Mircea Crăciun/ Bisericuța din Albac

Bisericuţa din Albac, instalată la iniţiati­va lui Ion I. C. Brătianu pe domeniul de la Florica-Ştefăneşti, preludiu la Marea Unire din 1918, devenită victimă a autorităţilor comuniste.

Ion I. C. Brătianu însoţit de soţia sa Eliza Brătianu s-au aflat în decursul anului 1907 într-o excursie în Transilvania, ajun­gând şi în localitatea Albac, unde au vizitat Bisericuţa din Lemn, legată de numele lui Horea, liderul răscoalei din anul 1784, a ţăranilor români iobagi, socotită cea mai mare răscoală a românilor în evul mediu.

Găsind Bisericuţa din Lemn într-o stare de avansată degradare şi aflând că autorităţile maghiare au făcut mai multe încercări să o distrugă, Ion I. C. Brătianu a hotărât să o ia sub protecţia sa, transpor­tând-o pe domeniul său de la Florica din comuna Ştefăneşti, judeţul Muscel, unde urma să fie restaurată şi apoi să fie resfinţită după ce Transilvania se va uni cu România.

Bisericuţa din Lemn fusese construită în anul 1746, cu banii ţăranilor români io­bagi din Albac, care au strâns „ban cu ban şi lemn cu lemn” (1), dar cu timpul devenise neîncăpătoare prin creşterea numărului de enoriaşi, care au construit o biserică nouă din piatră şi vechea biserică ajunsese în prag de dispariţie, care nu l-au lăsat nepăsător pe marele om politic român, oferindu-se să-i despăgubească pe eno­riaşii din Albac, care au acceptat fără a impune vreun preţ, fiind de acord cu stră­mutarea acestui sfânt locaş de cult pe domeniul de la Florica-Ştefăneşti, unde urma să fie restaurată şi conservată, ca un simbol al unităţii tuturor românilor.

Bisericuţa din Albac a fost martoră la multe din suferinţele românilor transilvă­neni.

În această biserică Nicolae Ursu zis Horea în tinereţe ascultase predicile călu­gărului Sofronie de ia Cioara (azi Sălişte) alături de alţi ţărani veniţi din localităţile din jurul Albacului, din Abrud, Zarand, Câm­peni, Bobâlna, Slatna, Roşia etc., privind recunoaşterea libertăţilor religioase a românilor ortodocşi din Transilvania.În anul 1784 în Bisericuţa de lemn ace­laşi ţăran român Nicolae Ursu zis Horea din Albac, om între două vârste 48-50 ani, îngenunche în faţa altarului şi s-a rugat profund lui Dumnezeu să-i lumineze min­tea, deoarece situaţia românilor din Munţii Apuseni, declaraţi iobagi ai statului habs- burgic ajunsese de nesuportat în condiţiile în care obligaţiile lor au fost mărite neînce­tat, iar drepturile lor din moşi strămoşi au fost călcate în picioare, fiind anulate.

În incinta Bisericuţei de Lemn din Albac s-au strâns primele cete de răsculaţi, care i s-au alăturat lui Horea.

În jurul lui Horea „se strânseră şi ţăranii fiinţări „haramii” pe care îi cântă şi balada Miului, „cărbunarii” care făceau mangal în poienile codrilor Bihorului, sângeroşii „co­saşi" sătui de iobăgie” (2) afirmă Nicolae lorga.

Şi la porunca lui Horea, un pâlc de ţă­rani conduşi de Ion Oarcă zis Cloşca, porni de aici spre Văşcău şi Beiuş şi un alt pâlc în frunte cu Marcu Giurgiu zis Crişan, pur­cese până la Vinţ, la Vulper şi la Cioara, un altul până către Arad şi în inima Banatului, să răspândească răscoala, repurtând şi primele victorii asupra autorităţilor locale.

Acasă în Albac au rămas doar femeile, bătrânii şi copiii, care duminică de du­minică se rugau în Bisericuţa din Lemn ca cei plecaţi, care erau soţii, taţii sau copiii lor să se întoarcă teferi la casele lor.

Mulţi dintre cei care au pornit răscoala nu se vor mai întoarce vreodată în Albac, deoarece împotriva răsculaţilor a fost trimi­să armata imperială, care dotată cu multe tunuri a înfrânt la Mihăileni pe răsculaţi, care fiind dotaţi cu flinte, pistoale şi arme albe nu au putut face faţă artileriei habsburgice, care a provocat mari pierderi umane în rândurile răsculaţilor.

Înfrângerea de la Mihăileni cât şi venirea iernii a determinat pe liderii răs­coalei să-şi schimbe tactica hotărând ca ei să se ascundă în pădurile din Munţii Zarandului, răsculaţii să se întoarcă la vetrele lor, iar răscoala să reînceapa în primăvara anului următor.

Autorităţile habsburgice au pus un mare premiu în bani pe capul celor trei lideri ai răscoalei şi s-a găsit un trădător, care ademenit de banii promişi a furnizat informaţii privind locul unde aceştia se ascundeau fiind arestaţi, torturaţi cumplit, cauzând sinuciderea lui Crişan în închisoa­rea de la Alba lulia, urmată de execuţia lui Horea şi Cloşca, făcută în mod public pe platoul „La Furci” din Alba lulia, o execuţie barbară ce însemna sfărâmarea oaselor cu o roată din fier, începând cu degetele pi­cioarelor şi înaintând treptat spre părţile vitale ale corpului.

Cei trei lideri ai răscoalei din anul 1784, Horea, Cloşca şi Crişan vor rămâne veşnic în istoria poporului român ca martiri ai luptei pentru libertate naţională şi socială, iar Bisericuţa de Lemn din Albac, un sim­bol sfânt al acestei lupte, fapt remarcat de Ion I. C. Brătianu, care împreună cu ultimul preot care a slujit în această biserică din Albac, loan Todea au hotărât să se ocupe de supravegherea demontării componen­telor acestei biserci şi pregătirea pentru transportarea lor pe calea ferată în noua locaţie din România.

În una din zilele de „făurar 1908, mirea­sa Domnului” (3), pregătită de preotul loan To­dea a fost dusă cu carele la cea mai apropi­ată gară feroviară, Turda, urcată într-un tren cu lemne de foc comandate de un anume lonescu, nume fictiv, cu destinaţia Gara Florica din România, unde era aşteptată de Ion I. C. Brătianu şi oamenii săi, care îi pregătise noua locaţie din satul Florica, pe domeniul familiei Brătianu din comuna Ştefăneşti, judeţul Muscel, situat la o dis­tanţă de patru kilometri de oraşul Piteşti.

Autorităţile maghiare au descoperit dis­pariţia Bisericuţei din Albac prea târziu, când nu se mai putea face nimic, deoarece „chiar atunci trecuse blestemata graniţă” (4) dintre Transilvania şi România.

Într-un răvaş al preotului loan Todea către Ion I. C. Brătianu, descoperit în Bi­blioteca de la Florica, acesta îi scria: „Dumnezeu să ajute să se împlinească măreţul scop... şi să luăm şi noi parte la sfinţirea bisericii din nou la Florica. (5)

I. C. Brătianu dorea ca târnosirea Bise­ricuţei de Lemn la Florica să se facă „fiind închinată celor care fără număr s-au jertfit pentru slava şi mărirea norodului româ­nesc şi doar după ce Transilvania se va uni cu România." (6)

Restaurarea şi reamplasarea Bisericu­ţei din Albac la Florica s-a făcut în cursul anului 1908, devenind loc de pelerinaj al multor intelectuali din Transilvania, printre ei aflându-se şi poetul Octavian Goga, care scrie la Florica, cu ocazia vizitei făcute în 1908, o frumoasă poezie, care va fi inscrip­ţionată ia intrarea în bisericuţă, producând prin publicarea ei în presă o vie emoție atât în Transilvania cât şi în România, pre­vestind Marea Unire ce urma să se înfăptuiescă după un deceniu.

Poezia lui Octavian Goga închinată Bisericuţei din Albac instalată în satul Florica a fost un preludiu la Marea Unire a Transilvaniei cu România aşa cum Hora Unirii scrisă de Vasile Alexandri în alt con­text istoric a fost un preludiu la Mica Unire din anul 1859 a Moldovei cu Muntenia.

Şi astăzi, vizitatorul Bisericuţei din Albac citind conţinutul poeziei lui Octavian Goga, alături de pizania bisericii, care menţionează că a fost construită în anul 1746 cu arginţii ţăranilor români din satul Albac din Munţii Apuseni, rămâne profund emoţionat în faţa unui obiectiv istoric, mar­tor la suferinţa românilor, numită şi Bise­ricuţa lui Horea, martirul românilor, alături de Cloşca şi Crişan, dar şi de alte mii de români, care şi-au dat viaţa pentru libertate şi înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918.

Bisericuţa din Albac

Octavian Goga

Bisericuţa din Albac,
Tu eşti al vremurilor semn,
Tot bietul nostru plâns sărac
E-nchis în trupul tău de lemn

Din ce-am cerut, din ce-am gândit,
Atâtea rugăciuni cuprinzi,
Şi-atâta vis neizbândit,
Sub vechiul tău tavan de grinzi...

Tu ştii cum ne-am trudit stingher
De-a pururi fără crezământ
La Dumnezeu, acolo-n cer
Şi la-mpăratul pe pământ...

De-aceea, ostenit-acum
De zile rele care-au fost,
Bătrână te-ai pornit la drum
Să-ţi deie fraţii adăpost...

Rămâi aici, fă-ţi un popas,
Fii sfetnic bun din veac în veac,
Şi spune acasă ce-a rămas,
Bisericuţa din Albac!

Florica 1908

După ce Bisericuţa din Albac a fost restaurată şi reamplasată în noua locaţie din satul Florica, pe domeniul familiei Bră­tianu i s-a dat destinaţia de muzeu, Ion I. C. Brătianu expunând în această biserică, colecţia sa de obiecte de artă populară.

În anul 1918 realizându-se Marea Unire prin unirea la patria mamă a Basara­biei, Bucovinei şi Transilvaniei, Ion I. C. Brătianu a avut de rezolvat probleme urgente privind încheierea tratatelor de pace privind recunoaşterea noilor graniţe cât şi cele referitor la reforma agrară, noua constituţie a ţării, fapt pentru care resfinţirea bisericuţei din Albac a fost amânată „sine die” neavând prioritate în primii ani ai perioadei interbelice, Ion I.C.Brătianu aşteptând un moment mai favorabil, când va redeveni primul ministru al ţării.

Cu ocazia unei vizite făcute la Ciucea în ziua de 19 iulie 1972, D-na Veturia Goga aflând că sunt nepotul lui Ion Popescu de la Piteşti, colegul de partid în Liga Popo­rului (Partidul Averescan) cu soţul său Oc­tavian Goga, aleşi pe lista acestui partid ca deputaţi în parlamentul României în anul 1926, a povestit cum cei doi au luat iniţiati­va, venind la Florica unde au fost primiţi de Ion I. C. Bratiănu, căruia i-au propus ca în cursul anului 1928, când urma să se săr­bătorească un deceniu de la înfăptuirea Marii Uniri şi două decenii de la reamplasarea Bisericuţei din Albac în noua locaţie, să se organizeze o mare serbare populară, când urma să se înfăptuiască şi resfinţirea Bisericuţei din lemn, propunere acceptată, dar moartea neaşteptată a lui Ion I. C. Brătianu în noiembrie 1927, a dus la anularea acestor planuri în condiţiile în care familia Brătianu era în doliu.

Resfinţirea Bisericuţei din Albac va avea loc „la 4 mai 1941 cu hramul Sfinţilor Arhangheli” (7), în momente foarte grele pen­tru ţară, în condiţiile în care România în cursul anului 1940 fusese sfâşiată de statele ostile, pierzând în câteva luni Ba­sarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Hertei, Transilvania de Nord-Vest şi Cadrilaterul.

Intrarea României în războiul antisovietic alături de Germania nazistă, fără ca trupele române să se oprească la Nistru va fi plătită foarte scump atât în pierderi de vieţi omeneşti, pierderi materiale imense si despăgubiri de război uriaşe plătite URSS-ului.

Prin lovitura de stat de la 23 august 1944 s-a salvat ce se mai putea salva, adică Transilvania de Nord-Vest, reprezen­tând 4300 km2.

Partidul Comunist din România, după 23 august 1944 devenise partid de guver­nământ, deşi era un partid minuscul, care nu avea nici măcar o mie de membri, cum afirmă Ana Pauker, venită cu trupele sovi­etice, cifră confirmată şi de Majestatea Sa Regele Mihai I al României, care dă cifra de 800 membri la o populaţie de 15-16 milioane de locuitori, cât avea România.

Pentru a-şi consolida puterea, conduce­rea P.C.R., dirijată de consilierii sovietici merge pe două direcţii: înfiinţarea unor organizaţii satelit grupate în FND, condus de PCR şi primirea în P.C.R. a elementelor cele mai decăzute ale societăţii româneşti, formate din delincvenți drept comun, dezertorii armatei române, prizionerii ar­matei române căzuţi în mâinile sovieticilor care au acceptat îndoctrinarea şi înrolarea în diviziile Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crisan, beţivii şi beţivele locali­tăţilor, fripturiştii partidelor istorice, o parte din foştii legionari, care au fos declaraţi că au origini sociale sănătoase şi dornici de avantaje materiale odată înscrişi în PCR s-au năpustit să jefuiască elitele societăţii româneşti care au înfăptuit marea unire din anul 1918, pe care le-au exterminat de­venind cozile de topor ale ocupantului sovi­etic, care prin conferinţa de la lalta primise girul puterilor occidentale ca Europa de Est să intre în sfera de influenţă a URSS-ului.

În comuna Ştefăneşti, judeţul Muscel, înainte de 23 august 1944 nu este cunos­cut niciun cetăţean să fi făcut parte din P.C. din România sau organizaţiile satelit ale acestuia.

Văzând care este mersul istoriei, în primii ani de după 23 august 1944 lider al comuniştilor din Ştefăneşti, devine dezer­torul analfabet Alexandru Oţelea, căruia publicaţia „Jurnal de Argeş” nr. 1151 din 27 iulie 2016, folosind ca sursă Dosarul de membru PCR, publică biografia acestui odios personaj, care mai bine de 15 ani, între 1948-1963, a terorizat şi abuzat pe locuitorii din Ştefăneşti.

La începutul lunii august 1944, soldatul Oţelea Alexandru profitând de o permisie, nu se mai întoarce la unitatea sa militară aflată pe frontul de la laşi, fiind declarat dezertor, reuşeşte să se ascundă până la sfârşitul războiului, când reapare declarând că a dezertat deoarece nu a vrut să lupte împotriva glorioasei armate sovietice, declarând că a fost persecutat de coman­danţii săi datorită ideilor comuniste pe care le are, fapt pentru care în ioc să fie trimis în faţa curţii marţiale pentru dezertare şi înaltă trădare de patrie i se înmânează în noiembrie 1946, carnetul roşu de membru P.C.R., fiind alfabetizat şi urmând o şcoală de partid după care este numit „organiza­tor al biroului celulei comuniste de la Şte­făneşti până în 1947 când a fost numit instructor voluntar la plasa P.C.R. Şte­făneşti, devenind în anul 1949, preşedinte şi deputat comunal al Comitetului Pro­vizoriu, numit din anul 1950, Sfatul Popular Ştefăneşti” (8), funcţie pe care o deţine până în anul 1963, implicându-se în colectiviza­rea forţată a agriculturii, înfiinţând în anul 1950, Gospodăria Agricolă Colectivă „7 Noiembrie” din Ştefăneşti, una din primele GAC-uri din RPR, fapt pentru care a primit numeroase ordine şi medalii.

Manualul de istorie unic pentru clasa a IV-a, editat la începutul anului 1960, pre­zintă fotografia Căminului Cultural de la Ştefăneşti, construit la iniţiativa lui Ale­xandru Oţelea ca o mare realizare a orân­duirii socialiste, care a dispus folosirea materialelor de construcţie rezultate din demolarea conacului boieresc situat în Satul Valea Boerească (azi Viişoara, nume schimbat în anul 1950 de autorităţile comuniste) conac ce aparţinea familiei Micescu, alungând pe ultimul locatar, prof. Nicolae N. Micescu care era grav bolnav, fiind lăsat fără medicamente şi hrană, fiind găsit mort, după două săptămâni, într-un han părăsit, unde s-a refugiat, în timp ce fratele său Istrate Micescu, cunoscut ca prinţul avocaţilor din România, juristul complet care a îndeplinit funcţia de minis­tru de externe şi apoi ministru al justiţiei în guvernele României din perioada interbe­lică, fiind condamnat în anul 1948 de autorităţile comuniste la 20 ani temniţă grea, este exterminat la închisoarea Aiud, unde a „decedat în anul 1951, în ziua când împlinea vârsta de 70 ani” (9).

În anul 1948, domeniul familiei Brătianu de la Florica a fost confiscat de autorităţile comuniste şi transformat în Gospodăria de Partid a P.C.R. (P.M.R.), ajungând să fie locuit de nomenclaturiştii comunişti, printre ei numărându-se şi Ion Dincă (Teleagă), care a locuit cu familia în perioada când a îndeplinit funcţia de prim-secretar al Co­mitetului Judeţean Argeş ai P.C.R.

Bunurile familiei Brătianu, familiei Mi­cescu, familiei Căprescu şi ale altor familii de „exploatatori" din comuna Ştefăneşti, au fost inventariate de comisii conduse de Alexandru Oţelea în calitate de preşedinte al Sfatului Popular al comunei Ştefăneşti, care şi le-a însuşit sau le-a schimbat cu al­tele, fapt ce rezultă din reclamaţiile aflate la dosarul de partid ale acestuia, pe care le face Luca Vasile, preşedintele G.A.C-ului „7 Noiembrie”, sesizând atât organele lo­cale, cât si Comitetul Central al P.M.R (P.C.R).

împotriva lui Alexandru Oţelea nu s-au luat nici-un fel de măsuri disciplinare, deoarece a fost sprijinit necondiţionat de tov. Bărbăţie Vasile, şef de cadre la POR la Regiunea Argeş, care s-a limitat la obli­garea lui Oţelea Alexandru a restitui o parte din bunurile furate.

O soartă şi mai tristă a avut-o cărţile din Biblioteca familiei Brătianu, aflată la Florica, Biblioteca familiei Micescu, aflată în conacul din satul Valea Boerească, Bi­blioteca familiei Căprescu, profesori de elită ai învăţământului românesc, aflată în casa acestora în satul Ştefăneşti-Vale, de unde vor fi alungaţi în anul 1952, fiind ne­voiţi să solicite găzduirea mamei mele pen­tru câteva luni, timp în care au găsit câte un loc de muncă ca muncitori necalificaţi la o fabrică chimică din oraşul Făgăraş, unde se vor muta, în condiţiile în care li s-a luat totul, inclusiv pianul, proprietatea d-nei Căprescu, care era profesoară de muzică apreciată ca o mare pianistă de Nicolae lorga, care a asistat la concertele sale.

Sub pretextul că prin conţinutul lor, cărţile au caracter reacţionar, li s-a dat foc la ordinul lui Oţelea Alexandru, care a pro­cedat la fel şi cu arhiva primăriei Ştefăneşti.

În august 1949 motonava „Transilva­nia” a adus în secret din Albania un număr de 3200 refugiaţi comunişti greci pe care i-a debarcat la Constanţa, care apoi cu tre­nul ajung pe domeniul familiei Brătianu de la Florica, unde pentru cazarea refugiaţilor comunişti greci se vor construi în pripă „28 barăci, fiecare baracă putând adăposti între 120-150 persoane”. (10)

În anul 1950 a început construcţia a 20 blocuri de locuit, făcute din cărămidă după modelul blocurilor de locuit, construite în URSS, rămase celebre prin faptul că con­structorul a raportat că a construit cu un bloc mai mult, depăşind planul, fapt con­semnat şi în documentele de recepţie pe care le-a semnat Oţelea Alexandru în cali­tate de preşedinte al Consiliului Popular Ştefăneşti, menţionând şi un bloc inexis­tent, de unde şi încurcăturile ulterioare, când diverse comisii P.C.R (P.M.R) veneau şi numărau blocurile constatând că Oţelea Alexandru la alfabetizare nu reuşise să înveţe să numere până la 20, spunându-se tot felul de glume pe seama iui.

Inginerul constructor al noilor blocuri împreună cu familia sa, ne-a fost impus chiraş în casa noastră, mama fiind somată de autorităţile locale să elibereze două camera şi o bucătărie, în condiţiile în care noi locuiam la o distanţă de doi kilometri şi jumătate de satul Florica, unde urma ca pe domeniul familiei Brătianu să se constru­iască împreună cu cele douăzeci de blo­curi de locuinţe şi alte construcţii printre care o şcoală, un cinematograf, un spital şi mai multe magazine.

În acest context mama, înv. Didiţa Crăciun, a aflat de la chiriaşii impuşi că Oţelea Alexandru în calitate de preşedinte al Consiliului Popular Ştefăneşti a propus forurilor superioare ale PMR (P.C.R.) demolarea celor două biserici de pe dome­niul familiei Brătianu confiscat de auto­rităţile comuniste, argumentând că nu au ce căuta lângă noile construcţii ridicate după modelul construcţiilor din Uniunea Sovietică, pentru care începuse pregătirea şi eliberarea terenului, începând ca în cel mai scurt timp Bisericuța din Albac urma să fie demontată şi oferită ca lemne de foc pentru refugiaţii greci.

Mama a alertat pe unchiul nostru Ion Popescu, fost lider al mişcării ceferiste, fondator al Societăţii funcţionarilor CFR „Cultura" editând şi prima publicaţie a ceferiştilor din România, publicaţia „Calea Ferată” (1897-1899), care a adresat un memoriu lui Gheorghe Gheorghiu Dej, transmis prin intermediul D-nei Veturia Goga, văduva poetului Octavian Goga, care avea o anumită influenţă asupra lui Dej, după ce în timpul detenţiei acestuia i-a trimis pachete cu alimente în închisoare.

Cu ocazia vizitei din 19 iulie 1972, D-na Veturia Goga (11) mi-a relatat că a făcut tot ce a fost omeneşte posibil, mergând la Dej cu cele două scrisori primite de la bunul pri­eten şi coleg de partid al soţului său Ion Popescu cât şi o scrisoare a învăţătoarei Didiţa Crăciun, pe care o cunoscuse cu ocazia ultimei vizite pe care a făcut-o la Ştefăneşti cu soţul său, asistând la culesul viei şi facerea mustului, fiind găzduiţi de părinţii mei, Octavian Goga compunând poezia „Mustul".

Dej a condiţionat păstrarea Bisericuţei din Albac de mutarea ei în alt judeţ cu excepţia judeţelor Argeş şi Muscel, socotite fieful familiei Brătianu, fapt pentru care, Patriarhul Justinian Marina, la inter­venţia D-nei Veturia Goga a stabilit ca noua locaţie a Bisericuţei din Albac să fie localitatea Olăneşti Jud. Vâlcea, unde montarea Bisericuţei din Albac se va face în cursul anului 1954, pe un teren donat de enoriaşul Gheorghe Baicu, biserica fiind împodobită cu pictură nouă şi resfinţită în ziua de 6 octombrie 1958 cu hramul Naşterea Maicii Domnului şi a marelui mucenic Pantelimon, ocrotitorul bolnavilor şi a medicilor, organizându-se hramul bi­sericii la fiecare 27 iulie de Sf. Pantelimon şi 8 septembrie, de ziua naşterii Sf. Maria.

A intrat în tradiţie, ca în fiecare an de Sf. Pantelimon să fie invitaţi oaspeţi din Albac de ziua Sf. Pantelimon, când se organizează şi o mare serbare populară.

În prezent în Bisericuţa lui Horea, cum a fost numită Bisericuţa din Albac, slujesc trei preoţi, aceiaşi care slujesc şi în Bi­serica „Izvoru Tămăduirii” aflată în centrul staţiunii Olăneşti.

Decanul de vârstă este Pr. Emilian Groşenoiu, ajutat de doi preoţi mai tineri, Pr. Nicolae Mircea Bâcu şi Pr. Nicolae Valentin Vişan, care în ultimii ani s-au îngri­jit să angajeze meşteri veniţi din Albac, care au refăcut acoperişul, înlocuind şindri­la putredă cu şindrilă nouă adusă tot din Albac, iar pentru pelerinii veniţi din alte localităţi, s-au construit camera pentru oaspeţi într-o clădire construită în imediata apropiere a sfântului locaş.

În satul Florica, pe domeniul familiei Brătianu din localitatea Ştefăneşti-Argeş, în perioada dictaturii comuniste, în locul Bi­sericuţei din Albac s-a ridicat bustul falsului erou grec Nikos Beloiannis (1916-1952), membru al CC al Partidului Comunist din Grecia, comisar al bandelor comuniste, care au declanşat războiul civil din perioa­da 1946-1949, încercând fără succes să răstoarne guvernul democrat şi să preia puterea având ajutorul Uniunii Sovietice şi al ţărilor comuniste din Europa de Est.

Bustul falsului erou grec Nikos Belo­iannis (1916-1952) a fost mutat în Piteşti pe str. Sf. Vineri, amplasat pe domeniul pu­blic, urâţind oraşul, pe baza unei Hotărâri aberante a Consiliului Municipal Piteşti, nr. 108 din 20 mai 1996, deşi justiţia greacă nu l-a reabilitat, fiind condamnat şi dovedit că este agent sovietic, judecat de un tribu­nal grecesc, care l-a condamnat la pe­deapsa capitală, fiind executat în martie 1952, pentru înaltă trădare şi subminarea statului grec, fapte semnalate şi de is­toriografia grecească.

În Grecia au apărut numeroase lucrări istorice, unele traduse şi în alte limbi12, care descriu pe bază de documente, rolul nega­tiv jucat de Nikos Beloiannis în istoria Gre­ciei, provocând un război civil inutil în pe­rioada anilor 1946-1949, care a costat po­porul grec o sută de mii de morţi, sute de mii de răniţi şi pierderi materiale imense.

Istoricul Florin Constantiniu, fost mem­bru al Academiei Române, în revista Dosa­rele Istoriei nr. 12 (76) 2002 comentează în articolul intitulat „Bukovschi şi Beloiannis”, articolul nostru publicat în Revista „22” nr. 665 din 3-9 decembrie 2002, referitor la decizia iresponsabilă a Consiliului Muni­cipal Piteşti de a aproba instalarea pe do­meniul public a bustului falsului erou Nikos Beloiannis, fost membru al CC al Partidului Comunist din Grecia de unde cităm: „Nikos Beloiannis a fost unul din agenţii Moscovei, care conformându-se instrucţiunilor patro­nilor săi a încercat în cursul războiului civil să destabilizeze regimul democratic pentru a favoriza planurile Uniunii Sovietice în Balcani şi accesul comuniştilor la putere.” Academicianul Florin Constantiniu îm­părtăşeşte punctul nostru de vedere că: „Menţinerea monumentului lui Nikos Be­loiannis la Piteşti, care era socotit campi­onul luptei antiamericane şi aderării Gre­ciei la NATO este un act de neamiciţie faţă de aliaţii noştri din NATO.”

Majoritatea refugiaţilor comunişti greci aduşi la Florica în anul 1949 s-au repatria­t la sfârşitul anilor 50, în ciuda opoziţiei liderilor comunişti, care au încercat să-i oprească.

Printre puţinii refugiaţi comunişti greci care au refuzat să se repatrieze se numără şi Mihailidis, pe atunci tânăr profesor de socialism ştiinţific, şcolit pe banii statului român, care a predat disciplina „socialism ştiinţific” în mai multe licee din Piteşti şi pe care l-am avut ca profesor examinator la examenul de maturitate (Bacalaureat), în anul 1960, când am absolvit liceul „Nicolae Bălcescu” (actualul Colegiu Naţional „Ion C. Brătianu”), în condiţiile în care disciplina „socialism ştiinţific" era obligatoriu de susţinut la absolvirea liceului.

L-am reîntâlnit pe prof. Mihailidis după douăzeci de ani în calitate de coleg, în condiţiile în care noi, profesorii de istorie, făceam lunar instruiri comune cu profesorii de socialism ştiinţific.

În condiţiile în care penuria de alimente şi friqul din apartamente erau tot mai evidente, am remarcat din discuţiile purtate cu prof. Mihailidis profunda lui dezamăgire, povestindu-mi cât de umilit se simte, că pentru a procura una sau două sticle cu lapte, trebuie să-şi aducă sacoşa la rând, ia magazinul unde era arondat cu o seară înainte şi să-şi piardă noaptea stând la rând, în timp ce vecinul său de palier, de la blocul unde locuia îşi procura toate ali­mentele prin Cantina PCR din Piteşti, deoarece lucrează ca activist la Comitetul Judeţean PCRArgeş.

În una din zilele anului şcolar 1984-85, prof. Mihailidis mi-a comunicat că a depus actele pentru a se repatria, renunţând la cetăţenie R.S.R., fapt pentru care a fost exclus din PCR, nemaiavând dreptul de a preda socialismul ştiinţific pe care l-a pre­dat tinerilor liceeni din Piteşti mai bine de 25 ani.

Am profitat de ocazie şi i-am cerut părerea despre Nikos Beloiannis pe care mi l-a descries că este „un Vasile Roaită al grecilor”, adică un fals erou şi dacă grecii nu s-ar fi deşteptat la timp, Grecia ar fi ajuns ca R.S.R.

În anul când sărbătorim centenarul marii uniri din anul 1918, se împlinesc 110 ani de când la Fiorica-Ştefăneşti a fost reamplasată Bisericuţa din Albac, despre care Ion I.C. Brătianu afirma că „este sim­bolul unităţii tuturor românilor”, care astăzi nu se mai află pe meleagurile Argeşului şi Muscelului, deoarece autorităţile comu­niste l-au înlocuit cu bustul lui Nikos Beloiannis, fost membru ai CC a Partidului Comunist din Grecia, fals erou, care nu reprezintă ceva pentru noi argeşenii şi muscelenii acestor locuri.


Sursa: Mircea Crăciun/ <<Bisericuța din Albac>>/ MEMORIA/ revista gândirii arestate, editată de ,,FUNDAȚIA CULTURALĂ MEMORIA, sub egida Uniunii Scriitorilor din România”, nr. 105 (4/ 2018), fondator BANU RĂDULESCU. 

Imaginile din colaj una câte una cu descrieri și linkuri spre mai multe informații în conexiune - la această legătură.

___________
Note de subsol

(1) George Fontino, Bisericuţa din Albac, Revista fundaţiilor regale, nr. 6, iunie 1941, pp. 603-607. 

(2) Nicolae lorga, Istoria Românilor, VIII, p. 28-29, 

(3) George Fotino, Bisericuţa din Albac, Revista Fundaţiilor regale, nr. 6, iunie 1941, p. 605

(4) lbidem 

(5) lbidem 

(6) lbidem 
(7) lbidem  
(8) Jurnal de Argeş, nr. 1151 din 27 iulie 2016. 

(9) lstrate Micescu un mare avocat şi renumit pro­fesor universitar, un adevărat martir al neamului’ de Sorin Popescu si Tudor Prelipceanu în revista „Memoria”, nr. 102-103/2018, pp. 131-139.
(10) Apostolos Patelakis, Satul Florica un cămin pentru refugiaţii greci, Magazin istoric, nr. 8 (557) august, 2013.
(11) În amintirea zilei de 19 iulie 1972, Dna Veturia Goga mi-a dăruit un album al complexului muzeal Ciucea, făcându-mi şi o frumoasă dedicaţie.
(12) Evan Averoff Tossizza, fost ministru de externe al Greciei, Le Feu et la Hache-Historie des guerres de l'apres guerre, Ed. De Breteuil, Paris, 1973.

____

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #UZPR #ICBratianu #DomeniulFlorica #MuzeulBratianu #IonBratianu #Bratieni #OctavianGoga #VeturiaMureșan #Ciucea #MirceaCrăciun