F E L I X S I M A: „SCHIȚĂ DE PORTRET CU POEZIE VOLATILĂ”
(Ed. Kitkom, 2026, 373 p.)
Poetul FELIX SIMA (n. 6 iunie 1949) din Măgura Mihăeștilor de Vâlcea ne trimite „cu o caldă îmbrățișare” lucrarea SCHIȚĂ DE PORTRET CU POEZIE VOLATILĂ (Ed. Kitkom, Verguleasa-Olt, 2026, 374 p., redactor de carte: Carmen-Maria Sima).
Fără vreo lămurire, fără vreun cuvânt-înainte și evitând totodată acoladele encomiastice obișnuite prin astfel de prefețe, Cartea este pur și simplu un „dosar” de scriitor, cu receptarea de la debut până în prezent, grupat, consecutiv, pe decenii: Anii 1968-1979 (debutul editorial), Anii 80, Anii-2000-2009, Anii 2010-2019 și „Anii 2020...”
Următoarele pagini, 363-371, cuprind Bibliografia, din care aflăm că poetul a colaborat la zeci și zeci de publicații periodice din epocă, centrale și locale (de la „Amfiteatru”, „Luceafărul”, „România literară”, „Viața Românească”, „SLAST”, „Arena literară”, la „Tribuna”, „Lamura”, „Portal-Măiastra”, „Rotonda valahă”, „Orizont”, „Mozaic”, „Ramuri”, „Clipa”, „OltART”, „Vâlcea literară”, „Curierul de Râmnic” inclusiv emisiuni de radio și tv ș.a.m.d (peste 60 de reviste).
Este autorul a 26 de volume de poezii (cele mai multe), eseuri, cronici etc.
A debutat în 1978, la Editura Albatros, cu placheta cuprinzând 64 de poezii „Cineva mai tânăr” (în urma concursului din 1977 care i-a adus „Premiul de Debut”) și a continuat cu „Înfriguratul Fierbinte” (”Scrisul Românesc”, 1980, Craiova, 68 p.), „Carte de pământ” (Slatina, 1992), „Ridică-te, negură” (Conphys, Rm. Vâlcea, 1994), „Tu să-mi spui de unde vii/ și ce poezii mai scrii” (versuri, Ed. Conphys, 1994), „Cu un fir de ghiocel/ aș putea să scriu la fel” (Conphys, 1995), până la volumele din anii 2000: „Poezie volatilă” (Ed. Mircea cel Bătrân, Olănești, 2019, 216 p.), „Cartea de la Mihăești” (ed. II, 2021, 320 p.), „Jurnal cu Felix Sima” de Ion Lazu („Mircea cel Bătrân”, 2023, 288 p.), „Poezii. Antologie de autor” (Eikon, 2023, 318 p.), „Ciobanul de la Măgura” (Ed. Intol Press, 2024, 74 p.), „Jurnalul unui fir de om” (Eikon, 2025, 72 p.).
Este prezent în nu mai puțin de 40 de antologii, inclusiv aceea „de autor” din 2023, de la Eikon, și prezent în 32 de ediții alcătuite și îngrijite unele și cu aportul d-sale.
Un portret al poetului Felix Sima l-a făcut regretatul scriitor vâlcean Ion Soare, care-l considera „un copil teribil al metaforei” pe poetul cu siluetă hirsut-hieratică „nepământeană”:
„Cine îl întâlnește prima oară, rămâne uimit sau nedumerit, ca în fața unei ființe nepământene. Pletos și mustăcios, aproape hirsut, are în priviri și în surâs atâta blândețe de copil mare, încât îți vine să-l întrebi: De ce te-ascunzi sub masca asta?
Când vorbește, pune în glas tărăgănări neașteptate, de ardelean rătăcit pe malurile Oltului și întorsături aromate de cuvinte cu iz de cronici și de lume care «vorbește în poezii».
La abordarea unor fapte, lucruri sau ființe neplăcute, zâmbetul său sfios devine dintr-o dată ironie, cu umbre și adieri de sarcasm, ca la mai toți timizii și atunci nu ți se mai pare vulnerabil sau neajutorat.
Iar poezia... Midas al poeziei, Felix Sima creează impresia că tot ce atinge se transformă în vers, un vers asemănător întrutotul creatorului său. Îmbrăcat în haină baladescă, discursul liric al poetului denotă o fantezie extraordinară, aventura sa poetică fiind de o mare bogăție și diversitate.
Copil teribil al metaforei, poetul se joacă tot timpul cu cuvintele, ca un prestidigitator de excepție. Ludicul din poezia sa este, nu mai puțin, o mască ascunzând tragismul existenței unui suflet ingenuu într-o lume ce maculează la tot pasul puritatea și frumosul. Această lume, cu toate luminile și umbrele ei, Felix Sima încearcă să o transpună poetic și, de cele mai multe ori, reușește magistral. Îi transcriem aici o poezie:
Colindăm o noapte-ntreagă
Lumânări și cărți deschise –
Cine vrea să înțeleagă
Are viața lui cu vise...
Creanga ninsă la fereastră
Ne va ține-n cântec rândul
Și urcăm în pomul vieții
Înflorindu-l, respirându-l...”
Încă dinainte de debutul editorial, pe poetul Felix Sima a pariat (deși nesemnat, în ziarul „Orizont” din 12 dec. 1968) publicistul Ioan Barbu, un maestru-veteran al presei vâlcene, care-i publica acolo o pagină cu poezii , precizând că tânărul poet și-a publicat primele versuri în revista școlară „Ramuri vâlcene”, apoi în placheta „Pornire în timp” editată în 1968 sub egida Comitetului Județean U.T.C. Erau remarcate , „prospețimea senzațiilor”, sentimentul candorii și „farmecul naivității jocului de-a oamenii maturi”, fiorul și sensibilitatea unui „poet autentic, cu largi posibilități de afirmare”.
Mai toți publiciștii și criticii literari care au comentat volumele sale, începând cu volumele „Cineva mai tânăr” și „Înfriguratul Fierbinte”, au relevat prospețimea limbajului liric, viziunea unei percepții curate, ingenue a lumii, elanul aproape nichitastănescian de a porni în viață cu pletele-n vânt, ca în poemele din 1968, din ziarul „Orizont” („Lasă-mă, tată, până-n primăvară,/ Voi porni cu murgul, cu durda,/ Cu pletele-n vânt.”), „distilarea superioară a trăirilor”, „ironia” de sentimental refulat, rostirea inspirată de poet „născut” iar nu făcut ca alți congeneri, simțul baladescului țintind inefabilul, grația versului etc. etc. Îi putem cita pe cei care au scris despre volumul de debut: Laurențiu Ulici („amestec de candoare, inconformism, naturalețe și somptuozitate”, „muzicalitate, rafinament prozodic și tropic”, „o înzestrare atât de promițătoare”...), Cornel Regman („nimic datorat bătrânilor la acest poet”, afin cu poezia de după 1965, cu Păunescu, Dinescu, Nichita mai ales, afinități cu specii ca madrigalul, elegia, balada, în noi formulări ale unei stări de spirit trăită intens, obsesiv-cantabil, dramatizat aproape, de gestică esențializat-inefabilă...), Lucian Avramescu („disperări primăvăratice”, poet „fără complexe de naufragiat (...), mâna îl ajută fără greș”, poezia unor motive mitice transfigurate original: „Regina nefericită”, „Frumosul Prinț”, „Pigmalion”, „metafore îndrăznețe”, „versuri disparate <care> sună frumos”, „cartea unui poet matur, de real talent”, „un modern romantic menestrel cu timbrul propriu, printre cei mai interesanți iviți în lirica actuală”...). Ba, un prieten îl considera chiar „ieșit din rânduri, cu cel puțin un pas înaintea celor din generația sa”...
Adevărul este că Felix Sima nu a aderat la programe și confrerii, nici nu a umblat după principiul afirmării „la grămadă”. Omul, așezat ca un muntean sub geană de codru, spirit silvestru, cu auzul adulmecând izvoarele și duhurile pământului natal, și-a urmat drumul lui propriu, neimitând pe nimeni, nepreluând de nicăieri, ci găsind doar în sine energia și puterile unui spirit autentic, care a reușit într-o operă rotundă să se exprime pe deplin.
În acest sens, cităm mărturisirea de pe coperta a IV-a a cărții, de regăsit în recenta „Pasărea din zid” a lui Ion Lazu (Eikon, 2025):
„Nu ne așteptăm la ovații, după cum nici nu ne descurajăm în absența acestora, ci mergem răbdători mai departe. Căci de-ar fi fost să ne nutrim numai din ecouri favorabile, în absența lor de multă vreme am fi putut «rupe pana», vorba Poetului, nu numai eu, ci mai toți condeierii de pe-aici. Nu scrii de voie și pentru amuzament, ci scrii de nevoie..”
Splendidă reflecție pe seama scriptorului care, dincolo de a-și aștepta cu îndreptățire „comentariile”, „validările”, „elogiile”, el își vede de drumul creației sale, cu perseverență asumată și autentică.
Poetul a stat departe de rumoarea laudativă atât de căutată de unii confrați încât însăși ideea de valoare a creației lor devine suspectă, știindu-se cum se trișează prin manevrele criticii de cumetrie și ale adulațiilor de conveniență...
Dacă anii 79-80 sunt aceia ai cărților care l-au afirmat, ca poet din generația tânără de luat în seamă, anii 90 sunt ai așa-numitei consacrări, când poezia lui Felix Sima a fost comentată/ interpretată într-un context mai larg al operei, reliefându-i-se filoanele originalității (Valentin Dolfi, Costea Marinoiu, Al. Popescu-Mironești, Sânziana Tudose, C. Neamțu, Al. Mircescu, Ion Andreiță, Constantin M. Popa, A. Silvestri, Doru Moțoc, Ion Predescu, Dragoș Serafim, Dumitru Raiciu, Petre Tănăsoaica ș.a.).
Se adaugă la aceștia critici și comentatori din deceniul 2000-2009, precum Iuliana Apostol, Florea Miu, Tudor Iosifaru, C. Zărnescu, Gh. Pârja, Marius Popescu, Ion Soare, Valentin Smedescu, Petre Cichirdan, Florea Miu, George Voica, Dumitru Velea, Lucian Ion Marin, Marin Bulugea. Să cităm din „Dicționarul General al Literaturii Române”, vol VI/ L-T (Academia Română, 2007), care remarcă trecerea poetului de la „o poezie inocent-adolescentină, de versificație și tematică rural-tradiționalistă”, la „ludicul livresc, tipic dezinhibiției «generației în blugi»”, situarea „într-un univers lexical al purității, în descendența neoromantismului șaizecist”, „trecerea de la copilărie la maturitate, intrarea în lume, iminența sentimentului erotic”. Sunt reținute câteva „istorioare lirice” (Păpușarul) sau „poeme-joc parodice, cu „poante” optzeciste (Frumosul Prinț). Următorul volum, „Înfriguratul Fierbinte” întreține o „muzicalitate plină de farmec”, având „un elan epopeic” și un „traseu inițiatic”, prin modalități „foarte diferite”, de la „narația simbolică”, la poezia „abstractă, cerebrală, cu miză filozofică”, chiar cu anumite elemente de neomodernism precum în ciclul „Douăsprezece ore ca pădurea”. Cu volume precum „Case de piatră” (1997) și „Poarta Raiului / The Heaven´s Gate” (2000), „Felix Sima revine la formula inițială a simplității – lirică de factură meditativă, vag elegiacă, ulterior naiv-religioasă.”
În 2016, apărea vol. al II-lea dintr-un mai amplu „Dicționar al scriitorilor români contemporani”, coordonat de criticul și istoricul literar Ioan Holban (Tipo Moldova, Iași, 608 p.) din care aflăm datele biografice: născut la 6 iunie 1949 în satul Măgura, com. Mihăești, jud. Vâlcea, Felix Sima este al doilea fiu al familiei col.-veteran Gheorghe Sima și Elena Sima. Urmează școala primară în satul natal, cursurile gimnaziale la Craiova, apoi clasele de liceu la Craiova și Râmnicu Vâlcea. Este absolvent de biblioteconomie la București, în 1969, debutează în „Luceafărul”, deși primele versuri le publicase deja în ziarul vâlcean „Orizont” (1968), prezentat de Ioan Barbu. A lucrat ca decorator la Teatrul Popular din Râmnicu Vâlcea, apoi din 1978 până la pensionare, 36 de ani, la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul”, biroul „Informare bibliografică și documentară” (memorabilă evocarea fostei colege / „soața” de birou, Flori Ghiță, care îl descrie drept „sensibil ca om, talentat ca poet și sculptor iscusit în realizarea unor icoane în lemn pe care le agăța pe perete, de o tenacitate uimitoare... acesta era colegul!”).
În deceniul 2010-2019 și după 2020, despre scrierile lui Felix Sima s-au pronunțat critici și istorici importanți, dintre care amintim pe Eugen Negrici, Ioan St. Lazăr, Florian Copcea („Scurtă istorie a poeziei contemporane din Oltenia”, vol. II, 2024), Adrian Alui Gheorghe, Adriana Trăistaru, Marius Mărăcineanu, Nei-Viorel Darie, Cristian Ovidiu Dinică, Aureliu Goci, Nicolae-State Burluși, Constantin Mănescu, Gh. Dican, Ion Lazu, Doru Moțoc, Aureliu Goci, Ion Andreiță, Ion Soare, Dan Ciachir, Mircea Vasii, Dumitru Sârghie, Zenovia Zamfir, Eugen Petrescu, Gabriela Crăciun, Ilie Gorjan, Petre Cichirdan, Florea Firan („Profiluri și structuri literare. Contribuții la o istorie a literaturii române”, 2003, pp. 235-237) ș.a.
Cu totul poet „atipic” pentru generația ´80, poetul Felix Sima și-a asumat și acea cantabilitate până în pragul de a fi preluat de cantautorii folkiști și a deveni „popular”. Adică fabulos într-un mod de exprimare menit a pune în evidență „inefabilul” genului, de unde sintagma de „poezie volatilă” (vezi volumele cu acest titlu din 2008 și 2019), cam ceea ce spune proverbialul său catren din „Poarta Raiului / The Heaven´s Gate” amintind de înțelepciunea Eclesiastului (2000):
„Numesc poezie
Partea de vorbire
Care se aude
Și nu se scrie.”
Sau aceste laconice definiții cantabile ale „poeziei” din Antologia recentă (2023), prin excelență arte poetice: „își cunoaște bine gândul/ își cunoaște bine rostul/ cântă sus în vârful casei/ precum cântă-n gândul nostru/ (...)/ stă acolo sus și cântă/ despre ce aude-n vis/ este tot ce pot să spun/ despre ea oral și-n scris” (poezia).
Sau această fulgerare de gând cu implicita gravitate a asumării și dăruirii întru creație, din „tăbliță de lut”:
„stau de-un veac în poezie
între colții unui lup...
gura lui nemărginită
doar cu trupul i-o astup”
Și pe deasupra ideea de cerească atingere și împărtășanie cu duhul dumnezeiesc, din piesa „bărcile se sparg în scânduri”:
„poezia este între
cei ce sunt – din care scadem
împărțind cadran ceresc
este ce putem să roadem
de pe-un os dumnezeiesc”
O poezie despre care regretatul episcop al Râmnicului, Gherasim, spunea, în prefața la „Cartea Raiului” „mi-am dat seama că poezia, dacă nu atinge sacrul, nu e poezie”.
Ei, bine, inefabilul despre care vorbim, în cazul liricii lui Felix Sima, este unul care implică, în năzuințele idealității extatice, și ideea de sacralitate (deși, aflăm dintr-un interviu că, printre marii poeți români preferați, sunt nu numai Eminescu și Blaga, ci și Nichita Stănescu și Marin Sorescu).
În privința meșteșugului artistic, autorul „Porții Raiului” face dovada unor elaborări și inovări indimenticabile. Criticul Marian Barbu a întrevăzut câteva și a „divulgat” libertatea liricului dedat la plăceri joculare, procedeu prin care obține efecte de reală virtuozitate poetică: „Felix Sima joacă şotron cu termenii limbii române în cele mai ingenioase combinaţii. Mai întâi, la nivelul strofei/ strofelor. Apoi în interiorul textului, unde se alunecă lejer spre formulări poetice, mai întotdeauna demne de reţinut sub aspectul jocului. Formulele de tip clasic sunt registre mereu abordate, fie că sunt catrene, în maniera epigramelor, fie poezii care trec graniţa spre Urmuz şi acoliţii săi, tinzând să fie generalizate în timpurile noastre. Felix Sima, scriind în acest registru, rămâne uşor recognoscibil ca valoare poetică inovatoare.” („Trăind printre cărţi”, Craiova, Editura SITECH, 2012, pp 95-96).
În totul, culegerea de „Schițe de portret cu poezie volatilă” este o carte reprezentativă pentru poetul Felix Sima, veritabil „dosar de scriitor”/ „cartografie” completă, cu tot ceea ce s-a scris vreme de aproape șase decenii despre el și opera sa, inevitabil instrument de lucru pentru viitoarele monografii despre acest inconfundabil poet care aparține îndeobște numitei „generația optzeci”, în ciuda unicității și singularizării sale, precum „Orfeul Munților de Apus”, Teofil Răchițeanu, o tipologie exprimată integral prin operă și menită a lămuri multe aspecte...
Tg.-Jiu, 13.02.2026
&&&
«Pe ultima copertă a unei cărţi de debut am dat de un portret al autorului care m-a amuzat fără răutate prin fastul scenografic al fotografiei: tânărul poet, îmbrăcat ţeapăn într-o redingotă, şade demn pe un fel de scaun sau jeţ din acelea care se găsesc prin muzeele de artă medievală, priveşte vizionar înainte prin lentile şi-şi aţine mâinile care, în solemnul chenar general, trebuie să fie albe şi reci: mâini de poet în toată regula.
Numele lui Felix Sima, care li se arată astfel cititorilor săi, nu-mi era necunoscut, întrucât fusese tipărit discret în capul unor grupaje de versuri în revistele literare; mici recolte care nu îngăduiau o părere generală sau o certitudine. Debutul său în volum se cuvine semnalat pentru prospeţimea şi francheţea stihurilor şi mai cu seamă pentru o loialitate, aproape inconştientă, artistică, ce-l ridică deasupra influenţelor curente. Aparent, Felix Sima ar înclina către un ironism de bufon subţire, mai degrabă în linia lui Ion Nicolescu decât înspre jongleriile lui Leonid Dimov. Aceste mâhniri melodiste de tânăr prinţ îl prind adesea şi nemulţumesc când preia ad litteram, de la alţii, ambetarea maşinistă: de la fereastră peste treaptă / lumină luată din lumină / peste câmpii vai ne aşteaptă / un cal ce-ar bate la maşină. Alteori, inflexiunea eseniană este copiată şi ea cu indigo: pe cutii de amplă rezonanţă / voi întinde nervii mei nervos / ca pândind subtila consonanţă / să-i împlânt cuţitul până-n os şi adusă la zi prin dezabuzări lexicale. Dar, cum spuneam, importante în acest volum sunt nu variaţiunile pe temă dată, ci acele piese vibrând de o limpiditate sufletească neprefăcută: dar deschide-ţi frunza, carpen, / ca să pot avea vorbire / şi să fiu mai mult decât / o silabă de uimire // dar deschide-ţi poarta-naltă / a-nfloritelor aspecte / tu să fii în ea zeiţă / a dorinţelor perfecte // dar deschide-ţi ochiul critic / şi deschide-mi ochiul vieţii / dragă ce mă ţii pe apa / limpede a tinereţii, Poemul ar fi câştigat prin clivarea acelor copci verbale melodizante, dar şi aşa este foarte frumos. În fine, ciclul ales al volumului este Praful curţilor domneşti care distilează secret spiritual Pajerelor lui Mateiu Caragiale: o minunată lingoare paseistă, percepută organic, neprefăcută, cu insule de lirism pur.
Bucata care urmează, scăpată programului
estetic general, cam manufacturier, este bijuteria volumului: a rămas doar
lămurirea / ce anume să o crez / să încep să strâng văpsele / de din gând să te
pictez // am gustat plăcut din duhul / răstignirii care eşti / tot bătută cu nuiele-n
/ praful Curţilor Domneşti // am uitat să-arunc oglinda / sau o gresie spre
viaţă / trebuia să ard icoana / cu Schimbările la Faţă / / pe un pom - cuier de
toamnă — / haina mea de catifea / iar obrazu-i supt ca ceaşca / poţi să bei din
el cafea // dar în lună şi în soare / negrul piere - albul bate / şi ca Regele
Irod / capăt doamnă pubertate, Nădăjduiesc că Felix Sima, poet cu simţul limbii
şi nerefuzat de lecturi, va sfârşi în curând ucenicia la ironişti şi cu
vocalizele tematice curente. Am mai multă încredere în el decât în unele
debuturi în care s-au pus mari speranţe la vremea lor… »
Sursa: Dan Ciachir/ Cineva mai tânăr/ Săptămâna
culturală a Capitalei, 13-20 mai 1978
&&&
Pe Felix Sima, laureatul unui concurs de debut, critica literară l-a considerat cu suficientă distanţă, deşi tânărul poet ne relevă în primul său volum de versuri (Cineva mai tânăr, Editura „Albatros”, 1978) o siguranţă a versificaţiei şi o acurateţă a ideilor poetice anunţând un
talent indiscutabil.
Venind dintr-un sat ale cărui păduri şi dealuri definesc peisajul cunoscut al plaiurilor vâlcene, poetul ne surprinde printr-o poezie mai degrabă citadină şi livrescă, în care numai tonul adesea baladesc se înfiripă cu adânci rezonanţe de ascendenţă agrestă. Caracteristic în această privinţă este primul ciclu al volumului {Cineva mai tânăr) unde poemul de inspiraţie patriotică e cultivat tară ostentaţie, cu rezultate notabile în versurile ce se revendică din trunchiul puternic al poeziei lui Ion Pillat: In cămaşa albă-a spicului de lapte / cineva mai tânăr mă ferea de noapte / pe o treaptă albă-a spicului de lună / cineva mai tânăr mă ţinea de mână // cineva mai tânăr vrând să mă sărute / îmi ducea la buze cupa cu virtute /pe o treaptă albă-n spicul de cuvânt / îmi lua măsura hainei pentru vânt // în cămaşa albă-a spicului ce vine: / cineva mai tânăr - semănând cu mine / cineva mai tânăr semănând cu vara / cineva mai tânăr şi din toată ţara,
în actualul stadiu de creaţie, Felix Sima practică o poezie trubadurescă, uşor afectată, filtrată prin lecturi ceţoase şi decantată uneori în limpezimi de mare puritate. O posibilă definiţie a dragostei este Femeia boabelor de rouă, poetul rămânând tributar unei ingenuităţi caracteristice vârstei: femeia născută / din boabe de rouă / mai creşte când ninge / mai creşte când plouă // când lung te priveşte / cu mută sfială / ea poartă în ochii-i / discreţi umezeală // când trece pe poduri / în valuri îi scapă / privirea şi apoi / se-aruncă în apă // rămâi fără ea - /prietenu-mi spuse - / femeia pe râuri / se duse se duse // o vezi? ai pierdut-o / îmi spuse şi râul / plouat este cerul / plouat este grâul // încuie-ţi în casă / când ninge când plouă / femeia născută / din boabe de rouă,
Sentimentele poetului sunt în genere difuze, fugare, nefixate în tipare statornice, atmosfera poemelor e vag melancolică, atinsă de reverii parodiind desuetul: Un domn suav trăieşte-n sine / un domn suav nu are tată / un domn suav pe trotuare / cu degetul nu se arată {Un domn suav) ; sau Frumosul prinţ distins şi demn/ ferit de patimi şi îndemn / pe tronul lustruit de lemn / nu a dat lumii niciun semn // are cămări cu portocale / le strânge sucul în pocale / pentru serbări duminicale / însă acestea nu-s reale // la câteva trecute luni / îl vizitează trei păuni // ai lui prieteni cei mai buni / dar şi aceştia sunt minciuni // la curţile domniei sale / vin şi alţi prinţi din alba cale / toate-nălţimile egale / dar nici acestea nu-s reale // aduc dovadă că există / şi fată tânără şi tristă / şi angajată cameristă / la acel prinţ ce nu există, {Frumosul prinţ)
Cea mai mare parte a poemelor se resimt de o anumită tentaţie spre teritoriile epicului, poetul fiind un însingurat în căutarea interlocutorului nevăzut, căruia i se confiază tainic. Simptomatică mi se pare fervoarea cu care Felix Sima strecoară metafora rară, de multe ori tară acoperire afectivă, dar izbutind adesea efecte meşteşugite, mătăsuri şi moliciuni diafane, de o remarcabilă plasticitate: Plecate cu gândul plecate / sunt păsări - trăsuri pentru nunţi - /plecate cu gândul plecate / trăsuri peste ape şi munţi // ajunse la tine ajunse / le-ntorci câte sînt câte sînt / ajunse la mine ajunse / te caut în ele pe rând {Clipă). Şi: In jurul nostru astăzi / aş vrea să merg tu însă / ai şi strivit omida / romantic pe frunză // cu rafii nevăzute / tăcerea mea te leagă / iar tu rupeai o frunză / romantic pe creangă în Păpuşarul, poetul se lasă furat de spectacolul burlesc al vieţii, conturând o lume ciudată, devorată de sensuri ludice: închideţi şi fereastra / şi încuiaţi şi uşa / e păpuşarul care / şi-a omorât păpuşa // încearcă să ne intre / în gânduri pe sub seară / să-şi plângă soarta tristă / căinţa lui amară // oricâte-ar vrea să spună / oricâte-ar vrea să facă / ar face mult mai bine / dacă-ar putea să tacă // înaintând prea sigur / ţinând în mâini păpuşa / când va voi să intre- / să îl strivim cu uşa // când i-a înfipt cuţitul / cel nevăzut de noi / normal era desigur / să moară amândoi // dar fiindcă - vedem bine - / nu s-a-ntâmplat aşa / înseamnă că-n spectacol / cu arta sa - minţea.
Frumoase mi se par poemele ciclului Praful curţilor domneşti, unde convenţionalul confecţionat cu abilitate de poet dă naştere unei poezii ironice, frizând manierismul. Felix Sima ni se dezvăluie astfel ca un exultant ponderat, cutreierat de anxioase accente melancolice: Mai serviţi o limonada / domnişoară de pe stradă / sau o apă minerală /pusă-n coji de portocală // moi colaci - îi am în rafluri / lângă ele în surtuc / îmbrăcat vă dau şi sfaturi / cum se fumă un trabuc // sau vreţi nasturi moi de lână / sau beteală pentru mână / sau halviţe în şuviţe / sau batoane cu bomboane // nu rotunde ca inelul / dar pe tăvi aduse-n strângeri / colorate în tot felul / ca pupilele de îngeri // pere mari ce-ncheagă ceaţa / serviţi bună dimineaţa / pe batic pictând albine / şi serviţi vă rog din mine // dar albastrele rotule / doamnă din genunchii-ţi mari / mi le dai pentru lentile / să le pun la ochelari,
Volumul, inegal ca valoare, confirmă cu prisosinţă talentul unui poet, cunoscut cititorilor vâlceni din poemele publicate în decursul anilor în paginile ziarului „Orizont”. Aş încheia citând în întregime poezia Luciditate, care încheie în versuri delicate întreaga artă poetică şi toate promisiunile de mâine ale lui Felix Sima: Fumul care iese / din copacul meu / ca o sfară-n ţară / m-a legat mereu / tot de pomi şi păsări / tot de lut şi cer / frântă pe genunchi e / ramura de ger / au rămas la casă / stâlpii neciopliţi / câinele şi calul / neadăpostiţi.../ voi pleca din lume / ca dintr-o poveste / viaţă-n care timpul / este şi nu este .../ce am fost - rămâne / ce n-am fost - s-a dus / stelele deasupra / spun ce s-a mai spus // trebuie cândva să / te apleci sub râu - / să-ţi rămână casa / într-un bob de grâu.
Sursa: Constantin Mateescu/ Cronica literară — Felix Sima: Cineva mai tânăr, Orizont, XII, 22 iunie 1979
Cu „înfriguratul fierbinte”, Felix Sima, mereu neaşteptatul Felix Sima, ne oferă o carte de versuri, a doua sa carte de versuri, nouă, surprinzătoare faţă de prima, cu care nu mai întreţine relaţii decât prin mijlocirea acestor factori: noutatea, surpriza.
încă de la acea primă carte („Cineva mai tânăr”, 1978), Felix Sima ni s-a părut a ieşi cu totul surprinzător din rânduri, cu cel puţin un pas înaintea celor din generaţia sa. Acea primă plachetă, cu care cucerea şi un premiu (premiul pentru debut al Editurii „Albatros”), carte cu file puţine, prea scurtă pentru pofta de poezie pe care ne-a incitat-o, se înscria (n-am spus-o numai noi, ci cvasimajoritatea recenzenţilor) ca un eveniment al poeziei tinere, divulgând un spirit şi o formulă poetică extrem de profunde şi de originale.
O impetuoasă febră a cunoaşterii, o aspră şi robustă tensiune cerebrală, colorate cu un lirism grav, controlat, conform unei viziuni şi unei metode, din nevoia de a descifra şi compune o sintaxă artistică personală care să ordoneze tumultul interior, ni-1 prezentau pe Felix Sima, încă din acea primă carte, drept un poet care se căutase atent pe sine şi se găsise. Un tânăr poet neliniştit, străbătut violent de toate ardenţele vârstei, de toate convulsiile, de toate căutările ei, dar obţinând, reuşind să obţină cristalizarea acestora într-un plan armonic, într-o imagine coerentă, într-un univers rotund şi revelator, care erau imaginea sau universul adolescenţei, sfâşiată suav-dramatic de două porniri polare. Prima, centripetă, fiind voluptatea, o voluptate devorantă a întoarcerii în timp, o stare de fugă perpetuă spre centrul de foc al copilăriei, spre copilărie ca stare pură, cealaltă, o pornire centrifugă, fiind vocaţia maturizării, care-1 devorează la rându-i pe tânăr, expulzându-1, în chip fatal, din copilărie. O dualitate care sfâşie, fiindcă ceva nespus de preţios se pierde, iar această nelinişte premergătoare pierderii, fervoarea cu care o trăieşte cel în cauză, prevestind de asemenea pierderea, apoi anxietatea care urmează sunt surprinse de un condei dintre cele mai avizate, cu o peniţă extrem de fină, căreia nu-i scapă nimic din propriile subtilităţi: mai mulţi copii mergeau prin flori / le vizitau ca la muzeu / acest băiat strângea culori / această fată nu sunt eu // afară-i aşteptau părinţii / şi parcă-aveau ceva de spus / le tremurau în gură dinţii / copilul meu este mai sus // mai mulţi copii mergeau prin flori / ca fluturii strângeau mătase / acest băiat strângea culori / această fată mă uitase // aveau topoare de argint / cu coada lungă şi sculptată / copiii noştri nu ne mint / copiii noştri ne zic tată // şi se înţeapă în stamine / li se deschide apoi uşa / privesc la ei - privesc la mine / o fată şi-a pierdut păpuşa // mai mulţi copii mergeau prin flori / le-au vizitat şi-au coborât / acest băiat a strâns culori / cu greu l-am mai recunoscut,
Suntem într-o stare a vieţii în care basmele sunt încă vii, în care ideile sunt personaje, ele sunt : „un domn suav”, „frumosul prinţ”, „regina nefericită”, „mireasa cerului probabil”, „femeia boabelor de rouă” (antologică această bucată, în care „femeia născută din boabe de rouă” e spectrul venit nu din trecut, ci din viitor, al iubirii pierdute înainte de-a fi găsită), suntem într-o stare a vieţii dintre cele mai pure, dar totodată dintre cele mai tulburi, suntem în marginea copilăriei, adică a inocenţei edenice, din care adolescentul, tânjind, nu se poate desprinde, deşi vocaţia bărbatului s-a organizat devorant în însăşi structura lui. Surprinderea acestei stări îi conferă primei cărţi a lui Felix Sima o noutate psihologică cu totul marcantă. Cea literară i-au asigurat- o scriitura în relief, nu în suprafaţă, un simţ fundamental al cuvântului, al nuanţei, o subsumare fină a ornamentului liniilor mari, de forţă, ale trăirilor, o distilare superioară a acestor trăiri, adică a neliniştilor sau a ardenţelor, în cifrul figurărilor delicate, al jocului aerian de reflexe, efectul fiecărei piese în parte fiind pictural, decorativ, dar, în suită, ele transcriind un geamăt surd, ca un efect serial de muzică.
Felix Sima nu s-a grăbit, nu s-a grăbit nici la prima lui carte, nici la cartea de faţă, şi această negrabă a lui de a se aşeza în vitrinele librăriilor, într-un timp în care vanitatea „prezenţei” pare a măcina mai mult chiar decât febra scrisului, s-a soldat pentru operă cu un câştig de elaborare, de decantare şi de rafinament, vizibil de la o carte la alta, de la o piesă la alta.
„înfriguratul fierbinte” nu mai e opera unui „tânăr poet”. Cu greu îl regăsim în ea pe acel „cineva mai tânăr”, deşi ecouri din acea suavă dualitate copilărie- maturizare a cărţii adolescenţei încă se mai strevăd, precum cochiliile pe care le lasă un sentiment de mult aruncat la ţărm, spălate totuşi de apele zilei prezente, atât de fierbinţi, de copleşitoare prin noutatea şi bogăţia lor. Poemul ce dă titlul volumului încercuie tot o luptă, excentrică sau inversă vechii dualităţi, o luptă, ne spune poetul, în care mulajul anilor vechi rămâne în noi, în care anii cei tineri devin tot mai tineri, ca o pădure mereu mai zveltă, mai gracilă, care îşi apără fragilitatea, adăugându- ne nouă câte un cerc. E jocul cu cercuri aruncate din viitor sau din vid, pe care unii dintre noi le primim pe braţe, pe gât, pe glezne, având uneori (precum poetul) prudenţa să le aruncăm în urmă, ca să putem păşi mai departe. Cercuri tangente la suprafaţa / din care trebuie să zboare / aşchiile cele neimportante, cum spune undeva poetul. Povestea celui ce povesteşte, a prietenului său peter marc şi a femeii (tot o femeie ce pare „născută din boabe de rouă”, nu prin impalpabilul personajului, ci prin suavitatea simbolului) care le frânge singurătatea pădurii în care s-au claustrat, o poveste şi dură si dulce si fantastică si terestră, cu bucurii destrămate înainte de-a fi atinse, cu răni pansate febril înainte de-a sângera, dar cu atât mai patetice prin sângele scurs spre nicăieri, e o călătorie spre capătul unei nopţi, în obstinaţia poetului de a afla lumina. Când n-o găseşte, el o seamănă. O seamănă, îngrijindu-i şi recoltându-i fructele care, contaminate de sălbăticia pădurii, se vădesc amare, întreg acest poem al luptei pentru lumină, pentru cunoaştere (poate, pentru artă) pendulând între bucuria lucrului inutil găsit şi tristeţea lucrului inutil pierdut, umbre palpabile ale ideii, bucurie a artei (sau a cunoaşterii) ajunsă la cota supremă, unde secretă viaţa, dar si îndoiala că, totuşi, n-am izbutit nimic, că doar ne-am am învârtit într-un cerc, întorcându-ne la primordialul naturii, poate la adevărurile fundamentale. Cercul s-a încheiat, efortul sau dialectica artei s-au inclus jocului universal de cercuri.
„Douăsprezece ore ca pădurea”, al doilea ciclu al cărţii, se ridică la aceeaşi înaltă vibraţie, stând, ca și primul, sub semnul marilor îndoieli sau nelinişti, de fapt, cum spune moralistul, al „îndoielilor eliberatoare”, singurul protest veritabil împotriva tiraniei prejudecăţilor, a contagiunii paralizante a superstiţiilor, a perenităţii confuziilor ce apasă şi arta, şi viaţa: să ne curăţăm pe gând / cu furnici aurifere / stând pe scaune de rafii / într-o cameră de jar / la o masă aşternută / cu un smalţ punctat cu miere / tu cu faţa prin octave / eu cu faţa prin pojar // zmeură pe lumânări - / trecători opriţi la rampă / caii lor ne bat la poartă-n / nerăbdarea de noroi / fluturi morţi în scrumiere / şi covrigi uscaţi pe lampă / nu pot lua din fiecare / ce-i închis în amândoi. Sunt poeme uşor amare, ca şi fructele de pădure, dar ce gustos-amare sunt ele, ce înviorător e duhul lor, ce limpezit şi tare se simte spiritul, după ce a trecut prin amărăciunea lor! E o amărăciune, de fapt un negativism de o speţă înaltă, foarte tonic pentru intelect, confundabil întrucâtva cu bunul-simţ, care denunţă tot ce-i prejudecată, adică stagnare, care aruncă în urmă „cercurile” (chiar dacă acest tact se include unui nebănuit joc de cercuri!), care ne spune că totul se schimbă, se uită, se şterge, creşte, se dezvoltă, trece, moare, se naşte, există provizoriu, curge spre un viitor inexorabil, ce nu se poate rezuma, necum închide în arcul de resemnare al unui cerc.
Cu Felix Sima - conduşi de el - intrăm într-o zonă a poeziei ce nu ni se revelează prea des, nici prea uşor. Aerul tare ce ne învăluie aici pretinde un efort de respiraţie care, odată atins, răsplăteşte din plin.
Poezia lui Felix Sima este un ozon al spiritului.
Sursa: Ilie Purcaru/ În loc de prefaţă la cartea „înfriguratul fierbinte”, Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, 1980, 75 pag. Carte cu olteni şi cu neolteni care au consacrat Oltenia oltenilor, Craiova, Ed. „Scrisul Românesc”, 1988.
&&&
Ceea ce veți citi este și nu este interviu. „Povestea” lui e cam așa: i-am adresat poetului vâlcean Felix Sima un set de întrebări pe care le-am găsit potrivite să-l scoată din tiparele interviurilor clasice și să-l incite la un gen de destăinuiri pe care personalitățile (din orice domeniu) nu le fac la tot pasul. Când am citit răspunsurile, am avut o surpriză: întrebările pe care le-am pus nu mai contează, rămân valabile numai răspunsurile lui Felix.
Fiecare s-a născut într-un timp și un loc anume, al său, care îl
caracterizează și care devin caracterizate de acesta. Nu puteam să mă nasc la
Mihăești-Măgura și să beau apă de Dunăre, de exemplu! Mă caracterizează băutul
apei de Măgura, iar eu, la rândul meu, pot caracteriza, în scris, apa de
Măgura! Are fântâni și bune și rele. Să bem apă numai de la fântânile cu apă
bună! Revenind, ne-am născut undeva și cândva. Dar, mai important este să ne
întrebăm: Pentru ce ne-am născut? Röntgen s-a născut pentru a descoperi
radiațiile care îi poartă numele. Newton s-a născut pentru a constata legile
care îi poartă numele. Lucian Blaga s-a născut pentru a constata că „veșnicia
s-a născut la sat”...
Mărul de Măgura are alte caracteristici decât mărul de Voinești, care e
celebru. Fagul de Măgura are alte caracteristici decât fagul de Voineasa, de
exemplu.
Vreau să se inventeze o combină care pleacă, motorizată, pe câmp, tunde
iarba, iar la capătul celălalt al ei așteaptă oamenii să-și umple bidoanele cu
lapte! Se poate inventa așa ceva? Când? Unde? Veți aștepta mult și bine
invenția mea... Nu sunt născut pentru ea... Probabil... cândva... altcineva...
Poeții
Icoanele cioplite au apărut din dorința de a salva un nuc uscat aflat în
grădina părintească.
Fiind viu în copilăria și în tinerețea mea, a rodit permanent, iar astăzi,
prin lemnul lui uscat, rodește, prin raze de lumină, icoane.
Nu am încercat să iubesc închipuiri pe lemn, sculptate sau pictate, dar
aceste lucrări ne-am priceput noi a le face.
Fiecare icoană îl sfințește pe autorul ei, ele fiind sfințite, între timp,
de P.S. Gherasim, de preoții Nicolae State-Burluși, Leon Dură, Laurențiu Barbu.
Pictori
Dumnezeu
Dumnezeu să aibă știre de noi toți, de cei pomeniți și de cei nepomeniți, de cei cu lumânare și fără lumânare, de cei cu cântec și cei fără de cântec, fiindcă mare este Acoperământul Maicii Domnului în Biserica de la Măgura, sub aripile Sale ocrotindu-i și pe cei bogați, și pe cei săraci, cu toții odihnitori în Domnul, căci „numele se va pomeni de cel care va citi”.
Sursa: Valentin Smedescu/ Felix Sima – Marele Poet Uitat/ săptămânalul «CITY» Râmnicu Vâlcea, Numărul 0, februarie 2005.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu