Scena, vastă, este Boişoara, străvechi sat al Ţării Loviştei, Iocuit de peste trei mii de oameni. Îmi doresc, pentru început, spectatori indulgenţi şi cît mai puţini pacienţi. Sînt vioară primă şi-mi ascult cu spaimă tictacul inimii. Nu s-ar putea să exclud eul de la audiţie? Privesc scena neţărmurită a Boişoarei, actor şi spectator, aud violina inimii, aş vrea s-o sparg şi s-o arunc...
Am plecat din Rîmnicu-Vîlcea — capitala raionului — înaintea prînzului, pe la ora 11. A ţinut să ne însoţească, pentru a ne „instala”, însuşi medicul-şef, dr. Nicolae Petria.
În Ioc de „trei într-o barcă“, aşa ca în cartea lui Jerome K Jerome, sîntem şase inşi într-un camion: doctorul Petria, dr. Gh. Panait (Gigi) — vechi şi bun coleg de facultate, un felcer de la Cîineni, contabilul Secţiei sanitare raionale, ,,Oacă“ Constantinescu, şoferul şi cu mine.Cei doi novici (Gigi şi Andrei) au cu ei tot calabalîcul personal, strâns în valize, rucsacuri și colete. Secția sanitară ne-a pus la dispoziție medicamente, instrumentar medical și material bibliografic de specialitate, (lucruri care lipseau, în general, pînă acum, din circumscripţiile „noastre"). Boişoara mea şi Perişanii doctorului Panait ne aşteaptă cu braţele întinse...
Părăsim Rîmnicu-Vîlcea. Şoseaua se îndreaptă spre nord şi urcă de la o vreme pante tot mai accentuate. De o parte şi de alta defilează cu repeziciune dealuri şi colnice, înălţîndu-se şi apropiindu-se de şosea.
Călătorim pe dreapta Oltului, cuprinşi de încîntare, şi privim cum apa, zglobie, îşi schimbă culoarea după cer, după maluri, înfăţişîndu-se în nuanţe ciudate, aci dulci, aci dure, cu valuri ondulate, jucînd irizate în lumina pală a soarelui de noiembrie. Dealurile, devenite pe nesimţite munţi, gîtuie matca în care Oltul, din adînc şi liniştit, devine aprig şi spumegos. Trecem ca vîntul prin Călimăneşti şi apoi prin Căciulata.
Ceva mai departe, evocînd stihuri de-ale copilăriei („Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate...”) apar siluetele mînăstirii Cozia şi-ale bolniţei ei. Urcat în balconul riveran al mînăstirii, clădită din porunca lui Mircea Basarab la 1386 după chipul mînăstirii isîrbeşti Kruşevaţ (Cozia la origine se numea Nucet, ca şi muntele), meditez la zbuciumata istorie a ţării noastre, la voievodul-ctitor al cărui mormînt se află aici şi ale cărui oseminte au fost văzute pentru întîia oară de Nicolae Iorga, la Maica Teodora, mama lui Mihai Viteazul, pribegită prin aceste locuri, la popa Radu Şapcă, cel mai vestit stareţ al Coziei, figură luminoasă a Revoluţiei de la 1848.
Fîntîna lui vodă Cuza, pe stînga şoselei, ne este semnalată din mers, pe cînd intrăm în defileu. Culmi sălbatice, învăluite contrastant în văluri fine de pîclă, joacă în faţa ochilor. În dreapta, undeva între ele, ne vom găsi vatră pentru vreo doi ani.
Ajungem la Gura Văii, gîtlej strîmt de piatră, îngrămădire haotică şi zgrunţuroasă de parînge prăvălite, silind căile omului şi apa la greu canon. Drumurile — de apă, de asfalt şi de fier — sfredelesc totuşi harnice munţii: pe dreapta rîului se desfăşoară şoseaua, durată de îndrăzneala omului de azi, pe urmele îndrăznelii oamenilor de ieri, mereu ameninţată de ţurţudane năpraznice din grebenii muntelui încins de Oltul sugrumat şi vijelios; pe stînga lui, calea ferată străpunge prin tunele succesive munţii cu contraforturile scăldate în apele reci; trei drumuri, venind din veac, spre alte veacuri...
Ne apropiem de Cîineni — după ce trecem prin Lotru, Călimăneşti, Cornet şi Robeşti — în duduit de motor, urmaţi fidel de-un cortegiu de frunze uscate, foşnitoare, în horă ameţitoare. Ajunşi aici, oprim şi cumpărăm duble mari de pîine, caldă, moale, aromată şi gustoasă.
Aflăm (cu neplăcută uimire) că această brutărie e unica sursă pentru izolaţii culmilor, între care ne va fi locul. Deşi unică, sîntem asiguraţi că produce suficient. Oare ?
Trecem Oltul peste un pod cam şubred şi, pe malul stîng, urmăm un drum păcătos, hurducănind prin gropi. Cu puţin înaintea dispensarului din Cîineni, care se iveşte intre molizi falnici, oprim în faţa unei căruţe, în care zace o bolnavă din Boişoara.
Preiau iniţiativa, nerespectînd ierarhia, simţindu-mă de pe acum răspunzător de sănătatea oamenilor din satul „meu”.
Transportăm femeia la dispensar şi-o aşezăm pe-un pat.
0 consult repede. După semne pare a fi o colecistită acută sau o anexită dreaptă. Exclud apendicita şi prescriu papaerină şi antibiotice. Anunţăm şi Salvarea. Doctorul Petria e de acord cu diagnosticul şi tratamentul stabilit de mine, cea ce-mi creează o clipă de satisfacţie.
Călătorim mai departe. Soarele, pe cerul limpede, trece irevocabil spre asfinţit, pe cînd noi, nerăbdători, presimţim Loviştea.
Camionul urcă tuşind şi oftînd pe drumuri pline de hîrtoape, cu praf, cu bolovani şi bălţi. Apele Boiei, vestite prin păstrăvi şi prin violenţă, au rupt şi-au măcinat furioase şoseaua, pe care, de nevoie, o ocolim, săltînd violent pe-alături.
„Boia cea mică”, adică Boişoara, se alătură „Boiei celei mari” cu dar cîntător de ape. Intrăm în sat ca într-o lume de basm, primitivă (Litovoi, Seneslau), dar feerică.
Iată-ne şi-n faţa dispensarului, aflat lîngă sediul G.A.C. ,,Steagul Roşu” din Boişoara, la o cotitură bruscă a drumului. Coborîm. Medicul-şef mi-l prezintă pe oficiantul sanitar Petre Roşianu, căruia îi încredinţez de îndată bagajele şi cele aduse pentru circumscripţie. Plecăm iar, împreună, mai departe, spre Perişani. Lîngă un cimitir, aşezat pitoresc pe muchia unui perete abrupt, între Boişoara şi Titeşti, facem iar popas. Un cioban din preajmă se apropie şi ne dă lămuriri toponimice, desenînd cu bîta contururile din faţă:
— Colò, peste Găujani, se vede Vîrfu’ Dealului (ăla mai josu’), Mormîntu’ (ăla mai ţuguiatu’), Fruntea Ursului (de-i mai rătund), Leurda, Zănoaga şi Dragobratu (cîteşitrei buluciţi ca schinările de oaie), Strîmbu (ăla strîmbu’), Şesurile şi Pleşul. Ăia de se văd mai aproape sînt Tătarul, Cetăţeaua şi Dealul Boişoarei (şi bîta schimbă sensul, înapoi spre Vîrful Dealului).
Omul se opreşte, ne priveşte lung şi ne cere o ţigară. Privim şi spre apus. Aflăm din gura doctorului Petria de Vîrful Oului din Bumbueşti, de Munţii Lotrului şi ai Cibinului, înneguraţi dincolo de Valea Oltului, de muchia gîr- bovită a Coziei, dinspre miazăzi, sub care se întinde prelungă şi subţire Mlaca. Cercetăm îndelung priveliştea nouă.
La Perişani, coborîm la sfat. Dăm tot ajutorul nostru doctorului Panait, practicînd un fel de trafic de influenţă cu oficialităţile, cu perişănenii, cu cine nimerim.
Urmează un ospăţ neaşteptat, dar binevenit, dat — probabil — în cinstea medicului-şef. Înfulecăm pe nerăsuflate (şi pe măsura foamei!) brînză, mămăligă, ceapă şi ne stingem setea mistuitoare cu o vedriţă de ţuică. Pe doctorul Panait îl dăm în... „custodia* preşedintelui sfatului.
Sub seară, întîmpinat de sanitarul meu, rămîn singur, în urma camionului care coboară duduind prin rîpi. Intru în dispensar. Se făcea tocmai curăţenie, după ce, în prealabil, se văruise. Examinez curios tot ce-i în jur, pînă cînd se face beznă. Sînt nevoit să merg cu domnu’ Roşianu în sat. Nu văd nimic şi totul mi-e străin. Ne oprim undeva, tot lîngă clipocirile Boişoarei.
Gazda primei seri este bătrînul învăţător Petre Popescu. Îl cercetez discret: are o figură uscată, de ascet, un cap mare cu păr cărunt umbrind des tîmplele şi rar fruntea, ochi iscoditori şi gură energică.
Discutăm la o cină frugală despre... Robinson Crusoe, despre sadoveanianul Baltag, despre Cronin şi despre lon Conea, autorul unei vestite monografii a Ţării Loviştei...
Bătrînul învăţător duce în mînă lampa de gaz. Luminai pîlpîitoare îi deşiră umbra oscilantă pe pereţi, frîngînd-o, neagră, pe tavan. Intrăm într-o încăpere mare, în care, după ce-mi urează „noapte bună“, mă lasă singur.
Deocamdată nu-mi găsesc locul. Mă foiesc prin odaie şi nu ştiu ce vreau. încet-încet însă, mă reculeg şi mă pregătesc de culcare. Privesc în iur şi examinez odaia: nimic interesant. Mi ise pare doar că-i frig. Mă bag repede sub plapumă şi suflu în lampă. Scrutez cu ochii tavanul negru
si presimt insomnia. E timp de gîndire şi de retrospecţie...
Închid ochii şi încerc să derulez pe ecranul amintirii, filmul unor ziile care-au fost:
O zi din septembrie
Astăzi terminăm examenul de stat. A sosit şi ceasul susţinerii tezei (sau, după termenul cel mai tehnic, al ,„lucrării de diplomă”). Sîntem toţi îmbrăcaţi sobru în aşteptarea „cerberilor”.
Ne învîrtim de colo-colo, ca leii în cuşcă, la subsolul unei clădiri din clinica de la Colentina, unde a, avut loc, examenul nostru şi pînă acum. Aşezat comod într-un fotoliu, îmi observ colegii de care mă voi despărţi în curînd, încercînd să-mi întipăresc în minte trăsăturile lor. Deşi sînt toţi emoţionaţi, fiecare se manifestă altfel. Dan Andrieş — înalt, păr vîlvoi, faţă lată, pistruiată, bărbie mare şi totundă — îşi muşcă de zor unghiile şi-şi răvăşeşte des parul cu mîna. Valerică Bucin, scund şi îndesat, are gît ţeapăn, ca de lup. De sub ochelarii aşezaţi în vîrful nasului ascuţit, te priveşte cu ochi reci; acum rîde de zor şi sacadat, pe cînd vorbeşte cu Ştefan Gherculescu, zis şi „Sami" sau „Puiu“. Sami, avînd o alură desăvîrşită de sportiv, e decanul nostru de vîrstă şi omul care cunoaşte
— incontestabil — cea mai multă medicină aplicată din grupă (mai ales chirurgie), deşi sfidează notele mari. Din cînd în cînd îşi etalează semeţ chelia lucioasă şi bărbia energică, avîntată, în timp ce ne spune bancuri mai mult sau mai puţin obscene, ori cîntă la „stetoscop”, şlagăre la modă, pronunţîndu-l pe r foarte graseiat. Rodica Eliescu are trăsături atrăgătoare, ochi puri. Se plimbă neliniştită dintr-un colţ într-altul al încăperii, îşi frînge mîinile şi repetă din cînd în cînd: „Fetelor, nu ştiu nimic !“, deşi rar a avut note sub zece. Nelu Marcovici, zis „Profesorul” sau „Academicianul”, îşi ţine veşnic pălăria pe cap. Are o privire caldă, izvorînd din ochi căprui, şi nasul puţin adus. De vreo oră îi tot explică ceva, gesticulînd, lui Vasile Gheorgihiu, care, ca un automat, dă din cap spunînd la intervale egale : „Da, da”... Vasile, nedezlipit de Nelu, e cel mai pedant, dintre noi. Mic de stat, ţigănos, cu păr negru şi mustaţă-muscă, are gene mari ascunzînd priviri hoţeşti, piezişe. Cu hainele mereu călcate, cu pantofii lună şi faţa rasă, e iscoditor şi de o susceptibilitate bolnăvicioasă. După ce Nelu îşi sfîrşeşte explicaţiile, Gheorghiu se apucă să repete exact lucrurile abia auzite, dar... contrazicîndu-şi interlocutorul, care — silit de împrejurări — îl priveşte ironic, zîmbitor. Lăcrămioara Stroe, gingaşă, cu talie de viespe şi buze ispititoare, nu se prea omoară cu firea, în timp ce Nataşa vorbeşte repede-repede, încît abia o poţi urmări. În fine, lîngă mine stă prietena mea Silvia Corlăţeanu, înăltuţă, blondă, cu ochelari; posesoarea unei memorii excelente şi a unei logici strînse, este una din cele mai bune studente ale anului, alcătuind împreună cu Rodica „pilonii” cu note mari ai grupei.
Aceştia sîntem noi, şi-i aşteptăm pe membrii comisiei, care întîrzie...
O zi din septembrie
Astăzi terminăm examenul de stat. A sosit şi ceasul susţinerii tezei (sau, după termenul cel mai tehnic, al ,„lucrării de diplomă”). Sîntem toţi îmbrăcaţi sobru în aşteptarea „cerberilor”.
Ne învîrtim de colo-colo, ca leii în cuşcă, la subsolul unei clădiri din clinica de la Colentina, unde a, avut loc, examenul nostru şi pînă acum. Aşezat comod într-un fotoliu, îmi observ colegii de care mă voi despărţi în curînd, încercînd să-mi întipăresc în minte trăsăturile lor. Deşi sînt toţi emoţionaţi, fiecare se manifestă altfel. Dan Andrieş — înalt, păr vîlvoi, faţă lată, pistruiată, bărbie mare şi totundă — îşi muşcă de zor unghiile şi-şi răvăşeşte des parul cu mîna. Valerică Bucin, scund şi îndesat, are gît ţeapăn, ca de lup. De sub ochelarii aşezaţi în vîrful nasului ascuţit, te priveşte cu ochi reci; acum rîde de zor şi sacadat, pe cînd vorbeşte cu Ştefan Gherculescu, zis şi „Sami" sau „Puiu“. Sami, avînd o alură desăvîrşită de sportiv, e decanul nostru de vîrstă şi omul care cunoaşte
— incontestabil — cea mai multă medicină aplicată din grupă (mai ales chirurgie), deşi sfidează notele mari. Din cînd în cînd îşi etalează semeţ chelia lucioasă şi bărbia energică, avîntată, în timp ce ne spune bancuri mai mult sau mai puţin obscene, ori cîntă la „stetoscop”, şlagăre la modă, pronunţîndu-l pe r foarte graseiat. Rodica Eliescu are trăsături atrăgătoare, ochi puri. Se plimbă neliniştită dintr-un colţ într-altul al încăperii, îşi frînge mîinile şi repetă din cînd în cînd: „Fetelor, nu ştiu nimic !“, deşi rar a avut note sub zece. Nelu Marcovici, zis „Profesorul” sau „Academicianul”, îşi ţine veşnic pălăria pe cap. Are o privire caldă, izvorînd din ochi căprui, şi nasul puţin adus. De vreo oră îi tot explică ceva, gesticulînd, lui Vasile Gheorgihiu, care, ca un automat, dă din cap spunînd la intervale egale : „Da, da”... Vasile, nedezlipit de Nelu, e cel mai pedant, dintre noi. Mic de stat, ţigănos, cu păr negru şi mustaţă-muscă, are gene mari ascunzînd priviri hoţeşti, piezişe. Cu hainele mereu călcate, cu pantofii lună şi faţa rasă, e iscoditor şi de o susceptibilitate bolnăvicioasă. După ce Nelu îşi sfîrşeşte explicaţiile, Gheorghiu se apucă să repete exact lucrurile abia auzite, dar... contrazicîndu-şi interlocutorul, care — silit de împrejurări — îl priveşte ironic, zîmbitor. Lăcrămioara Stroe, gingaşă, cu talie de viespe şi buze ispititoare, nu se prea omoară cu firea, în timp ce Nataşa vorbeşte repede-repede, încît abia o poţi urmări. În fine, lîngă mine stă prietena mea Silvia Corlăţeanu, înăltuţă, blondă, cu ochelari; posesoarea unei memorii excelente şi a unei logici strînse, este una din cele mai bune studente ale anului, alcătuind împreună cu Rodica „pilonii” cu note mari ai grupei.
Aceştia sîntem noi, şi-i aşteptăm pe membrii comisiei, care întîrzie...
În fine, comisia a intrat şi, o dată cu ea, şi „absolvenţii”. Fiecare îşi expune subiectul, cu competenţă. Îmi vine şi mie rîndul, cu lucrarea mea Despre sensibilizarea la potasiu a unor substanţe anestezice locale.
Din nou afară, aşteptăm, de data aceasta fără emoţii. Sst! Comisia chibzuieşte... Cînd reintrăm, am o surpriză. Sînt singurul, căruia comisia i-a mărit nota (din 9 în 10). Profesorii ne felicită şi atît!
Deci sîntem medici! Dar de ce atîta lipsă de solemnitate? Altfel ne-am închipuit noi clipa aceasta.
Spontan, ne îndreptăm spre o crîşmă, spre a îneca triumful în gulerele cam mari ale halbelor.
Altă zi de septembrie
Dimineaţa, pe la ora 7 şi ceva, cînd încă nici nu mă dezmeticisem bine, îl aud strigîndu-mă de afară pe Puiu Teodorescu. Cît ai clipi, mă îmbrac şi ies să-l întîmpin.
Puiu e cu Bebe Tărăbîc şi au, ambii, aerul unor compilatori:
— Ce-aveţi, mă?
Savurînd dinainte un efect de care era sigur, Puiu se uită semnificativ spre Bebe:
Din nou afară, aşteptăm, de data aceasta fără emoţii. Sst! Comisia chibzuieşte... Cînd reintrăm, am o surpriză. Sînt singurul, căruia comisia i-a mărit nota (din 9 în 10). Profesorii ne felicită şi atît!
Deci sîntem medici! Dar de ce atîta lipsă de solemnitate? Altfel ne-am închipuit noi clipa aceasta.
Spontan, ne îndreptăm spre o crîşmă, spre a îneca triumful în gulerele cam mari ale halbelor.
Altă zi de septembrie
Dimineaţa, pe la ora 7 şi ceva, cînd încă nici nu mă dezmeticisem bine, îl aud strigîndu-mă de afară pe Puiu Teodorescu. Cît ai clipi, mă îmbrac şi ies să-l întîmpin.
Puiu e cu Bebe Tărăbîc şi au, ambii, aerul unor compilatori:
— Ce-aveţi, mă?
Savurînd dinainte un efect de care era sigur, Puiu se uită semnificativ spre Bebe:
— Ce zici, îi spunem ? ;
Eu stau ca pe ghimpi. După ce au chitit că m-au fiert destul „în suc propriu”, Puiu izbucneşte, exploziv :
— Ştii, bă „doctore”, că putem pleca în Africa?
Într-adevăr „cu piuitul luat”, abia apuc să murmur;
— Cum în Africa? În excursie?
— Ce excursie, mă Andrei, ce eşti fraier! Ca doctori! zice Puiu sigur de sine.
Bebe, competent, completează rîzînd simpatic (ca de obicei):
— Neghrese, palmiehri, Nigehria, Sahahra...
Cuprins de un delir ciudat, smulg din bibliotecă un Weltalas Mayer şi caut febril Africa. Ne transformăm, brusc, în exploratori şi-n stat-major. Bebe reia graseind:
— Ziceau ăia de la facultate că ar fi posibil să plecăm in Abisinia, în Sudan sau în Ghana.
...Dintr-o dată, ni s-a făcut cald. Bătea simunul, băteă hainsinul, nori galbeni de nisip se năpusteau de pretutindeni, noi eram călări pe cocoaşele unor cămile şi purtam căşti coloniale. Tot gonind după o „fata Morgana” am ajuns şi în junglă: umezeală, palmieri, liane, şerpi boa, piloni, lei şi tigri, orhidee, agave, Puiu, Bebe şi Andrei...
Era grozav! Bebe a mai aruncat un pumn de... cactuşi uscați în jar:
— Salariul e de 3000 de dolari pe lună, plus 2000 de lei în ţară.
Ei nu, că asta punea capac! Caut repede un ziar ca să convertim dolarii în lei (româneşti, nu africani!). Găsesc cursul oficial: 12 lei dolarul. Entuziasmat, exclam:
— Ce vorbeşti, mă? 36 000 de lei pe lună?
— 38, bă! mă corectează Puiu, calm.
La fiecare două luni cîte o maşină. Başca audienţe la Haile Selassie, başca haremul (trebuie să ne adaptăm!), başca Mediterana, Atlanticul şi celelalte.
Puţin cam supărat pe ei că s-au şi înţeles asupra ţării fără să fiu consultat, sar şi eu:
— Dar bine, fraţilor, de ce să mergem chiar în Abisinia? Ce, în Ghana n-ar fi bine?
Spre marea mea mirare, n-am întîmpinat nici o obiecţie. Pentru amănunte, zburăm spre facultate. Transpiraţi şi gîfîind, ne interesăm la secretariat, aşteptîndu-ne să ni se rîdă în nas (de zvon). Dar secretara ne confirmă, calmă:
— Dragii mei, aveţi dreptate. S-au primit vize pentru Africa, dar este vorba numai de medici primari şi specialişti...
Ne retragem mulţumind în silă. Afară Puiu îi arde o scatoalcă lui Bebe :
— Na! neghrese!
— Na! dolari ! îi ripostează Bebe.
Ei nu, că asta punea capac! Caut repede un ziar ca să convertim dolarii în lei (româneşti, nu africani!). Găsesc cursul oficial: 12 lei dolarul. Entuziasmat, exclam:
— Ce vorbeşti, mă? 36 000 de lei pe lună?
— 38, bă! mă corectează Puiu, calm.
La fiecare două luni cîte o maşină. Başca audienţe la Haile Selassie, başca haremul (trebuie să ne adaptăm!), başca Mediterana, Atlanticul şi celelalte.
Puţin cam supărat pe ei că s-au şi înţeles asupra ţării fără să fiu consultat, sar şi eu:
— Dar bine, fraţilor, de ce să mergem chiar în Abisinia? Ce, în Ghana n-ar fi bine?
Spre marea mea mirare, n-am întîmpinat nici o obiecţie. Pentru amănunte, zburăm spre facultate. Transpiraţi şi gîfîind, ne interesăm la secretariat, aşteptîndu-ne să ni se rîdă în nas (de zvon). Dar secretara ne confirmă, calmă:
— Dragii mei, aveţi dreptate. S-au primit vize pentru Africa, dar este vorba numai de medici primari şi specialişti...
Ne retragem mulţumind în silă. Afară Puiu îi arde o scatoalcă lui Bebe :
— Na! neghrese!
— Na! dolari ! îi ripostează Bebe.
— Na, maşină! adaug şi eu.
Împăcaţi („ce-am avut şi ce-am pierdut!”), intrăm la un film.
Încă o zi din septembrie
Azi e fierbere mare la facultate. Se fac, prin telespeaker, repartizările tuturor absolvenţilor din ţară, promoţia 1961, pe regiuni. Amfiteatrul mare geme de absolvenţi. În grupuri, „biserici” şi „bisericuţe”, se discută aprins, se comentează, se fac pronosticuri, se dau întîlniri — zise de adio! —, în timp ce vocea crainicului anunţă periodic şi des mediile la care s-a ajuns.
Împreună cu Sami, Valerică, Puiu şi Bebe, ne-am retras într-un colţ, puşi pe sinteze (sau, cum au spus fetele: „bîrfă”...).
Făcînd toţi parte (prin aspiraţii declarate, cel puţin) din tagma mare a holteilor, am criticat sistemul de-a acorda prioritate în alegerea locurilor celor căsătoriţi şi cu copii, observînd că ultimul de pe listă (ca medie), colegul nostru... (nomina ocliosa, în acest caz) a avut drept de opţiune cu mult înaintea Rodicăi Eliescu. Ne-am grăbit de aceea să-i facem Rodicăi imputările de rigoare, Sami asigurînd-o, în glumă, că ar fi putut chiar el s-o ajute...
Alt subiect viu disputat, viaţa de medic de ţară, ne polarizează atenţia. Şi fiindcă, pentru încă un timp scurt, întrebarea chinuitoare: încotro? îşi mai aşteaptă răspunsul, teoriile şi „previziunile”, colorate optimist sau pesimist, sînt vehiculate fără oprelişte. Unul se şi vede în drum spre un bolnav, încălţat cu cizme scorojite pe care noroiul de frei degete s-a întărit ca piatra, ducînd cu sine o sacoşă imensă care trebuie neapărat umplută cu plocoane. Altul se zugrăveşte pescar amator, cu lansetă, muşte şi... răbdare. Un al treilea — visător — se vede un fel de nou Pasteur combinat cu un nou Koch, revoluţionînd virusologia... Un coleg atinge imprudent subiectul celor care, prin diverse relații, şurubării şi coţcării, reuşesc să se eschiveze de la obligativitatea stagiului de ţară. Din mijlocul fiinţelor noastre izbucneşte atunci, fierbinte, furia piperată cu dispreţ şi cristalizată în imprecaţii! Îl auzim (şi-l aprobăm) pe Sami:
— Ariviştii, „nepotiştii*, hoţii, hienele, „bagabonţii”...
Într-adevăr, — tristă realitate ! — se găsesc printre noi unii, care, folosindu-se de situaţii personale (extraşcolare), de rude „la Ierusalim*, în minister, şi prin alte locuri, fac ce fac şi se aciuează impertinenţi (şi cu drepturi pe care nu le au) pe lîngă catedre, la circumscripţii urbane, în capitală sau în oraşele mari, acolo unde e bine. Sînt din cei care nu fac treabă mai de loc, dar care iau salarii cu mult mai mari decît internii şi cu care te pomeneşti dintr-o dată asistenți sau naiba ştie ce, ocupînd locuri care nu li se cuvin nicidecum. Culmea, pentru asemenea specimene lipsa de pregătire nu constituie de loc un impediment...
Încet, încet, ne vine rîndul şi nouă.
Iată şi comisia: un grup de oameni expeditivi, cu un microfon înaintea lor, care, după ce-ţi arată o tablă pe care abia se disting, scrise neglijent cu creta, locurile libere din diversele regiuni, te întreabă sever:
— Ce alegi ?
Fără nici un pic de ezitare, răspund:
— Regiunea Argeş (şi, cînd mă gîndesc la Argeş, întrevăd Făgăraşii profilîndu-se măreţi pe orizontul fanteziei...).
Unul dintre magiştri a răcnit atunci în microfon, de s-a auzit în toată ţara:
— Absolventul Andrei Marcu a ales regiunea Argeş!
Şi, cu indexul întins, mi-a arătat o altă comisie, de la o masă vecină, M-am dus acolo şi am primit următorul document:
Dispoziţia de repartizare nr. 0535 (se înmîneazâ absolventului).. Tov. Marcu Andrei, absolvent seria 1961 al IMF, facultatea de Medicină Generală — Bucureşti, în baza decretului nr. 180/1950, a HCM nr. 1135/1954, HCM nr. 2410/1955, HCM nr. 1365/1957 şi HCM nr. 908/1960 — sînteţi repartizat pentru satisfacerea stagiului de 3 anii, la dispoziţia Secţiuni Sanitare şi de P. S. a reg. Argeş, începînd cu data de 25 octombrie 1961.
Da, da, chiar aşa scrie : „3 anii”, „secţiuni”!
În amfiteatrul mare, după alte vreo trei ore, ne regăseam din nou, toţi, cu regiunile respective în buzunar. În Argeş, cu mine, mai este numai Silvia. Ne-am răspîndit toţi ca potîrnichile: Puiu în Maramureş, Sami în Iaşi, Bebe şi Sandu în Bacău, Gheorghiu în Galaţi, Rodica şi Nelu Marcovici în Ploieşti, Valerică şi Lăcrămioara în Oltenia, Dan Andrieş în Dobrogea, Nataşa la dispoziţia ministerului.
Şi, cu aceasta, s-a încheiat studenţia.
25 octombrie 1961
Într-un compartiment de tren de clasa a Il-a, călătoreşte un tînăr care răspunde la numele de Andrei Marcu. E nerăbdător să ajungă la Piteşti, capitala regiunii Argeş, unde-şi va alege postul în care va munci o vreme. Între timp, părîndu-i-se că habar n-are de medicină (şi mai ales de farmacologie, specialitate din care şi-a ales şi susţinut și lucrarea de diplomă!), stă cu nasul cufundat între foi scrise mărunt, citind de zor medicamentele CIF (armele vînătoruilui...).
La întrebările călătorilor, nevrînd (dintr-un soi de nejustificată jenă) să spună că-i medic, afirmă că învaţă pentru o corigenţă...
În holurile Sfatului popular Argeş, freamătă o mulţime de tineri, absolvenţi din celelalte centre universitare, care au ales regiunea Argeş ca şi mine.
Ghridul automobilistului — lucrarea cea mai cerută la ora actuală, trece din mînă în mînă. În marea sală domneşte o atmosferă neplăcută, rece, de competiţie. Fiecare vrea, dacă se poate, cel mai bun loc. O îmbulzează nemaipomenită indică locul unde s-au afişat circumscripţiile lihni din regiune. Mie mi-ar conveni numai patru raioane: Cîmpulung-Muscel, Argeş, Rîmnicu-Vîlcea sau Horezu, adică raioanele muntoase. Dintre circumscripţii mi-aş dori Dragoslavele (ca să păşesc pe urmele doctorului George UIieru), sau Rucărul, pentru priveliştile sale pitoreşti. Dar posturile sînt ocupate. În Argeş, Cumpăna, deşi liberă, cred că e prea izolată. Silvia se hotărăşte repede pentru Hidrocentrala Corbeni în Argeş, cu mediu semiurban, pe cînd eu ţin morţiş: vreau ţară şi munte !
În Rîmnicu-Vîlcea m-ar tenta Boişoara (circumscripţie foarte grea), iar în Horezu — Slătioara. Liniştit, îmi aştept rîndul.
Deodată se iveşte „ispita“: un medic voinic, bine îmbrăcat, care la numele său adaugă mîndru: de la Olăneşti. Este, ne spune, director al SMB-ului. (Un moment descumpăniţi, fiindcă nu înţelegem sensul prescurtării, cerem lămuriri: iniţialele reprezintă prescurtarea Serviciului mediial balnear.) Atenţi, îi ascultăm pledoaria. Directorul ar vrea să ne ia pe toţi cu el, să ne „căpătuiască“. Salariul în staţiuni nu-i aşa mare... Nu! Dar, în rest, avem tot ce ne trebuie: confort, lux, hrană, şosele, muncă în condiţii de curăţenie etc., etc. Ne promite tot sprijinul său — care-i foarte important! —, dar e privit cu neîncredere. Cîţiva, totuşi, cad în plasă. Ce specialitate o mai fi şi balneologia? O tratăm cu dispreţ, ca... neserioasă! Noi vrem muncă variată şi efectivă.
S-a strigat media mea şi-am intrat. „Consiliul zeilor“ mă săgetează cu privirile. Pe un perete se află o hartă inare a regiunii Argeş, pe care, sub insistenţa privirilor de dincolo de masă, o privesc hipnotizat. Mă trezeşte medicul- şef al regiunii:
— Dumneavoastră ce preferinţe aveţi ?
Răspund gîtuit de grijă (Doamne ! Să nu se fi dat înaintea mea!):
— Aş dori o circumscripţie foarte grea, de munte. Şi, cu ezitare în glas, adaug: Circumscripţia Boişoara, dacă se poate!
Medicul-şef îmi întinde ceremonios mîna şi-mi spune:
— Vă felicit, tovarăşe doctor, de alegerea făcută. Singur v-aţi ales un loc greu — deşi aveaţi locuri şi-n raionul Piteşti!: Boişoara vă aparţine!
Transpirat de emoţie, iau ordinul de repartiţie şi ies repede. Mă opresc şi caut febril pe hartă. Ce Dumnezeu, nu văd bine ? De Boişoara nici urmă... Circumscripţia mea nu se află pe hartă! Sînt de-a dreptul îngrijorat. Oare unde să fie greşeala? Gigi Panait, care urma după mine şi care-a ieşit imediat, mă bate pe umăr şi-mi spune: Dragă Andrei, cred că sîntem vecini! Tot foarte grea! Le arătăm noi, tuturor, ce putem!
Ne „aruncăm" împreună cu Silvia, în trenul de Bucureşti.
va urma:
- 1 noiembrie. 1961 -
Pozele din colaj una câte una cu descrieri și alte informații în conexiune - la această legătură.
_________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu