Războiul de independenţă în documentele Episcopiei Rîmnicului şi Argeşului

#1877 în #memoriavalceana
#preoţi, #călugări şi #maici din #OasteaDomnului*, în sprijinul Oştirii române rememorare documentară din 1977, la un Centenar de la #RăzboiuldeIndependenţă
slujitorii Bisericii au fost alături de ostaşi ca duhovnici/ confesori militari, infirmieri şi brancardieri
23 de maici de la #Hurezi în frunte cu stareţa Teofana Ionescu şi 10 maici de la #DintrunLemn și stareţa Platonida Nenciu au îngrijit răniţii la spitalele din Craiova şi Turnu-Măgurele în spitale au lucrat şi doi călugări de la Episcopia Rîmnicului şi patru de la Bistriţa.
16 maici de la Hurezi au primit crucea comemorativă „Elisabeta”, iar episcopul #AtanasieStoenescu - „Steaua României” în grad de comandor... și despre prizonierii turci ,,găzduiți creștinește” în #Vâlcea ș.a. totul, redat din documente cercetate de către #GherasimCristea**, fostul Arhiepiscop al Râmnicului
<<
Istoria poporului român, privită în desfăşurarea ei, în decursul mileniilor, apare ca o neîntreruptă luptă pentru păstrarea fiinţei şi continuităţii sale pe aceste meleaguri. În lupta cu vitregiile ce s-au abătut asupra lui şi a fostelor dominaţii străine, poporul român şi-a păstrat nu numai identitatea sa, dar a luptat pentru cucerirea independenţei sale de stat şi a desăvîrşirii unităţii naţionale.

#PromisiuneaDreptății

în #Valcea/ #România/ #Istorialumii
„Nu ești un om nereușit; ai fost nedreptățit, iar noi îți vom reda locul cuvenit” - un ,,#declic” care provoacă #trezireainconstiintă...
...și despre #Puterea care vorbește în numele celor nedreptățiți, devenind rapid ea însăși sursa NEdreptății...
studiu introductiv comparativ pentru (resurse) #BVaAV / #memoriavalceana/ documentare 8 oct. 2026
În istoria politică, una dintre promisiunile cu mare putere de mobilizare este aceea că suferința oamenilor nu reprezintă o condamnare personală, ci rezultatul unei ordini care poate fi schimbată. Omul sărac, îndatorat, lipsit de drepturi sau de respect este invitat să se vadă ca membru al unei comunități nedreptățite. Liderul se prezintă drept cel care îi va recunoaște valoarea și îi va reda puterea de a-și conduce viața.
Formula „Nu ești un om nereușit; ai fost nedreptățit, iar noi îți vom reda locul cuvenit” rezumă acest mecanism. Nu este un citat istoric și nici o explicație universală a comportamentului politic. Ea permite compararea unor discursuri și practici, fără a transforma lideri și regimuri foarte diferite în echivalente.
„Succesul” trebuie evaluat pe mai multe planuri: capacitatea de a mobiliza, accesul la putere, schimbările efective și durata lor. O mișcare poate câștiga adepți și totuși pierde confruntarea politică. Un regim poate impune un program fără să convingă populația la fel de ,,bine” cum o victorie electorală nu dovedește că promisiunile vor fi/ au fost îndeplinite.
Material didactic introductiv: Băbeni, recunoștința și căutarea dreptății
În memoria locuitorilor din Băbeni/ Vâlcea, #Cuza a rămas asociat cu bunăstarea comunității și cu reforma agrară. Relatarea publicată de profesorii Nelu Barbu, Ion Soare și Ioan St. Lazăr consemnează că familii din localitate adăugau prenumele Alexandru în pomelnicele pentru morți. [1] Este o mărturie despre memoria afectivă a domnitorului, transmisă printr-o sinteză istorică (în documentarea de față nu sunt reproduse pomelnice originale, iar frecvența practicii nu poate fi cuantificată).
Peste câteva decenii, în timpul ocupației din Primul Război Mondial, o altă experiență a puterii apare într-o petiție datată 14 aug. 1918. Marioara St. Necula și ceilalți semnatari cereau Comandaturii ,,Etapei 270” germane oprirea rechiziționării vitelor mari. Potrivit textului reprodus, pentru 800 de familii rămăseseră numai 120 de perechi de boi. Petiționarii invocau pierderea mijloacelor necesare lucrării pământului și supraviețuirii. [2]
Apelul lor la judecata/ umanitatea comandamentului ocupantului poate fi interpretat ca strategie de adresare unei autorități capabile să intervină. Politețea unei petiții nu dovedește, singură, încrederea în ocupant. Invocarea ordinelor (presupus) interpretate greșit permitea criticarea executanților fără confruntarea directă cu autoritatea superioară.
Textul integral utilizat în această documentare îl identifică pe primarul Adam Comănescu. Acesta reclamase și el [2.1] rechizițiile care îi afectaseră propriile animale. Materialul consemnează separat protestul a 27 de locuitori împotriva arestării considerate ,,nedrepte” a primarului și notarului. Prin urmare, cazul nu trebuie rezumat ca o simplă reclamație împotriva unui primar abuziv: acuzațiile de părtinire privesc autoritățile comunale și practica rechizițiilor.
Comparația urmărește două raportări ale comunității la putere: recunoștința pentru binele atribuit unui conducător și cererea de protecție în fața nedreptății de la alt conducător, ocupant militar. Cele două materiale nu au aceeași natură: unul transmite o amintire despre Cuza, celălalt reproduce o petiție de criză. Alăturarea lor nu dovedește un mecanism unic al adeziunii politice, dar deschide analiza relației dintre resurse, demnitate și legitimitate.
Petiţia antologică din 14 august 1918, cu o indiscutabilă valoare istorică, formulată în limbile germană şi română a fost înaintată de mama Marioara şi soţia lui Ştefan Atanasie Necula – învăţător din Băbeni (tatăl lui Dragoş Vrânceanu), care se afla mobilizat pe front. Formulată lapidar, plângerea glăsuieşte astfel:
<<
Onor Comandaturii Etapa 270 R. Vâlcea. Avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că printr-o greşită interpretare a ordinelor d[umnea]voastră, ni s-a[u] ridicat aproape toate vitele cornute din comuna Băbeni-Bistriţa, jud[eţul]) Vâlcea; aşa că azi abia au rămas în total de 120 perechi de boi, pentru 800 familii şi câte o vacă cu lapte şi laptele îl ducem întotdeauna la lăptărie. Credem că nu în acest sens sunt date ordinele d[omniei]voastre, ci însărcinaţii de afaceri, printr-un exces de zel, contrariu ordinelor d[umnea]voastră, distrugând, prin rechiziţionarea ce fac, ultima noastră sursă economică, nemaiavând cu ce munci în viitor câmpurile şi complică mijloacele de existenţă. Deci, cu respect, vă rugăm să binevoiţi a ordona şi dispoza ca pe viitor şi chiar de la data aceasta, să fim scutiţi de rechiziţia vitelor mari cornute, fiind reduse la extrem. Nădăjduim în dreapta d[umnea]voastră judecată şi umanitate, de la care aşteptăm un răspuns grabnic şi favorabil.
Cu toată stima,Marioara St. Necula – proprietăreasă
>>
,,(urmează iscăliturile a 91 de semnatari (Ibidem, 331). Locuitorii comunei Băbeni cereau să se lucreze fără părtinire şi, totodată, fără abuzuri, când se făceau rechiziţii, întrucât din documente reies două concluzii: a) Că autorităţile comunale nu respectau nicio normă în alegerea vitelor sau a obiectelor ce se cereau a fi predate autorităţilor militare de ocupaţie şi b) Că se lua de la unele persoane, în special de la cei săraci, aproape totul, pe când alţii, în mare parte – dintre cei cu dare de mână, adică mai influenţi în comună, erau favorizaţi (PJV, dos. 9/1919, 188).”
&&&
Lecturi comparative din materiale #memoriavalceana deja publicate
Tudor Vladimirescu
și Horezu, 1821. Resursa relatează revendicările pentru binele norodului, dar și scrisoarea din 8 martie prin care Tudor cerea adăpostirea unor familii de boieri la Hurez. [3] Este utilă pentru a evita o schemă rigidă a conflictului dintre săraci și bogați: protecția persoanelor și delimitarea celor considerați abuzivi trebuie analizate separat. Afirmațiile sintezei privind adeziunea generală a populației cer verificare prin izvoare locale.
Ștefan Drăghicescu
și apărarea votului, 1899. Articolul reprodus din ,,Adevărul” prezintă acuzații de ingerință administrativă și apelul candidatului țărănimii vâlcene către rege. [4] Este un document potrivit pentru compararea cu petiția din 1918: abuzurile sunt atribuite administrației, iar remediul este cerut autorității superioare. Acuzațiile publicate trebuie confruntate cu anchete și acte electorale, nu tratate automat ca verdicte.
Averescu
și imaginea salvatorului. Materialul despre partidele râmnicene din 1918–1938 descrie prezentarea generalului drept conducător capabil să aducă salvarea populației și rolul presei locale a Partidului Poporului. [5] Acesta este cel mai direct exemplu local identificat pentru transformarea speranței sociale în încredere personală într-un lider. Vocabularul de clasă al sintezei și unele afirmații despre mișcarea legionară cer verificări distincte înainte de reutilizare.
Brătienii
și memoria binefacerii. Relatarea comemorativă republicată în 2024 evocă sprijinul pentru orfani, școlarizare și găsirea unui serviciu. [6] Poate fi comparată cu amintirea lui Cuza, dar trebuie delimitate memoria locală, filantropia, recomandarea personală și eventualul clientelism. Sursa are context comemorativ și politic; nu stabilește singură un bilanț imparțial al familiei.
Arnota:
ajutorul concret și prestigiul politic. Resursele despre taberele legionare și refacerea Arnotei descriu folosirea muncii voluntare ca propagandă și contribuția la drumul dintre Bistrița și Arnota. [7–8] Acest caz permite analiza felului în care o lucrare utilă legitimează o organizație în ochii publicului. Recunoașterea contribuției materiale trebuie însoțită de examinarea ideologiei fasciste, antisemitismului și violenței. Mărimea efectului electoral nu este demonstrată numai de existența drumului. Afirmația numerică privind totalul taberelor la nivel național necesită verificare și nu este preluată în resursă.
1907
și colectivizarea:
revendicarea pământului și pierderea lui. Resursa comparativă deja publicată pune în relație Răscoala țărănească din 1907 și împotrivirea față de colectivizarea comunistă. În prima situație, țăranii luptau pentru accesul la pământ; în cea de-a doua, pentru păstrarea pământului și a libertății de a-l cultiva/ gospodări. Alăturarea dezvăluie contradicția dintre promisiunea emancipării țărănimii și politica unei puteri care îi lua controlul asupra propriilor mijloace de existență. Comparația dintre experiențele din sudul Vâlcii și tragedia de la Vadu Roșca lărgește perspectiva asupra acestei răsturnări: puterea care vorbea în numele celor nedreptățiți devenea ea însăși sursa nedreptății. [9]
&&&
Exemple comparative #PromisiuneaDreptatii din diferite culturi și epoci
Solon: eliberarea de povara datoriei
În Atena începutului de secol VI î.Hr., reformele lui Solon oferă un exemplu timpuriu al legăturii dintre nedreptatea economică și libertatea personală. ,,Constituția atenienilor”, atribuită lui Aristotel și redactată mult mai târziu, descrie anularea datoriilor și interzicerea împrumuturilor garantate cu persoana datornicului. Măsura a rămas cunoscută ca ,,seisachtheia”, înlăturarea poverilor/ „scuturarea sarcinilor”. [10]
În acest caz, îndreptarea unei situații sociale lua forma modificării regulilor juridice. Libertatea nu putea fi efectivă dacă datoria permitea înrobirea. Exemplul are însă limite: mărturia este retrospectivă, iar eliberarea datornicilor nu echivala cu egalitatea universală sau cu democrația modernă. Nu există temei pentru a descrie reformele ca pe o campanie electorală adresată „săracilor”, în sensul contemporan.
Hong Xiuquan și Taiping: dreptatea ca ordine sacră
În China secolului al XIX-lea, mișcarea Taiping, condusă de Hong Xiuquan, a legat transformarea socială de o viziune religioasă. Programul agrar al ,,Regatului Ceresc” prevedea distribuirea pământului în funcție de numărul membrilor familiei, fără deosebire de sex. Hrana, îmbrăcămintea și bunurile urmau să fie accesibile tuturor, iar surplusurile să fie administrate în comun. [11]
Textul programatic permite observarea directă a promisiunii unei lumi fără foame și inegalitate. El nu demonstrează că aceasta a fost realizată și nici că toți participanții s-au alăturat din același motiv. Cazul arată cum revendicarea materială poate primi autoritate sacră: schimbarea distribuției bunurilor este prezentată ca restaurarea unei ordini juste, garantate religios. Aplicarea și rezultatele programului necesită o analiză distinctă de lectura promisiunii.
Cuza și Kogălniceanu: de la clăcaș la proprietar
În România, reforma rurală din 1864 constituie un reper pentru studierea trecerii de la subordonare la recunoaștere juridică. Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a susținut desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor. Sinteza AGERPRES consemnează împroprietărirea a 463.554 de familii. [12]
Dimensiunea politică apare limpede în proclamația din 2 mai 1864. Cuza se prezenta ca promotor al libertăților publice refuzate de o majoritate privilegiată, chemând națiunea să arbitreze conflictul dintre domn și Adunare. [13] Promisiunea reformei sociale se împletea astfel cu justificarea concentrării puterii.
Cele două aspecte trebuie analizate împreună. Reforma a produs schimbări reale în statutul țărănimii, fără a elimina toate problemele economiei rurale. Totodată, dizolvarea Adunării și reorganizarea constituțională din 1864 împiedică prezentarea cazului ca simplă poveste a reformei democratice. Identificarea afectivă a țăranului cu „domnul dreptății” trebuie ,,verificată” și prin cât mai multe izvoare/ mărturii, nu dedusă automat din existența legii.
Lenin: pacea, hrana și pământul
În Rusia anului 1917, promisiunile bolșevice răspundeau unor nevoi urgente: ieșirea din război, hrana și accesul la pământ. Soldați, muncitori și țărani puteau găsi motive diferite pentru a sprijini schimbarea. Decretele privind pacea și pământul au anunțat, după preluarea puterii, măsuri menite să concretizeze aceste revendicări. [14]
Explicația politică transforma lipsurile în consecințe ale unei ordini de clasă. Cei considerați exploatați urmau să devină temelia noii puteri. Aderarea la revendicări concrete nu poate fi însă tratată drept consimțământ pentru orice acțiune ulterioară a regimului. Mobilizarea revoluționară, legitimitatea electorală și supunerea față de partid reprezintă fenomene diferite.
Roosevelt:
,,omul uitat” și reforma instituțională
În discursul radiofonic din 7 aprilie 1932, Franklin D. Roosevelt a pus în centrul reconstrucției economice omul aflat la baza piramidei, ignorat de cei care proiectau soluțiile de sus în jos. [15] ,,New Deal” a transformat această recunoaștere într-un program amplu de intervenție și redresare. Victoria sa covârșitoare din 1936 indică succesul consolidării sprijinului electoral. [16]
Acest exemplu este esențial pentru comparație: discursul despre oamenii abandonați poate susține reforme în cadrul unei democrații. Nu trebuie presupus că orice apel la demnitatea celor săraci ascunde extremism. Evaluarea rezultatelor ,,New Deal” cere, la rândul ei, indicatori și o discuție a limitelor; victoria electorală nu ține loc de bilanț economic.
Hitler:
de la suferință la desemnarea dușmanului
Propaganda nazistă a împletit șomajul și criza cu memoria înfrângerii din Primul Război Mondial și cu ostilitatea față de Tratatul de la Versailles. Hitler promitea muncă, unitate și restaurarea puterii germane. [17]
Diferența fundamentală era excluderea rasială. Comunitatea promisă nu îi cuprindea pe toți, iar propaganda prezenta evreii drept responsabili pentru exploatarea și degradarea societății. [18] O dificultate reală putea fi astfel legată de o explicație falsă și de un țap ispășitor.
Ascensiunea nazistă nu se explică exclusiv prin sărăcie sau talent oratoric. Criza instituțiilor, violența și manevrele politice au contribuit la accesul la putere. [19] „Succesul” mobilizării nu poate fi separat de dictatura și persecuția pe care le-a făcut posibile.
Perón:
recunoașterea susținută de beneficiari
În Argentina, Juan Perón a asociat reprezentarea muncitorilor cu măsuri materiale. Un raport diplomatic american din 1946 identifica majorările salariale, acordarea unei prime și nemulțumirea față de politicienii tradiționali printre factorii victoriei sale. [20]
Documentul este o mărturie contemporană redactată din perspectiva diplomației americane, nu o explicație neutră și exhaustivă. El permite totuși observarea unui mecanism important: loialitatea poate crește când beneficiarul atribuie o îmbunătățire concretă unui lider. Rămâne de cercetat cât din schimbare aparține liderului, organizațiilor muncitorești, instituțiilor și conjuncturii economice.
Codreanu
și legionarismul: revoluția națională prin excludere
În România interbelică, mișcarea condusă de Corneliu Zelea Codreanu a combinat contestarea elitelor politice și economice cu antisemitismul. United States Holocaust Memorial Museum (USHMM) arată că Garda de Fier a obținut sprijin pentru revendicări de revoluție socială și pentru eliminarea evreilor din pozițiile de putere (pe care propaganda li le atribuia) și chiar din țară. [21]
Aici, recuperarea comunității naționale era proiectată prin excluderea altora. Promisiunea morală nu poate fi despărțită de caracterul fascist și violent al mișcării. Participarea Gărzii de Fier la putere în 1940–1941 s-a însoțit de restricții, confiscări și violențe împotriva evreilor. [21] Analiza adeziunii trebuie să distingă discursul de experiența efectivă a guvernării și să nu reducă simpatizanții la o singură categorie socială.
Comunismul
românesc: promisiunea emancipării și pierderea autonomiei
Sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, politica de colectivizare a pus în lumină diferența dintre proclamarea dreptății și controlul asupra oamenilor. IICCMER documentează stimularea conflictului dintre țăranii săraci și cei stigmatizați ca „chiaburi”, folosirea cotelor și impunerea colectivizării prin constrângere și teroare. [22]
Prin urmare, încheierea colectivizării în 1962 nu poate fi considerată dovada convingerii țărănimii. Statul putea raporta succesul propriului obiectiv în timp ce gospodarii își pierdeau autonomia. Cazul obligă la distingerea adeziunii, adaptării și obedienței obținute prin frică.
Mandela:
demnitatea fără monopolul răzbunării
În discursul inaugural din 10 mai 1994, Nelson Mandela lega emanciparea politică de eliberarea de sărăcie, lipsuri și discriminare, afirmând în același timp necesitatea păcii. [23] În această formulare, repararea nedreptății nu presupunea instituirea unei noi comunități exclusiviste.
Discursul dovedește orientarea declarată, nu îndeplinirea integrală a promisiunii. El oferă un termen de comparație pentru felul în care demnitatea poate fi legată de drepturi comune și reconciliere. Rezultatele sociale trebuie evaluate separat de autoritatea morală a liderului.
De la comparația mondială înapoi la memoria vâlceană
Aceste cazuri formează o mică selecție comparativă, nici pe departe o istorie a tuturor epocilor și culturilor. Firul comun este interpretarea suferinței ca situație schimbabilă. Căile se despart când trebuie precizate cauzele, beneficiarii, mijloacele și limitele puterii.
Pentru memoria vâlceană, cadrul poate orienta cercetarea reformei agrare, a propagandei politice interbelice și a colectivizării. Actele de împroprietărire, petițiile, presa, rezultatele electorale și dosarele de represiune ar putea arăta cum erau primite promisiunile în comunități concrete. Acestea sunt direcții de documentare; prezentul mini-studiu nu pretinde că a verificat asemenea dosare locale.
O resursă locală solidă trebuie să pună alături cuvintele liderului/ elitelor politice și experiența celui care muncea pământul, plătea impozite, cerea drepturi sau suporta represiunea. Întrebarea decisivă rămâne dacă noua ordine i-a oferit mai multă libertate de a-și conduce viața și de a controla puterea care vorbea în numele său.
Limitele documentării
Textul de mai sus este o primă sinteză bazată pe documente programatice, izvoare retrospective și sinteze instituționale. Nu demonstrează o cauză unică a adeziunii și nu reprezintă o acoperire exhaustivă a culturilor lumii. Nu au fost verificate aici serii statistice comparabile, dosare vâlcene sau întregul bilanț al fiecărei guvernări. Pentru actualitate, selecția trebuie extinsă prin studii istorice de specialitate anterioare oricărei încercări de lucrare monografică. Bunăoară, discursul contemporan al lui Trump - propagat/ preluat aproape în întreaga lume - și al formațiunilor românești (în particular) autodefinite ca ,,suveraniste” necesită un capitol distinct, cu texte datate, programe și date electorale ș.a.m.d., fără echivalări automate cu regimurile istorice...

&&&

Imaginile din colaj una câte una cu explicații - la această legătură.
________________

Note bibliografice/ explicative cu linkuri pentru blog și site

[1] Nelu Barbu, Ion Soare, Ioan St. Lazăr, „Participarea locuitorilor din Băbeni/Vâlcea la Mica Unire din 1859”, reproducere din Enciclopedia județului Vâlcea, vol. II, 2012. Sursa online

[2] Nelu Barbu, Ion Soare, Ioan St. Lazăr, „Băbeni/Vâlcea: Participarea la Războiul de Reîntregire a Neamului (1916–1918)”; textul integral pus la dispoziție la 8 octombrie 2026, cu trimiteri la volumul 1916–1918 în Vâlcea și la documente de arhivă. Documentele originale nu au fost consultate în această etapă. Sursa online

[2.1] Primarul Băbenilor în timpul războiului, a fost Adam Comănescu, de la „ocupaţiune” până în luna mai 1918, când demisionează, motivând – prin petiţia 222 din 11 august 1918 – că „având proprietăţi în mai multe localităţi”, nu le mai putea „administra aşa cum trebuie”. Cauzele erau însă cu totul altele, una dintre ele fiind abuzurile din Băbeni: „preocupaţia noastră principală – locuitorii din Băbeni – este că, ne ocupăm cu creşterea animalelor, ca atare subsemnatul a avut 951 oi, din care ni s-au rechiziţionat în primăvara anului curent, un număr de 179 oi, care mi s-au ridicat de Autorităţile – Militare de ocupaţie” fără plată. Din muntele Cocora, i s-au mai ridicat 175 oi de către reprezentanţii lăptăriei din Râmnicu-Vâlcea „sub pretextul că nu ar fi predat cantităţi de brânză suficiente”. La cerere, anexează şi o chitanţă prin care dovedeşte că a predat 274 kg de brânză de burduf şi unt. Vitele erau ţinute în condiţii improprii în comuna Foleşti şi se îmbolnăviseră de gălbează (Ibidem, 419). Rezoluţia nr. 3652 din 13 august 1918 a prefectului, dă câştig de cauză primarului: „cele sesizate fiind adevărate, roagă pe Domnul Komandant al Etapei 270 Rm. Vâlcea, ca în baza cercetărilor să i se restituie oile (Ibidem, 420). Cu petiţia nr. 3672 din 14 august 1918 „un număr de 27 locuitori, în numele comunei Băbeni-Bistriţa protestează contra arestării, pe nedrept, a primarului şi notarului” (Ibidem, 421).Din acest protest, desprindem şi cauzele arestării: a) „prin abuz de putere” din ordinul Domnului Vaiss, însărcinatul cu afaceri al Comandaturii; b) Din spirit de acaparare şi interpretarea ordinelor Comandaturii, „numai în scopul de a distruge cu totul viaţa economică a băbenarilor, luându-le sub formă de rechiziţie şi ultimele vite, absolut necesar, cum sunt boii de la jug şi vacile de prăsilă; c) „arestarea lezează demnitatea de român” (Ibidem, Anexa).

[3] Valentin și Vetuța Ciocan, „Horezu, martor al evenimentelor de la 1821”, din Istoria Horezului, 2012, pp. 37–40. Sursa online

[4] „Ingerințe electorale”, Adevărul, ediția de seară, 25 mai 1899; republicat la 16 aprilie 2026. Sursa online

[5] „Râmnicu Vâlcea: Activitatea partidelor politice în perioada 1918–1938”. Sursa online

[6] „Vâlcea: Brătienii au fost comemorați la Malaia”, Indiscret în Oltenia, 29 septembrie 2024; republicare. Sursa online

[7] Sorin Oane, „Istoria mișcării legionare vâlcene 1933–1938”. Sursa online

[8] „Incendiul care a distrus Arnota în 1922”, 22 septembrie 2026. Sursa online

[9] „Sudul Vâlcii în ’907 și anii ’50 vs. Vadu Roșca”, text comparativ republicat pe istorielocala.ro, cu fragmente din studiul lui Gheorghe Dumitrașcu, Sorin Oane și Ion Soare privind răscoala din 1907. Sursa online

[10] Aristotel, Constituția atenienilor, partea 6, traducere engleză, Internet Classics Archive, MIT. Sursa online

[11] The Land System of the Heavenly Kingdom, fragmente în Sources of Chinese Tradition, vol. 2, ediția a II-a, Columbia University Press, 2000, pp. 224–226; Asia for Educators. Sursa online

[12] AGERPRES, „Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii”, 22 ianuarie 2019. Sursa online

[13] Proclamația nr. 1 din 2 mai 1864, Portal Legislativ. Sursa online

[14] Lenin, adresa către al II-lea Congres al Sovietelor și decretele privind pacea și pământul, documente reproduse de Virginia Tech. Sursa online

[15] Franklin D. Roosevelt, The Forgotten Man Speech, 7 aprilie 1932, The American Presidency Project, UCSB. Sursa online

[16] FDR Presidential Library and Museum, Great Depression Facts; FDR Biography. Sursa online 1 · Sursa online 2

[17] USHMM, Rallying the Nation. Sursa online

[18] USHMM, Propaganda and Media. Sursa online

[19] USHMM, Adolf Hitler and the Nazi Rise to Power, 1918–1933. Sursa online

[20] US Department of State, Office of the Historian, Foreign Relations of the United States, 1946, vol. XI, document 203. Sursa online

[21] USHMM, Romania. Sursa online

[22] IICCMER, „Colectivizarea agriculturii. De la rațiunea economică la miza politică (3–5 martie 1949)”, 2015. Sursa online

[23] Nelson Mandela, discurs inaugural, 10 mai 1994, Guvernul Africii de Sud. Sursa online

__________
#PromisiuneaDreptății #memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Educație #Valceaculturalheritage #BVaAV #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #bibliotecaonline #UZPR #IstorieComparată #IstoriePolitică #MemorieIstorică #Demnitate #DreptateSocială #Pământ #Muncă #Putere #Băbeni #judetulvalcea #ReformaAgrară #Colectivizare

#ArdereaInEfigie*/ #ArdereaCartilor

#autodafé-ul din 𝒄𝒂𝒛𝒖𝒍 #MihailSadoveanu (#RomaniaInterbelica)
« — Nici un rând, scris de sabbăsgoimul spurcatelor canalii din Sărindar, nu trebuie să mai găsească adăpost în casa voastră! Scoateţi din #biblioteci toate operele sufletului de năpârcă al lui Mihail Sadoveanu şi aruncaţi-le flăcărilor, cari trebuie să ardă cea mai odioasă trădare ce s’a săvârşit vreodată împotriva Neamului Românesc ...dar am crezut totdeauna că Sadoveanu, francmasonul grad 33, este pentru hruba masonică un simplu capriciu de romancier»
se propunea public/ îndemna la „generalizarea autodafé-ului” - ,,extinderea în întreaga ţară” (,,a fost primul act de reintegrare morală a naţiunii germane, în demnitatea ei ultragiată, din cea dintâi clipă a venirii lui #Hitler la guvern”)
Autodafé provine din portughezul ,,auto da fé”, adică „act de credinţă” istoric, desemna ceremonia publică a Inchiziţiei în care erau proclamate sentinţele împotriva celor condamnaţi pentru erezie nu însemna strict arderea pe rug, deşi termenul a ajuns să fie asociat cu aceasta...
&&&

Arderea publică a unei cărţi poate deveni o condamnare simbolică a celui care a scris-o. În cazul lui Mihail Sadoveanu, campania desfăşurată în anii 1936–1937 a urmărit compromiterea unui scriitor de prim rang prin atacarea persoanei sale şi distrugerea operei. Cartea devenea, în această interpretare, substitutul autorului: flăcările consumau volumele, dar gestul îl desemna pe omul din spatele lor drept duşman şi trădător. Arderea cărţilor trebuie totuşi deosebită de „arderea în efigie”, care presupune incendierea unei reprezentări a persoanei.

În 1936, Sadoveanu a preluat conducerea ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Asocierea sa cu aceste publicaţii, precum şi apartenenţa masonică au alimentat o campanie violentă dinspre dreapta naţionalistă şi extrema dreaptă. Atacurile au depăşit polemica politică, ajungând la arderea publică a cărţilor sale. Lucian Boia reconstituie episodul în Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 şi 1950. Pentru descrierea campaniei în ansamblu, formularea „extrema dreaptă” este mai cuprinzătoare şi mai exactă decât atribuirea tuturor acţiunilor exclusiv legionarilor. [1]

La preluarea conducerii celor două ziare, nota redacţională din 22 noiembrie 1936 anunţa: „Vom combate violenţa, ori de câte ori ar veni ea.” Cronologia Casei Memoriale „Mihail Sadoveanu”, care reproduce pasajul, consideră probabilă redactarea notei de către scriitor. Câteva luni mai târziu, aceeaşi cronologie consemnează protestul intelectualilor împotriva campaniei de „asasinare morală” a lui Sadoveanu. [2]

Florin Jianu & Iulian M. Meianu/ Fotball Club Craiova regina neincoronată a fotbalului românesc - ambele volume in pdf online

#CraiovaMaxima în #memoriavalceana
două excelente volume despre cum #olteniiavuraechipa!”, de astăzi în pdf online
#FlorinJianu și #IulianMeianu încep cercetarea din zorii fotbalului craiovean (1914) și o continuă până la dispariția forțată a F.C. Craiova, în 1948
cele două cărți reconstruiesc o lume de echipe a câte unsprezece jucători și infinit mai multe pasiuni, pe care istoria risca să o lase în desuetunine, în uitare...
Marius Mitran*: «...cartea e atât de importantă și de frumoasă, atât de esențial necesară și atât de bine scrisă și construită, încât cei doi autori, Florin și Iulian, merită mai întâi aplauze pentru curajul abordării temei și abia apoi toată admirația pentru felul în care au reușit să spună povestea o poveste a unui naufragiu, mai degrabă, decât a unei ,,regine neîncoronate”, cum cred ei o poveste a unei campioane dinainte de cea a marii iubiri. A unei regine, da. Dar o poveste adevărată, în măsura în care trecutul fiecăruia se poate înțelege prin ceea ce ne-am dori să fi fost...»

&&&


Oltenii avură echipă!

Și ce echipă avură! Cu mult înainte ca marile generații ale Universității Craiova să umple tribunele și să aprindă imaginația unei țări, în Bănie se juca fotbal, se trăiau rivalități, se făureau speranțe. Pe terenurile de atunci, în fotografii pe care timpul abia le mai lasă să vorbească, stau oameni cărora le-am uitat numele, deși pasiunea lor ne este atât de familiară.

Florin Jianu și Iulian M. Meianu au pornit în căutarea acestei lumi. Doi pasionați ai fotbalului care au scotocit presa veche, au adunat fotografii, au urmărit rezultate și destine, au pus mărturiile în legătură unele cu altele. Din această muncă au ieșit cele două volume ale lucrării „Football Club Craiova. Regina neîncoronată a fotbalului românesc”, publicate la Editura Techno Media, în 2024. Și, odată cu ele, o invitație de a privi dincolo de istoria pe care credem că o cunoaștem.

Oltenia, Excelsior-Oltenia, Rovine-Grivița, Craiu Iovan… Nume care astăzi par desprinse dintr-o poveste, dar care însemnau cândva echipe, culori, orgolii și duminici așteptate cu nerăbdare. Autorii ne poartă spre primele decenii ale fotbalului craiovean, când sportul-rege își câștiga locul în viața orașului. Ne apropie de jucători, de antrenori, de oamenii care susțineau echipele și de publicul pentru care un meci putea schimba întreaga săptămână.

Fotografiile păstrează ceva ce niciun clasament nu poate cuprinde: felul în care oamenii aceștia stăteau împreună. Tricouri cu șiret la gât, mingi grele, tribune pline, chipuri serioase înaintea partidei și zâmbete largi după victorie. Privindu-i, distanța de aproape un secol se micșorează. Recunoaștem emoția jocului, bucuria izbânzii, sentimentul că echipa ta duce pe teren ceva din tine.


În centrul acestei recuperări se află F.C. Craiova și victoria sa în ,,campionatul de război” din sezonul 1942–1943, performanță pentru a cărei recunoaștere autorii pledează cu pasiune și documente. De aici și forța titlului: o „regină neîncoronată”, cu izbânda câștigată pe teren și cu locul în memoria fotbalului rămas în dispută.

Dar povestea ajunge și în locul în care lectura doare. În august 1948, F.C. Craiova este desființată, bunurile îi sunt preluate, iar jucătorii sunt repartizați altor grupări. Volumele urmăresc intervenția politică în viața sportivă și destrămarea unei lumi care își construise, cu trudă, rostul și identitatea. Citind, simți că autorii au suferit alături de această echipă prin însăși cercetarea destinului ei: au refăcut drumul până la înfrângerea din afara terenului și au căutat urmele celor risipiți de istorie.

De aceea era nevoie de o asemenea lucrare. Pentru numele rămase sub fotografii, pentru generațiile de fotbaliști „olteni” ieșite din amintirea publică, pentru oamenii care au făcut posibil spectacolul înainte ca el să capete celebritatea de mai târziu. Și pentru dreptul nostru de a cunoaște trecutul cu izbânzile, nedreptățile și rupturile lui.

Prin cele două volume, Florin Jianu și Iulian M. Meianu le redau acestor oameni un loc în poveste. Îi aduc din nou împreună, ca într-o fotografie de echipă în care, în sfârșit, începem să recunoaștem chipurile.

Oltenii avură echipă! Iar acum avem și cartea care ne îndeamnă să n-o mai uităm!

(mai jos, informații complete: Prefața volumelor, informații despre autori, bibliografii și linkurile spre volumele in pdf online).




&&&


<<

Prefață/ Doi oameni în oraș
de Marius Mitran

,,Și, înainte de toate acestea, domnule profesor, ce a fost?”
Îmi amintesc întrebarea și locul, și chiar și ziua în care a fost pusă. S-a întâmplat la începutul mileniului în care deja suntem, undeva, pe Calea Victoriei, în București, la un curs al inegalabilului Neagu Djuvara. Genialul istoric ne vorbea despre România dintre cele două războaie mondiale. Cum era țara, ce s-a întâmplat cu ea, de ce nu a mai rămas la fel, ce a supraviețuit. Cine. Deodată, o fată care nu cred că avea 20 de ani împliniți, a rostit întrebarea asta. ,,Și, înainte, ce a fost?” ,,Mai înainte de tot ce v-am spus, e o altă poveste, încă și mai frumoasă, dar nu știu dacă mai este timp și pentru ea. Sau, dacă eu mai am suficient timp să o pot spune. Nu acum, nu azi, poate altădată!” Profesorul avea mai bine de 90 de ani. Văzuse și trăise tot. Știa tot. Tocmai de aceea era atât de senin. Înțelesese tot…
Cartea pe care o țineți acum în mâini nu e rezultatul muncii unor profesori de istorie. Nu, nici pe departe. Nici măcar nu e vorba de munca unor cercetători de specialitate. Dar cartea e atât de importantă și de frumoasă, atât de esențial necesară și atât de bine scrisă și construită, încât cei doi autori, Florin și Iulian, merită mai întâi aplauze pentru curajul abordării temei și abia apoi toată admirația pentru felul în care au reușit să spună povestea. O poveste a unui naufragiu, mai degrabă, decât a unei ,,regine neîncoronate”, cum cred ei. O poveste a unei campioane dinainte de cea a marii iubiri. A unei regine, da. Dar o poveste adevărată, în măsura în care trecutul fiecăruia se poate înțelege prin ceea ce ne-am dori să fi fost. Numai că, în cazul lor, chiar au găsit realitatea pe care, mai întâi, îmi închipui, și-au imaginat-o! Și ei au văzut tot ce au scris, și ei au trăit acele vremuri, și ei au înțeles tot, deși sunt tineri, foarte tineri. Probabil că tocmai de aceea au găsit puterea să ducă până la capăt o istorie luată prizonieră de alții și în primul rând de război, dar căreia îi aparținem cu toții, cei care ținem cu Craiova.
O lămurire, acum. Trebuie. Pentru că, vai, ce adevăr cumplit, Craiova cu care ținem toți, în această carte chiar nu e Craiova cu care ținem în această viață! Dar e, totuși, pentru că, dacă am fi avut-o, dacă ne-ar fi fost lăsată, cea de atunci, dacă istoria nu ne-ar fi luat-o, noi am fi trăit azi o aceeași poveste. O altă poveste. Mai veche, mai albastră, mai regală, mai altfel. Alta. Sau aceeași. Cât despre teoria iubirii unei singure echipe, să mai zăbovim un pic asupra ei, să nu fugim. Cred că nu poți ține în viață decât cu o singură echipă și am certitudinea că și cei doi autori, și eu, și dumneavoastră, cu toții, simțim la fel. Trăiești o singură mare iubire, nu poți trăi două, cum nu poți avea două mame, ori două țări. Ori două inimi.
Ei bine, cartea aceasta reușește să dea peste cap și acest adevăr, între altele, demonstrând aproape științific și, în orice caz, sentimental, ceea ce este încă și mai important, că noi, oltenii, am iubit Craiova înainte să știm ce ne așteaptă și fără să știm prea bine ce-am avut! Am iubit două Craiove, ca niște amanți doborâți de dragoste și de istorie, de roata norocului, apoi de un război și de consecințele lui. Am iubit Craiova pe care nu o știam, simțind că ar fi fost a noastră și azi, dacă după cumplitul an 1943, când am devenit pentru prima oară campioni ai României, timpul ar fi avut răbdare cu noi, bieți Moromeți cu casa și inima și echipa sechestrate.
Despre povestea acelei Craiove e cartea, a acelei echipe și, mai ales, a acelui oraș, fabulos, mitic aproape, cel mai frumos din lume, cu mulți, foarte mulți ani înainte ca un poet de geniu, cum sunt absolut toți oltenii, să fi scris cum e ea, Craiova, văzută din car. Așa era și atunci. Dar văzută din perspectiva vieților altora? Cum e? Această carte despre asta vorbește. Despre timp. Despre oameni. Timpul ce ni s-a dat. Și despre oamenii acelor timpuri.
Am spus, mai devreme, că mi se pare că avem în față istoria unui naufragiu uriaș, nu a unui regat și cu atât mai puțin a unei regine, fie ea cu coroană ori nu. Pentru că, în ciuda unui citat celebru, cu care cartea începe, ,,istoria e scrisă de învingători”, autorii demonstrează, cu argumente perfecte, că lucrurile, în cazul lor, adică al nostru, stau exact invers. Istoria nu e scrisă corect decât de cei învinși. Nu vorbim aici despre cartea genială a lui Cinghiz Aitmatov, ,,O zi mai lungă decât veacul”, pe care autorii o aduc în discuție, deloc întâmplător, ci, cred eu, despre noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912. Da, noaptea în care cel mai frumos, cel mai impunător, cel mai impresionant vas din lume, din acea lume, s-a scufundat.
Noaptea Craiovei, un Titanic, a fost mai lungă decât veacul, da. Abia acum s-a ieșit la suprafață. Florin Jianu și Iulian Meianu sunt, de fapt, pe numele lor reale, Robert Ballard și Jean Louis Michel, cei doi cercetători care au descoperit epava Titanicului, la peste 70 de ani de la impactul devastator cu un aisberg presimțit de toată lumea și neluat în seamă de nimeni. Ballard și Michel au vrut să vadă ce s-a întâmplat după ora 2 și 20 de minute, în dimineața de 15 aprilie 1912, când, rupt în două, uriașul vas a dispărut pentru totdeauna în adâncurile Atlanticului. Cu oamenii lui, cu geniile care l-au proiectat și construit, cu căpitanul care l-a condus, cu tablourile lui și cu tapițeriile somptuoase, cu toate.
Cei doi oameni din oraș, care au reconstituit povestea, Florin și Iulian, sunt Ballard și Michel, asta e sigur. Ca și Robert și Jean Louis, și ei au pornit, în demersul lor, de la un scop și au ajuns să găsească și apoi să descrie altceva. Primii căutau două submarine nucleare, într-o misiune militară secretă. Florin Jianu și Iulian au plecat, îmi închipui, cu gândul de a descrie electrocardiograma primei campioane a orașului și a Olteniei, FC Craiova, din sezonul 1942-1943, și au închis în urma lor o carte minunată despre câteva decenii prăbușite peste oamenii și străzile și casele și visele orașului lor. Craiova, my love.
De undeva, de la istoria scrisă când de învingători, când de învinși, au plecat și ei. Scriu despre mancurtizare, adică despre ce se întâmplă cu oamenii care își uită trecutul, deși sunt dependenți de propriul lor trecut. Ce paradox! Oltenii însă se hrănesc cu paradoxuri. Cartea arată asta, viața noastră arată același lucru! Florin și Iulian încearcă, pe tot parcursul cărții, să se opună celui mai crunt dintre paradoxuri: să oprească prăbușirea elitelor Craiovei după ce prăbușirea s-a petrecut, să păstreze sistemul de valori, să intervină, cu sufletul și cuvântul în curgerea unor ani care s-au sfârșit de mult!
De aceea am senzația asta că e vorba despre imposibila întoarcere în timp a unor oameni care exact asta vor. De fapt, greșesc, și Florin și Iulian reușesc să regăsească acele vremuri și acel oraș, și le descriu și le înțeleg impecabil. Au însă, ca toți marii olteni de altfel, ambiția și orgoliul, de a încerca să le schimbe. Cum fac asta? Scriind cu dragoste despre vremuri rele, scriind cu pasiune despre oameni care nu mai pot răspunde istoriei azi și care au sfârșit învinși de istorie. De cizma bolșevică, care a dus la desființarea marii campioane FC Craiova, de politrucii României de atunci, de balansarea totală a unui sistem de valori care, împreună cu ,,omul nou”, au pus între paranteze marii oameni și faptele lor. Din Craiova, din România. De la noi.
Și supun cercetării lor științifico-sufletești totul: apariția în oraș a celor de la celebra, ulterior, Rovine Grivița, apoi a Craiului Iovan, echipele cu cele mai frumoase nume din istoria fotbalului. (Francezii nu ar ține azi cu Austerlitz ori cu Lagardere? Cu d’Artagnan?). Aflăm totul, dar chiar totul despre epopeea lor, despre rivalitatea lor, dar, înainte de orice, despre oamenii mari, excepționali care au construit Craiova fotbalului și fotbalul Craiovei. Și nu, nu e un joc de cuvinte. Nu e loc de așa ceva.
Pentru că Florin Jianu și Iulian sunt prea serios implicați ca să admită așa ceva. Undeva, prin 1912-1914 începe povestea lor, ca și viețile noastre, pentru că paginile cărții acolo și atunci ne transportă, aproape fără să fim conștienți de călătoria în timp. Cei doi oameni ieșiți în oraș reușesc să ne ducă în mijlocul unor evenimente, pe Lipscani ori pe Unirii, unde se chibițează despre Lambru Dunăreanu ori despre Ale Popescu, pe stadionul din Parc, peste tot unde invențiile astea englezești, fotbalul în primul rând, se pomenesc jucate de noi. Știați, câți știați că în anii 20, acum exact un secol, în oraș aveam și Rovine Grivița, și Craiu Iovan, și Excelsior Craiova? Dar și Generala, Rapid, Neptun, Fulgerul, Oltenia și Tinerimea Craiova? Ori că ,,rovinarii” jucau în alb-roșu? Iar Craiu în galben-negru, apoi în galben cu dungi verticale albastre? Nu prea știați!
Dar Florin și Iulian știu toate acestea și încă multe, foarte multe altele. Și ni le spun. Așa aflăm că Rovine era favorita celor mai mulți, un fel de ,,campioană a unei mari iubiri”, dacă vă vine să credeți…
Tot astfel ne împrietenim cu marii fotbaliști ai vremii, care au scris istoria Craiovei sau a țării întregi, pornind de la noi din oraș. Augustin Botescu, viitor selecționer în anii 58-60, Lambru Dunăreanu, Angelo Niculescu, (desigur, Mexico 1970, Guadalajara!), Ghiță Albu, marele fotbalist, venit de la Venus, cu care FC Craiova ia titlul ca antrenor-jucător, Silviu Ploieșteanu, viitorul creator al Steagului Roșu Brașov și, mai ales, selecționerul României între 1962-1965, căruia îi datorăm locul 5 al naționalei la Olimpiada de la Tokio, din 1964. Toți au plecat, au venit ori au trăit la Craiova.
Dar marile, uriașele figuri și umbre magnifice ale Craiovei și ale cărții sunt medicul Marcel Spânișteanu, omul care ridică pe umerii săi Craiovanul, și creatorul puterii celor de la Rovine Grivița, inginerul Grigore ,,Puiu” Pleșia, ginerele marelui Gheorghe Vorvoreanu, prefect și proprietar a sute de hectare de pământ. Cu banii și inima lor a trăit Craiova!
De altfel, aventura fuziunii dintre cele două mari echipe li se datorează ori este cauzată, după caz, tot de ei. Nu se înțeleg cu anii, apoi se vor înțelege: pe 21 iunie 1939, de Sânziene, în ziua cea mai lungă, Gazeta Sporturilor scrie astfel, și autorii cărții transmit emoțiile mai departe: „Fuziune și la Craiova! Rovine Grivița și Craiu Iovan s-au contopit devenind „Frații Buzești”. De fapt, echipa se va numi englezește Football Club Craiova și-l va avea pe inginerul Grigore Pleșia ca președinte, dar și pe doctorul Marcel Spânișteanu, drept vicepreședinte. Vineri, 11 august 1939, FRF face anunțul oficial. Peste trei săptămâni avea să înceapă cel mai mare război din istoria lumii.
Urmează povestea drumului către titlu, ca și poveștile Venusului, de unde venea antrenorul jucător Ghiță Albu să fie campion cu FC Craiova, a Juventusului, a Rapidului ori a Ripensiei și a Unirii Tricolor. Totul e în această carte document, în această carte la fel de importantă ca emblema în culori a orașului care îi aduce acolo pe Rudy Wetzer și Albu, pe Francisc Ronnay și Thierjung, pe Iosif Kovacs și Johann Walter. Primul, căpitanul României la Cupa Mondială din Uruguay, când cu Conte Verde. Un vas care a rezistat timpului, iată. Singurul din povestea noastră. Craiova aceea nu rezistat însă. După titlul din 1943, aisbergul comunismului o va scufunda.
Cartea se încheie însă, zic eu, ca în film, cu scena din Halifax, acolo unde supraviețuirea a fost posibilă pentru unii. Alt vas, Carpathia, i-a dus acolo. Pe mal, mai țineți minte, Rose găsește în buzunarul hainei diamantul. ,,Inima Oceanului”, unul alb-albastru. Ficțiune? La fel, și aparatul de filmat manevrat de Florin și Iulian se mișcă încet, cu reflectoarele aprinse pe ruinele Craiovei de atunci, explicându-le, și apoi abandonându-le, iar curând vor intra în cadru, mai întâi Tunarul și apoi chiar inima oceanului nostru, cu părul blond și ochii albaștri. Iar ,,Cartea cu ochii albaștri” se va scrie repede, spun ei, jucându-se cu Timpul. Unul dintre ei chiar a scris-o. „Opt” se numește. Un infinit altfel.
Da, la Craiova în oraș veneau să joace și să supraviețuiască Rudy Wetzer și Ghiță Albu, desi orașul nu avea Universitate. Va avea apoi, Universitatea de Fotbal Craiova care se înființa în anul destrămării campioanei cu nume englezesc, Football Club. Cartea oferă speranță, așadar, pentru că autorii știu ce a urmat.
,,Și înainte de toate acestea, domnilor, ce a fost?” Un miracol, absolut da!
Pentru că minunata dumneavoastră carte, dedicată „Reginei neîncoronate”, FC Craiova, e chiar mult mai mult decât atât. E despre cum doi oameni, doi scriitori, se întorc cu un veac în urmă, în orașul lor și ne pregătesc pentru impactul cu campioana pe care am avut-o, dar, mai cu seamă, pentru cel declanșat de campioana ce o vom avea.

>>

&&&

Despre autori

Iulian Marian Meianu — de la pasiunea tribunei la recuperarea istoriei fotbalului

Născut în 1970, originar din Băbeni/ Vâlcea, Iulian Marian Meianu este licențiat în istorie și absolvent al Școlii de poliție de la Câmpina. Stabilit la Sibiu, a păstrat o legătură puternică cu locurile de origine și cu fotbalul oltenesc. Între prieteni și suporterii apropiați este cunoscut sub apelativul „Mancini” (inclusiv ProSport, într-un articol din 10 ian. 2015, precizează că suporterii care însoțesc echipa la meciuri îl cunosc drept „Mancini”, iar Cuvântul Libertății a menționat același apelativ)

Fotbalul l-a cunoscut întâi de pe suprafața de joc - la juniorii echipelor Forestierul Băbeni și Metalul Băbeni, apoi la Energia Voila, în județul Brașov, Gloria Nocrich și Carpați Agnita. Experiența de jucător amator și pasiunea pentru Universitatea Craiova au alimentat, în timp, preocuparea pentru păstrarea istoriei echipelor și a oamenilor care le-au dat viață.

Debutul editorial a avut loc în 2012, cu „Cronica unei echipe de legendă «Știința Craiova»”, publicată în două volume la Editura Alma Mater din Sibiu. Lucrarea adună date, rezultate și evenimente din istoria echipei, exprimând dorința suporterului de a conserva cât mai cuprinzător trecutul clubului iubit.

În 2014 i-a apărut „Pe urmele unei echipe pierdute – Forestierul Băbeni”, tot la Alma Mater. Cartea recuperează istoria fotbalului din localitatea de origine a autorului, prin generațiile de jucători, amintirile și fotografiile unei comunități. Lansarea s-a desfășurat la Băbeni, în prezența unor foști fotbaliști și antrenori. Autorul pregătește o reeditare a lucrării.

Cu „Craiova – moștenirea fotbalistică”, publicată în 2016, preocupările sale se extind către o istorie cu caracter enciclopedic, în care rezultatele sportive sunt însoțite de biografii și de recuperarea contribuției celor implicați în destinul fotbalului craiovean.

În 2019 a urmat „1973 – Un an cât un veac pentru fotbalul vâlcean”, în două volume. Lucrarea readuce în atenție istoria Chimiei Râmnicu Vâlcea și generația legată de marile performanțe ale fotbalului vâlcean, reunind documente, fotografii și informații despre oamenii acelor ani.

În 2023, împreună cu Constantin Barbu, a publicat la Editura Techno Media „Agnita: cronică fotbalistică”, dedicată istoriei fotbalului local. Cartea continuă recuperarea unei memorii sportive construite în comunități ale căror echipe și jucători ajung mai rar în marile istorii ale fotbalului.

În 2024, colaborarea cu Florin Jianu a dus la apariția celor două volume „Football Club Craiova. Regina neîncoronată a fotbalului românesc”, la Techno Media, cu prefață de Marius Mitran. Lucrarea urmărește începuturile fotbalului din Bănie, echipele din care s-a format F.C. Craiova, performanța din sezonul 1942–1943 și desființarea clubului în 1948.

Documentarea acestei istorii l-a purtat prin presă, arhive și pe urmele biografice ale personajelor. La lansarea cărții, Iulian Meianu a relatat că a urmat Facultatea de Istorie în contextul demersurilor pentru accesarea arhivelor militare și că cercetarea l-a dus inclusiv în cimitire, pentru identificarea oamenilor și completarea informațiilor despre destinele lor.

Autorul însuși distinge între etapele scrisului său: primele două sau trei cărți au fost scrise de suporterul „Mancini”, iar următoarele au fost gândite diferit. În această mărturisire se poate citi evoluția de la pasiunea pentru echipa favorită la cercetarea mai amplă a trecutului sportiv și a împrejurărilor istorice care l-au modelat.

Prin cărțile sale, Iulian Marian Meianu contribuie la păstrarea memoriei fotbalului craiovean, vâlcean și sibian. Rezultatele, fotografiile și biografiile devin repere pentru reconstruirea vieții unor comunități și pentru readucerea în atenție a unor generații de sportivi pe care timpul le-a îndepărtat din amintirea publică.

Surse documentare:

— Informații biografice și bibliografice comunicate direct de Iulian Marian Meianu, la cerere, în 5 octombrie 2026: anul nașterii, originea băbenară, studiile, parcursul de jucător, lucrările publicate, proiectul reeditării cărții despre Forestierul Băbeni și precizările privind evoluția preocupărilor sale de autor.

— Biblioteca Națională a României, Bibliografia Națională Română, pentru înregistrarea lucrării „Cronica unei echipe de legendă «Știința Craiova»”, două volume, Alma Mater, Sibiu, 2012. Înregistrare bibliografică.

— Biblioteca Națională a României, Bibliografia cărților în curs de apariție, aprilie 2023, pentru „Agnita: cronică fotbalistică”, de Constantin Barbu și Iulian M. Meianu, Techno Media, Sibiu, 2023. Înregistrare bibliografică.

— Adevărul, „Sibiu: Iulian Meianu, mândria de a fi oltean”, 26 octombrie 2009: profil biografic, pregătirea profesională și implicarea în asociația de suporteri Blue Angels. Articol.

— ProSport, „Suporter pur-sânge. Visul lui a fost să joace la Universitatea Craiova și să-l înlocuiască pe Balaci la național”, 10 ianuarie 2015: pasiunea pentru Universitatea Craiova, apelativul „Mancini” și primele preocupări editoriale. Articol.

— Ziarul de Vâlcea, „Pe urmele unei echipe pierdute – Forestierul Băbeni”, 4 septembrie 2014: prezentarea cărții și relatarea lansării din 29 august 2014. Articol.

— Cuvântul Libertății, „Cartea «Craiova. Moștenirea Fotbalistică» se lansează la Școala «Costică Donose»”, 23 septembrie 2016: prezentarea lucrării și repere despre autor. Articol.

— Eveniment Vâlcean, „1973. Un an cât un veac pentru fotbalul vâlcean”, 26 noiembrie 2019: relatarea lansării lucrării în două volume. Articol.

— Constantin Barbu și Iulian M. Meianu, „Agnita: cronică fotbalistică”, Techno Media, 2023: informații despre parcursul fotbalistic al autorului și bibliografia sa, în versiunea disponibilă public pe Academia.edu. Lucrare.

— Fanatik, „Imagini de colecție de la lansarea cărții «Football Club Craiova. Regina neîncoronată a fotbalului românesc»”, 10 noiembrie 2024: declarațiile lui Iulian Meianu despre studiile de istorie, accesarea arhivelor și documentarea lucrării. Articol.

&&&

Florin Jianu — pasiunea pentru fotbal și păstrarea memoriei

Florin Jianu este autor de cărți și un pasionat al fotbalului craiovean, cu o admirație aparte pentru Ilie Balaci. În interviul publicat de Fanatik în 2022 este prezentat ca ofițer, iar Digi Sport menționează participarea sa la trei misiuni în Afganistan. Experiența militară și pasiunea pentru fotbal au devenit, fiecare, subiecte ale scrisului său.

Potrivit prezentării Fanatik, în 2018 a publicat „Jurnal de misiune din țara de praf și piatră”, o lucrare legată de experiența din Afganistan.

În 2022 a apărut „Opt”, carte dedicată lui Ilie Balaci, realizată cu participarea lui Gică Craioveanu. Titlul trimite la numărul purtat pe tricou de „Minunea Blondă”, devenit pentru autor un simbol al admirației păstrate din copilărie.

Despre această legătură, Florin Jianu mărturisea: „Ilie Balaci a fost eroul din poveștile copilăriei mele, mi-a fost Făt Frumos.” Deși nu îl văzuse jucând, poveștile despre marele fotbalist îi construiseră o apropiere afectivă durabilă. „Opt” reunește această admirație cu experiența lui Gică Craioveanu, care a jucat alături de Balaci și a fost antrenat de el.

Primul cititor și prefațator al cărții a fost Marius Mitran. Colaborarea lor precedă astfel apariția celor două volume dedicate vechii F.C. Craiova.

Și legătura cu Iulian Marian Meianu este mai veche. Într-o prezentare din 2019 a lucrării despre fotbalul vâlcean, Iulian Meianu îi mulțumea pentru înțelegere și corectura textului, numindu-l „prieten de suferință alb-albastră”. Formula surprinde o prietenie alimentată de pasiunea comună pentru Universitatea Craiova și de preocuparea pentru istoria fotbalului.

Privite împreună, „Opt” și istoria F.C. Craiova conturează o preocupare pentru recuperarea memoriei sportive: readucerea în atenție a unor oameni, echipe și destine care au modelat pasiunea generațiilor următoare.

Surse documentare

— Fanatik, „Povestea cărții «Florin Jianu – Opt», dedicată «Minunii Blonde»: «Ilie Balaci a fost eroul din poveștile copilăriei mele!»”, 3 aprilie 2022. Interviu cu autorul: pasiunea pentru Balaci, participarea lui Gică Craioveanu la realizarea cărții, legătura cu Marius Mitran și menționarea jurnalului publicat în 2018. Articol.

— Digi Sport, „«Opt», cartea despre Minunea Blondă. Gică Craioveanu, plecăciune pentru marele Ilie Balaci”, 28 aprilie 2022. Relatare despre lansarea cărții și prezentarea autorului ca militar cu trei misiuni în Afganistan. Articol.

— Arena Vâlceană, „1973 – Un an cât un veac pentru fotbalul vâlcean. Iulian Meianu prezintă artizanii primei promovări în Divizia A”, 2019. Prezentare care reproduce mulțumirile lui Iulian Meianu adresate lui Florin Jianu pentru înțelegere și corectura textului. Articol.

— Cuvântul Libertății, „Lansarea cărții «Football Club Craiova – Regina neîncoronată a fotbalului românesc»”, 8 noiembrie 2024. Anunțul lansării lucrării semnate de Florin Jianu și Iulian Meianu, cu prefață de Marius Mitran. Articol.



&&&

Florin Jianu & Iulian M. Meianu/ Fotball Club Craiova regina neincoronată a forbalului romanesc - vol. I

Florin Jianu & Iulian M. Meianu/ Fotball Club Craiova regina neincoronată a forbalului romanesc - vol. II

Colajul AI și pozele una câte una cu explicații, la această legătură.

________________



* Marius Mitran, jurnalist și editorialist sportiv cu peste trei decenii de carieră, cunoscut pentru felul în care transformă istoria fotbalului în povești despre oameni, locuri și memorie. În prezent este directorul de comunicare al Ligii Profesioniste de Fotbal. gsp.ro

Repere care îl recomandă:
A debutat în presă în 1992, la „Ora”, apoi a lucrat la Gazeta Sporturilor, Sportul românesc, ProSport și Sport Total, inclusiv în funcții de conducere editorială.
Este absolvent al Facultății de Litere a Universității din București — o formație care ajută să înțelegem caracterul literar al scrisului său.
Publicul îl cunoaște din „Replay”, emisiunea TVR dedicată memoriei fotbalului, alături de Marian Olaianos.
A scris, împreună cu Marian Nazat, „Basmul fotbalului”, publicat în 2018. Liga 2

Legătura lui cu Universitatea Craiova este profund afectivă. În interviuri și editoriale vorbește despre echipa copilăriei sale, despre Craiova Maxima și despre Ilie Balaci. Această atașare explică de ce prefața celor două volume are atâta emoție. gsp.ro

În prefața „Doi oameni în oraș”, își folosește foarte bine această dublă calitate: cunoscător al fotbalului și povestitor. Imaginea Craiovei ca un Titanic recuperat din adâncurile uitării dă cercetării celor doi autori o miză umană: recuperarea unei comunități și a unor destine. _________
#UniversitateaCraiova #Stiinta #AlbAlbastrii #CraiovaMaxima #Fotbal #CampioanaUneiMariIubiri #Legenda #FotbalRomanesc #UZPR #OlteniaEternaTerraNova #memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #sport #sporturi #BVaAV #IstoriaSportului #Sporturi #fotbal #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni

#AndreiPandrea #MediclaBoișoara (XIV)

#nunta în #ȚaraLoviștei anilor '60
cea mai realistică descriere a sărbătorii întregului sat vâlcean montan de altădată
#mireasa își lua rămas-bun de la #părinți prin cîntece de demult, iar orațiile și strigăturile însoțeau fiecare pas al întemeierii noii familii
în decor de brazi împodobiți, lăutari, mese bogate și alai de călăreți, mirilor li se puneau simbolic hățuri (să tragă amîndoi la ham), într-o metaforă necruțătoare pentru #viataindoi de altădată...

— urmare (carte în foileton) din 18 septembrie 2026 —

 Sîmbătă, 30 iunie 1962

Îmi fac drum prin sat, să urmăresc pregătirile nunții de mîine.

În Găujani mă întîlnesc cu nuntașii, în cap cu Lisandru, bătînd veseli brazii la poarta popii.

— Mă Ioane, cu bradul, ține bine de cui să nimerească vărul cu ciocanul...

Cu ultimii patru brazi au ajuns și la Chireața. Sînt toți patru mîndri, numai că doi sînt mai înalți și mai stufoși. Din ei își va alege mireasa pe cel mai mîndru... Cît bat băieții brazii la poartă, lăutarii cîntă cu foc, cerînd să intre în ograda miresei. După o vreme, chicotind, stolul de fete dinăuntru trage în lături porțile. O dată cu băieții intru și eu...

Lisandru a adus plocon bogat: găini și gîște fripte, brînză, cozonac și vin. Coșurile împletite le ia grăbită soacra mică. Flăcăii încep s-alerge fetele...

Lăutarii se așază roată, pentru a fi împărțiți între miri, și cîntă pe-ntrecute. Chireața îi cere pe cei doi cu vioara, pe țambalagiu, pe cimpoier și doi fluierași. Pe ceilalți îi ia Lisandru.

Acasă, la fecior, în Boișoara, asist la alt moment al ritualului: bărbieritul mirelui.

S-au așternut mesele, de pe care nu lipsește nimic... Lipsesc, deocamdată, numai flămînzii și însetații, strînși buluc în jurul mirelui, pe lîngă lăutari.

O urmăresc pe nuna mare — un pumn de femeie! —, care nu mai prididește umblînd de la o masă la alta, îndreptînd cîte un ștergar, ferind de muște carnea și cozonacul, încercînd băutura cu mîna, de-i rece...

Petrică Dobrițan se uită la cioarecii noi ai mirelui și zice a batjocură:

— Măi Lisandre, măi ! Da’ ăștia-s ai lu’tac’tu, că l-am văzut eu pe nea Lăică cu ei...

Ginerele, abia așezat pe scaunul bărbierului, răspunde rîzînd:

Săracii cioarecii mei,
A jucat tata cu ei,
Și-a plecat după femei.
Dacă m-a avut pe mine,
I-a spălat și i-a pus bine...

Bărbierul — mic, negricios, întotdeauna cu mucul țigării stins, în colțul gurii, cu fața brăzdată de șanțuri adînci și părul negru-albăstrui și lucios, năclăit în briantină — a început să-și săpunească liniștit și cu metodă mușteriul. Apoi ascute la nesfîrșit briciul. Lăutarii, nerăbdători, încep să cînte:

Cînd eram la tata june,
Știam șaua cum se pune.
Dar de cînd m-am însurat,
Drumurile s-au curmat...
Barba-mi crește, eu o raz,
Pusei briciul pe obraz!
Mor mîndrele de necaz!

Barba-mi crește, eu o smulg,
Mîndruțele le alung...
Raz barba de tinerețe,
Și-o iau p-a de bătrînețe...

Și tu, bărbier,
Rade barba în răspăr,
Nu rămîie nici un păr,
Că-i nevasta mitutică
Și se-nvață tot cu frică...

Pînă la sfîrșitul cîntecului s-a ras și „barba de tinerețe“ a lui Lisandru, ia colo, niște tuleie...

— Poftiți cu toții la masă! răcnește gros nea Lăică și, cît ai clipi, s-au și așezat flăcăii și fetele care s-au găsit pe-acolo, în jurul meselor lungi și încărcate...

Ciocnesc și eu un pahar cu Lisandru și rămîn pînă încep hora și jocurile. Cînd ies pe poartă, îl aud pe mire cîntînd:

Ce făcui de mă-nsurai,
Multă dragoste stricai,
Nu stricai numai pe-a mea,
Ci stricai p-a multora...
Că bine trăiam flăcău,
Sus în șa, pe calul meu,
Mă duceam la fete-n prag,
Și le-mbrățișam cu drag.

Spre seară trec prin Găujani, pe la mireasă. În ogrăzile socrilor mici, abia te poți întoarce de flăcăi și fete!

Lăutarii cîntă și mireasa, ajutată de fîrtați și fîrtate, împodobește bradul cu panglici, hîrtie colorată și lînă. S-a întunecat și prin curte s-au aprins „luminile“ — adică lumînările! Soacra mică scoate și lămpile cu gaz...

Fetele-i cîntă miresei :

Cînd surată-ai logodit,
Pentru ce nu ne-ai vestit,
Caii să ni-i potcovim,
Șeile să le țintuim,
De nuntă să ne gătim ?

Chireața zîmbește și privește bradul... Sora mai mică, Mădălina, o plînge:

Tu te duci, surată, duci,
Peste munți, într-alte curți,
La cumnate ne-ntrebate,
Și la vase nespălate,
Și la curți nemăturate...

Ajutată de-un flăcău, Chireața aduce un „ciuberel“, alintat și „vedriță“, plin ochi de apă. Prin urechile lui s-a trecut un șervet, de care-i ridicat ori e plimbat, după datină, ocolind curtea. I se alege și loc în mijlocul ogrăzii.

Împrejur, în cîntecul dezlănțuit al muzicanților, s-a încins hora. Fiecare, în joc, de cum apucă, încearcă să răstoarne vedrița. Joacă, chiuie și spun ghicitori, pînă ce rămîne-n ciuberel doar atîta apă cîtă îi trebuie miresei să boteze mîine cu busuiocul pe mire și pe nuntași...

Larma de la gospodăriile mirelui și miresei se-aude oriunde în sat; dar nu se supără nimeni și zic toți zîmbind:

— I-auzi! E nunta Chireaței și-a lui Lisandru...

Duminică, 4 iulie 1962

Nu se poate să te nimerești pe vreun drum și să nu te întîlnești cu stolnicarii...

Călare sau pe jos, cu funde roșii la pălărie, îmbrăcați în strai ales, se opresc, îți întind plosca și-un colac de grîu împletit, legat cu năframă, zicînd:

Bună dimineața, bună dimineața,
Bine v-am găsit sănătoși!
Uite ce v-am ruga:
Să luați o țîr’ osteneală pe la noi,
La Lisandru Lisei Boromiz,
În casele socrului mare,
Că-s bucate cît la Noe,
Și băută cîtă-i gîrla !
Iar lăutarii i-avem tumai de la Țarigrad...
Să nu lipsiți, și să faceți de să veniți !

Și plosca trece — gîl, gîl, gîl! — din gură în gură, în semn de aprobare...

Pe la ora 10, cu mic cu mare, ne strîngem ciotcă la casa miresei. Fetele gătite, spălate, împresoară bradul, împodobit ca o paparudă, și așteaptă. În drum e un popor. Nici n-ai cum mișca! Dinspre Boișoara, se-aude răsunînd cornul de vînătoare al lui Tică Poponea. Privesc cu luare-aminte în josul uliței: toate mătușile Găujanilor (și nu cred să lipsească vreuna), flăcăi și fete — mai în drum, mai cocoțați pe garduri —, neveste în port național și bărbați de toată vîrsta. În mulțime sînt și președintele sfatului și secretarul de partid, și popa, și doctorul...

Cornul sună, răsună... Și se-aude mai aproape! S-a lăsat o tăcere grea, de biserică...

— Ia uite-i! Ia uite-i! se umple de murmur mulțimea...

La cotitura uliței s-au ivit șase călăreți pe șase cai negri. După ei apare Lisandru, mîndru, pe-un cal alb, între nași, călărind cai bălțați... Pe jos, în urmă, alt popor: boișorenii !

Într-un iureș nebun și într-un nor de praf, galopînd întins, cei șase călăreți au ajuns, cît ai clipi, între noi. În fruntea lor, cu panglici roșii și franci de argint în salbă, peste cordeaua pălăriei, îmbrăcat în cămașă ungurenească înflorată și vestă de postav tivită cu cozi de veveriță, încins în chimir lat, bătut cu capse și avînd cioarecii albi, de lînă țigaie, băgați în cizme scurte cu pinteni lungi, argintii, își strînge la subsuoară cornul și călărește voios Tică Poponea. Are ochi vii, fața ovală, bine rasă, nasul drept și buzele bărbătești, dezvelind dinți albi, curați, măsurați.

Ceilalți cinci flăcăi, toți ca unul și îmbrăcați ca Tică, țin în mîna stîngă bîta albă, ciobănească, împodobită cu panglici roșii, iar la oblînc au spînzurată plosca de țuică.

Strunindu-și din greu calul care nechează și se rotește neliniștit, umflînd nările, Tică slobozește cornul. Flăcăii se reped sălbatici și izbesc cu bîtele în poarta înaltă, ferecată cu lanțuri grele... Poarta se deschide încet și între stîlpi apar socrii mici...

Trăgînd cu dreapta de hățuri, Tică se ridică în scări și răcnește către părinții fetei, măgulindu-i și zicîndu-le „socri mari“ :

— Bună dimineața,

Bună dimineața,
Cinstiți socri mari !

Le răspunde Achim Horumbă, cu toată semeția:

— Mulțumim d’n suflet, băieți militari!
Dar ce umblați, ce cătați?

— Ce umblăm, ce cătăm ?

reia Tică firul orației,

La nimini samă n-avem să dăm...
Ci mai bine stați și ascultați, ca să aflați:

Tînărul nostru împărat,
De dimineață s-a sculat,
Cu strai nou s-a îmbrăcat,
Și din trîmbiță a sunat !
Oaste mare-a adunat.
Pe la răsărit de soare,
Plecarăm la vînătoare
Și vînarăm Țara de Sus, pînă la apus...

Pînă ce juncanii au stătut,
Și potcoavele-au pierdut...
Noi, atunci, ne lăsarăm mai jos,
Pe un deal frumos
Și ne-apucarăm și vînarăm,
Munții cu brazii și fagii,
Dealul cu podgoriile,
Cîmpul cu florile,
Satele cu fetele...

Iar cînd dete soarele-nspre sară.
Ieșirăm la drumul ăl mare...
Și detem de urmă de fiară !
Toată oastea-mi se mirară !
Dar unii din vînători,
Ziseră că-i urmă de zînă
Să-i fie împăratului cunună...

Iar nunul cel mare,
Cu grija-n spinare,
Călare pe-un cal,
Ca un Duciumal,
Luînd urma fiarei,
Ba pe-a mioarei,
Și găsind-o aici,
La casa cu draniță, 
Și grîu mult în baniță, 
Se ridică-n scări,
Se umflă-n nări,
Face ochii roată, 
Peste-oștirea toată, 
Zicînd deodată:

Socri mari!
Noi venim bînd și chiotind,
Și din pistoale trăgînd!
Socri mari!
Noi avem firman de la-mpărăție...

— Să-l vedem, să-l vedem! au strigat într-un glas muierile gureșe, și Tică Poponea a scos de la piept un sul lung de hîrtie, pe care l-a fluturat în aer, răcnind încruntat și slobozind calul spre curtea cuprinsă de vaiere:

Care din dumneavoastră cunoaște carte latinească,
La noi să poftească!
Iar de nu,
Ca de foc să se păzească!

Tică a întors iar calul, care joacă din picioare și se foiește, strigînd încruntat spre stăpîna casei :

Socri mari !
Ne-a trimis pe noi,
Șase lipcani,
Pe șase juncani,
Cu coame-mpletite,
Cu unghii cositorite,
Cu tîrnăcoape de-argint,
Să scoatem floricica din pămînt,
S-o ducem la împăratul în grădină...
C-aici vedem că locul nu-i priește,
Numai cît se ofilește...
Socri mari !
Noi om mai sta,
Dar la caii noștri să dați fîn,
Ghizdei verde, 
Cosit din noaptea sfîntului Gheorghe, 
Strîns în sărbători.

De două fete surori...
Caii noștri să bea,
Din capete să nu dea...
Caii noștri să mănînce,
Din capete să nu miște...

Strîngînd scurt frîul, Tică Poponea se apropie mult de socru, îl privește stăruitor, crunt, și răcnește de ne speriem toți:

Socru mare!
Ce mai tura-vura !
Ce s-a făcut, s-a făcut,
Nu mai e de desfăcut !
Să vinzi opt boi și șapte vaci
Să rabzi și să taci...

Muind vocea și trăgîndu-se înapoi, Tică vorbește iar:

Socri mari!
Semne bune să ne dați:
Fie și destrămătură,
Numai să fie cu voie bună !
Fie și de mătasă,
Numai să fie de-aici, din casă,
De la sfințita mireasă...

Socri mari!
Noi am vrea să mai descălecăm,
Dar n-avem jos pe ce să ne dăm...
Doar n-om fi niscai morari beți,
Să descălecăm la dumneavoastră prin scaieți !
Nouă să ne-aduceți scaune de argint,
Să descălecăm aici, la dumneavoastră, pe pămînt.

Socri mari!
Nouă să ne-aduceți cărturari!
Să nu ne-aduceți vreun popă cu barba cănită,
Să rămînă cartea necitită!
Ori vreun popă cu barba rară,
Să ne ție aici, la dumneavoastră,
Pînă desară...

Nouă să ne-aduceți un popă

Cu barba ca fusu’,

Să ne dea curînd răspunsu’!
Socri mari!
Poftiți această broască țestoasă,
P-icea lată, p-icea lată,
La șezut e crăcănată,
Și pe unde-i găurită,
Curge țuică oțelită...

Poftim de beți și vedeți !
Că ăsta-i rachiu de la Pitești,
Nu d-ăsta chior, de la Bumbuești...
Din el cînd bei te-nveselești !
Nu-i zeamă de prune de-aici, de la dumneavoastră,
Cînd bei multă, să te umfli la burtă,
Să faci burta tobă, să te bagi după sobă,
Și să stai cu greierii de vorbă...

. . . . . . . . . . . .

Nici n-a isprăvit bine Tică orația, că doi tovarăși de-ai lui s-au și înființat, ținînd bradul strîns ca pe-un stindard, spre marea mirare a tuturor celor din drum, care nici n-au știut cum de l-au putut lua de sub atîta pază...

În poartă ne-așteaptă mireasa, într-o mînă c-un castronaș și-ntr-alta c-un buchet de busuioc. Și cum trece cineva pe sub poartă, ea-l și botează!

Mirele și flăcăii au adus bradul înapoi în curte și-acum îl joacă. Stolnicarul ia pîinea cea rotundă, o rupe și-o aruncă pe casă, să fie cu noroc.

După joc se-întinde masa. Apoi, după primul dar, ne pregătim să mergem în Boișoara, la biserică.

În drum așteaptă căruța, să încarce zestrea miresei, s-o ducă ginerelui acasă. Caii au coamele împletite cu panglici și clopoței, iar căruța e proaspăt vopsită și împodobită. Mireasa, ajutată de surorile și prietenele ei, începe să așeze covoarele, pernele, hainele, lăzile. Unul mai bun de gură strigă tot ce se orînduiește:

— De la cinstita mireasă o rochie... De la iubita soacră mică un covor...

Lumea, îngrămădită, nu vrea să scape nici măcar un ciorap, să vadă tot... O fată, mai îndrăzneață, a cutezat să le zică femeilor :

Și-au venit muierile,

Să ne vadă hainele,
Și, de-s haine puținele,
Sînt fetele tinerele...

Mătușile și femeile se trag atunci mai într-o parte, murmurînd...

Căruța pleacă și mirii, strînși unul în altul, se duc să-și ceară „iertăciunea“ părinților, la socrii mici. Lisandru zice de trei ori:

Iertați-mă, tată și mamă,
Că vă iau ajutorul din casă.

Părinții îi binecuvîntează și-i mîngîie, sfătuindu-i și închinîndu-i. Cînd ies pe poartă, mirii le sărută mîna. Lăutarii și tineretul cîntă miresei:

Mireasa noastră cu flori,
Ia-ți gîndul de la ficiori.
Și ți-l pune la bărbat.
Că cu el te-ai cununat —
Azi de dimineaț’ la sfat,
Și cu el te culci în pat...
Ia-ți, mireasă, ziua bună,
De la tată, de la mumă,
De la frați, de la surori,
De la dragele de flori...

Mireasa, cu voce subțire, cîntată, îi spune din drum mamei:

Floare roșie de pe masă.
Rămîi, mamă, sănătoasă,
Că mă mut la altă casă.
Rămîi, mamă, singurea,
Că mă duc la vatra mea.
Dară tot nu te-oi uita,
Maică, tu, măicuța mea...

În drum izbucnesc chiuiturile, de se sperie cîinii și-ncep să chelălăie pe dealuri...

Mireasa, îmbujorată, încununată cu flori și beteală, îmbrăcată în vîlnic alb, alături de mirele tînăr și mîndru, cu nașii, lăutarii și tot poporul după ei, coboară în uliță, mergînd spre biserica din Boișoara, unde, îmbrăcat în odăjdii grele, îi așteaptă preotul. Înaintea lor pășește Tică. El zvîrle în dreapta și în stînga pumni de gologani, pe care-i culeg din țărînă copiii, și grîu, pe care-l ciugulesc găinile...

Înaintea bisericii se încinge hora. Visalon Iconaru strigă din rărunchi, ardelenește:

Uiu-iu, pe dealu’ gol,
Că mireasa n-are țol!
Da’ i-o face mirele,
Cînd o tundie cînele!
Și i-o face și broboadă,
Cînd l-o tundie pe sub coadă!
Și și-o face și căciulă,
Cînd l-o tundie pe la gură!

Afară jocurile reîncep, înfocate, cînd nunta intră pe sub bolta umedă și neagră a lăcașului. Însurățeii pășesc sfioși, trec prin pronaos, înghesuiți de mulțimea femeilor și-a bătrînilor, și se opresc în fața altarului. Nașii, ținînd strîns lumînările groase, le stau alături.

Biserica-i slab luminată, pîlpîie galben lumînările, miroase a tămîie și sfinții holbați de pe pereți iau parte cu aceleași chipuri impasibile și la botezuri, și la nunți, și la înmormîntări...

Mirii — n-au prea fost duși la biserică! — stau cuminți și-l privesc cu sfiiciune pe preot, care-și cîntă slujbele pe nas, ajutat de-un dascăl fonf. Părintele îl întreabă pe mire dacă vrea să se însoare cu mireasa. Lisandru izbucnește-n rîs:

— Iaca na, părinte! Păi cum să nu vreau?

Chireața, mai rușinoasă și mai învățată, rîde numai și zice:

— Da...

Cu pirostriile-n cap, mirii, ca și cei din jur, ascultă cu luare aminte formula sacramentală rostită rar de preot:

— Se cunună robul lui Dumnezeu Lisandru, cu roaba lui Dumnezeu Chireața, acum și-n vecii vecilor ! În numele Tatălui, și-al Fiului, și-al sfîntului Duh, amin!

Slujba lungindu-se, ies ușor din biserică și m-amestec cu mulțimea de-afară, care chiuie, rîde și cîntă. Aici e adevărata nuntă!

Cînd mirii și nunii ies din biserică, o fată-i zice miresei:

Hei mireasă, spune tu,
Bine ți-a cîntat cucu!
De mi-ar cînta ca și ție,
O să-mi iau ce-mi place mie...

Lăutarii omoară scripca:

Bine-ți șade, nune mare,
Cu doi fini ai dumitale!
Bine-i stă la brad cu pere,
La ginere cu muiere.
Bine-i stă la brad cu brad
Și miresei cu bărbat.
Cruciuliță de argint,
Amîndoi v-ați potrivit.

Un flăcău de pe margine se amestecă spre hazul tuturor:

Unu-nalt și-altu’ stîrcit...

Lăutarii, zîmbind cu îngăduință, nu se supără și zic de la capăt:

Cruciuliță de argint,
Amîndoi v-ați potrivit,
Și la ochi și la sprîncene,
Ca doi porumbei la pene...
Cruciuliță de aramă,
Amîndoi sînteți de-o samă...

La un semn al nașilor, pornește Hora miresei. Se prind mai toți în ea și țopăie umplînd trei ulițe!

Nunii parcă joacă mai cu foc decît cei tineri! Mitu Davel, rîzînd cu gura pînă la urechi, le strigă:

Joacă nuna și cu nunu,

De se zgîlțîie cătunu,
Nunu ca să fie nun,
Și-a vîndut carul cu fîn!
Nuna ca să fie nună,
Și-a vîndut ia cea bună,
Și-a plecat la cununat,
Cu ie de căpătat...

Hora miresei s-a jucat de trei ori și s-ar mai fi jucat încă, dar se însera și nuntașii grăbeau spre socrii mari...

Cu chiuială și cîntec, mirii ajung și acasă. În uliță, înaintea porților, izbucnesc strigăturile:

Ieși afară, soacră mare,
Că ți-aduc scărpinătoare
Și te suie pe butuc,
Să vezi ce zestre ți-aduc...

Bucură-te, soacră mare,
Că ți-ai luat o noră tare,
Făcălețu-i pe spinare!
Ți-o ajuta ea la ciubăr,
Dar te-o mai lua și de păr...

Nuntașii îi cîntă Chireaței :

Tu, mireasă, nu mai plînge
Cînd la soacră-ta te-i duce,
Că te-o scălda-n lapte dulce...

Socrii mari au ieșit în întîmpinarea mirilor, i-au îmbrățișat și i-au poftit în ogradă. Nuntașii pășesc pe-un covor lung și lat...

De spatele mirilor, pînă să intre în ogradă, a legat starostele Tică Poponea cîte-o pîine mare, rotundă, și-n cap le-au pus nașii hățuri, ca să tragă amîndoi la ham. Tîrîți de căpăstru, sînt aduși în casă. Nașa îi scoate miresei vălul și-i potrivește pe cap un „cîrpoi“ de femeie... Mirele o trage pe mireasă de păr, da-i pune bani în cosițe, și „doamna nună“ dă mirelui un ac cu care să prindă părul Chireaței în semn de unire pe veci. Urmîndu-i pe „nănași“, mirii ies în curte, sînt așezați pe scaune și spălați pe ochi „cu apă neîncepută“, „să fie curați“...

În casa lui Lăică Boromiz e lumină ca ziua. Mese lungi, curat învelite în ștergare albe, acoperite de tacîmuri și pahare, își așteaptă musafirii.

Din bucătărie răzbesc pînă-n mijlocul satului aromele mîncărurilor... Gospodinele au făcut sarmale; au fript un purcel, găini, gîște și curcani; s-a pregătit un butoiaș de măsline, o vadră de țuică și vin de Drăgășani. Au fost dezlegate borcanele mari de murături. Trei zile și trei nopți au copt cuptoarele pîine și cozonaci. Doar soacra mare, tot îngrijată, își freacă mîinile și se tînguie:

— Of, Doamne, Doamne, ce mă fac dacă n-or ajunge bucatele ?

Și iată, lăutarii încep să cînte:

Foaie verde de-avrămeasă,
De trei ori pe după masă!

E semn ca toți să poftească la bucate... Cît ai clipi, se iscă îmbulzeală în jur, de nu mai știi unde te afli! Dar mirii și socrii ne ajută :

— Stai tale ici, tale colea și tale-n capul mesei...

În curînd nu mai e nici un loc...

Gătită, rumenită, cu o gogonică și-o țigară-n cioc „bucătăresele“ mîndre dau găina nașilor. Începe îmbelșugata masă...

E trecut de miezul nopții. Lumea s-a cam îmbătat...

Dina Giurescu din Găujani se uită cătrănit după Chireața, pe care o pețise și el anul trecut și care acum, zvîrlugă, se îngrijește de toți. Cu voce răgușită, îi strigă:

— Fa, Chireațo, fa:

Ai să te mai vezi tu fată,
Cînd o cînta cucu-n vatră,
Și cîrsteiul pe corlată,
Și rățoiul sus pe cracă...

Un flăcău de lîngă el îl plesnește cam fără milă. Lisandru sare să-i despartă:

— Mă ! La nunta mea v-ați găsit ?

Lăutarii, asudați și somnoroși, cîntă trăgînd nădejde :

Foaie verde de mărar,
Bagă mîna-n buzunar,
Dă bacșiș la lăutar...

A început să se strige darul. Cu o găleată nouă, cel mai limbut comesean trece de la familie la familie și strigă:

— Cutare, din satul cutare, Ulița Lungă, a dat 100 de lei, să ne trăiască...

Într-un tîrziu ajung acasă. Mă culc bucuros de fericirea unor prieteni și încîntat de cîte-am văzut azi.

În pat îmi zic: nunta nu s-a sfîrșit încă! Mîine Chireața „fuge“ la părinți, face, adică, „întorsura“, iar Lisandru vine după ea, aducînd cu el tot atîția invitați cu cîți a venit și mireasa la el...

Să nu mă duc și mîine? Că doar e luni...

Va urma:

Sîmbătă, 14 iulie 1962

Imaginile din colaj una câte una - la această legătură.

___________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #BVaAV #SJU #memorii #MediclaBoișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești #sănătate #pacienti #miri #traditii #culturapopulara #orațiidenuntă #staroste #CânticeleBătrânești #starostedenunta #Colăcerii #etnologie #etnografie #patrimoniu