Prezentăm succint portretul și traiectoria vieții doctorului Dumitru Zeana, cu trăsăturile sale particulare dar și cele comune generației sale și stirpei macedonene din care se trage.
Întrebarea Cum ar fi fost dacă (?) face parte din adâncul firii omenești, de unde răzbate inevitabil. Eu însumi sunt rob al acestei întrebări, cum ar fi fost dacă tatăl meu, doctorul Dumitru Zeana, nu era ucis în iunie 1961 în temnița Aiudului, în circumstanțe pe care nu le voi afla niciodată, trupul sau mutilat fiind aruncat de a valma într-una din gropile comune unde sinistra închisoare își deversa morții, dacă l-aș mai fi putut vedea măcar și pentru o clipă atunci când închisorile pentru politici și-au deschis porțile, în 1964, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu? Am aflat, târziu, de la foști deținuți, că el a trăit cu dorința de a-și revedea copiii și cu speranța că, după eliberarea pe care o credea inevitabilă, își va organiza traiul într-o colibă la marginea unei păduri, crescând niște capre și oițe, în deplină pustnicie, cu amintirea copilăriei sale din Macedonia. Aceasta este singura frază cu caracter ipotetic din prezenta expunere, chiar dacă locul ucroniei ar fi fost mai potrivit ca încheiere. Și-ar fi dorit să trăiască la margine de codru, într-un loc fără lanțuri, gardieni și bătăi, fără umilințe, foame și frig. Visa la un astfel de colț de rai pe care nu l-a mai apucat.Peste datele istorice de certitudine se așează interpretarea, adică povestea, inevitabil impregnată de subiectivism, și prin aceasta îndepărtându-se în oarecare măsură de obiectivitate dar fără distorsiune, ignorând sau estompând anumite piese componente ale mozaicului, scoțând în relief sau sub altă lumină altele. Asupra acelorași fapte certe, istoricii trag concluzii adesea opuse, deoarece istoria o scriu învingătorii, învinșilor li se întunecă imaginea, li se neagă sublimul și eroismul, asupra lor se aruncă oprobiul, iar viziunea asupra cauzelor profunde care au generat cursul evenimentelor este neîngăduită, cenzurată și reprimată. Libertatea de a scrie istoria este la fel de iluzorie ca și libertatea absolută, acea fata morgana către care alergăm cu o ardoare care poate atinge cotele sacrificiului, istoricul fiind însă constrâns și condiționat în opera sa.
Nici istoria celui de al Doilea Război Mondial, scrisă de cei care și-au asumat victoria, nu face excepție, marile crime de război fiind eludate sau edulcorate: Hiroșima și Nagasaki, masacrul copiilor din Dresda, cel de la Katin, de la Fântâna Albă și altele, cvasigenocidul tătarilor după terminarea războiului, ca și uciderea prin înfometare a 1-1,5 miloane de ucraineni, așa numitul Holomor, din aceeași perioadă postbelică, deportările etnicilor germani în lagărele de muncă forțată din URSS și multe altele.
Ca să rămânem la România, unde cel puțin un million de oameni au suferit represiunea comunistă într-una din cele mai barbare forme ale ei, contrastul punctelor de vedere este izbitor. Pentru opresori, cei supuși torturii, înfometării și exterminării prin diverse mijloace, erau așa ziși dușmani ai poporului, inclusiv copiii, iar termenul universal de adresare era banditule. Elita României a fost astfel exterminată, iar consecințele acestui act criminal se vădesc a fi de lungă durată. Pentru cei oprimați, credința în Dumnezeu, dragostea de patrie, demnitatea, cinstea, onoarea, respectul față de ființa umană în unicitatea ei, ca și toate celelalte valori tradiționale intrate în sânge, incorporate în materialul genetic, reprezentau repere motivaționale esențiale.
Dumitru Zeana aparține unei străvechi seminții balcanice, amenințată acum, în ultimul secol, cu dispariția prin asimilare multinațională în lipsa unui stat al său, dar care a cunoscut suprema glorie în timpul lui Alexandru cel Mare, reperul lor de esență, dar și acesta însușit de greci ca fiind al lor. Tragedia armânilor a început după prăbușirea Imperiului Otoman pe durata căruia, vreme de patru secole, peninsula Balcanică nu avea granițe interioare, iar oamenii se mișcau liber oriunde, transhumanța caracteristică macedo-armânilor fiind neîngrădită, iar acest popor beneficia chiar de o serie de privilegii, inclusiv prin recunoașterea sa ca etnie distinctă prin tradeaua Sultanului Abdul Hamid din 1905. Odată cu apariția statelor naționale, Armânii, care nu și-au putut obține un stat sau canton al lor, au fost supuși unei intense presiuni desnaționalizante și de asimilare forțată îndeosebi din partea Greciei, cu care relațiile inamicale erau dealtfel vechi. După 1913 Grecia și-a extins foarte mult teritoriul spre nord, în munții înalți, unde grecii, neam de țărm de mare, nu trăiseră niciodată, ocupând ținuturile macedonenilor și populându-le mai apoi cu grecii refugiați din Asia Mică în urma schimbului de populații cu Turcia. A mai rămas doar minuscula Macedonie, stat care și-a dobândit independența după destrămarea Iugoslaviei și care are în compunerea sa oficială patru etnii: macedonenii slavi (apropiați și chiar revendicați de bulgari), turcii, albanezii și vlahii, adică armânii.
Dumitru Zeana s-a născut în 1899 ca cetățean otoman, în localitatea Avdela, nu departe de Edessa, așezare pur armânească. Comuna fusese prădată de o incursiune a antarților greci împotriva armânilor, invadatorii punând foc la 130 de gospodării și ucigând preoții și învățătorii armâni. Acesta este unul din motivele pentru care, în timpul războiului balcanic, atunci când armata greacă a atacat garnizoana turcă din Ianina, armânii au luptat de partea turcilor. În zona încorporată Greciei, armânii au început a fi și mai intens persecutați, limba lor era interzisă în public, școlile și bisericile închise, adesea preoții și învățătorii lor erau asasinați fără alt motiv în afara apartenenței etnice. Această soarta au avut-o chiar și unii oameni simpli: o rudă, un tânăr bărbat din familia noastră, a fost prins de greci care i-au tăiat capul cu securea. Din cauza persecutării armânilor, România a intrat în conflict diplomatic cu Grecia și a rupt relațiile diplomatice cu aceasta pentru câțiva ani. Pentru a nu face armata sub greci, mulți tineri armâni plecau în străinătate, mulți în România, printre care și Dumitru Zeana, alții chiar și în America, în mod individual. Un grup masiv de macedoneni a emigrat în România, în județele Durostor și Caliacra, doriți și ademeniți de statul român care urmărea colonizarea celor două județe din care turcii plecaseră, iar populația era foarte redusă. Din spate, presiunea grecilor i-a forțat să-și părăsească baștina. O parte a familiei Zeana s-a alăturat acestei migrații care s-a dovedit în final nefastă, cele două județe fiind cedate de România lui Carol al doilea către Bulgaria, fără nici o împotrivire. Comitagiii bulgari organizați în bande, comiteau atacuri sângeroase asupra coloniștilor armâni ai căror armatoli au început să-și sructureze apărarea prin forțe proprii, deoarece ocrotirea din partea statului român era cu totul insuficientă. Hărnicia armânilor a făcut ca cele două județe de-acum românești, aride de la sosirea lor, să devină înfloritoare. Dumitru Zeana a avut însă o traiectorie singulară.
Viața unui om nu poate fi înțeleasă decât în contextul timpului și locurilor în care a trăit.
Istoria se bazează pe fapte reconstituite, documente și mărturii atestate. Fiecare regim politic și-a scris (fabricat) propria istorie, falsificând faptele în măsură mai mare sau mai mică. Cine stăpânește prezentul, stăpânește trecutul, spunea George Orwell, iar, mai departe, viitorul, prelungire cu care nu suntem de acord, căci stăpânirea mmemoriei este vremenică, adevărul se imprimă genetic și va răzbate cândva în timpul ce va veni. Cea mai falsificată este istoria celor înfrânți. Pentru organele de represiune din primele decenii după ocupația sovietică, milionul de oameni vârâți în închisori, lagăre, sau uciși cu bestialitate nu era compus decât din bandiți, ostili regimului. Ei erau însă elita acestei națiuni: între real și ucronic pare să existe o antinomie, istoria exclude ucronicul. Dacă unim datele certe ca pe niște puncte, rezultă o linie, o traiectorie. Dincolo de ultimul punct cert se plasează supozițiile. Creșterea temperaturii globale este un fapt constatat an de an și formează o linie ascendentă pe care o putem prelungi în viitor. Ce s-ar fi întâmplat dacă Eminescu nu ar fi fost asasinat prin otrăvire cu mercur? Sau, în medicină, dacă savanții Grigore T. Popa și Vintilă Ciocâlteu nu ar fi fost îndepărtați brutal din Universitate?
Despre viața și realizările unui mare chirurg inovator, Dumitru Zeana, macedonean (armân) ucis în închisoarea Aiud în iunie 1961, care poate intra în legendă măcar prin transplantul de rinichi realizat într-un spital militar din Odesa cucerită de armata română, dorim să aducem la lumină câteva repere din care se poate reconstitui traiectoria unei treceri prin viață.
Starea actuală a medicinei românești este ilustrată de durata noastră de viață, cu 6 ani mai redusă decât media europeană, ca și de faptul că ne plasăm pe ultimul loc la aproape toți indicatorii de sănătate. Ucronic vorbind, ce s-ar fi întâmplat dacă?
Dumitru Zeana a fost cel mai mic din cei patru frați ai familiei Zeana. Prima consemnare a acestei familii apare atunci când istoricul Nicolae Șerban Tanașoca, a a cărui familie își are obârșia în același loc cu familia Zeana, cercetează și își descoperă numele de familie, Tanașoca, în CATASTIHUL LUI ZEANA, ceea ce atestă o anume poziție socială, probabil învățător. Sterie Zeana, tatăl, moare la scurtă vreme după venire pe lume a lui Dumitru, ultimul copil. Rămasă văduvă, Ecaterina se luptă cu greutățile vieții, se îmbolnăvește și moare pe când Dumitru (Mitică) încă nu atinsese vârsta școlară. Chiar înainte de a-și da duhul, înconjurată de rudele care o vegheau, se ridică pe jumătate, pune mâna pe capul copilului cel mai mic și neajutorat și rostește cuvintele: va spie iatru (El va fi doctor), după care se prăbușește fără suflare. Acest tablou al morții mamei sale, ființa care-l ocrotise, s-a întipărit cu extremă precizie în mintea copilului, imaginea l-a urmărit obsesiv întreaga sa viață, iar frații săi au receptat de asemenea mesajul. Trăind în afara familiei, îmi este foarte neplăcut să-mi dau seama cât de puține știu despre viața celor patru orfani. Copiii au fost preluați cu grijă de colectivitatea locală, macedonenii fiind foarte solidari, au fost dați la școală și, desigur, efectuau diverse munci ca toți cei de-o seamă cu ei, îngrijeau de animale, aduceau apă, lemne din pădure, curățenie și alte treburi gospodărești. Între Dumitru și frații săi, Iani, George și Nicolae, era o distanță destul de mare, cel mic venise pe lume după cinci ani, dar primii trei erau mai apropiați în succesiune. Tata mi-a arătat, într-o zi, cum se strâng lemnele din pădure, cum se așează în snop și cum se leagă cu o frânghie care se trece apoi peste umeri, ca un rucsac, povara fiind astfel cărată până acasă. Unii, mai înstăriți, făceau acestă treabă folosind un măgar (gumar în armână). Dragostea de animale i s-a întipărit atât de profund (o caracteristică a macedonenilor) încât a ținut întotdeauna o serie de animale pe lângă casă. La Râmnicu Vâlcea, unde fondase un Sanatoriu de Chirurgie care-i purta numele, în livada enormă care se desfășura în pantă lină în latura dinspre est a casei în care locuiau, era o adevărată arcă a lui Noe, spre marea bucurie a copiilor care, iarna, se plimbau cu sania trasă de măgăruș. Un pui de căprioară găsit rănit în pădure, probabil mușcat de câini, dar îngrijit și înzdrăvenit apoi, căprițe aduse din Banat, iezi, purcei, vacă, porumbei, o lume mirifică pentru noi, copiii. Tata însă a plecat curând la război și, încet, încet, din toate s-a ales praful. Tata a apucat să povestească o amintire din locul său natal: o șatră de țigani a traversat satul, iar după plecarea lor s-a descoperit o fetiță blondă, cu ochi albaștri, de câțiva anișori, poate cinci, care se ascunsese până când s-a încredințat că țiganii, care o căutaseră fără succes, au părăsit satul. Fetița fusese, probabil, furată de undeva, țiganii aveau pe atunci acest obicei, dar nu s-a putut afla de unde, astfel încât a fost adoptată și crescută cu dragoste. Ca și tata, se pare că a avut o copilărie fericită. Macedonenii (armânii) nu duc niciodată copiii orfani la casele de copii, după cum nici bătrânii nu sunt duși la azil nici în ziua de astăzi. Dumitru a fost dat la școală și s-a dovedit silitor, cu mare dragoste de carte. Armânii nu lasă pe nimeni fără știință de carte, cu toate greutățile întâmpinate. Grecii făceau tot posibilul ca să împiedice afirmarea învățământului în limba armână, mergând până la uciderea învățătorilor, ca și a preoților de altfel, neîngăduindu-le limba nici în biserică. Copiii erau adunați adesea în casa cuiva care era, sau devenea învățător, plătit fiind de părinți pentru munca sa. Inserăm o istorioară întru totul adevărată și ilustrativă. Cu toate că duceau o viață seminomadă, vara urcau cu oile la munte, iar iarna coborau la șes, armânii au o remarcabilă dragoste de carte, în acest spirit ei au sprijinit învățământul, făcând donații pentru plata învățătorilor. Un vârstnic fără urmași a lăsat averea pentru școala în limba armână, după care s-a sinucis ca nu cumva bolile vârstei înaintate să-l oblige să cheltuiască banii destinați școlii.
Dumitru Zeana urmează cursurile liceului românesc din Bitolia.
Se angajează ca mus pe vapor și călătorește de la Salonic la New York unde se angajează în munci umile. Aici își întâlnește frații, pe George și pe Nicolae, plecați și ei, ceva mai devreme, să-și încerce norocul. Muncesc din greu într-o hală industrială foarte periculoasă, accidentele de muncă fiind curente. Frații se sfătuiesc între ei. Dumitru este prea debil pentru munci grele, noi, frații mai mari vom munci aici și-i vom trimite bani ca să urmeze studiile în România. Aceasta fusese și ultima dorință a mamei. Vine în România și, cu sprijinul statului român urmează timp de un an cursurile Facultății de Biologie de la Cluj Napoca. Obsedat de dorința de a deveni medic, conform prezicerii făcute de mama sa, trece la Facultatea de Medicină. Se angajează ca preparator de piese de anatomie, i se permite să locuiască în demisolul clădirii în care funcționa Catedra de Anatomie, aici face disecții cu minuțiozitate, piesele urmând a fi prezentate studenților la lucrările practice. Primea și ceva bani de la frații săi, iar în timpul vacanțelor muncea spre a se întreține. Frații i-au trimis, într-o zi, un pachet în care se afla o pereche de bocanci solizi, made in America, de care a fost foarte mândru. Trece examenele în mod strălucit, iar la terminarea facultății este reținut la Catedra de Chirurgie condusă de profesorul Iacobovici care îi prevedea un mare viitor, pe măsura talentului și sârguinței. Avea o dexteritate remarcabilă, iar după ani îndelungați de disecții cunoștea fiecare detaliu, până la cele mai mici artere sau firișoare de nervi. Profesorul Iacobovici, un reper pentru chirurgie, îl citează în cărțile sale. Tânărul chirurg are însă o dezamăgire: era cel mai bun, dar, la o avansare în cadrul funcțiilor catedrei, a fost numit un altul, venit în urma unor puternice presiuni politice. La cedarea Ardealului de Nord către Ungaria, în 1940, Facultatea de Medicină a fost evacuată la Sibiu. Dumitru Zeana părăsește învățământul, preia conducerea Secției de Chirurgie Infantilă din Arad, apoi se mută la Râmnicu Vâlcea unde înființează un Sanatoriu de chirurgie care-i poartă numele. Ajunge vestit în toată zona. Nu lua nici un ban celor nevoiași, mai cu seamă țăranilor pe care, la externare, îi ducea adesea, cu mașina, în satul lor. În amintirea copilăriei sale de orfan întreține în vestita Școală de Arte și Meserii patru copii orfani, care, mai târziu, au devenit patroni de ateliere (mobile de lux, fierărie, tâmplărie) și i-au purtat o vie recunoștință. Oferea consultații gratuite muncitorilor înscriși în organizațiile muncitorești din oraș. Mergea periodic la Ocnele Mari, unde acorda voluntar asistență condamnaților pe viață (ocnașilor). Aici îl îngrijește și pe asasinul fratelui socrului său, care fusese ucis pentru pradă chiar în noaptea nunții, la Râmnicu Vâlcea. Ține cursuri de igienă la Școala de Arte și Meserii, unde l-am aflat în documentele corpului didactic. Nu era o școală obișnuită, aici se predau și materii ca filosofia, limbile străine, stilurile de artă, matematica etc. Doctorul Zeana Dumitru mergea și prin comune, ținând conferințe de educație sanitară, așa cum făcea și Iuliu Hațieganu, unul din maeștrii școlii de medicină de la Cluj Napoca.
Vine războiul și îl aflăm la conducerea spitalelor de front unde face chirurgie grea, apoi conduce o secție de chirurgie la Odesa cucerită de armatele române. Aici dobândește o mare autoritate, în virtutea căreia face unele acte ieșite din comun, într-un mic salon pentru răniți foarte grav, așează alături, îngrijindu-l deopotrivă, patru ofițeri: un german, un rus, un roman și un civil evreu, cum s-a aflat mai târziu, care fusese scos de sub niște dărâmături în urma unui bombardament. Între cei patru s-a înfiripat o puternică prietenie, dar nu se mai știe dacă au supraviețuit și ce s-a mai întâmplat cu ei. Un alt fapt remarcabil: un tânăr ofițer și-a pierdut, în urma unei răni grave, unicul rinichi și urma să moară. Dumitru Zeana recoltează un rinichi de la un cadavru proaspăt și i-l transplantează. Se mai făcuseră astfel de încercări, Alexis Carel de pildă, chiar la începutul secolului. Se pregătise de multă vreme pentru acest transplant, concepuse niște instrumente originale ș.a.
Transplantul prinde, începe să producă urină, pericolul mortal al uremiei părea depășit, dar, survine reacția de respingere imunologică, funcția renală încetează și tânărul ofițer moare. Astăzi, procedeele de reprimare a reacțiilor imunologice de respingere a transplantei permit acceptarea grefei de rinichi, inimă, plămâni sau alte organe, în amintirea acestui succes-insucces am studiat și am scris primul tratat autohton de Imunologie Clinică.
Din păcate, caietele cu notițe ale doctorului Zeana au dispărut, fie în urma repetatelor arestări și percheziții efectuate de Securitate, fie că le-a ascuns, cu speranța că va fi cândva un om liber și le va scoate la iveală. Un amănunt ilustrativ, după ce, fără nici o condamnare, făcuse câțiva ani la Canalul Dunăre-Marea Neagră, crezând că i s-ar pierde urma, s-a stabilit în București, amenajând un subsol. Adusese cu el tablouri de valoare și alte bunuri. Locuia singur. Ridicat de Securitate, toate acestea au dispărut. Procesul verbal întocmit de securiști consemnează doar câteva farfurii, o pijama, niște tacâmuri, un pat și o noptieră, toate acestea n-ar valora azi mai mult de 100$. Era o practică în acea vreme: securiștii își însușeau valorile, le depozitau apoi în loc sigur, multe au ieșit la iveală după 1989, spre îmbogățirea făptașilor. Cazul Adrian Năstase prin mătușa Tamara, probabil o astfel de gazdă intermediară, este ilustrativ. După schimbarea regimului am deschis un proces pentru despăgubire, aducând mărturii în fața notarului, fotografii și alte dovezi. Justiția română a considerat însă că doar procesul verbal întocmit de securiști este valabil.
Un rezumat al etapelor de recluziune, în timpul dictaturii Carlisto-Antonesciene a fost internat, pentru vederile sale de dreapta, în Lagărul de la Târgu Jiu, alături de unii fruntași comuniști care l-au prețuit în mod deosebit. După război, când nu a dorit să participle și pe frontul de Vest, fără vre-o condamnare, este supus muncii forțate la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde s-a ales cu niște degerături, inclusiv la mâini. Apoi i se stabilește Domiciliu Forțat la Zagna Vădeni Baldovinești, în propiere de Brăila. Puși în fața uni caz dificil, chirurgii din Brăila, care aflaseră de el, solicită Securității să-l aducă. Era vorba de soția unui membru de vază al conducerii de partid. Operația se desfășoară cu succes. Ca recompensă, pe lângă faptul că spitalul avea nevoie, este îngăduit chiar să locuiască în oraș, făcând însă act de prezență, săptămânal, la miliția din Zagna, unde figura cu domiciliu forțat. Arestat în 1958, împreună cu alți patru medici, scoși cu toții în lanțuri din spital, în văzul tuturor. Nici un motiv, dar, într-o comună apropiată, (Movila Miresii) țăranii se răsculaseră împotriva colectivizării. Din acel moment nu s-a mai văzut nimeni și nu s-a știut în ce temniță se află până în 1961, când, în luna iunie, familia primește înștiințarea de moarte. Oasele sale zac în groapa comună numită Râpa Robilor, aferentă închisorii Aiud. Îmi este imposibil să cred că a murit de moarte bună, adică de o cauză naturală. Cu mare probabilitate a fost asasinat, având în vedere atitudinea sa demnă și tranșantă, considerată, probabil, sfidătoare. Nu era ceva neobișnuit în acele vremuri și închisori. Multe din oasele dezgropate din acel loc arată urme de violență.
Rejudecat după 1989, Dumitru Zeana a fost declarat nevinovat.
Avusese procedee inovative în chirurgie, realizase instrumente de concepție proprie, publicase lucrări în țară și străinătate, era considerat un mare talent în acest domeniu căruia i s-a dăruit cu neobișnuită pasiune. Ce s-ar fi întâmplat însă, dacă viața sa ar fi avut o altă perspectivă?
Sursa: Corneliu D. Zeana/ <<Real și ucronic - Dumitru Zeana, portret realist cu tușe ucronice>>/ MEMORIA/ revista gândirii arestate, editată de ,,FUNDAȚIA CULTURALĂ MEMORIA, sub egida Uniunii Scriitorilor din România”, nr. 105 (4/ 2018), fondator BANU RĂDULESCU
Imaginile din colaj una câte una cu descrieri și informații în conexiune, la această legătură.
_________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #UZPR #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #SJU #SpitalulJudeteanValcea #doctorfaraarginți #CorneliuZeana #DumitruZeana #Aromâni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu