Doi dintre copiii lui Petraki Celebi, Manolache şi Eufrosina, se stabilesc în Ţara Românească în împrejurări necunoscute nouă. Ei întemeiază cele două ramuri ale familiei Lahovari care se vor afirma în deceniile următoare: una bucureşteană, a succesorilor lui Manolache, cealaltă vîlceană, a descendenţilor Eufrosinei. În 1790, Manolache (1750-1812) devine prefect (ispravnic) de Vîlcea, fiind numit în această funcţie chiar de către domnitorul Nicolae Mavrogheni. Acum vine în Rîmnic şi sora acestuia, Eufrosina. Era căsătorită cu Gheorghe Luki, care va adopta însă numele de familie al soţiei, mai celebru. Manolache Lahovari a păstrat isprăvnicia Vîlcii pînă cînd ea a fost preluată de către cumnatul său, Gheorghe Lahovari, în 1801. loan (lancu) Lahovari (1786-1854) este fiul cel mic al acestuia. Cu el începe ascensiunea Lahovăreştilor vîlceni.
loan Lahovari este primul mare antreprenor rimnicean. lorga va scrie sentenţios: „Un lancu Lahovari apare la 1821 ca un boier nou, purtînd titlul de stolnic; avea un rost administrativ în judeţul Vîlcea, şi-l căpătase prin căsătoria cu Bica, fiica unei Socotence, Stanca, văduva lui Dinu (671). Adevărul este că boieria Lahovareştilor vine pe linie feminină.
Ei nu au făcut parte niciodată din boierimea autentică. De fapt, cînd au venit în Vîlcea aveau un singur scop: să se îmbogăţească preluînd în arendă sarea de la Ocnele Mari, pe care o comercializau în Imperiul Otoman.
Astăzi, lumea crede că Lahovari a fost o mare familie boierească ce a dat ţării miniştri, prefecţi, preşedinţi de consilii judeţene, deputaţi etc, iar despre Socoteni nu se mai ştie nimic. Bica, olteancă mîndră, ştia însă de originea ,,ciocoiască" a Lahovăreştilor şi s-a iscălit tot timpul ,,Bica Socoteanca". Nepotul ei, celebrul Alexandru Lahovari, spunea că împărăteasa austriacă Maria Tereza (1740-1780) ceruse să se întocmească o listă cu familiile româneşti vechi rămase în Oltenia habsburgică, pentru echivalarea titlurilor nobiliare româneşti cu cele austriece, şi pe această listă figura şi Bica Socoteanca, cu rangul de contesă.
Fiind singură la părinţi, Bica a moştenit toate proprietăţile Socotenilor: conacul şi hanul de la Rîmnic, moşiile Gîrdeşti, Slăviteşti, Ostroveni, Budeşti, Foişoru (Dolj) şi Cioroboreni (Mehedinţi). Toate aste devin acum ale lui loan Lahovari (672). Dar toate moşiile acestea vor fi arendate. Doar moşia Budeşti nu a fost arendată, conacul de acolo fiind reşedinţa principală a familiei. Dimpotrivă, loan Lahovari va încerca mărirea suprafeţei moşiei din Budeşti, prin schimburi de terenuri cu vecinii moşneni (1826). (673)
Lui loan Lahovari, mai degrabă slujbele în serviciile publice îi aduc avantaje imediate şi consistente, ca şi luarea în arendă a ocnelor de sare şi a vămilor, loan Lahovari a fost ispravnic (prefect) de Vîlcea (1816-1821), deputat de Vîlcea în Adunarea Obştească a Ţării Româneşti (1831-1839), preşedinte al judecătoriei Vîlcea, dar şi prefect al judeţului Olt (din 1842). În concluzie, familia Lahovari se inscria pe linia clasei de mijloc, care nu mai vedea în pămînt principala sursă de venit. El a fost primul din familia lui care a înţeles că politica nu reprezintă doar o carieră, ci este şi generatoare de statut social.
Bica se stinge din viaţă în 1870, la vîrsta de 87 de ani, şi va fi îngropată în curtea Bisericii „Buna Vestire". În iunie 1926, osemintele ei vor fi reînhumate în pronaosul bisericii. Interesant este că Lahovăreştii au considerat Biserica „Toţi Sfinţi" ca fiind a lor - în pronaosul acesteia fiind acum osemintele lui Costică Lahovari -, şi nu Biserica „Buna Vestire”. Pe Bica Lahovari o găsim însă în pomelnicul Bisericii „Toţi Sfinţii", căci prin testamentul ei din 1860, ea a lăsat moştenire acestei biserici Hanul „Lahovari". Dar urmaşii Bicăi au refuzat să execute testamentul ei, iar în 1896 hanul a ars. În 1909, epitropii Bisericii „Toţi Sfinţii” au cerut însă dreptul de proprietate asupra terenului viran, rămas după dispariţia hanului, dar procesul intentat de ei familiei Lahovari a fost pierdut. Fiii defunctei Bica erau atunci toţi cu rosturi importante în viaţa politică a ţării. (674) Melete Răuţu, paroh la ,,Toţi Sfinţii", spune răutăcios: ,,O singură danie a făcut familia Lahovari pentru biserica Toţi Sfinţii şi pe aceea au prăpădit-o urmaşii d-lor, încît afară de mormintele cîtorva, cu nimic nu-i legată ctitoria neamului de biserica. Toţi Sfinţii", pe care totdeauna au privit-o ca pe a d-lor.” (675)
Lahovăreştii intră în armată şi în politică. Bica şi loan Lahovari au avut şase copii: Constantin (1814-1882). Nicolae (1816-1883), Etisa (m. 1901), Grigore (1835-1905), Haricleea (?) şi George (1838-1909). Costică şi Nicolae vor urma un timp o carieră în armată şi apoi vor intra în politică. Grigore va fi magistrat, iar George inginer. Elisa se va căsători cu un militar, iar Haricleea va avea doi soţi boieri care, amîndoi, au făcut politică.
Să mai spunem însă un lucru. Lahovăreştii au pornit ca ,,ciocoi", dar au ajuns să reprezinte, într-un final de secol XIX, marea boierime. Ei nu au jucat un rol de prim rang pe marea scenă a istoriei noastre, precum familia Brătianu. Nu există deci un mit al Lahovăreştilor. Lucrul cel mai cunoscut despre reprezentanţii acestei familii este acela că au fost conservatori. Membrii acestei familii au contribuit decisiv la alcătuirea doctrinei politice conservatoare, dar ceea ce nu se prea ştie este faptul că ei au profesat un conservatorism moderat, că s-au lăsat influenţaţi de ideile noi şi că au conceput dezvoltarea ţării în viziune evoluţionistă. Teoria ,,formelor fără fond”, lansată de conservatorii junimişti, susţinută şi de Lahovăreşti, a influenţat, şi poate mai influenţează încă şi acum, cultura şi viaţa politică românească, fiind probabil cea mai importantă teorie politică de la noi, fiind 100% românească.
Să revenim însă la această ,,a doua serie de Lahovăreşti":
- Constantin (Costică) I. Lahovari (1812-1882) a fost primul copil al lui loan şi al Bicăi Lahovari. În 1838, odată cu înfiinţarea miliţiei pămîntene, nucleul viitoarei armate naţionale, intră în armată cu gradul de praporcic (sublocotenent). Avea 26 de ani. Revoluţia paşoptistă îi pune însă viaţa în pericol. În 1869 este judecat de înalta Curte Criminalicească pentru intenţia de a fi participat la tabăra de la Rîureni (să nu uităm că Rîmnicul a fost principalul centru al rezistenţei paşoptistei). Ce se întîmplase de fapt? Venind la Rîmnic, adică acasă, gestul său a fost interpretat de autorităţile postpaşoptiste ca o .adeziune’ la idealul revoluţionar. Dimpotrivă, Costică Lahovari a participat la destrămarea taberei, plecînd de la Rîureni în fruntea Regimentului I, mai întîi spre Drăgăşani şi apoi spre Craiova. A fost un gest care a salvat Rîmnicul, care ar fi putut fi incendiat de armatele contrarevoluţionare turcă şi rusă, în condiţiile în care ar fi găsit aici trupe româneşti. Şi ca orice mare moşier din judeţ era adept al regimului regulamentar, în final el reuşind să se disculpe de acuzaţiile de ,,colaboraţionism” care i s-au adus. Demisionează însă din armata şi intră în justiţie şi implicit în politică. A fost prefect al judeţului Vîlcea, între 1857-1859, calitate în care a coordonat alegerile pentru parlamentul care a decis unirea Ţării Româneşti cu Moldova. A fost primul preşedinte al Consiliului judeţean Vîlcea (1866-1866). A fost prefect de Vîlcea şi între 1866-1872. A fost şi senator de Vîlcea, în mai multe rînduri (1866-1867,1869-1870,1870-1876 şi 1876-1876), adică în cinci legislaturi.
În 1856, la moartea lui loan Lahovari, conacul din centrul Rîmnicului a revenit primului său fiu, adică lui Costică. El şi soţia sa, Elisabeta, mai tînără cu 20 de ani decît el, nu au avut copii. Dar cei doi au adoptat o fată, Irina, născută la 1 octombrie 1860. Aceasta a fost căsătorită mai întîi cu Constantin Herăscu, căsătoria fiind încheiată la 11 mai 1877; se va desface însă în 1906, la cererea sa. Costică a murit în 1882, în casa sa din Rîmnicu Vîlcea. În 1933, rămăşiţele sale pămînteşti sînt strămutate din curtea Bisericii .Toţi Sfinţii" în incinta bisericii, unde se află şi în prezent. (676) Conacul din centrul oraşului a fost lăsat moştenire Irinei. La 11 septembrie 1909, primăria Rîmnicului a cumpărat casa de la aceasta cu 100.000 lei. Din anul următor, conacul a servit drept sediu al primăriei, pînă după cel de-AI Doilea Război Mondial. Clădirea este astăzi Palatul Copiilor.
Bica se stinge din viaţă în 1870, la vîrsta de 87 de ani, şi va fi îngropată în curtea Bisericii „Buna Vestire". În iunie 1926, osemintele ei vor fi reînhumate în pronaosul bisericii. Interesant este că Lahovăreştii au considerat Biserica „Toţi Sfinţi" ca fiind a lor - în pronaosul acesteia fiind acum osemintele lui Costică Lahovari -, şi nu Biserica „Buna Vestire”. Pe Bica Lahovari o găsim însă în pomelnicul Bisericii „Toţi Sfinţii", căci prin testamentul ei din 1860, ea a lăsat moştenire acestei biserici Hanul „Lahovari". Dar urmaşii Bicăi au refuzat să execute testamentul ei, iar în 1896 hanul a ars. În 1909, epitropii Bisericii „Toţi Sfinţii” au cerut însă dreptul de proprietate asupra terenului viran, rămas după dispariţia hanului, dar procesul intentat de ei familiei Lahovari a fost pierdut. Fiii defunctei Bica erau atunci toţi cu rosturi importante în viaţa politică a ţării. (674) Melete Răuţu, paroh la ,,Toţi Sfinţii", spune răutăcios: ,,O singură danie a făcut familia Lahovari pentru biserica Toţi Sfinţii şi pe aceea au prăpădit-o urmaşii d-lor, încît afară de mormintele cîtorva, cu nimic nu-i legată ctitoria neamului de biserica. Toţi Sfinţii", pe care totdeauna au privit-o ca pe a d-lor.” (675)
Lahovăreştii intră în armată şi în politică. Bica şi loan Lahovari au avut şase copii: Constantin (1814-1882). Nicolae (1816-1883), Etisa (m. 1901), Grigore (1835-1905), Haricleea (?) şi George (1838-1909). Costică şi Nicolae vor urma un timp o carieră în armată şi apoi vor intra în politică. Grigore va fi magistrat, iar George inginer. Elisa se va căsători cu un militar, iar Haricleea va avea doi soţi boieri care, amîndoi, au făcut politică.
Să mai spunem însă un lucru. Lahovăreştii au pornit ca ,,ciocoi", dar au ajuns să reprezinte, într-un final de secol XIX, marea boierime. Ei nu au jucat un rol de prim rang pe marea scenă a istoriei noastre, precum familia Brătianu. Nu există deci un mit al Lahovăreştilor. Lucrul cel mai cunoscut despre reprezentanţii acestei familii este acela că au fost conservatori. Membrii acestei familii au contribuit decisiv la alcătuirea doctrinei politice conservatoare, dar ceea ce nu se prea ştie este faptul că ei au profesat un conservatorism moderat, că s-au lăsat influenţaţi de ideile noi şi că au conceput dezvoltarea ţării în viziune evoluţionistă. Teoria ,,formelor fără fond”, lansată de conservatorii junimişti, susţinută şi de Lahovăreşti, a influenţat, şi poate mai influenţează încă şi acum, cultura şi viaţa politică românească, fiind probabil cea mai importantă teorie politică de la noi, fiind 100% românească.
Să revenim însă la această ,,a doua serie de Lahovăreşti":
- Constantin (Costică) I. Lahovari (1812-1882) a fost primul copil al lui loan şi al Bicăi Lahovari. În 1838, odată cu înfiinţarea miliţiei pămîntene, nucleul viitoarei armate naţionale, intră în armată cu gradul de praporcic (sublocotenent). Avea 26 de ani. Revoluţia paşoptistă îi pune însă viaţa în pericol. În 1869 este judecat de înalta Curte Criminalicească pentru intenţia de a fi participat la tabăra de la Rîureni (să nu uităm că Rîmnicul a fost principalul centru al rezistenţei paşoptistei). Ce se întîmplase de fapt? Venind la Rîmnic, adică acasă, gestul său a fost interpretat de autorităţile postpaşoptiste ca o .adeziune’ la idealul revoluţionar. Dimpotrivă, Costică Lahovari a participat la destrămarea taberei, plecînd de la Rîureni în fruntea Regimentului I, mai întîi spre Drăgăşani şi apoi spre Craiova. A fost un gest care a salvat Rîmnicul, care ar fi putut fi incendiat de armatele contrarevoluţionare turcă şi rusă, în condiţiile în care ar fi găsit aici trupe româneşti. Şi ca orice mare moşier din judeţ era adept al regimului regulamentar, în final el reuşind să se disculpe de acuzaţiile de ,,colaboraţionism” care i s-au adus. Demisionează însă din armata şi intră în justiţie şi implicit în politică. A fost prefect al judeţului Vîlcea, între 1857-1859, calitate în care a coordonat alegerile pentru parlamentul care a decis unirea Ţării Româneşti cu Moldova. A fost primul preşedinte al Consiliului judeţean Vîlcea (1866-1866). A fost prefect de Vîlcea şi între 1866-1872. A fost şi senator de Vîlcea, în mai multe rînduri (1866-1867,1869-1870,1870-1876 şi 1876-1876), adică în cinci legislaturi.
În 1856, la moartea lui loan Lahovari, conacul din centrul Rîmnicului a revenit primului său fiu, adică lui Costică. El şi soţia sa, Elisabeta, mai tînără cu 20 de ani decît el, nu au avut copii. Dar cei doi au adoptat o fată, Irina, născută la 1 octombrie 1860. Aceasta a fost căsătorită mai întîi cu Constantin Herăscu, căsătoria fiind încheiată la 11 mai 1877; se va desface însă în 1906, la cererea sa. Costică a murit în 1882, în casa sa din Rîmnicu Vîlcea. În 1933, rămăşiţele sale pămînteşti sînt strămutate din curtea Bisericii .Toţi Sfinţii" în incinta bisericii, unde se află şi în prezent. (676) Conacul din centrul oraşului a fost lăsat moştenire Irinei. La 11 septembrie 1909, primăria Rîmnicului a cumpărat casa de la aceasta cu 100.000 lei. Din anul următor, conacul a servit drept sediu al primăriei, pînă după cel de-AI Doilea Război Mondial. Clădirea este astăzi Palatul Copiilor.
- Nicolae (Nicu) I. Lahovari (1816-1883) a urmat acelaşi traseu profesional ca şi fratele său mai mare. Iniţial se va încadra şi el în armata română, ca iunker. După cîţiva ani va ajunge chiar aghiotantul comandantului suprem al armatei, spătarul Mihail Ghica. Va deveni apoi prefect al judeţului Vlaşca, între 1869-1856 (677) apoi deputat de Vlaşca (1857- 1866) şi, ulterior, senator de Vîlcea (1866-1867,1877-1879). Nicu Lahovari a fost, în 1866, director în cadrul Ministerului de Interne, aflat atunci sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu.
- Grigore I. Lahovari (1835-1905). A fost magistrat cu doctorat în drept la Berlin. Va fi procuror la Curtea de Apel (1860), comisar al judeţului Vîlcea (1866), consilier şi apoi preşedinte la Curtea de Casaţie (1888-1902) şi secretar general al Societăţii Geografice Române, coordonator al ,,Marelui dicţionar geografic al României”. A fost şi deputat din partea orăşenilor din Rîmnicu Vîlcea (între 1866-1869, în mai multe legislaturi). A fost şi deputat al judeţului Olt. Căsătorit cu Smaranda Suţu, cei doi au avut 8 copii, printre care Filip, analizat şi el în acest capitol. A publicat numeroase cărţi de drept şi de literatură. (678)
- George I. Lahovari (1838-1909). S-a născut la 1/ 13 iunie 1838, în Rîmnicu Vîlcea. La vîrsta de 17 ani este trimis la studii în spaţiul german, la Heidelberg şi apoi la Şcoala Politehnică din Karlsruhe. Întors în ţară (1862), a activat ca inginer la Ministerul Lucrărilor Publice, ulterior la Direcţia Poştelor şi Telegrafului, al cărui director general a fost (1871-1876), perioadă în care a introdus o serie de inovaţii importante, precum cărţile şi mandatele poştale. În anul 1876, G.l. Lahovari a fost numit consilier la înalta Curte de Conturi, devenind, în 1893, preşedintele acesteia, funcţie din care a contribuit la elaborarea .Legii contabilităţii statului”, dar şi a .Legii de reorganizare a Curţii de Conturi" (1895). În 1906, George I. Lahovari şi-a încheiat mandatul în fruntea Curţii de Conturi. Cu o bogată activitate culturală, în anul 1901 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A publicat numeroase articole şi studii în reviste de specialitate, dar şi lucrări de literatură, sub pseudonimul ,,Gil".
Fetele? Fetele lui loan şi ale Bicăi au fost:
- Elisa Lahovari (7-1901) a fost căsătorită din 1866 cu colonelul Pândele Cerkez (1813-1859), fratele lui Costache Cerkez, prefect al judeţului Vîlcea (1868-1869, 1850-1855). Naşii Elisei şi a lui Pandele au fost lorgu Bibescu (fratele domnitorului Gheorghe Bibescu) şi soţia sa, Anica Florescu, slujba de cununie fiind oficiată chiar de către mitropolitul Nifon. (679) Astăzi, rămăşiţele lui Pandele Cerkez se află în interiorul Bisericii ,,Toţi Sfinţii”, împreună cu soţia şi fiicele sale (Elena şi Maria, decedate la vîrste fragede), într-o casetă încastrată în perete. Tot acolo se află şi moaştele Bicăi Lahovari.
- Haricleea (?) a fost măritată de două ori: prima dată cu Matei Prejbeanu (în 1851), apoi cu Constantin I. Budişteanu (n.1831-m.1901), dintr-o veche familie de boieri pămînteni (căsătoria a avut loc în 1862). Constantin era fiul lui loniţă Budişteanu, reprezentantul boierilor în Comisia Proprietăţii înfiinţată la nivelul judeţului Brăila, în anul revoluţionar 1848.
A treia generaţie de Lahovăreşti face politică la nivel mare. Să spunem totuşi că dintre reprezentanţii naţionali ai acestei familii, trei au jucat un rol mai important, cei trei fiind fiii lui Nicu Lahovari.
- Alexandru N. Lahovari (1841-1897), doctor în drept, autor de versuri şi orator remarcabil, a fost şi unul dintre doctrinarii partidului conservator (,,al doilea om influent al lumii conservatoare, după Lascăr Catargiu”) şi de mai multe ori ministru. Cea mai importantă funcţie a sa a fost cea de ministru de externe (1889-1891,1891-1895). Regele Carol I ar fi mărturisit chiar, într-un anumit context, că doar ,,doi miniştri de externe a avut ţara: Kogălniceanu şi Lahovari”. A fost ales de vîlceni, ca deputat, de 12 ori: 1866, 1867,1870 (1),1870 (2), 1871 (1), 1871 (2), 1875,1879,1888,1891 (1), 1891 (2). 1892.
- Ion N. Lahovari (1866-1915) a fost fratele lui Alexandru şi tatăl Marthei Bibescu. Şi el doctor în drept. A fost unul dintre fondatorii Partidului Conservator, devenind în 1915 chiar preşedintele acestui partid (ramura antantofilă). La scurt timp însă a murit, preşedinţia partidului fiind preluată de Nicolae Filipescu. A fost de mai multe ori ministru, printre ministerele pe care le-a condus fiind şi cel de externe (1899-1900,1907).
- lacob N. Lahovari (1846-1907), frate cu cei doi amintiţi mai înainte, a îmbrăţişat cariera militară. A fost şi el, din partea aceluiaşi Partid Conservator, de două ori ministru de război (1891-1894, 1899-1901). A fost însă şi ministru de externe, între 1904-1907. 0 specialitate a familiei Lahovari. Trei fraţi miniştrii de externe!
Ultimul reprezentant important al Lahovăreştilor este Filip. În a doua jumătate a secolului XX, familia Lahovari traversează o perioadă economică mai puţin fericită, în judeţul Vîlcea ei rămînînd doar cu moşia de la Slăviteşti, care a revenit prin moştenire lui Filip Lahovari (1881-1965).
El este fiul lui Grigore I. Lahovari, unul dintre fiii Bicăi şi ai lui loan Lahovari. Filip a fost diplomat, dar este cunoscut astăzi doar ca soţul pianistei Cella Oelavrancea (1887-1991), fiica cea mare a scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea (Filip mai fusese căsătorit cu Valentina Boambă, de care divorţase în 1921. A avut doi băieţi cu ea, pe Ion şi Mihai). Comunismul a schimbat însă dramatic destinul ţării şi al familiei Lahovari implicit. Filip pleacă în exil, Cella intră în învăţămînt (a fost profesoară de pian la Conservatorul din Bucureşti, dar după un timp a fost dată afară şi mutată la un liceu obişnuit). Conacul de la Slăviteşti a fost confiscat de comunişti şi a devenit sediul întreprinderii Agricole de Stat din localitate.
Concluzia acestei poveşti despre destinul unei familii de excepţie din istoria noastră este că pe parcursul unui secol agitat Lahovăreşti au evoluat de ta aristocraţia banului la aristocraţia spiritului, de ta aristocraţia dregătoriilor la elita potitică". (680)
- Alexandru N. Lahovari (1841-1897), doctor în drept, autor de versuri şi orator remarcabil, a fost şi unul dintre doctrinarii partidului conservator (,,al doilea om influent al lumii conservatoare, după Lascăr Catargiu”) şi de mai multe ori ministru. Cea mai importantă funcţie a sa a fost cea de ministru de externe (1889-1891,1891-1895). Regele Carol I ar fi mărturisit chiar, într-un anumit context, că doar ,,doi miniştri de externe a avut ţara: Kogălniceanu şi Lahovari”. A fost ales de vîlceni, ca deputat, de 12 ori: 1866, 1867,1870 (1),1870 (2), 1871 (1), 1871 (2), 1875,1879,1888,1891 (1), 1891 (2). 1892.
- Ion N. Lahovari (1866-1915) a fost fratele lui Alexandru şi tatăl Marthei Bibescu. Şi el doctor în drept. A fost unul dintre fondatorii Partidului Conservator, devenind în 1915 chiar preşedintele acestui partid (ramura antantofilă). La scurt timp însă a murit, preşedinţia partidului fiind preluată de Nicolae Filipescu. A fost de mai multe ori ministru, printre ministerele pe care le-a condus fiind şi cel de externe (1899-1900,1907).
- lacob N. Lahovari (1846-1907), frate cu cei doi amintiţi mai înainte, a îmbrăţişat cariera militară. A fost şi el, din partea aceluiaşi Partid Conservator, de două ori ministru de război (1891-1894, 1899-1901). A fost însă şi ministru de externe, între 1904-1907. 0 specialitate a familiei Lahovari. Trei fraţi miniştrii de externe!
Ultimul reprezentant important al Lahovăreştilor este Filip. În a doua jumătate a secolului XX, familia Lahovari traversează o perioadă economică mai puţin fericită, în judeţul Vîlcea ei rămînînd doar cu moşia de la Slăviteşti, care a revenit prin moştenire lui Filip Lahovari (1881-1965).
El este fiul lui Grigore I. Lahovari, unul dintre fiii Bicăi şi ai lui loan Lahovari. Filip a fost diplomat, dar este cunoscut astăzi doar ca soţul pianistei Cella Oelavrancea (1887-1991), fiica cea mare a scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea (Filip mai fusese căsătorit cu Valentina Boambă, de care divorţase în 1921. A avut doi băieţi cu ea, pe Ion şi Mihai). Comunismul a schimbat însă dramatic destinul ţării şi al familiei Lahovari implicit. Filip pleacă în exil, Cella intră în învăţămînt (a fost profesoară de pian la Conservatorul din Bucureşti, dar după un timp a fost dată afară şi mutată la un liceu obişnuit). Conacul de la Slăviteşti a fost confiscat de comunişti şi a devenit sediul întreprinderii Agricole de Stat din localitate.
Concluzia acestei poveşti despre destinul unei familii de excepţie din istoria noastră este că pe parcursul unui secol agitat Lahovăreşti au evoluat de ta aristocraţia banului la aristocraţia spiritului, de ta aristocraţia dregătoriilor la elita potitică". (680)
Imaginile din colaj una câte una cu descrieri - la această legătură.
__________
________
(670) Ştefan Silviu Ciobanu, Contribuţii asupra biografiei lui Alexandru N. Lahovari, în „Muzeul Bucureştiului", nr. XXV, 2011, p. 213.
(670) Ştefan Silviu Ciobanu, Contribuţii asupra biografiei lui Alexandru N. Lahovari, în „Muzeul Bucureştiului", nr. XXV, 2011, p. 213.
671 Nicolae lorga, Scrisori de boieri şi negustori olteni şi munteni către Casa de negoţ sibiană Hagi Pop publicate cu note genealogice asupra mai multor familii. Atelierele grafice Socec & comp, Bucureşti, 1908, p. LVI.
672 Florin Epure, Bica Lahovary, ultimul vlăstar al boierilor Socoteni, în ,,Clipa", martie 2017, online.
673 Site Conacul Lahovary, online.
674 Nicolae Angelescu, Plimbări şi mici excursii..., p. 150.
675 Melete Răuţu, Monografia eclesiastică a judeţului Vâlcea, 1908, p. 81.
675 Melete Răuţu, Monografia eclesiastică a judeţului Vâlcea, 1908, p. 81.
676 Costel lordăchiţă, Constantin I. Lahovari, în .Buridava”, nr. 5/2007, p. 127-136.
677 Relu Stoica, Parlamentarii judeţului Vâlcea (1831-2020), Editura Editgraph, 2018, p.106 afirmă că Nicu Lahovari a fost prefect de Vîlcea. Simion-Alexandru Gavrişiu, care a cercetat arhiva ,,Alexandru Lahovari” de la Biblioteca Naţională, susţine varianta cu Vlaşca, vezi Quelques notes sur la vie et ta bibtiotheque de Nicolae ion Lahovary, în ,,Codrii Cosminului” nr. XVII, 2011, p. 37-62. Am dat credit acestuia din urmă.
678 Relu Stoica, op.cit., p. 102-103.
679 Narcis Dorin Ion, Casa inginerului Nicolae Cerkez din Bucureşti. Povestea unei reşedinţe dispărute şi a celor care au locuit-o, în .Muzeul Naţional”, vot. XXVI, Bucureşti, 2016, p. 127.
677 Relu Stoica, Parlamentarii judeţului Vâlcea (1831-2020), Editura Editgraph, 2018, p.106 afirmă că Nicu Lahovari a fost prefect de Vîlcea. Simion-Alexandru Gavrişiu, care a cercetat arhiva ,,Alexandru Lahovari” de la Biblioteca Naţională, susţine varianta cu Vlaşca, vezi Quelques notes sur la vie et ta bibtiotheque de Nicolae ion Lahovary, în ,,Codrii Cosminului” nr. XVII, 2011, p. 37-62. Am dat credit acestuia din urmă.
678 Relu Stoica, op.cit., p. 102-103.
679 Narcis Dorin Ion, Casa inginerului Nicolae Cerkez din Bucureşti. Povestea unei reşedinţe dispărute şi a celor care au locuit-o, în .Muzeul Naţional”, vot. XXVI, Bucureşti, 2016, p. 127.
680 Costel lordăchiţă, Familia Lahovari. Ascendenţă şi destin politic. Editura Carminis, Piteşti, 2004.
_____
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bibliotecavirtualaaautorilorvalceni #bvaav #SorinOane #CellaDelavrancea #Lahovari #PovestileRamnicului #PoveștileRîmnicului #IstoriaRamnicului #BicaSocoteanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu