Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XI

 „Târâişul şarpelui" în franceză și imprimărille „Electrecord“, în general
 #OrațiideNuntă originale și noi melodii din filonul autentic românesc  ecoul discurilor trimise la „Pathe Marconi" Paris
 la „Continental", fiica lui Franklin Roosevelt, soţul şi consilierii Legaţiei americane aplaudă entuziasmaţi  merg la estradă, o felicită și o filmează pe cîntăreaţă  îi înregistrează cîntecele pe bandă de magnetofon.
 #MariaTanase în tânăra #Cinematografie româneaască, inclusiv cu scenariul «N-avem scenariu»  #PăstorelTeodoreanu, aflînd ziua discutării lui în comitetul de redacţie al Cinema­tografiei, îi trimite catrenul: ,,Dacă azi scenariul trece, / (Şi-o să treacă, zău iţi spui!) Bem un şpriţ adinc şi rece/ La Obor, la mama lui?”

>> continuare carte în foileton (urmare din 5 ian. a.c.)

 <

<CAPITOLUL XI

ÎN VÎRTEJUL CINTECELOR


Discurile Mariei 

După fundarea Casei de discuri „Electrecord“, conducerea noii instituţii iniţiază valorificarea, prin imprimare, a celor mai expresive piese din folclorul muzical şi face apel în primul rînd la Maria Tănase.

Directorul din acea vreme al „Electrecordului“ ne vor­beşte despre întîlnirea cu cântăreaţa. Expunîndu-i ţelul urmă­rit, o întreabă pe Maria dacă doreşte să se ostenească, colabo­rând la imprimarea unei prime serii, cuprinzînd 14 cîntece populare din repertoriul ei, rugînd-o apoi să-şi formuleze pretenţiile materiale.

— Uite, directore, ce vreţi voi să faceţi este aşa de însem­nat pentru muzica noastră românească, încît mă unge pe inimă ! Daţi-o dracului partea bănească ! Să pornim la treabă şi după aia vom vedea noi cum rezolvăm şi... partea bănească.

Peste o săptămînă, într-o după amiază din vara anului 1956, începe lucrul în sala Ateneului.

Acompaniată la pian, Maria încrustează pe bandă cea dintîi piesă „Doina de Dolj“, creaţia poetică a cântăreţei. De la ora 17 pînă la miezul nopţii durează încercările Măriei de a aduce interpretarea la nivelul desăvârşirii, ca s-o mulţu­mească. Cîntă de vreo 25 de ori bucata, pînă se opreşte şi strigă fericită:

— Da! Asta este ce am vrut!

Imprimările celorlalte piese folclorice continuă la diverse intervale de timp, atingînd finalmente cifra de peste 40 de cîntece.

De la Ateneu încrustările pe disc se mută în sala Dalles. Artista cheltuieşte aceeaşi muncă titanică, antrenîndu-şi pînă la sleire acompaniatorii, ca să poată atinge superlativul inter­pretării. 
Imprimă apoi la Institutul de Folclor, la radio şi din nou la „Electrecord" o serie de cîntece, de astădată cu o orchestră populară, condusă de Ionel Banu, violonist, continuînd tradiţia marilor primaşi ai lăutarilor noştri. El rămîne unul din cei ce au slujit cu înţelegere şi statornicie cîntecul românesc, rînduindu-se intre colaboratorii apropiaţi şi preţuiţi de Maria.

În „Albumul Măriei Tănase“, alcătuit de Casa „Electrecord“, pe lîngă „Doina de Dolj" — această miniaturală capo­doperă, hotărîtoare în aprecierea comisiei prezidată de Mihail Sadoveanu cînd s-a decernat cîntăreţei Premiul de Stat — sînt cuprinse şi bucăţile: „Aseară vîntul bătea", „Doina de Mara­mureş", „Dragi mi-s cîntecele mele", „Văleleu!“, „Astă noapte te-am visat", „Foaie verde foi de nuci", „Cine iubeşte şi lasă“, „Cîntec de tulnic" („Tri-hu-ri-hu"), „Dui-dui" (Doină mara­mureşeană) şi „Bade, din dragostea noastră".

Comentînd imprimările de la „Electrecord", cronicarul, sub semnătura Discofil, scrie în „Contemporanul" aceste rînduri:

— Repertoriul Mariei Tănase — şi înregistrările o dove­desc cu prisosinţă — se distinge prin cuprinderea largă a celor mai reprezentative cîntece din diverse regiuni ale ţării. Evitînd comunul, însumarea de piese tip, artista alege melodii excepţional de expresive şi de multe ori inedite. Stilul Mariei Tănase are oroare de interpretări „cuminţi", „corecte", a tem­perării patosului popular... aceeaşi oroare pentru vulgare defor­mări orăşeneşti. Turul de forţă, realizat de cîntăreaţa noastră, stă în aceea că a izbutit să păstreze întotdeauna autenticitatea şi prospeţimea cîntecului, stilizîndu-l în acelaşi timp cu gust. Înregistrarea sub raport tehnic este de calitate.

Din imprimările artistei merită a fi citată „Oraţia de nuntă" din Transilvania, mai puţin cunoscută:

Iese muma miresei

În mijlocul curţii

Şi se roagă soarelui:

— Ţine, soare, ziua mare,

C-am o fată călătoare

Peste munţi, în alte curţi,

La părinţi necunoscuţi,

La surori fără durori

Şi la fraţi neîntrebaţi.

— Ia-ți mireasă ziua bună

De la tată, de la mumă

De la fraţi, de la surori,

De la pălanul cu flori,

De la fir de busuioc,

De la ficiorii din joc.

Căci la mumă-ta ai fost

Un măr mare şi frumos,

Dar la soacră-ta vei fi

Ca vătraiul prin cenuşă,

Ca mătura după uşă.

Iese muma miresii

În mijlocul curţii

Şi se roagă soarelui...

Cîntecul acesta vine din fundul veacurilor, din străvechiul strat păgîn. El a fost făurit de geniul strămoşilor noştri, păstrîndu-şi puritatea obîrşiei multiseculare, fără să fi îndurat vreo înrîurire posterioară. Poartă în el, nealterată, măreţia tristeţii, încercînd pînă în adîncuri sufletul mamei în clipa despărţirii de fiica ce porneşte pe drumul altei vieţi, cu alte feţe, în climatul unui cămin nou. În ochii miresei, strălucind de bucuria dragostei pentru alesul inimii ei, se răsfrîng însă umbrele îndurerării celei care rămîne paznicul vetrei părin­teşti.

Maria îl trece prin sufletul ei, îl topeşte în flacăra tempe­ramentului ei, făcîndu-l să răsune peste vremea care curge fără răgaz.

Cîntecul de debut al Mariei la radio — care apare pe disc sub numele de „Cine iubeşte şi lasă“, cunoscut şi ca „Blestem“ împotriva necredinţei în dragoste — a fost cules de o echipă a Institutului de Folclor de la o bătrînă ţărancă, Rafira Haneş, din comuna Drăguş-Făgăraş, în 1930. De la unul din componenţii acelei echipe îl învaţă cîntăreaţa. Cîţiva ani mai tîrziu, aude o variantă a „Blestemului" şi în Gorj-Oltenia; varianta oltenească a interpretat-o Maria în primul ei pro­gram radiodifuzat la 20 februarie 1937.

De atunci, cîntecul (adeseori şi sub numele de „Tîrîişul şarpelui") figurează mereu în programele turneelor din ţară şi din străinătate ale cîntăreţei, precum şi în versiunea fran­ceză de pe benzile imprimate de Casa „Electrecord" şi „Pathe Marconi" de la Paris.

În decembrie 1963, ne aflăm acasă la regretata artistă dramatică, Maria Botta. Admiratoare a Mariei, posedă o serie de imprimări pe (benzi ale cîntăreţei.

Magnetofonul gazdei ne îngăduie să ascultăm cîteva cîn­tece, ardeleneşti. Lăcrămînd, după ce magnetofonul tace, Maria Botta ne spune :

— Ca ardeleancă, trebuie să mărturisesc că nimeni nu mi-a putut aroma sufletul cu cîntecele noastre transilvane ca Maria Tănase. Nici un cîntăreţ dintre ardelenii mei n-a izbutit pînă azi să le zică-aşa ca ea. De cînd am auzit-o prima dată, prin 1940, am încercat complexa tulburare lăuntrică, pe care nu ţi-o dă decît prezenţa interpretului de geniu.

În aceeaşi perioadă, compozitorul Marţian Negrea ne împărtăşeşte opiniile sale despre interpretarea Măriei.

— Ascultînd-o la concerte, la emisiunile radiofonice, pe discuri, mi-am dat seama de la început că ea reprezintă o forţă dramatică neobişnuită, reuşind să dea cîntecelor noastre populare expresia unei interpretări personale, fără a le anula autenticitatea. Forţa ei emotivă n-am întîlnit-o la nimeni, sti­lul, gustul, eleganţa, variaţia interpretativă de înalt nivel, toate aceste daruri o situează pe piedestalul unei personalităţi artistice originale, unice.

Compozitorul Pascal Bentoiu, stînd de vorbă cu noi, ne spune că socoteşte apariţia Măriei Tănase ca momentul cel mai însemnat în procesul de selectare şi de interpretare a muzicii noastre ţărăneşti. Ceea ce l-a impresionat, cînd i-a auzit primele imprimări, a fost timbrul cert al cîntăreţei. Un mare interpret de muzică îl recunoşti îndată ce emite cîteva note, după timbrul personal. Timbrul vocii, eu îl văd — con­tinuă Pascal Bentoiu — ca o linie muzicală, ca un desen, avînd o curbă organică, generînd din trăirea lăuntrică a cîntăreţului. Maria Tănase a avut plenitudinea acestui timbru. Aşa se explică, în bună parte, de ce prezenţa ei pe scenă, la emi­siunile televizate, la radio, dezlănţuie întotdeauna un şoc, căruia nu este eu putinţă să-i înregistrezi formal originea şi desfăşurarea, pentru că este dificil să-i afli o explicaţie ştiin­ţifică. Fenomene muzicale ca Maria Tănase ţin de domeniul enigmelor. Culegând cîntecele din toate regiunile ţării, sintetizînd astfel datele sufletului colectiv românesc, prin inter­pretarea ei — accentuează tînărul compozitor — izbuteşte să realizeze, totuşi, din această diversitate, unisonul de gîndire şi de simţire a poporului. Forţa artistică a Măriei, pe care pînă acum n-a egalat-o nimeni, reuşeşte să redea vocal în acompaniamentul unei ,,simple ţiituri“ melodia autentică a oricărui fragment din melosul nostru popular. De aceea, un adevărat muzicolog, un instrumentist de clasă, un dirijor, un componist, vor fi întotdeauna surprinşi de ineditul cîntecelor româneşti şi uluiţi de magnetismul degajat din interpretarea Măriei Tănase.

Într-o zi, la restaurantul „Bucureşti“ (fost Capşa), stînd la masă în tovărăşia regizorului italian Cavaleanti, a profe­sorului Mihai Pop, a compozitorului Pascal Bentoiu şi a Mariei Tănase, oaspetele de peste hotare, care auzise unele imprimări pe disc ale cîntăreţei şi o văzuse pe scena Teatrului „Constan­tin Tănase “, propune Măriei să facă — în impresariatul lui — un turneu în Occident, fiind convins că va înregistra acolo un mare succes.

— Turneul acesta, cu repertoriul cîntecelor voastre popu­lare cred că va fi marea mea lovitură de „impresar“ (Cavalcanti este renumit regizor şi scenarist de filme).

Plecat la Paris, regizorul îi trimite la 7.II.1957 o lungă scrisoare, în care îi reînnoieşte simţămintele de admiraţie şi îi propune să vină în capitala Franţei, ca angajată la localul „La fontaine des quatre saisons“ din str. Grenelle, al cărui director, Pierre Prevert, ascultîndu-i discurile, s-a entuzias­mat de cîntecele româneşti. În aceeaşi scrisoare îi vorbeşte de un eventual aranjament să cînte la Radio Paris şi la Tele­viziunea franceză, făcînd în răstimp şi înregistrări pe disc. Absorbită de imprimările din ţară şi de angajamentele con­tractate, Maria nu a putut da curs acelor propuneri.

Discuri în limba franceză 

După realizarea „Albumului", conducerea Casei „Electrecord" acceptă sugestia cîn­tăreţei de a imprima în limba franceză cîteva piese expresive din repertoriul ei, înlesnind astfel audienţilor de peste hotare şi înţelegerea stihurilor cîntecelor noastre populare într-o limbă de circulaţie universală. În trea­căt amintim că Maria a trebuit să risipească în acea împre­jurare neîncrederea unora care socoteau inutilă, fără rost, o asemenea încercare.

Tălmăcirea acestor piese în limba franceză se datoreşte doctoriţei Nicole Sachelarie.

Maria imprimă aceste traduceri cu o perfectă pronunţie, păstrînd însă neştirbite toate valorile originale ale versului popular : „Doina de Dolj", „Tîrîişul şarpelui", „Uhă-i bade", „Iac-aşa!“, „Astă noapte te-am visat" şi „Nucă seacă". 

Este cea dintîi şi singura realizare de acest gen.


Ecoul discurilor în străinătate

În august 1958, benzile cu versiunea franceză sînt trimise la „Pathe Marconi" din Paris, însoţite de un lung şi elogios co­mentariu, din care transcriem aceste rînduri de prezentare.

— Înfăţişăm pe acest disc cîteva bucăţi din repertoriul Măriei Tănase, interpretă renumită a cîntecului popular româ­nesc. De multă vreme faima ei a depăşit graniţele româneşti, întrucît arta sa a trezit — cu mulţi ani în urmă — o amplă apreciere în străinătate de-a lungul turneelor cîntăreţei în Europa şi America.

Imprimările Măriei au un puternic ecou în străinătate.

Filonul autentic al cîntecelor româneşti — în interpreta­rea ei — prezintă publicului din Occident simţirea originală a poporului nostru; o lume nouă, surprinzătoare prin frumu­seţea melodiilor şi înţelepciunea cuprinsă în stihurile populare.

Tratînd în străinătate schimbul de benzi, Casa de Discuri „Electrecord" încearcă o mare satisfacţie, constatînd că fol­clorul nostru muzical — prin glasul Măriei — are o extra­ordinară priză în lumea occidentală.

F. Cremièux, reprezentantul casei „Pathe Marconi" sosind în ţară la sfîrşitul anului 1958 spre a achiziţiona benzi cu imprimări de muzică populară românească, declară — ca şi experţii cehoslovaci — că sînt gata să dea în schimb orice benzi ca să obţină „benzile Mariei".

Iată de ce, Pascal Bentoiu socotea oportună imprimarea pe disc a unui nou album, cuprinzînd cel puţin încă 16 din cîntecele Măriei, prezentînd expresiile de culme ale folclo­rului nostru. „Un asemenea Album ar duce peste mări şi ţări faima binemeritată a cîntecului nostru".

Cenaclul de la Continental 

La începutul anului 1958, Ministerul Co­merţului Interior alege sala de restaurant a hotelului „Continental" din Capitală (Calea Victoriei) pentru un local cu specific românesc.

În „Magazinul" din numărul precedînd inaugurarea noului stil al Continentalului, citim aceste rînduri:

„În clipa de faţă, cînd mai fiece zi aduce ecoul succe­selor artiştilor noştri de toate categoriile, primiţi cu căldură la cele patru puncte cardinale ale planetei, este firesc ca pe lîngă scriitori, pictori, sculptori, arhitecţi, muzicanţi, dansa­tori şi actori să avem şi... o bucătărie originală şi bucătari de talent. Asta îşi propune să ilustreze restaurantul «Conti­nental», renovat de la pivniţă pînă la bucătărie... în ce pri­veşte latura spirituală, e de ajuns să spun că în fiecare seară Maria Tănase va cînta în local, acompaniată de o orchestră alcătuită din executanţi aleşi de ea. Acei ce o cunosc — şi cine n-o cunoaşte?, ştiu cu toţii că originala şi înzestrata artistă a slujit cîntecul românesc cu acelaşi brio şi în aceeaşi măsură cu care l-a slujit pe cel francez celebra Yvette Guilbert — vor înţelege uşor sub semnul cărui nivel îşi deschide porţile acest restaurant. Astfel că:

Atunci cînd va păşi-n local,

Clientul să se dumirească:

Măcar că e „Continental",

Bucătăria-i românească.

 

Rîndurile poartă semnătura lui Păstorel Teodoreanu.

 Deci: restaurant naţional cu muzică românească şi bucă­tărie aşijderea.

„Continentalul", construit pe locul fostului han „Hugues"’ clădit pe vremea domniei lui Alexandru Cuza, este cel dintîi han care şi-a părăsit, la sfîrşitul veacului trecut, vechiul profil arhitectonic, luînd înfăţişarea păstrată pînă în zilele noastre.

Maria este angajată cu începere de la 14 aprilie împreună cu o orchestră de acompaniament alcătuită de ea din zece instrumentişti, sub conducerea violonistului Ionel Banu, cu Leonida Petrescu la pian, Fărâmiţă Lambru la acordeon, Cotoanţă la cobză, Mielu Vişan la ţambal, încă doi violonişti secunzi, un clarinetist, un violoncelist şi contrabasist.

Numărul orchestranţilor şi calitatea lor profesională împli­nesc necesităţile specifice folclorului din diferite regiuni ale țarii.

Admiratorii cîntăreţei vin să o asculte, refăcînd climatul de cenaclu literaro-muzical de odinioară din blocul Bazaltin şi din crîşmele „Neptun“, „Luxandra“, „Luther“ sau „Nepotu“.

Localul — unde Păstorel prezintă deseori, cu nesecata-i vervă, programul Mariei, comentînd şi lista de bucate în versuri ocazionale — întruneşte laolaltă, în serile de răgaz, personalităţile reprezentative din viaţa noastră culturală, scrii­tori, oameni de artă, de ştiinţă, ziarişti etc.

Epigramistul Jupiter — obişnuit al localului din Calea Victoriei — stimulat de stihurile, pe variate teme ale lui Păstorel Teodoreanu, trimite Măriei acest catren:

„Secretul artei sale“:

Pornind cu paşii tinereţii 

Ca să-nţeleg ce e sublim,

L-am căutat tot cursul vieţii 

Pe autorul anonim...

Într-o seară iau loc la o masă fiica fostului preşedinte al S.U.A. Franklin Roosevelt, cu soţul şi consilierii de la Legaţia americană. Ascultînd cîntecele româneşti interpre­tate de Maria, aplaudă entuziasmaţi şi se duc la estradă să o felicite. Filmează cîntăreaţa şi-i înregistrează cîntecele pe bandă de magnetofon.

Cu prilejul Festivalului „George Enescu“ din 1958, vin să audă muzica noastră populară dirijorul englez Barbirolli, pianistul şi compozitorul ceh Palenicek, violonistul sovietic David Oistrach şi tînărul pianist chinez Li Min-cean.

Scrisorile omagiale — adresate Mariei din partea străi­nilor care o ascultă în sala restaurantului, exprimînd admiraţie pentru cîntecele noastre şi pentru interpretarea lor — alcătuiesc o bogată colecţie: Charpentier, ambasadorul Franţei, Athanase Geo Pallantios, şeful delegaţiei economice a Greciei, Miss Dorothy J. Evans, directorul Institutului naţional al culturii din Tokio, Mottoo Hatta, corespondentul ziarului american New York Times, S. P. Brewer ş.a.

Artiştii teatrelor de stat din Cluj, Craiova, Timişoara, Iaşi, Braşov, păpuşarii din mai multe ţări, în turneele lor în Capi­tala noastră, se rînduiesc după spectacol în jurul meselor restaurantului, desfătîndu-se să asculte melodiile şi stihurile populare zise de cîntăreaţă, îngăduind actorilor de toate vîrstele să trăiască împreună cu Maria (în doine, cîntece de jale, blesteme, strigături şi balade) episoade din zbuciumata exis­tenţă a poporului nostru.

Instrumentiştii, care o acompaniază, sînt ei înşişi prinşi in vraja cîntecului, urmărind-o atent, alergînd după ea, plutind cu ea, ca nu cumva să strice unitatea perfectă a zumzetului coardelor cu evoluţiile-i interpretative mereu înnoite.

Pianistul Leonida Petrescu şi violonistul Ionel Banu măr­turisesc că niciodată, în cariera lor de acompaniatori sau solişti, n-au trăit tensiunea sufletească la nivelul prilejuit de cîntecele Măriei:

— Ca toţi cei care au acompaniat-o, sîntem mîndri că am fost şi noi în „taraful" Măriei Tănase.

În timpul cînd cînta la restaurantul „Continental" — cu prilejul Congresului Internaţional al lingviştilor — profesorul Valentin Lipatti şi Michel D’Ard, reprezentant al Franţei la UNESCO şi vechi admirator al cîntăreţei, solicită concursul Măriei ca să prezinte participanţilor străini cîteva piese din folclorul nostru muzical.

Întovărăşită de cîţiva instrumentişti, în castelul brîncovenesc din mijlocul magnificului parc de la Mogoşoaia, cîntăreaţa interpretează 12 bucăţi, dezlănţuind entuziasmul congresiştilor.

În fiecare seară cîntă la Teatrul muzical satiric „Constan­tin Tănase" pînă la ora 22, apoi pînă la ora 1 la „Continental", iar în vara anului 1958 şi la „Prispa înaltă" din Tîrgul Moşilor.

De la ora 19 pînă la ora 1 noaptea — şase ore zilnic — Maria cîntă ca prinsă într-un vîrtej al melodiilor ţărăneşti şi al cupletelor, dăruindu-se fără măsură cîntecului şi cheltuindu-şi uimitoarea rezistenţă fizică, pusă la încercare ani şi ani de-a rîndul în activitatea-i artistică desfăşurată în Capitală, în provincie şi peste hotare. În răstimp, face şi im­primări în româneşte şi în franţuzeşte la „Electrecord“.

Nici sfaturile prietenilor, nici semnele oboselii, nici icnirile ascuţite ale unui morb care-i chinuie bronhiile, nimic, nimic nu poate domoli dorul ei aprig de a împărtăşi celor mulţi cascada comorilor adunate ani de zile de ea.

Pictorul Piliuţă ne povesteşte că, spre a împodobi pe gustul ei „Prispa înaltă” — crîşma din Tîrgul Moşilor — Maria îl roagă să facă nişte decoruri originale, cu care să îmbrace pereţii localului.

Pictorul, sincer admirator al cîntăreţei, rostuieşte nişte rogojini — Maria îi procură pensule şi culori — şi Piliuţă se aşează pe lucru. După o zi şi o noapte, decorul rogojinilor pictate, înfăţişînd o amplă frescă rustică, schimbă aspectul banal al crîşmei.

Clientela, nemaiputind încăpea în sală, stă grămădită la mesele din afară ascultînd la megafoane.

Inspirat de spectacolul mulţimii dînd năvală în crîşma unde cîntă Maria, pictorul realizează pe o pînză un mozaic de capete, fermecate de cântecul artistei.

Fericită de realizarea rogojinilor pictate, cîntăreaţa nu con­teneşte să mulţumească pictorului. într-o zi, întîlnindu-l pe stradă în tovărăşia unei fete, îi împinge în prima florărie şi umple braţele tinerei însoţitoare cu un maldăr de flori:

— Asta-i, domnişoară, un fleac de atenţie din partea mea pentru bucuria mare pe care mi-a dăruit-o Piliuţă cu minu­natele lui rogojini pictate.

Moartea lui Ion al Ilincăi 

La 81 de ani, Ion al Ilincăi de pe Amaradia, florarul vestit de odinioară de la 

poalele Mărţişorului, se stinge din viaţă în ziua de 28 aprilie 1958. O boală fără leac îl chinuise vreo doi ani.

Maria este doborîtă de durere:

— A murit taica, dragii mei! O dată cu el s-a rupt ceva din adîncul fiinţei mele. Omul acesta m-a iubit, cu toate năzdrăvăniile ce s-au înşiruit pe răbojul furtunoasei mele cariere. El mi-a dăruit cîntecul şi pasiunea de a-l zice; de la fetele şi feciorii din grădina lui şi a maică-mii am învă­ţat eu să cînt. 

Lăcrimează. Pe faţă îi înfloreşte zîmbetul trist, amar, iţindu-se ca un fir de funingine din negurile nemărginirii.

— Mă încearcă, dragii mei, presimţiri întunecate! Pasul lui în veşnicie a deschis o potecă, pe care s-ar putea să păşesc şi eu mai curînd decît doresc, mai curînd decît vă aşteptaţi şi voi. Pasul din urmă al lui taică-meu... 

Se desprinde din mijlocul prietenilor veniţi s-o mîngîie, iese pe terasă şi priveşte peste vîrfurile caselor, spre mahalaua Cărămidarilor.

În ziua înmormîntării lui Ion al Ilincăi, Maria cîntă de dimineaţă la serbarea de 1 Mai, apoi în mantineu şi seara la „Teatrul Constantin Tănase”, la Moşi — la „Prispa înaltă” — iar după ora 23 la „Continental”! între orele 14 şi 15 aleargă să fie faţă, cînd bulgării de pămînt cad peste sicriul celui care-i dăduse viaţă şi o învăţase cîntecul dintîi, legănînd-o pe genunchi...

Nimeni din cei ce o ascultă şi o aplaudă la teatru sau restaurant nu pot bănui durerea care o mistuie şi tristele-i presimţiri.

Forţa artistică a cîntăreţei domină inima frîntă a fiicei. Cîntecele ei, însă, toate par desprinse în ziua aceea de pe coardele razelor întunecate ale lunii!

Filmul România 

Tînăra cinematografie românească alcătu­ieşte în 1947 o prezentare filmată: „Româ­nia”. Fiecare secvenţă este un fragment desprins din istoria contemporană a ţării noastre.

Stridentele contraste din trecut se succed expresiv; pămînturile fertile ale latifundiarilor, megieşe sărăciei gospodăriilor ţărăneşti; luxul păturilor suprapuse ale oraşelor şi mizeria muncitorimii. Frumuseţea peisajelor pămîntului românesc re­liefează şi mai puternic starea mizeră în care se zbătea poporul. Bogăţiile, imensele şi variatele bogăţii ale ţării rîvnite şi ex­ploatate de străini în dauna economiei româneşti, accentuează umbrele sărăciei în care îşi trec viaţa chinuită milioanele de suflete, trudind în folosul exclusiv al altor interese.

Dar cum după furtuna însoţită de ploaie binefăcătoare, cîmpiile ofilite de secetă simt din nou fiorul vieţii şi se încarcă de rod, tot astfel elanul strădaniei şi abnegaţiei întregului popor, în efortul reconstruirii patriei, sînt aspectele pozi­tive, înviorătoare ale noului climat din România, după eliberare.

Muzica filmului: George Enescu şi Paul Constantinescu.

Interpreta cîntecelor româneşti: Maria Tănase.

Umor pe sfori 

Cu prilejul aniversării a cinci ani de activitate a Teatrului de păpuşi „Ţăndă
rică“ în 1955, Cinematografia noastră realizează filmul „Umor pe sfori“, cuprinzînd cîteva din scenele caracteristice ale spec­tacolului cu acelaşi nume. Este cea dinţii încercare de acest fel, trecută totuşi cu brio de Studioul Bucureşti, folosind şi pelicula colorată.

Maria îşi dă concursul la realizarea filmului în mijlocul tarafului ei, interpretînd cîteva piese din repertoriul folcloric.

Cronicile relevă reuşita filmului, elogiind nu numai con­tribuţia cîntăreţei, ci şi aportul artistic adus de trio Grigoriu şi naistul Fănică Luca. Deopotrivă, se subliniază meritul deo­sebit al mînuitoarelor de sfori Dorina Tănăsescu, Antigona Papasicopol şi al regiei.

Cronicarii de la „Informaţia” şi „România liberă“ îşi ma­nifestă părerea de rău că „filmul e prea scurt, durează prea puţin şi în schimb te captivează complet. Îl părăseşti cu regret, reproşînd parcă creatorilor săi că au fost cam... zgîrciţi cu metrajul“.

Filmul colorat al păpuşilor „Umor pe sfori“, rulînd şi în străinătate, se bucură de preţuirea şi afluenţa la spectacole a publicului.

Scenariul Măriei 

În 1957, Maria Tănase prezintă condu­cerii cinematografiei româneşti un sce­nariu, alcătuit de ea şi avînd ca temă: activitatea ei artistică de-a lungul a două decenii, axată pe efortul continuu de a valorifica folclorul muzical atît în ţară cît şi peste hotare.

Într-un interviu dat ziarului „Steagul roşu“ din 12.VI.1957 — vorbind despre acest scenariu, intitulat „N-avem scenariu“ — Maria spune:

— De curînd am terminat un scenariu, pe care l-am prezentat Cinematografiei noastre; el năzuieşte să evidenţieze cum se nasc cîntecele populare, de la cîntecul de leagăn pînă la bocet.

Artista informează mai departe redacţia ziarului că nu este numai autoarea acestui scenariu, ci va fi şi interpreta principală a filmului.

Regretatul poet Mihu Dragomir, a cărui creaţie înseamnă una din valoroasele afirmări ale generaţiei noi — în calitate de membru al redacţiei de scenarii — evidenţiază calităţile excepţionale ale scenariului Măriei Tănase.

Dintr-o scrisoare, trimisă amintitei redacţii de academi­cianul Geo Bogza, membru în Consiliul artistic al Cinemato­grafiei, cităm următoarele rînduri:

„Pe baza scenariului se va putea realiza un film de larg răsunet, agreat, în egală măsură de oameni aflaţi pe cele mai felurite trepte ale culturii; de români şi de străini. «N-avem scenariu» este scris şi cu inteligenţă şi cu o mare emoţie şi umor... Personal, mi-a plăcut; aş putea spune că am fost fermecat de întreaga secvenţă a «povestei de dragoste» cu care trebuie să se încheie filmul. Regizorul va trebui să fie inte­ligent. Un regizor care să aibă acelaşi nivel de inteligenţă şi de sensibilitate ca şi autoarea”.

De altfel, trebuie să menţionăm că toţi membrii redacţiei împărtăşesc acelaşi punct de vedere.

Păstorel Teodoreanu, cunoscînd textul scenariului Măriei şi aflînd ziua discutării lui în comitetul de redacţie al Cinema­tografiei, îi trimite acest catren:

Dacă azi scenariul trece,

(Şi-o să treacă, zău iţi spui!)

Bem un şpriţ adinc şi rece 

La Obor, la mama lui?

Scenaristul francez Tudal, citind în traducere scenariul, trimite cîntăreţei o lungă scrisoare, din care reţinem aceste aprecieri:

— Conţinutul este de o extraordinară bogăţie şi după părerea mea, are material spre a realiza o lucrare cinema­tografică de excepţională valoare.

Tudal condiţionează însă această realizare de prezenţa unui director de scenă, capabil să simtă forţa şi bogăţia poe­tică a subiectului. Sub raport tehnic, este nevoie — scrie el — de maximum de mijloace, întrucît tema nu îngăduie nici o economie sau mediocritate în realizarea lui. Tudal îşi încheie scrisoarea, exprimîndu-şi neclintita lui admiraţie şi marea sim­patie pe care o poartă artistei.

Lipsind însă atunci regizorul care să poată realiza, într-un film de lung metraj, viziunea poetică de mare amploare a autoarei, ecranizarea scenariului Măriei se amînă.

Cezare Zavattini — unul din marii scenarişti ai Italiei — vizitîndu-ne ţara la sfîrşitul anului 1957 şi auzind-o cîntînd pe Maria, îşi exprimă convingerea într-un interviu că un film, avînd ca interpretă pe marea cîntăreaţă şi redînd, istoric, întreaga paletă a cîntecelor româneşti, va însemna un succes cert în rîndurile spectatorilor occidentali.

Ciulinii Bărăganului 

În colaborare cu cineaştii francezi, cine matografiştii noştri iniţiază şi realizează în 1958 filmul de lung metraj „Ciulinii Bărăganului".

Scenariul este scris de cunoscutul regizor francez Louis Daquin împreună cu scenariştii Antoine Tudal şi Alexandru Struţeanu.

Sursa de inspiraţie a scenariului este una din povestirile lui Panait Istrati.

Artistul Radu Beligan are direcţia dialogului. In distri­buţie: rolul principal îl interpretează un copil de 14 ani, Nuţă Chirlea, fiul unor ţărani de pe Bărăgan. În celelalte roluri: Clody Berthola, Ana Vlădescu, Ruxandra Ionescu, artistul poporului Marcel Anghelescu, Mihai Berechet, Florin Piersic, Nicolae Tomazoglu ş.a.

Maria Tănase apare într-un rol de compoziţie, interpretînd unul din impresionantele-i bocete, descoperit şi prelucrat de ea din fîntînile cu adîncuri nemăsurate ale folclorului nostru.

Pe tema acestui bocet — strigăt de deznădejde a răscu­laţilor lui Horia, Cloşca şi Crişan, răsunînd cu aceleaşi accente ale speranţelor sfărîmate în răscoala ţăranilor din 1907 — com­pozitorul Radu Paladi îşi finalizează muzica întregului film.

Cronicarii (D. I. Suchianu, Mihail Lupu, Ecaterina Oproiu, Sergiu Fărcăşan) nu sînt entuziasmaţi — şi pe bună dreptate — de realizarea filmului, deşi nu-i contestă unele calităţi.

Nu se poate nega totuşi strădania celor care au cheltuit inteligenţă, elan, pricepere, coroborate cu armătura complexă a experienţei hrănite de năzuinţa sinceră de a rotunji o impu­nătoare şi originală realizare filmică.

Numai că cineaştii francezi, care şi-au adus contribuţia netăgăduitelor lor însuşiri de scenarişti şi regizori consacraţi, n-au izbutit să desluşească problematicile complexe, specifice trăirii ţărănimii româneşti, care a încercat prin răscoala din 1907 să-şi rezolve, sub semnul izbăvirii, ecuaţiile cumpli­telor suferinţe, tărăgănate în chin, boli şi mizerie de-a lungul veacurilor.

Recunoaştem că sesizarea datelor procesului unei aseme­nea desluşiri ţine de domeniul unei intuiţii excepţionale, sfredelită de fulgerul geniului. În orice caz, numai cu auten­ticitatea vibrantă a bocetului Măriei, alergînd peste secole, nu se poate dezvălui expresiv şi emoţionant în secvenţele unui film — oricît de măiestrit structurat tehnic, oricît de sen­sibilă pelicula — dramatica existenţă a milioanelor de suflete încărcate cu dinamita îndurerărilor milenare.

Şi numai cu atît, filmul n-a înregistrat fireşte aderenţa maselor de spectatori. O simplă pîlpîire din viziunea gran­dioasă a unei cutremurătoare explozii — generînd limbile de foc ale pîrjolului alergînd pe toate meleagurile îmbibate de lacrimi şi sudoare — nu putea avea alt destin. S-a stins curînd, curînd...

Proiect de scenariu-recital

În 1959, Maria alcătuieşte un proiect de scenariu-recital, cuprinzînd: 

I. — „Cîn­tece din timpuri vechi “.

II. — „Alaiul vieţii“ (de la cîntecul de leagăn, oraţia de nuntă pînă la bocet).
III. — „Din hotar în hotar“ (o împletitură de cîntece din toate regiunile ţării).

Acest scenariu-recital, desfăşurînd bogatul repertoriu al cîntăreţei (cîntece de mahala, oraţii de nuntă, sîrbe, hore, strigături etc.) culese de pe întreaga arie a folclorului nostru şi sondînd tot mai adînc izvoarele melodiei şi stihului popu­lar — nu s-a putut însă realiza din pricini pe care nu stăruim să le lămurim aici.

Oricum, s-a pierdut un mare moment, pe care l-ar fi marcat recitalul : înregistrarea pe benzi şi peliculă a unui spectacol, cuprinzînd cele mai variate genuri de cîntece popu­lare româneşti în interpretarea Măriei Tănase.

S-ar fi realizat, aşa cum propusese Pascal Bentoiu, un bogat şi strălucit Album, care ar fi putut figura cu cinste în discoteca oricărui iubitor de muzică şi ar fi putut forma baza unui film artistic de lung metraj pentru cinematografia română.

Amintiri din Bucureşti 

În iulie 1958, folosind scenariul şi regizoratul lui Traian Fericeanu, avînd ca

operator pe Roian, se realizează filmul de scurt metraj „Amintiri din Bucureşti". În cadrul acestor amintiri, Maria cîntă trei bucăţi: „Mărioară de la Gorj“, ,,În Tîrgul Moşilor" şi „Bade-al neichii, Bucureşti".

Muzica filmului o semnează compozitorul Temistocle Popa care cu un an înainte, pe versurile lui Cebotenco şi cu colabo­rarea Măriei, scrisese melodia cupletului „în Tîrgul Moşilor".

Maria Tănase preţuieşte — de cum îl cunoaşte — în compozitorul Temistocle Popa unul din elementele deosebit de înzestrate ale tinerei generaţii şi-l ia colaborator la înregis­trarea pe benzi a culegerilor ei folcloristice.

Pînă a închis ochii — ne spune Temistocle Popa — Maria a fost un dîrz apărător al purităţii folclorului împotriva tuturor falsificatorilor — instrumentişti sau interpreţi vocali — a aces­tui „tezaur sfînt" (cum îl numea ea), produs al geniului popular.

— M-apucă furia, Temi, cînd aud cum unii „bălăcăresc" cîntecele noastre şi-mi vine, zău, să le zic o... strigătură din Oaş, de să li se scrîntească arcuşul sau să le sară coardele vocale!

Cu prilejul turnării filmului „Amintiri din Bucureşti", din pricina unui accident în mînuirea reflectoarelor din Studio, Maria încearcă un şoc al nervului ocular şi pierde vederea.

Înspăimîntată că rămîne oarbă, consultă un vestit medic oculist.

După trei zile de îngrijiri, oarba îşi recapătă vederea şi, fericită că evadase din lumea întunericului, reia, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, munca în studio, spre a desăvîrşi imprimarea secvenţelor muzicale ale filmului pe peliculă.

Într-un jurnal de actualităţi din 1961, regizat de M. Brătescu şi acompaniată de orchestra „Barbu Lăutaru" condusă de maestrul emerit al artei Nicu Stănescu, Maria cîntă „Hăulita de Gorj“ (creaţie proprie — text şi aranjament muzical), înre­gistrată dintr-un concert din Sala mare a Palatului Republicii.

Este cea din urmă apariţie a cîntăreţei în secvenţele fil­mului românesc.

În toate aceste producţii de scurt metraj, Maria relie­fează esenţiale calităţi de fotogenie şi fonogenie, absolut nece­sare artistului, menit să dea viaţă personajelor principale în secvenţele filmului contemporan.

Lucian Blaga despre Maria Tănase

În 1958 întîlnim în Capitală pe poetul Lucian Blaga. Alunecînd discuţia, la acea  ultimă revedere, asupra creaţiei folclorice, poetul ne indică un puternic filon folclo­ric neexplorat îndeajuns şi nefigurînd în repertoriul cîntăreţilor de muzică populară, în jurul Huedinului, în cîteva sate: Morlaca, Secuieni, Mărgău şi Bologa; acelaşi filon pe care cu un an înainte, îl semnalase cîntăreţei şi criticul muzical Romulus Dianu.

Ca interpretă a melodiilor, animînd stihurile creaţiei fol­clorice de pe întreaga arie românească, personalitatea Măriei Ţănase se situează, la un moment dat, în centrul dialogului nostru.

Lucian Blaga spune:

— Auzind-o de atîtea ori la radio, apoi pe discuri şi acum la „Continental", am convingerea că femeia aceasta a fost sortită să scormonească sufletul poporului nostru pînă-n stră­fund, să-i smulgă comorile de cîntece şi înţelepciune, să ne strecoare, reamintindu-ni-le, fiorul veşniciei şi, prin forţa ei interpretativă, să zvîrle pretutindeni în lume lumina lor ine­dită, obîrşită de straturile vulcanice ale melodiei şi filozofiei noastre populare.

Am împărtăşit Măriei sfatul lui Blaga şi, în ultimul ei turneu din 1963, programase ca etapă finală Huedinul, unde hotărîse să poposească o săptămînă, spre a explora izvoarele folclorice din acea regiune.

Boala gravă — care, după cum vom vedea, a doborît-o la jumătatea turneului — a împiedicat-o însă să-şi realizeze gîndul de a cerceta filoanele, conţinînd unele din cele mai vechi cîntece populare româneşti.

Sursa: Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XI.

Imaginile din colaj una câte una și cu descrieri - la această legătură.

 __________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #muzicapopulara #FolclorRomanesc #MariaTănase #teatrulderevista #teatru #spectacole #AlhambraBroadway #ConstantinTanase #romanțe