaice din împrejurimi.
Surprind întrebarea dintr-un dialog cu nuanţă interogativă :
— Treaba asta nu ţi-o făcu făr’ cu bani...
Ardeleneşte !...
Mă întîlnesc cu un cunoscut, avocat sibian, actualmente lucrînd la Predeal. Ciceronele meu, alpinist redutabil, mă conduce competent şi în pas gimnastic prin Sibiu:
— Iată Theresianum, iată Cibinul, iată turnurile breslelor. Silueta aceea e a Bisericii ursulinelor, cealaltă a Brukenthalului (deşi nu poate fi vorba de-o siluetă!).
Case vechi, iscodindu-ne prin ochii lor ciudaţi, aflaţi pe acoperişurile cu olane roşii-întunecate, ne surprind privirile. Străzi în pantă, pe lîngă vechi biserici, de diferite rituri, ganguri întunecate, scări în spirală, pieţe mici, Oraşul Vechi, Oraşul Nou, Dumbrava...
Poposim la doamna Lucia Cristea, vestită actriţă şi cîntăreaţă de odinioară. Aici întîlnim şi pe Tani (Hortansa) Cristea, sora Luciei şi prima soţie a poetului Octavian Goga. Ascultăm amintiri încărcate de parfum şi nostalgie. Privim fotografii vechi, din toată lumea. Admirăm pe tatăl celor două mari stele (azi apuse), pictat cu o mînă de maestru şi iscălit Kimon Loghi. Pe o masă, la loc de cinste şi între frunze de laur, portretul cernit al preşedintelui dr. Petru Groza, bun prieten al familiei. Mai încolo, fotografia lui Alexandru Vlahuţă, naşul lui Octavian Goga.
Tot rătăcind pe străzi în faptul serii şi urmăriţi de Friedrich Schiller — adăpostit discret într-o absidă —, ajungem la Filarmonica oraşului, unde tocmai se repetă. Intrăm în vîrful picioarelor. Ce bucurie! Ce surpriză! Ce fericire! Franz Xaver Dressler dirijează corul sibian. Ascultăm vrăjiţi. În sala aceasta, plină de profiluri transfigurate, slăvindu-l pe Bach prin însăşi opera lui, m-am simţit aproape de sublim. Die Wakl des Herkules — cantată laică pentru solişti, cor, orchestră şi clavecin — e proaspătă şi optimistă. Dirijorul, o erupţie neaşteptată de energie, dinamism şi umor, are faţa congestionată şi părul alb, rebel, ca şi întreaga-i fiinţă, de altfel.
Îl observ cum subliniază cu însufleţire pasajul cîntat corect, printr-un „gut“ îndesat! Martha Kessler, voce puternică şi liberă, stăpînită perfect; Emilia Petrescu, graţioasă, feminină şi de subtilă muzicalitate; Hans Mokha, din Braşov... doar corect, iar Toni Schlezack, azi, chiar slab.
Ieşim beţi de muzică şi ne îndreptăm, străbătînd agale, gînditori şi tăcuţi, străduţele curate ale Sibiului, spre locuinţele noastre. Ziua a fost plină de neprevăzut şi de bucurie.
Marţi, 7 noiembrie 1961
Sînt gata cu tîrguielile încă de ieri. Mi-am cumpărat bocanci de schi, un jerseu vietnamez, călduros şi moale, gri-cald, cu dungi albe pe mîneci şi pe piept (în două fîşii înguste), nişte pantaloni tot gri, de catifea reiată, cămăşi, articole de toaletă, papetărie şi cărţi.
Iau trenul spre Cîineni. Sînt încărcat de lucruri şi, colac peste pupăză, de reviste... Afară plouă, plouă torenţial şi eu sînt cu hainele bune! (Unicele!)
Cobor din tren pe ploaie deasă şi alerg spre camion. Se stă în picioare. Domneşte nestingherită duhoarea acră a saricii de oaie, prost tăbăcită şi udată de ploaie. Înghesuiţi, aşteptăm. Ce ? Nu ştim nici noi. Aşteptăm degeaba. Camionul s-a stricat.
În sfîrşit ne urnim, după o reparaţie sumară. Prin prelată aipa curge gîrlă, vehiculul ne hîţînă într-o parte şi-n alta, ne ciocnim unii de alţii pe întuneric şi nu reuşim să ne sprijinim decît rar. Deodată, din maşină, izbucnesc urlete vehemente: „Unde ne duce şoferul ăsta?“ „Ce căutăm în Cîinenii de Vîlcea?“ În pofida strigătelor, camionul opreşte totuşi şi reîncepem să aşteptăm. Aflăm că şoferul e dus după pîine. În sfîrşit, cu chiu, cu vai, după vreo oră, reuşim să trecem Oltul în Cîinenii de Argeş, dar după cîţiva metri maşina noastră blagoslovită de vreun diavol se opreşte iar. I s-au defectat farurile!
În curînd vom fi nevoiţi să ne lăsăm păgubaşi şi să cerem „azil“ în Cîineni. Dar nu! Iată salvarea ! Un camion teafăr, deşi descoperit, urcă spre Perişani. Facem în grabă transbordarea şi plecăm.
Îmi desfăşor pelerina şi fac loc sub ea şi unor saci cu cornuri calde, destinate bisericii din Perişani, care-şi prăznuieşte mîine hramul (sfinţii Mihail şi Gavril).
Şoferul, priceput şi precaut, ne trece înot apa Boiei, care-a invadat totul în jur, iar şoseaua parcă n-ar fi. Vîntul dezlănţuit însă umflă pelerina, care fîlfîie violent. Arăt ca un spectru. În cele din urmă, cu greu, ajungem la Boişoara.
Cobor şi „trag” la Roşianu (în clădirea dispensarului), bineînţeles numai provizoriu... După ce mă zvînt puţin, plec spre casă. Constat însă că e imposibil, dar într-adevăr imposibil să trec Boişoara. Deci trebuie să mă întorc. Ce riest que le provisoire qui dure...
Miercuri, 8 noiembrie 1961
Am dormit foarte prost (în acelaşi pat cu sanitarul). Dimineaţa sînt mahmur. Azi e zi de teren, aşa că plecăm în Găujani, cîteşitrei: Roşianu, Dan şi cu mine.
Înotăm prin noroaie pînă în străfundul Găujanilor. Ca să ajungem, trecem Boişoara, urcăm pe lîngă casa „Tudoreascăi”, din gura satului, traversăm alt pod, tot şubred, străbatem uliţa cea mai însemnată a satului, pieptişă şi cotită, pe sub nuci stufoşi, dăm pe lîngă „Cerneală” — un cătun unde se află biserica nouă din Găujani (încă neterminată) — şi, din muchie, ne prăvălim, o dată cu drumul, spre valea apei după care îşi va fi luat numele şi satul. Păşim peste pîrîul spumegos, pe lîngă şcoală — o clădire impunătoare — şi urcăm iar, pînă unde şi-a înţărcat dracul copiii. Vizităm toţi bolnavii care ne solicită. Dăm sfaturi, prescriem reţete...
Găsim şi o urgenţă: fractură de femur în treimea inferioară, pe care o imobilizăm (provizoriu) şi-o expediem cu... căruţa, maşina Salvării fiind plecată de la Brezoi la Sibiu.
Sîntem trei fiinţe cărora le lipsesc numai aureolele şi aripioarele. Sătenii ne privesc ca pe nişte sfinţi, iar noi ne dăm toată silinţa să-i mulţumim.
Domnu’ Roşianu (aşa m-am hotărît să-l numesc), „haită bătrînă” şi cu multă experienţă, spune sceptic :
— Domnule doctor, sita nouă cerne bine...
La dispensar (cînd ne întoarcem) — coadă.
În trei ore acord mai mult de 20 de consultaţii.
O colică apendiculară (sau nici atît: o reacţie apendiculară) mă cheamă de două ori succesiv, dar de fiecare dată se calmează prin simpla mea prezenţă. Bolnava, tovarăşa Ştefănescu, învăţătoare, 18 ani, căsătorită de curînd, are nevoie de „concediu"...
E ora 10 seara şi abia am ajuns acasă. Sînt obosit.
Joi, 9 noiembrie 1961
Azi ne ocupăm iar de hîrţoage. Constat cu uimire că-s prea multe! 19 dosare, vreo 10 tipuri de imprimate, vreo 20 de caiete de dictando cu felurite destinaţii (aproape toate goale sau, mai bine zis, pline cu... intenţii), fişe, hîrtii, praf, pulbere... Praful şi pulberea să se aleagă de ele!
Bine că am terminat de inventariat! Afişez şi programul de lucru al circumscripţiei: luni va fi ziua mea liberă; marţi, joi şi sîmbătă voi acorda consultaţii la dispensar; miercuri, vineri şi duminică ne vom afla în activitate pe teren, cîte o zi în fiecare sat. Consultaţiile le-am fixat între orele 8 şi 15 (deşi regulamentele prevăd numai patru ore de consultaţii).
În zilele de dispensar am stabilit, succesiv, şi ore pentru categoriile speciale de pacienţi: copii-problemă, copii sănătoşi (puericultură), gravide şi lehuze.
Toţi pacienţii mei vor „nasturi de goange", „nasturi de trecătură", „nasturi de fierbinţeală", „pelicilină", „strictomicină" (sau „stromicilină"), „paramadoane" şi „hapuri de cap"...
Şi toţi ştiu ce au (aşa cred ei...), mie rămînîndu-mi numai să le execut ordinele...
Sanitarii de la Boişoara nu sterilizează seringa decît cu totul superficial. (Se arde puţin alcool şi acul se trece repede-repede, prin flacără.) Totuşi, cum se explică mica incidenţă a cazurilor de hepatită epidemică?
Vine o femeie cu un copil de un an şi două luni care are o diaree sangvinolentă. Femeia are vreo 50 de ani şi acesta-i al şaptelea copil. întreb:
— Ce i-ai dat, măicuţă, să mănînce, cînd ai văzut că „trece prin el“?
— Păi ce să-i dau ? Făsui şi alte helea...
Fără alte comentarii...
Vineri, 10 noiembrie 1961
În ultimele zile am reuşit să-l domolesc pe Dan. N-a mai venit beat şi mă ascultă în tot ce-i spun. Azi îl trimit la tratamente în Găujani, iar Roşianu cu mine mergem „pe teren” (termen consacrat pe care l-am şi adoptat...).
În drum spre Bumbueşti opresc la poştă, de unde trimit 200 de lei mamei şi mă abonez la 12 reviste şi ziare, pe trei luni, pentru a şti pe ce lume mă aflu.
Cu aparatul de fotografiat gata să imortalizeze orice peisaj demn de admirat, plecăm. Urcăm pe drum pînă lîngă „primăria sfatului”, cum îi zice, hîtru, un bătrîn, de unde, printre ogoare arate, poieni desfrunzite, pădurici răzleţe, gospodării risipite şi stoguri mari de fîn, coborîm pînă în Bumbueşti, „patria noroiului*, dar şi a unor oameni vrednici, după cum aud.
Bumbueştenii nu par a fi bolnavi sau bolnăvicioşi (deşi la consultaţie alcătuiesc un procent respectabil!). Nu ne cheamă nimeni (ca-n Găujani) şi, aparent, n-ar fi nevoie de noi!
Ne oprim la şcoală şi dăm iodură de potasiu copiilor, după ce facem un control igienic. Şcoala nouă, construită de cîteva luni numai, e arătoasă şi încăpătoare. Păcat că n-are un closet... ca lumea! Personalul, compus din trei învăţătoare plus directorul Stelian Moşoiu (tînăr şi simpatic), pare bine pregătit. Copiii însă îi găsim murdari.
Cînd ne pregăteam tocmai să plecăm spre casă, ne cheamă o bătrînică. Îi ascult păsul şi constat o banală bronşită acută. Pe cînd îi scriu reţeta (care cuprindea şi antibiotice, în valoare totală destul de mare), bolnava mă întreabă de preţ. Auzind suma, îmi spune, sfătoasă:
— Apăi, maică, leacul nu-i cu sacul!
Întorcîndu-ne din Bumbueşti, nimerim la sfat, unde se ţinea tocmai şedinţa săptămânală. La ordinea zilei, două probleme importante: 1. sădirea pomilor (în cadrul unei largi campanii pomicole) şi sprijinirea lor cu „mentori“, şi 2. lămurirea altor ţărani de-a intra în rîndurile colectiviştilor Boişoarei sau în întovărăşiri. Deşi G.A.C. „Steagul Roşu” din Boişoara a luat fiinţă în 1949, deci de 12 ani, fiind printre primele gospodării colective ale raionului, sînt încă mulţi ţărani cu care munca de lămurire se duce greu. Observaţia lui Lenin referitoare la schimbările din mintea omenească, care sînt cel mai greu de produs, este copleşitor de adevărată şi la Boişoara...
Simbătă, 11 noiembrie 1961
Consultaţii — mai nimic.
Azi, avînd răgaz în dispensar, am trăit un sentiment curios. Am stat cu frica în sîn: nu care cumva să-mi vină vreun bolnav, să fie vreun caz mai deosebit şi eu să dau din colţ în colţ...
Sînt chemat de urgenţă, în Bumbueşti, la o naştere. (De ce ţl-e frică nu scapi!) Recapitulez în minte noţiuni fundamentale: „Naşterea este o urgenţă necesitînd o executare imediată, rapidă, corectă..." Mă trec sudori reci. Stabilesc medicamentele care mi-ar fi necesare şi iau grămadă: no- vocaină, papaverină, piramidon, pantopon, chinină sulfurică, ulei de ricin, glanduitrin, vitamina C comprimate şi fiole, vitamina B1 fortissimum, algosedin... Nu uităm nici vreo două pense, un bisturiu, vată şi feşi. Domnu’ Roşianu mai ia şi o litră de zahăr...
— Poate n-om găsi acolo... explică el. Şi, ştiţi, ajută la facere!
Asta nu ştiam!
Merg în Bumbueşti de parcă ar trebui să fiu spînzurat. N-am asistat pînă azi decît vreo trei naşteri şi acelea foarte pasiv. Mă simt ca un elev prins cu lecţia neînvăţată. Mi-e ruşine de Roşianu, pe care-l văd calm şi fără probleme „incendiare”...
Luminat totuşi de-o speranţă, mă liniştesc: poate, pînă ajungem, naşte...
În cele din urmă, ajungem. Odaia în care intrăm e mică, întunecoasă şi se află într-o dezordine cumplită. Copiii sînt strînşi buluc în jurul mamei — o femeie slăbuţă, palidă, cu păr rar, năclăit de sudoare, cu cearcăne mari, vinete, sub ochi —, iar soţul, în dosul casei, „dă la porc”... După ce expediez cu greu pe micii asistenţi, mă apropii de ea, jucînd rolul omului calm, şi încep s-o îmbărbătez. Biata fiinţă se încleştează de mîna mea cu degete reci şi transpirate şi geme privindu-mă plină de încredere:
— Salvaţi-mă, domnule doctor !
Eu, salvatorul, trag pe furiş cu ochiul la Roşianu, care aşteaptă impasibil ordinele mele. Rog o vecină curioasă, care tocmai se ivise, să-mi aducă apă fierbinte, şi-mi iau rolul în serios.
În urma examenului, stabilesc: prezentaţie craniană, occipito-iliacă-stîngă anterioară. Roşianu, care n-a auzit niciodată de o asemenea bazaconie, se uită cu ochi expert şi spune:
— Acuşi naşte... Şi, între patru ochi, îmi murmură: N-aveţi grijă, domnule doctor, că o să meargă bine...
Femeia geme de durere, din pricina contracţiilor uterine... într-o carte din secolul al XV-lea, scrisă de Ortloff von Bayenland, intitulată Frauenbuchlein, se poate citi că moaşa trebuie să lucreze cum parva et suavi mânu (adică „cu mînă mică şi delicată”!). Mă uit la ale mele, mari, de bărbat... şi totuşi trebuie să acţionez!
Execut tactul vaginal şi rup artificial membranele „pungii apelor”, spre a grăbi naşterea. Roşianu exercită presiuni ritmice şi concomitente contracţiilor asupra uterului. Cînd colul uterin e deschis, îl rog pe ajutorul meu să injecteze glanduitrinul. Între timp, sanitarul meu îndoapă femeia — fără aviz ! — cu chinină şi zahăr, şi văd că ajută...
Perioadele contracţiilor se îndesesc, ceea ce denotă începerea perioadei de expulzie. M-am liniştit complet!
Craniul fătului este angajat, coboară şi se roteşte, şi copilul se iveşte... Ajutăm cu tragere de inimă mamei, care, albă ca varul, abia mai răsuflă. Apuc capul copilului cu ambele mîini, îl rotesc şi trag cu grijă. După încă un minut, am în mîini un băieţel de toată frumuseţea, roşu ca un rac.
Acordăm primele îngrijiri, spălăm copilul, îi legăm buricul, îl dăm în paza vecinei şi aşteptăm ieşirea placentei. Mama dormitează, uşurată... Deocamdată, destinşi, observăm. Hemoragia este moderată. Injectăm o vitamină K şi o vitamină C...
Aşteptăm, aşteptăm, dar placenta nu vrea să iasă.
Nervos, mă tot uit la ceas: 45 de minute. O oră. O oră şi 20 de minute... Ce naiba? N-am scăpat încă ? La o oră şi 45 de minute de la naştere, mă hotărâse: ce-o fi, o fi! Trebuie să fac extracţia manual. Nu mai simt nici un fel de frică!
Lubrifiez mîna dreaptă cu ulei de ricin, o introduc şi cu stînga încep să apăs prin peretele abdomenului de fundul uterului. Tot cu dreapta încep uşor decolarea placentei, care-i inserată zdravăn în interiorul cavităţii. Dar, Dumnezeule mare, oare ce se întîmplă ? Îmi simt mîna prinsă ca într-o menghină în musculatura uterului, care se contractă. Rabd cîteva minute, deşi îmi vine să urlu de durere şi nu ştiu ce să fac. Prin mînă îmi umblă un popor de furnici, trecînd nepăsătoare peste muchea unor cuţite ascuţite, care taie în carne vie, în carnea mea...
— Domnu’ Roşianu, repede o papaverină!
După un timp, care mi se pare fără de sfîrşit, sînt cu placenta în mînă. Dar braţul nu-l mai simt...
Mă spăl cu săpun din abundenţă, privind la mamă şi la copil, care dorm, obosiţi.
Seara, am altă urgenţă. Un bărbat frumos, de vreo 35 de ani, rumen la faţă, mîndru şi înalt, nea Chiţoiu din Boişoara, şi-a secţionat, din greşeală, cu toporul, arterele antebraţului stîng. Hemoragia arterială e masivă. Sîngele ţîşneşte în jet.
Mi-e teamă să nu pierd bolnavul. Injectez urgent două fiole de vitamină K, mai mult demonstrativ (deoarece alt hemostatic mai bun n-am), şi-o movocaină local, după cc îl pansez strîns şi din belşug.
Ajung acasă în tam-tamul pregătirilor unei nunţi. Se căsătoreşte un băiat din Grebleşti cu o fată din Boişoara. Azi, fiind seara de „fedeleş", se lucrează bradul.
Afară domneşte crai-nou pe-un cer senin.
Lăutarii cîntă de zor la nuntă...
Duminică, 12 noiembrie 1961
După cum am hotărît, duminica e zi de teren. Mergem iar la Găujani, în formaţia cunoscută: Roşianu şi eu. Am hotărît ca dînsul, în calitate de cel mai priceput (şi mai simpatic), să-mi fie „umbră"... Găujănenii, deosebiţi în această privinţă faţă de bumbueşteni, mă solicită care mai de care.
Încep să desluşesc profilul morbidităţii: femeile sînt în majoritate colecistopate şi, ceva mai puţin, ginecopate. Reumatismul — larg răspîndit — atinge în proporţii egale şi masive ambele sexe. În privinţa „goangelor" domneşte o psihoză: toţi au goange (limbrici). Oricum, mai bine goange (psihoză rurală) decît cancer (psihoză urbană)...
Printre „bolnavi", la o răspîntie, o femeie alăptează un copil de vreo doi ani. Un bărbat, privind pieziş, murmură ca pentru sine:
— E unele femei de ţine copiii la piept pînă le creşte barba...
Constat că perfectul simplu e contagios — ca varicela sau strănutul... îmi vine tot timpul să conjug verbele olteneşte, chiar şi atunci cînd nuanţa pe care vreau s-o exprim e cu totul alta... „Fusei", „mîncai", „strigai"...
Pe seară, plec cu Roşianu „în control" la Dan acasă. Fetiţa lui vitregă, Marinela, e o drăgălăşenie: codată, cu ochi negri ca sfredelul. Bem ţuică şi mîncăm brînză de burduf cu mămăligă. Suport din nou jurăminte... Totuşi, în ultimele zile, Dan nu m-a mai supărat. Ce să fie oare?
Luni, 13 noiembrie 1961
Am dormit pînă la 10. Azi e ziua mea liberă. Timpul e ploios. Citesc. Merg pînă la moş Ion Hodorogea pentru a scădea, prin semnătură, medicamentele gratuite pe care i le am prescris. Aud povestiri din primul război mondial. Stăm amîndoi pe prispă şi ne uităm cum burează. Moş Ion îmi spune (şi nu pentru a-mi face plăcere!) că de mult nu s-a mai simţit atît de bine. Sînt mulţumit.
Trec pe la Cooperativa sătească din Boişoara, aproape de Groapa Mare, care poate fi considerată un magazin universal prin tendinţă şi potenţial, deşi, pentru a ilustra corect definiţia, îi lipsesc... marea majoritate a articolelor.
Totuşi, prin comandă, poţi obţine orice vrei (mi se spune!).
Deocamdată, „comand” un aparat de radio portativ.
Scriu, îmi completez jurnalul, citesc, mă culc.
Marţi, 14 noiembrie 1961
La consultaţii, examinez pe cel de-al o sutălea bolnav înregistrat, o biată femeie cu „toate helea”, vorba ei... îi completez un bilet de trimitere la Policlinica de adulţi din Rîmnicu-Vîlcea.
Astăzi soarele e atît de blînd, încit reuşesc să fac o oră plajă.
După-amiază, cu aparatul fotografic atîrnat de gît şi cu un carneţel în buzunar, plec peste cîmpuri, spre Titeşti.
În preajma Cimitirului Eroilor, lenevesc în bătaia vîntului şi-a soarelui...
Se iveşte prilejul unor fotografii cu cadru încîntător, puţin idilic, pe care-l sorb din ochi: un cioban subţirel (ca o siluetă grigoresciană), o turmă de oi, clătinîndu-şi melodios tălăngile, cimitirul aflat pe o culme, îngrădit de ziduri masive pătate catifelat cu petece verzi de muşchi, prăbuşite în cîte un loc, şi crucea înaltă răsărind între arbori zvelţi. În depărtare, munţi grandioşi, deasupra cărora, năpădit de pîcle aurii, apune soarele...
Şoferul, priceput şi precaut, ne trece înot apa Boiei, care-a invadat totul în jur, iar şoseaua parcă n-ar fi. Vîntul dezlănţuit însă umflă pelerina, care fîlfîie violent. Arăt ca un spectru. În cele din urmă, cu greu, ajungem la Boişoara.
Cobor şi „trag” la Roşianu (în clădirea dispensarului), bineînţeles numai provizoriu... După ce mă zvînt puţin, plec spre casă. Constat însă că e imposibil, dar într-adevăr imposibil să trec Boişoara. Deci trebuie să mă întorc. Ce riest que le provisoire qui dure...
Miercuri, 8 noiembrie 1961
Am dormit foarte prost (în acelaşi pat cu sanitarul). Dimineaţa sînt mahmur. Azi e zi de teren, aşa că plecăm în Găujani, cîteşitrei: Roşianu, Dan şi cu mine.
Înotăm prin noroaie pînă în străfundul Găujanilor. Ca să ajungem, trecem Boişoara, urcăm pe lîngă casa „Tudoreascăi”, din gura satului, traversăm alt pod, tot şubred, străbatem uliţa cea mai însemnată a satului, pieptişă şi cotită, pe sub nuci stufoşi, dăm pe lîngă „Cerneală” — un cătun unde se află biserica nouă din Găujani (încă neterminată) — şi, din muchie, ne prăvălim, o dată cu drumul, spre valea apei după care îşi va fi luat numele şi satul. Păşim peste pîrîul spumegos, pe lîngă şcoală — o clădire impunătoare — şi urcăm iar, pînă unde şi-a înţărcat dracul copiii. Vizităm toţi bolnavii care ne solicită. Dăm sfaturi, prescriem reţete...
Găsim şi o urgenţă: fractură de femur în treimea inferioară, pe care o imobilizăm (provizoriu) şi-o expediem cu... căruţa, maşina Salvării fiind plecată de la Brezoi la Sibiu.
Sîntem trei fiinţe cărora le lipsesc numai aureolele şi aripioarele. Sătenii ne privesc ca pe nişte sfinţi, iar noi ne dăm toată silinţa să-i mulţumim.
Domnu’ Roşianu (aşa m-am hotărît să-l numesc), „haită bătrînă” şi cu multă experienţă, spune sceptic :
— Domnule doctor, sita nouă cerne bine...
La dispensar (cînd ne întoarcem) — coadă.
În trei ore acord mai mult de 20 de consultaţii.
O colică apendiculară (sau nici atît: o reacţie apendiculară) mă cheamă de două ori succesiv, dar de fiecare dată se calmează prin simpla mea prezenţă. Bolnava, tovarăşa Ştefănescu, învăţătoare, 18 ani, căsătorită de curînd, are nevoie de „concediu"...
E ora 10 seara şi abia am ajuns acasă. Sînt obosit.
Joi, 9 noiembrie 1961
Azi ne ocupăm iar de hîrţoage. Constat cu uimire că-s prea multe! 19 dosare, vreo 10 tipuri de imprimate, vreo 20 de caiete de dictando cu felurite destinaţii (aproape toate goale sau, mai bine zis, pline cu... intenţii), fişe, hîrtii, praf, pulbere... Praful şi pulberea să se aleagă de ele!
Bine că am terminat de inventariat! Afişez şi programul de lucru al circumscripţiei: luni va fi ziua mea liberă; marţi, joi şi sîmbătă voi acorda consultaţii la dispensar; miercuri, vineri şi duminică ne vom afla în activitate pe teren, cîte o zi în fiecare sat. Consultaţiile le-am fixat între orele 8 şi 15 (deşi regulamentele prevăd numai patru ore de consultaţii).
În zilele de dispensar am stabilit, succesiv, şi ore pentru categoriile speciale de pacienţi: copii-problemă, copii sănătoşi (puericultură), gravide şi lehuze.
Toţi pacienţii mei vor „nasturi de goange", „nasturi de trecătură", „nasturi de fierbinţeală", „pelicilină", „strictomicină" (sau „stromicilină"), „paramadoane" şi „hapuri de cap"...
Şi toţi ştiu ce au (aşa cred ei...), mie rămînîndu-mi numai să le execut ordinele...
Sanitarii de la Boişoara nu sterilizează seringa decît cu totul superficial. (Se arde puţin alcool şi acul se trece repede-repede, prin flacără.) Totuşi, cum se explică mica incidenţă a cazurilor de hepatită epidemică?
Vine o femeie cu un copil de un an şi două luni care are o diaree sangvinolentă. Femeia are vreo 50 de ani şi acesta-i al şaptelea copil. întreb:
— Ce i-ai dat, măicuţă, să mănînce, cînd ai văzut că „trece prin el“?
— Păi ce să-i dau ? Făsui şi alte helea...
Fără alte comentarii...
Vineri, 10 noiembrie 1961
În ultimele zile am reuşit să-l domolesc pe Dan. N-a mai venit beat şi mă ascultă în tot ce-i spun. Azi îl trimit la tratamente în Găujani, iar Roşianu cu mine mergem „pe teren” (termen consacrat pe care l-am şi adoptat...).
În drum spre Bumbueşti opresc la poştă, de unde trimit 200 de lei mamei şi mă abonez la 12 reviste şi ziare, pe trei luni, pentru a şti pe ce lume mă aflu.
Cu aparatul de fotografiat gata să imortalizeze orice peisaj demn de admirat, plecăm. Urcăm pe drum pînă lîngă „primăria sfatului”, cum îi zice, hîtru, un bătrîn, de unde, printre ogoare arate, poieni desfrunzite, pădurici răzleţe, gospodării risipite şi stoguri mari de fîn, coborîm pînă în Bumbueşti, „patria noroiului*, dar şi a unor oameni vrednici, după cum aud.
Bumbueştenii nu par a fi bolnavi sau bolnăvicioşi (deşi la consultaţie alcătuiesc un procent respectabil!). Nu ne cheamă nimeni (ca-n Găujani) şi, aparent, n-ar fi nevoie de noi!
Ne oprim la şcoală şi dăm iodură de potasiu copiilor, după ce facem un control igienic. Şcoala nouă, construită de cîteva luni numai, e arătoasă şi încăpătoare. Păcat că n-are un closet... ca lumea! Personalul, compus din trei învăţătoare plus directorul Stelian Moşoiu (tînăr şi simpatic), pare bine pregătit. Copiii însă îi găsim murdari.
Cînd ne pregăteam tocmai să plecăm spre casă, ne cheamă o bătrînică. Îi ascult păsul şi constat o banală bronşită acută. Pe cînd îi scriu reţeta (care cuprindea şi antibiotice, în valoare totală destul de mare), bolnava mă întreabă de preţ. Auzind suma, îmi spune, sfătoasă:
— Apăi, maică, leacul nu-i cu sacul!
Întorcîndu-ne din Bumbueşti, nimerim la sfat, unde se ţinea tocmai şedinţa săptămânală. La ordinea zilei, două probleme importante: 1. sădirea pomilor (în cadrul unei largi campanii pomicole) şi sprijinirea lor cu „mentori“, şi 2. lămurirea altor ţărani de-a intra în rîndurile colectiviştilor Boişoarei sau în întovărăşiri. Deşi G.A.C. „Steagul Roşu” din Boişoara a luat fiinţă în 1949, deci de 12 ani, fiind printre primele gospodării colective ale raionului, sînt încă mulţi ţărani cu care munca de lămurire se duce greu. Observaţia lui Lenin referitoare la schimbările din mintea omenească, care sînt cel mai greu de produs, este copleşitor de adevărată şi la Boişoara...
Simbătă, 11 noiembrie 1961
Consultaţii — mai nimic.
Azi, avînd răgaz în dispensar, am trăit un sentiment curios. Am stat cu frica în sîn: nu care cumva să-mi vină vreun bolnav, să fie vreun caz mai deosebit şi eu să dau din colţ în colţ...
Sînt chemat de urgenţă, în Bumbueşti, la o naştere. (De ce ţl-e frică nu scapi!) Recapitulez în minte noţiuni fundamentale: „Naşterea este o urgenţă necesitînd o executare imediată, rapidă, corectă..." Mă trec sudori reci. Stabilesc medicamentele care mi-ar fi necesare şi iau grămadă: no- vocaină, papaverină, piramidon, pantopon, chinină sulfurică, ulei de ricin, glanduitrin, vitamina C comprimate şi fiole, vitamina B1 fortissimum, algosedin... Nu uităm nici vreo două pense, un bisturiu, vată şi feşi. Domnu’ Roşianu mai ia şi o litră de zahăr...
— Poate n-om găsi acolo... explică el. Şi, ştiţi, ajută la facere!
Asta nu ştiam!
Merg în Bumbueşti de parcă ar trebui să fiu spînzurat. N-am asistat pînă azi decît vreo trei naşteri şi acelea foarte pasiv. Mă simt ca un elev prins cu lecţia neînvăţată. Mi-e ruşine de Roşianu, pe care-l văd calm şi fără probleme „incendiare”...
Luminat totuşi de-o speranţă, mă liniştesc: poate, pînă ajungem, naşte...
În cele din urmă, ajungem. Odaia în care intrăm e mică, întunecoasă şi se află într-o dezordine cumplită. Copiii sînt strînşi buluc în jurul mamei — o femeie slăbuţă, palidă, cu păr rar, năclăit de sudoare, cu cearcăne mari, vinete, sub ochi —, iar soţul, în dosul casei, „dă la porc”... După ce expediez cu greu pe micii asistenţi, mă apropii de ea, jucînd rolul omului calm, şi încep s-o îmbărbătez. Biata fiinţă se încleştează de mîna mea cu degete reci şi transpirate şi geme privindu-mă plină de încredere:
— Salvaţi-mă, domnule doctor !
Eu, salvatorul, trag pe furiş cu ochiul la Roşianu, care aşteaptă impasibil ordinele mele. Rog o vecină curioasă, care tocmai se ivise, să-mi aducă apă fierbinte, şi-mi iau rolul în serios.
În urma examenului, stabilesc: prezentaţie craniană, occipito-iliacă-stîngă anterioară. Roşianu, care n-a auzit niciodată de o asemenea bazaconie, se uită cu ochi expert şi spune:
— Acuşi naşte... Şi, între patru ochi, îmi murmură: N-aveţi grijă, domnule doctor, că o să meargă bine...
Femeia geme de durere, din pricina contracţiilor uterine... într-o carte din secolul al XV-lea, scrisă de Ortloff von Bayenland, intitulată Frauenbuchlein, se poate citi că moaşa trebuie să lucreze cum parva et suavi mânu (adică „cu mînă mică şi delicată”!). Mă uit la ale mele, mari, de bărbat... şi totuşi trebuie să acţionez!
Execut tactul vaginal şi rup artificial membranele „pungii apelor”, spre a grăbi naşterea. Roşianu exercită presiuni ritmice şi concomitente contracţiilor asupra uterului. Cînd colul uterin e deschis, îl rog pe ajutorul meu să injecteze glanduitrinul. Între timp, sanitarul meu îndoapă femeia — fără aviz ! — cu chinină şi zahăr, şi văd că ajută...
Perioadele contracţiilor se îndesesc, ceea ce denotă începerea perioadei de expulzie. M-am liniştit complet!
Craniul fătului este angajat, coboară şi se roteşte, şi copilul se iveşte... Ajutăm cu tragere de inimă mamei, care, albă ca varul, abia mai răsuflă. Apuc capul copilului cu ambele mîini, îl rotesc şi trag cu grijă. După încă un minut, am în mîini un băieţel de toată frumuseţea, roşu ca un rac.
Acordăm primele îngrijiri, spălăm copilul, îi legăm buricul, îl dăm în paza vecinei şi aşteptăm ieşirea placentei. Mama dormitează, uşurată... Deocamdată, destinşi, observăm. Hemoragia este moderată. Injectăm o vitamină K şi o vitamină C...
Aşteptăm, aşteptăm, dar placenta nu vrea să iasă.
Nervos, mă tot uit la ceas: 45 de minute. O oră. O oră şi 20 de minute... Ce naiba? N-am scăpat încă ? La o oră şi 45 de minute de la naştere, mă hotărâse: ce-o fi, o fi! Trebuie să fac extracţia manual. Nu mai simt nici un fel de frică!
Lubrifiez mîna dreaptă cu ulei de ricin, o introduc şi cu stînga încep să apăs prin peretele abdomenului de fundul uterului. Tot cu dreapta încep uşor decolarea placentei, care-i inserată zdravăn în interiorul cavităţii. Dar, Dumnezeule mare, oare ce se întîmplă ? Îmi simt mîna prinsă ca într-o menghină în musculatura uterului, care se contractă. Rabd cîteva minute, deşi îmi vine să urlu de durere şi nu ştiu ce să fac. Prin mînă îmi umblă un popor de furnici, trecînd nepăsătoare peste muchea unor cuţite ascuţite, care taie în carne vie, în carnea mea...
— Domnu’ Roşianu, repede o papaverină!
După un timp, care mi se pare fără de sfîrşit, sînt cu placenta în mînă. Dar braţul nu-l mai simt...
Mă spăl cu săpun din abundenţă, privind la mamă şi la copil, care dorm, obosiţi.
Seara, am altă urgenţă. Un bărbat frumos, de vreo 35 de ani, rumen la faţă, mîndru şi înalt, nea Chiţoiu din Boişoara, şi-a secţionat, din greşeală, cu toporul, arterele antebraţului stîng. Hemoragia arterială e masivă. Sîngele ţîşneşte în jet.
Mi-e teamă să nu pierd bolnavul. Injectez urgent două fiole de vitamină K, mai mult demonstrativ (deoarece alt hemostatic mai bun n-am), şi-o movocaină local, după cc îl pansez strîns şi din belşug.
Ajung acasă în tam-tamul pregătirilor unei nunţi. Se căsătoreşte un băiat din Grebleşti cu o fată din Boişoara. Azi, fiind seara de „fedeleş", se lucrează bradul.
Afară domneşte crai-nou pe-un cer senin.
Lăutarii cîntă de zor la nuntă...
Duminică, 12 noiembrie 1961
După cum am hotărît, duminica e zi de teren. Mergem iar la Găujani, în formaţia cunoscută: Roşianu şi eu. Am hotărît ca dînsul, în calitate de cel mai priceput (şi mai simpatic), să-mi fie „umbră"... Găujănenii, deosebiţi în această privinţă faţă de bumbueşteni, mă solicită care mai de care.
Încep să desluşesc profilul morbidităţii: femeile sînt în majoritate colecistopate şi, ceva mai puţin, ginecopate. Reumatismul — larg răspîndit — atinge în proporţii egale şi masive ambele sexe. În privinţa „goangelor" domneşte o psihoză: toţi au goange (limbrici). Oricum, mai bine goange (psihoză rurală) decît cancer (psihoză urbană)...
Printre „bolnavi", la o răspîntie, o femeie alăptează un copil de vreo doi ani. Un bărbat, privind pieziş, murmură ca pentru sine:
— E unele femei de ţine copiii la piept pînă le creşte barba...
Constat că perfectul simplu e contagios — ca varicela sau strănutul... îmi vine tot timpul să conjug verbele olteneşte, chiar şi atunci cînd nuanţa pe care vreau s-o exprim e cu totul alta... „Fusei", „mîncai", „strigai"...
Pe seară, plec cu Roşianu „în control" la Dan acasă. Fetiţa lui vitregă, Marinela, e o drăgălăşenie: codată, cu ochi negri ca sfredelul. Bem ţuică şi mîncăm brînză de burduf cu mămăligă. Suport din nou jurăminte... Totuşi, în ultimele zile, Dan nu m-a mai supărat. Ce să fie oare?
Luni, 13 noiembrie 1961
Am dormit pînă la 10. Azi e ziua mea liberă. Timpul e ploios. Citesc. Merg pînă la moş Ion Hodorogea pentru a scădea, prin semnătură, medicamentele gratuite pe care i le am prescris. Aud povestiri din primul război mondial. Stăm amîndoi pe prispă şi ne uităm cum burează. Moş Ion îmi spune (şi nu pentru a-mi face plăcere!) că de mult nu s-a mai simţit atît de bine. Sînt mulţumit.
Trec pe la Cooperativa sătească din Boişoara, aproape de Groapa Mare, care poate fi considerată un magazin universal prin tendinţă şi potenţial, deşi, pentru a ilustra corect definiţia, îi lipsesc... marea majoritate a articolelor.
Totuşi, prin comandă, poţi obţine orice vrei (mi se spune!).
Deocamdată, „comand” un aparat de radio portativ.
Scriu, îmi completez jurnalul, citesc, mă culc.
Marţi, 14 noiembrie 1961
La consultaţii, examinez pe cel de-al o sutălea bolnav înregistrat, o biată femeie cu „toate helea”, vorba ei... îi completez un bilet de trimitere la Policlinica de adulţi din Rîmnicu-Vîlcea.
Astăzi soarele e atît de blînd, încit reuşesc să fac o oră plajă.
După-amiază, cu aparatul fotografic atîrnat de gît şi cu un carneţel în buzunar, plec peste cîmpuri, spre Titeşti.
În preajma Cimitirului Eroilor, lenevesc în bătaia vîntului şi-a soarelui...
Se iveşte prilejul unor fotografii cu cadru încîntător, puţin idilic, pe care-l sorb din ochi: un cioban subţirel (ca o siluetă grigoresciană), o turmă de oi, clătinîndu-şi melodios tălăngile, cimitirul aflat pe o culme, îngrădit de ziduri masive pătate catifelat cu petece verzi de muşchi, prăbuşite în cîte un loc, şi crucea înaltă răsărind între arbori zvelţi. În depărtare, munţi grandioşi, deasupra cărora, năpădit de pîcle aurii, apune soarele...
Vizită inopinată la colegul meu din Titești, care locuiește la dispensar și mănâncă la preotul satului. Stăm de vorbă și căutăm amintiri comune de facultate. Doctorul Jilavu, mai curând mic de statură, are părul ondular, profil ascuțit și surâs de ștrengar. La plecare mă conduce până la marginea Boișoarei.
În drum spre casă, mă strigă Dan și mă poftește grăbit și misterios în gospodăria lui. Nevastă-sa, coana Maria, a pregătit special — cu mare fereală, pentru a nu afla eu! — un pui fript pe care-l constat a fi foarte gustos. Dan nu mai știe ce să facă pentru a-mi intra în voie!
- 15 noiembrie. 1961 -
SI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu