| Cuvânt — Slovă — Poezie |
Doresc tineretului dorul de munte.
Dorul de munte sd-i fie călăuza de pe pragul vremei nouă.
Vremea va fi nouă prin îndreptarea sufletelor, spre ţeluri mai vrednice decât cele barbare din era care apune.
Sau mai bine zis, care s'a înnecat în sânge și ură.
Ura și vărsarea de sânge vor fi socotite ca păcatele cele mai ruşinoase de omenirea viitoare.
Viitorul nu este al forţei brutale, ci al frăţiei.
Ca să se desvolte mai bine frăţia, trebue să-i pregătim o atmosferă sănătoasa, atât morală cât și materială.
Această atmosferă se găseşte în forma ei cea mai desăvârşită la munte.
La munte pier toate deșertăciunile și sperieturile, piedicile cele mai de frunte împotriva duhului frăţiei.
Organizaţi-vă viaţa astfel, ca să vă rămână vreme de dus la munte; atunci și munca voastră va fi sănătoasă şi bine cumpănită.
Cereţi pentru toţi dreptul la odihnă în mijlocul naturei, dreptul la lumina soarelui, la aerul curat, la codrul verde, la vârfurile dorului de înnălţare. Cereţi și înfiinţaţi mijloace bune și ieftine pentru drumeţie, de care toţi să se poată folosi. Până acuma numai cei avuţi au putut face turism în ţara românească. Priviţi dincolo de munţi, unde turismul e organizat de ani de zile într'un spirit adevărat democratic, adică altruist și pus la îndemâna tuturora.
În Aprilie, când fagii, la munte, abia încep să înmugurească, purtând boabe de smarald în vârful fiecărei crăculiţe, o mică tulpină lemnoasă, mai mult târîtoare, îşi desvoltă, printre pietre, rozeta ei de frunze verde închis şi în mijlocul ei un bucheţel de floricele de culoarea fildeşului şi de forma corolelor de liliac, al cărui parfum, tot odată dulce şi puternic, nu se poate asemăna decât cu sine însuşi. E dapbne blagayana —; n’am găsit-o în Panţu; iar ţăranii întrebaţi de mine mi-au răspuns: «Ce să fie? O floare albă». Pe verişoara ei liliachie,— daphne mezereum, — o cunosc, zicându-i liliac de pădure sau lemn câinesc. Dar frumuseţea albă au trecut-o cu vederea. Ea creşte mai sus, în locuri mai ascunse.
Puţin mai târziu vine vremea coprinelor — narcissus radiiflorus. Pe culmile şi pe coastele ierboase, expuse spre miază-zi, mii şi mii de stele mari, ale căror petale parcă sunt plămădite din zăpada sclipitoare, tremură pe tulpinele Ior înalte şi netede; în mijlocul fiecărei flori este un mic potir de aur cu un cerc roşu aprins împrejurul bazei; parfumul lor e îmbătător. Ciprinele cresc şi la şes. Dar cine le-a cules odată sus la munte, oriunde le-ar vedea sau mirosi, tot la munte se va gândi, la zilele de primăvară cu adieri de vânt răcoroase şi cu mirodeniile mugurilor noi de brazi.
Apoi vine rândul celor trei minuni profirii. Pe una n’am găsit-o decât pe muntele Cozii. E o muşcată. Aflasem de existenţa ei prin ţăranii din Titeşti. ,,Să veniţi în Iunie”, ziceau ei, ,,şi s’o vedeţi înflorită pe coastele din văile Haiducilor, de ţi se pare că e numai jar”. Şi doi ani în urma excursiei de Paşte, pornisem în Iunie spre Cozia, în căutarea muşcatei. Urcarăm de astădată pe piciorul sudic, poposind Ia mănăstirea Stănişoara, cea cuibărită d'a coasta muntelui, într’o căldare adăpostită subt stâncăria Gradinei Zânelor. Întreaga Cozia, — micul nostru Athos, căci în afară de Stănişoara, mai sunt aşezate trei mănăstiri, Metohul, Turnu şi Cozia şi două schimnicii la poalele şi în pădurile ei — este o grădină de munte prin bogăţia florei sale, prin aşezarea de sine stătătoare a masivului,— aşa că vederea de pe culme e slobodă de jur împrejur, precum şi de jos Cozia se vede în toate părţile, cu caracteristicul Bulz de stâncă pe fruntea ei sudică, — şi prin trecerea la poalele ei a puternicului şi prea frumosului Olt, Ne-ar trebui multe zile, ca să cercetăm toate colţurile fermecătoare ale Coziei! Un călugăr din mănăstire ne însoţi peste vârf — Ciuha Neamţului —- până la stâna dela Poarta Verde —; Poarta Verde este un arc de stâncă natural îmbrăcat cu muşchiu de smarald, pe râpa stâncoasă deasupra adâncei văi a Oltului,— n’am înaintat până Ia acel arc, dar sper să mă pot duce în curând. Călugărul nu ştia locul unde înfloreşte muşcata, nici ciobanii dela Stână; umul din ei insă veni cu noi în căutare. Şi multe ceasuri ara rătăcit în prăpăstioasele văi ale Haiducilor. Nu ştiu dacă toţi tovarăşii erau la fel de încântaţi de această goană după o floare dar admirabila disciplină drumeţească nu dădu greş, până ce găsirăm într’un târziu prăvălişul blagoslovit cu podoaba lui de muşcată! Florile, care alcătueso o mică umbrelă de un roş vânăt, se ridică pe tulpini fine, păroase, din puternicite rozete de frunze cordiforme. dinţate şi catifelate. Ele acopăr părţi mari ale coastelor, ca o blană verde, deasă şi parfumată. Şi la această varietate sălbatică a muşcatei, frunza este parfumată, iar nu floarea; mirosul e răcoritor, foarte uşor piperat. Scosesem câteva plante cu rădăcină. Dar nu fu chip să ne întoarcem în ziua aceea la Stănişoara şi nici măcar la stâna dela Poarta Verde, pentrucă nici ciobanul nu ştiu să ne descurce din văile Haiducilor; ba ne încurcă chiar atât de bine pe o coastă dreaptă, acoperită cu o pădure roasă de mucegai, ai cărei copaci erau prăvăliţi unii peste alţii, că nu mai puturăm ieşi la luminiş în acea seară. Amurgul întunecându-se repede, furăm siliţi să poposim în fundul văei. Pământul, stufişul şi chiar aerul îţi păreau ca un burete plin de udătură; un pârâu sonor curgea pe talpă. Focul din lemne verzi şi pline de apă nu prea dădea căldură; ziua fusese lungă, caldă, şi toţi duseserăm saci neobişnuit de grei în spate; unii dintre tovarăşi erau foarte obosiţi; dar — dădusem de urma muşcatei şi eram cu sufletul împăcat!
BUCURA DUMBRAVĂ
&&&
În literatura românească, unele femei cu darul scrierii frumoase, şi-au încercat condeiul spre a zămisli opere literare sau poetice.
Nu toate au izbutit însă, aşa cum a izbutit Bucura Dumbravă, suflet duios şi avântat, în cutele cărua se ascundea pururea o neţărmutiră iubire pentru pământul şi poporul românesc. Deşi străină prin naştere, Fany Seculici, devenită în literatură Bucura Dumbravă prin acest pseudonim sau nume închipuit sub care se ascundea, ea a ştiut să pătrundă adânc taina şi vraja pământului nostru, să iubească doina şi portul muntenesc, şi să colinde ţara, culegând crâmpee de nestemate din comoara sufletului românesc.
Bucura Dumbravă a poposit în ţara noastră unde curând o atrase măreaţa frumuseţe şi feluritul colorit al plaiurilor noastre.
Către noi o atrăgeau tainice legături sufleteşti şi blândeţea aproape legendară a ţăranului român, în care recunoscuse mlădiţele foştilor eroi ce-i vrăjise imaginaţia.
Coborînd la vatra căminului sătesc, Bucura Dumbravă a ascultat păsurile trudiţilor ţărani iar în clipe vesele s’a înfruptat din mulţimea poveştilor, rostite cu glas molcom, poveşti cu viteji încrâncenaţi pe pământurile lor, cu odrasle domneşti, cu iubiri pătimaşe şi eroice.
A atras-o însă mai mult, viaţa cu adevărat minunată a haiducilor, a acestor viteji ce porniseră spre codru nu din dorinţa jafului sau uciderii, ci din iubirea ţarinei cotropită de greci şi fanarioţi, în ţările de unde venise şi copilărise, în Germania cu oamenii spelbi şi greoi, nu întâlnise asemenea fapte de isteţime şi de volnicie, aşa cum asculta minunată din gurile vrednicilor rumânaşi,
Şi într’o zi, în clipe de urgie, când viforul frământărilor ţărăneşti din 1907 isbucni, femeia aceasta cu sufletul îmbătat de vitejiile străbunilor noştri, începu să zămislească pagină cu pagină, amintire cu amintire, acel roman faimos «Haiducul».
Cartea a scris-o în limba ei natală, germana, pentrucă dorise ca să facă cunoscute şi pe alte meleaguri, viaţa noastră necunoscută, de acum o sută şi mai bine de ani.
În «Haiducul», Bucura Dumbravă descrie vremile de pomină de sub fanarioţii hrăpăreţi, şi ridicarea întru haiducie, a boerului de viţă veche, lancu Jianu.
Sunt în acest roman minunate pagini care încheagă chipul în care simţul de evlavie şi dreptate al românului ştie să se întruchipeze, cum şi pagini pline de adâncă simţire în care se arată frumuseţea sufletească a românilor şi valoarea morală a faptelor haiduceşti.
Figura haiducului lancu Jianu, atât de cântat de popor, se arată din romanul Bucurei Dumbravă, fermecător, asemeni şoimilor viteji din vremi îndepărtate.
Succesul acestei lucrări, în care autoarea folosise documente, isvoare istorice, tradiţii populare şl genealogii, şi traducerea ei în limba română, a determinat pe autoare să continue acest zel întru cărturăria românească.
Fructul acestei munci fu scoaterea romanului «Pandurul» publicat în 1912, întâi nemţeşte, apoi tradus de d-na Eliza I. Brătianu.
În acest roman, autoarea se ocupă de un alt mare erou oltean, Tudor Vladimirescu.
Toată desfăşurarea eroică a străduinţei lui Tudor de a stârpi ţara de fanarioţi, străluceşte în această carte de evlavie pentru figura marelui erou şi pentru vrednicia pandurilor săi.
Bucura Dumbravă a muncit ani în şir pentru culegerea materialului informativ şi documentar.
Sunt pagini în acest roman, descrise cu atâta căldură şi patriotism, căci Bucura a iubit România ca pe ţara ei, încât te simţi citindu-le, cu totul transpus în epoca aceia de vitregii, când speranţa se topia şi când arătarea lui Tudor fusese ca o sbucnire de binecuvântări cereşti.
Cartea aceasta care descrie o epocă în care s’a închegat destinul ţărilor noastre, are o limbă şi un chip de a înfăţişa stările profund românesc.
Dar, în afară de această splendidă muncă cărturărească, risipită şi prin felurite foi şi reviste, Bucura Dumbravă a fost o înflăcărată colindătoare prin plaiurile şi munţii noştri.
Din prospeţimea văilor răcoroase şi de pe crestele pelgaşelor stânci, ochiul ei a mângâiat deopotrivă, floarea şi şipotul apei, întinderile zării şi necuprinsul verde tălăzuitor al pădurilor.
Bucura Dumbravă şi-a aşternut gândurile şi simţirile, în acea poetică operă «Cartea munţilor» în care, dela floare, hrană, cuviinţă şi până la foc, stâne, stânci, singurătate şi acel mistuitor duh al munţilor, trece sub ochi toate darurile pe care drumeţia le hărăzeşte sufletului îmbătat de frumuseţile naturii.
Bucura Dumbravă a fost şi o visătoare, dorind binele omenirii sub toate formele. Pentru acest crez, al unei religii de blândeţe şi de împăcare a tuturor oamenilor, ea şi-a închinat energia ultimilor ani de viaţă.
Neobosită, a picurat unde a putut, un cuvânt bun şi o mângâere prietenească.
Viaţa ei s’a stins pe meleaguri străine, la Port-Said în Egipt, acolo unde soarele dogoreşte veşnic, departe de munţii ei iubiţi şi de poporul pe care l-a înţeles atât.
Opera ei însă va trăi veşnic, pentrucă a ştiut prinde cele mai omeneşti simţiminte, răsfrânte prin viaţa unor eroi dragi poporului nostru.
DAN SMÂNTÂNESCU
În literatura românească, unele femei cu darul scrierii frumoase, şi-au încercat condeiul spre a zămisli opere literare sau poetice.
Nu toate au izbutit însă, aşa cum a izbutit Bucura Dumbravă, suflet duios şi avântat, în cutele cărua se ascundea pururea o neţărmutiră iubire pentru pământul şi poporul românesc. Deşi străină prin naştere, Fany Seculici, devenită în literatură Bucura Dumbravă prin acest pseudonim sau nume închipuit sub care se ascundea, ea a ştiut să pătrundă adânc taina şi vraja pământului nostru, să iubească doina şi portul muntenesc, şi să colinde ţara, culegând crâmpee de nestemate din comoara sufletului românesc.
Bucura Dumbravă a poposit în ţara noastră unde curând o atrase măreaţa frumuseţe şi feluritul colorit al plaiurilor noastre.
Către noi o atrăgeau tainice legături sufleteşti şi blândeţea aproape legendară a ţăranului român, în care recunoscuse mlădiţele foştilor eroi ce-i vrăjise imaginaţia.
Coborînd la vatra căminului sătesc, Bucura Dumbravă a ascultat păsurile trudiţilor ţărani iar în clipe vesele s’a înfruptat din mulţimea poveştilor, rostite cu glas molcom, poveşti cu viteji încrâncenaţi pe pământurile lor, cu odrasle domneşti, cu iubiri pătimaşe şi eroice.
A atras-o însă mai mult, viaţa cu adevărat minunată a haiducilor, a acestor viteji ce porniseră spre codru nu din dorinţa jafului sau uciderii, ci din iubirea ţarinei cotropită de greci şi fanarioţi, în ţările de unde venise şi copilărise, în Germania cu oamenii spelbi şi greoi, nu întâlnise asemenea fapte de isteţime şi de volnicie, aşa cum asculta minunată din gurile vrednicilor rumânaşi,
Şi într’o zi, în clipe de urgie, când viforul frământărilor ţărăneşti din 1907 isbucni, femeia aceasta cu sufletul îmbătat de vitejiile străbunilor noştri, începu să zămislească pagină cu pagină, amintire cu amintire, acel roman faimos «Haiducul».
Cartea a scris-o în limba ei natală, germana, pentrucă dorise ca să facă cunoscute şi pe alte meleaguri, viaţa noastră necunoscută, de acum o sută şi mai bine de ani.
În «Haiducul», Bucura Dumbravă descrie vremile de pomină de sub fanarioţii hrăpăreţi, şi ridicarea întru haiducie, a boerului de viţă veche, lancu Jianu.
Sunt în acest roman minunate pagini care încheagă chipul în care simţul de evlavie şi dreptate al românului ştie să se întruchipeze, cum şi pagini pline de adâncă simţire în care se arată frumuseţea sufletească a românilor şi valoarea morală a faptelor haiduceşti.
Figura haiducului lancu Jianu, atât de cântat de popor, se arată din romanul Bucurei Dumbravă, fermecător, asemeni şoimilor viteji din vremi îndepărtate.
Succesul acestei lucrări, în care autoarea folosise documente, isvoare istorice, tradiţii populare şl genealogii, şi traducerea ei în limba română, a determinat pe autoare să continue acest zel întru cărturăria românească.
Fructul acestei munci fu scoaterea romanului «Pandurul» publicat în 1912, întâi nemţeşte, apoi tradus de d-na Eliza I. Brătianu.
În acest roman, autoarea se ocupă de un alt mare erou oltean, Tudor Vladimirescu.
Toată desfăşurarea eroică a străduinţei lui Tudor de a stârpi ţara de fanarioţi, străluceşte în această carte de evlavie pentru figura marelui erou şi pentru vrednicia pandurilor săi.
Bucura Dumbravă a muncit ani în şir pentru culegerea materialului informativ şi documentar.
Sunt pagini în acest roman, descrise cu atâta căldură şi patriotism, căci Bucura a iubit România ca pe ţara ei, încât te simţi citindu-le, cu totul transpus în epoca aceia de vitregii, când speranţa se topia şi când arătarea lui Tudor fusese ca o sbucnire de binecuvântări cereşti.
Cartea aceasta care descrie o epocă în care s’a închegat destinul ţărilor noastre, are o limbă şi un chip de a înfăţişa stările profund românesc.
Dar, în afară de această splendidă muncă cărturărească, risipită şi prin felurite foi şi reviste, Bucura Dumbravă a fost o înflăcărată colindătoare prin plaiurile şi munţii noştri.
Din prospeţimea văilor răcoroase şi de pe crestele pelgaşelor stânci, ochiul ei a mângâiat deopotrivă, floarea şi şipotul apei, întinderile zării şi necuprinsul verde tălăzuitor al pădurilor.
Bucura Dumbravă şi-a aşternut gândurile şi simţirile, în acea poetică operă «Cartea munţilor» în care, dela floare, hrană, cuviinţă şi până la foc, stâne, stânci, singurătate şi acel mistuitor duh al munţilor, trece sub ochi toate darurile pe care drumeţia le hărăzeşte sufletului îmbătat de frumuseţile naturii.
Bucura Dumbravă a fost şi o visătoare, dorind binele omenirii sub toate formele. Pentru acest crez, al unei religii de blândeţe şi de împăcare a tuturor oamenilor, ea şi-a închinat energia ultimilor ani de viaţă.
Neobosită, a picurat unde a putut, un cuvânt bun şi o mângâere prietenească.
Viaţa ei s’a stins pe meleaguri străine, la Port-Said în Egipt, acolo unde soarele dogoreşte veşnic, departe de munţii ei iubiţi şi de poporul pe care l-a înţeles atât.
Opera ei însă va trăi veşnic, pentrucă a ştiut prinde cele mai omeneşti simţiminte, răsfrânte prin viaţa unor eroi dragi poporului nostru.
DAN SMÂNTÂNESCU
Sursa: Revista ,,Albina”/ 18 Octombrie 1935
Imaginile din colaj una câte una cu descrieri și mai multe informații în conexiune - la această legătură.
____________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #Stănișoara #MănăstireaStănișoara #ManastireaTurnu #ValeaOltului #Cozia #CoziaMountain #Călimănești #UZPR #Drumeție #VarfulOmu #BucuraDumbrava #VfBucura #goodvibes
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu