#nunta în #ȚaraLoviștei anilor '60
cea mai realistică descriere a sărbătorii întregului sat vâlcean montan de altădată #mireasa își lua rămas-bun de la #părinți prin cîntece de demult, iar orațiile și strigăturile însoțeau fiecare pas al întemeierii noii familii în decor de brazi împodobiți, lăutari, mese bogate și alai de călăreți, mirilor li se puneau simbolic hățuri (să tragă amîndoi la ham), într-o metaforă necruțătoare pentru #viataindoi de altădată...— urmare (carte în foileton) din 18 septembrie 2026 —
Sîmbătă, 30 iunie 1962
Îmi fac drum prin sat, să urmăresc pregătirile nunții de mîine.
În Găujani mă întîlnesc cu nuntașii, în cap cu Lisandru, bătînd veseli brazii la poarta popii.
— Mă Ioane, cu bradul, ține bine de cui să nimerească vărul cu ciocanul...
Cu ultimii patru brazi au ajuns și la Chireața. Sînt toți patru mîndri, numai că doi sînt mai înalți și mai stufoși. Din ei își va alege mireasa pe cel mai mîndru... Cît bat băieții brazii la poartă, lăutarii cîntă cu foc, cerînd să intre în ograda miresei. După o vreme, chicotind, stolul de fete dinăuntru trage în lături porțile. O dată cu băieții intru și eu...
Lisandru a adus plocon bogat: găini și gîște fripte, brînză, cozonac și vin. Coșurile împletite le ia grăbită soacra mică. Flăcăii încep s-alerge fetele...
Lăutarii se așază roată, pentru a fi împărțiți între miri, și cîntă pe-ntrecute. Chireața îi cere pe cei doi cu vioara, pe țambalagiu, pe cimpoier și doi fluierași. Pe ceilalți îi ia Lisandru.
Acasă, la fecior, în Boișoara, asist la alt moment al ritualului: bărbieritul mirelui.
S-au așternut mesele, de pe care nu lipsește nimic... Lipsesc, deocamdată, numai flămînzii și însetații, strînși buluc în jurul mirelui, pe lîngă lăutari.
O urmăresc pe nuna mare — un pumn de femeie! —, care nu mai prididește umblînd de la o masă la alta, îndreptînd cîte un ștergar, ferind de muște carnea și cozonacul, încercînd băutura cu mîna, de-i rece...
Petrică Dobrițan se uită la cioarecii noi ai mirelui și zice a batjocură:
— Măi Lisandre, măi ! Da’ ăștia-s ai lu’tac’tu, că l-am văzut eu pe nea Lăică cu ei...
Ginerele, abia așezat pe scaunul bărbierului, răspunde rîzînd:
Săracii cioarecii mei,
A jucat tata cu ei,
Și-a plecat după femei.
Dacă m-a avut pe mine,
I-a spălat și i-a pus bine...
Bărbierul — mic, negricios, întotdeauna cu mucul țigării stins, în colțul gurii, cu fața brăzdată de șanțuri adînci și părul negru-albăstrui și lucios, năclăit în briantină — a început să-și săpunească liniștit și cu metodă mușteriul. Apoi ascute la nesfîrșit briciul. Lăutarii, nerăbdători, încep să cînte:
Cînd eram la tata june,
Știam șaua cum se pune.
Dar de cînd m-am însurat,
Drumurile s-au curmat...
Barba-mi crește, eu o raz,
Pusei briciul pe obraz!
Mor mîndrele de necaz!
Barba-mi crește, eu o smulg,
Mîndruțele le alung...
Raz barba de tinerețe,
Și-o iau p-a de bătrînețe...
Și tu, bărbier,
Rade barba în răspăr,
Nu rămîie nici un păr,
Că-i nevasta mitutică
Și se-nvață tot cu frică...
Pînă la sfîrșitul cîntecului s-a ras și „barba de tinerețe“ a lui Lisandru, ia colo, niște tuleie...
— Poftiți cu toții la masă! răcnește gros nea Lăică și, cît ai clipi, s-au și așezat flăcăii și fetele care s-au găsit pe-acolo, în jurul meselor lungi și încărcate...
Ciocnesc și eu un pahar cu Lisandru și rămîn pînă încep hora și jocurile. Cînd ies pe poartă, îl aud pe mire cîntînd:
Ce făcui de mă-nsurai,
Multă dragoste stricai,
Nu stricai numai pe-a mea,
Ci stricai p-a multora...
Că bine trăiam flăcău,
Sus în șa, pe calul meu,
Mă duceam la fete-n prag,
Și le-mbrățișam cu drag.
Spre seară trec prin Găujani, pe la mireasă. În ogrăzile socrilor mici, abia te poți întoarce de flăcăi și fete!
Lăutarii cîntă și mireasa, ajutată de fîrtați și fîrtate, împodobește bradul cu panglici, hîrtie colorată și lînă. S-a întunecat și prin curte s-au aprins „luminile“ — adică lumînările! Soacra mică scoate și lămpile cu gaz...
Fetele-i cîntă miresei :
Cînd surată-ai logodit,
Pentru ce nu ne-ai vestit,
Caii să ni-i potcovim,
Șeile să le țintuim,
De nuntă să ne gătim ?
Chireața zîmbește și privește bradul... Sora mai mică, Mădălina, o plînge:
Tu te duci, surată, duci,
Peste munți, într-alte curți,
La cumnate ne-ntrebate,
Și la vase nespălate,
Și la curți nemăturate...
Ajutată de-un flăcău, Chireața aduce un „ciuberel“, alintat și „vedriță“, plin ochi de apă. Prin urechile lui s-a trecut un șervet, de care-i ridicat ori e plimbat, după datină, ocolind curtea. I se alege și loc în mijlocul ogrăzii.
Împrejur, în cîntecul dezlănțuit al muzicanților, s-a încins hora. Fiecare, în joc, de cum apucă, încearcă să răstoarne vedrița. Joacă, chiuie și spun ghicitori, pînă ce rămîne-n ciuberel doar atîta apă cîtă îi trebuie miresei să boteze mîine cu busuiocul pe mire și pe nuntași...
Larma de la gospodăriile mirelui și miresei se-aude oriunde în sat; dar nu se supără nimeni și zic toți zîmbind:
— I-auzi! E nunta Chireaței și-a lui Lisandru...
Duminică, 4 iulie 1962
Nu se poate să te nimerești pe vreun drum și să nu te întîlnești cu stolnicarii...
Călare sau pe jos, cu funde roșii la pălărie, îmbrăcați în strai ales, se opresc, îți întind plosca și-un colac de grîu împletit, legat cu năframă, zicînd:
Bună dimineața, bună dimineața,
Bine v-am găsit sănătoși!
Uite ce v-am ruga:
Să luați o țîr’ osteneală pe la noi,
La Lisandru Lisei Boromiz,
În casele socrului mare,
Că-s bucate cît la Noe,
Și băută cîtă-i gîrla !
Iar lăutarii i-avem tumai de la Țarigrad...
Să nu lipsiți, și să faceți de să veniți !
Și plosca trece — gîl, gîl, gîl! — din gură în gură, în semn de aprobare...
Pe la ora 10, cu mic cu mare, ne strîngem ciotcă la casa miresei. Fetele gătite, spălate, împresoară bradul, împodobit ca o paparudă, și așteaptă. În drum e un popor. Nici n-ai cum mișca! Dinspre Boișoara, se-aude răsunînd cornul de vînătoare al lui Tică Poponea. Privesc cu luare-aminte în josul uliței: toate mătușile Găujanilor (și nu cred să lipsească vreuna), flăcăi și fete — mai în drum, mai cocoțați pe garduri —, neveste în port național și bărbați de toată vîrsta. În mulțime sînt și președintele sfatului și secretarul de partid, și popa, și doctorul...
Cornul sună, răsună... Și se-aude mai aproape! S-a lăsat o tăcere grea, de biserică...
— Ia uite-i! Ia uite-i! se umple de murmur mulțimea...
La cotitura uliței s-au ivit șase călăreți pe șase cai negri. După ei apare Lisandru, mîndru, pe-un cal alb, între nași, călărind cai bălțați... Pe jos, în urmă, alt popor: boișorenii !
Într-un iureș nebun și într-un nor de praf, galopînd întins, cei șase călăreți au ajuns, cît ai clipi, între noi. În fruntea lor, cu panglici roșii și franci de argint în salbă, peste cordeaua pălăriei, îmbrăcat în cămașă ungurenească înflorată și vestă de postav tivită cu cozi de veveriță, încins în chimir lat, bătut cu capse și avînd cioarecii albi, de lînă țigaie, băgați în cizme scurte cu pinteni lungi, argintii, își strînge la subsuoară cornul și călărește voios Tică Poponea. Are ochi vii, fața ovală, bine rasă, nasul drept și buzele bărbătești, dezvelind dinți albi, curați, măsurați.
Ceilalți cinci flăcăi, toți ca unul și îmbrăcați ca Tică, țin în mîna stîngă bîta albă, ciobănească, împodobită cu panglici roșii, iar la oblînc au spînzurată plosca de țuică.
Strunindu-și din greu calul care nechează și se rotește neliniștit, umflînd nările, Tică slobozește cornul. Flăcăii se reped sălbatici și izbesc cu bîtele în poarta înaltă, ferecată cu lanțuri grele... Poarta se deschide încet și între stîlpi apar socrii mici...
Trăgînd cu dreapta de hățuri, Tică se ridică în scări și răcnește către părinții fetei, măgulindu-i și zicîndu-le „socri mari“ :
— Bună dimineața,
Bună dimineața,
Cinstiți socri mari !
Le răspunde Achim Horumbă, cu toată semeția:
— Mulțumim d’n suflet, băieți militari!
Dar ce umblați, ce cătați?
— Ce umblăm, ce cătăm ?
reia Tică firul orației,
La nimini samă n-avem să dăm...
Ci mai bine stați și ascultați, ca să aflați:
Tînărul nostru împărat,
De dimineață s-a sculat,
Cu strai nou s-a îmbrăcat,
Și din trîmbiță a sunat !
Oaste mare-a adunat.
Pe la răsărit de soare,
Plecarăm la vînătoare
Și vînarăm Țara de Sus, pînă la apus...
Pînă ce juncanii au stătut,
Și potcoavele-au pierdut...
Noi, atunci, ne lăsarăm mai jos,
Pe un deal frumos
Și ne-apucarăm și vînarăm,
Munții cu brazii și fagii,
Dealul cu podgoriile,
Cîmpul cu florile,
Satele cu fetele...
Iar cînd dete soarele-nspre sară.
Ieșirăm la drumul ăl mare...
Și detem de urmă de fiară !
Toată oastea-mi se mirară !
Dar unii din vînători,
Ziseră că-i urmă de zînă
Să-i fie împăratului cunună...
Iar nunul cel mare,
Cu grija-n spinare,
Călare pe-un cal,
Ca un Duciumal,
Luînd urma fiarei,
Ba pe-a mioarei,
Și găsind-o aici,
La casa cu draniță,
Și grîu mult în baniță,
Se ridică-n scări,
Se umflă-n nări,
Face ochii roată,
Peste-oștirea toată,
Zicînd deodată:
Socri mari!
Noi venim bînd și chiotind,
Și din pistoale trăgînd!
Socri mari!
Noi avem firman de la-mpărăție...
— Să-l vedem, să-l vedem! au strigat într-un glas muierile gureșe, și Tică Poponea a scos de la piept un sul lung de hîrtie, pe care l-a fluturat în aer, răcnind încruntat și slobozind calul spre curtea cuprinsă de vaiere:
Care din dumneavoastră cunoaște carte latinească,
La noi să poftească!
Iar de nu,
Ca de foc să se păzească!
Tică a întors iar calul, care joacă din picioare și se foiește, strigînd încruntat spre stăpîna casei :
Socri mari !
Ne-a trimis pe noi,
Șase lipcani,
Pe șase juncani,
Cu coame-mpletite,
Cu unghii cositorite,
Cu tîrnăcoape de-argint,
Să scoatem floricica din pămînt,
S-o ducem la împăratul în grădină...
C-aici vedem că locul nu-i priește,
Numai cît se ofilește...
Socri mari !
Noi om mai sta,
Dar la caii noștri să dați fîn,
Ghizdei verde,
Cosit din noaptea sfîntului Gheorghe,
Strîns în sărbători.
De două fete surori...
Caii noștri să bea,
Din capete să nu dea...
Caii noștri să mănînce,
Din capete să nu miște...
Strîngînd scurt frîul, Tică Poponea se apropie mult de socru, îl privește stăruitor, crunt, și răcnește de ne speriem toți:
Socru mare!
Ce mai tura-vura !
Ce s-a făcut, s-a făcut,
Nu mai e de desfăcut !
Să vinzi opt boi și șapte vaci
Să rabzi și să taci...
Muind vocea și trăgîndu-se înapoi, Tică vorbește iar:
Socri mari!
Semne bune să ne dați:
Fie și destrămătură,
Numai să fie cu voie bună !
Fie și de mătasă,
Numai să fie de-aici, din casă,
De la sfințita mireasă...
Socri mari!
Noi am vrea să mai descălecăm,
Dar n-avem jos pe ce să ne dăm...
Doar n-om fi niscai morari beți,
Să descălecăm la dumneavoastră prin scaieți !
Nouă să ne-aduceți scaune de argint,
Să descălecăm aici, la dumneavoastră, pe pămînt.
Socri mari!
Nouă să ne-aduceți cărturari!
Să nu ne-aduceți vreun popă cu barba cănită,
Să rămînă cartea necitită!
Ori vreun popă cu barba rară,
Să ne ție aici, la dumneavoastră,
Pînă desară...
Nouă să ne-aduceți un popă
Cu barba ca fusu’,
Să ne dea curînd răspunsu’!
Socri mari!
Poftiți această broască țestoasă,
P-icea lată, p-icea lată,
La șezut e crăcănată,
Și pe unde-i găurită,
Curge țuică oțelită...
Poftim de beți și vedeți !
Că ăsta-i rachiu de la Pitești,
Nu d-ăsta chior, de la Bumbuești...
Din el cînd bei te-nveselești !
Nu-i zeamă de prune de-aici, de la dumneavoastră,
Cînd bei multă, să te umfli la burtă,
Să faci burta tobă, să te bagi după sobă,
Și să stai cu greierii de vorbă...
. . . . . . . . . . . .
Nici n-a isprăvit bine Tică orația, că doi tovarăși de-ai lui s-au și înființat, ținînd bradul strîns ca pe-un stindard, spre marea mirare a tuturor celor din drum, care nici n-au știut cum de l-au putut lua de sub atîta pază...
În poartă ne-așteaptă mireasa, într-o mînă c-un castronaș și-ntr-alta c-un buchet de busuioc. Și cum trece cineva pe sub poartă, ea-l și botează!
Mirele și flăcăii au adus bradul înapoi în curte și-acum îl joacă. Stolnicarul ia pîinea cea rotundă, o rupe și-o aruncă pe casă, să fie cu noroc.
După joc se-întinde masa. Apoi, după primul dar, ne pregătim să mergem în Boișoara, la biserică.
În drum așteaptă căruța, să încarce zestrea miresei, s-o ducă ginerelui acasă. Caii au coamele împletite cu panglici și clopoței, iar căruța e proaspăt vopsită și împodobită. Mireasa, ajutată de surorile și prietenele ei, începe să așeze covoarele, pernele, hainele, lăzile. Unul mai bun de gură strigă tot ce se orînduiește:
— De la cinstita mireasă o rochie... De la iubita soacră mică un covor...
Lumea, îngrămădită, nu vrea să scape nici măcar un ciorap, să vadă tot... O fată, mai îndrăzneață, a cutezat să le zică femeilor :
Și-au venit muierile,
Să ne vadă hainele,
Și, de-s haine puținele,
Sînt fetele tinerele...
Mătușile și femeile se trag atunci mai într-o parte, murmurînd...
Căruța pleacă și mirii, strînși unul în altul, se duc să-și ceară „iertăciunea“ părinților, la socrii mici. Lisandru zice de trei ori:
Iertați-mă, tată și mamă,
Că vă iau ajutorul din casă.
Părinții îi binecuvîntează și-i mîngîie, sfătuindu-i și închinîndu-i. Cînd ies pe poartă, mirii le sărută mîna. Lăutarii și tineretul cîntă miresei:
Mireasa noastră cu flori,
Ia-ți gîndul de la ficiori.
Și ți-l pune la bărbat.
Că cu el te-ai cununat —
Azi de dimineaț’ la sfat,
Și cu el te culci în pat...
Ia-ți, mireasă, ziua bună,
De la tată, de la mumă,
De la frați, de la surori,
De la dragele de flori...
Mireasa, cu voce subțire, cîntată, îi spune din drum mamei:
Floare roșie de pe masă.
Rămîi, mamă, sănătoasă,
Că mă mut la altă casă.
Rămîi, mamă, singurea,
Că mă duc la vatra mea.
Dară tot nu te-oi uita,
Maică, tu, măicuța mea...
În drum izbucnesc chiuiturile, de se sperie cîinii și-ncep să chelălăie pe dealuri...
Mireasa, îmbujorată, încununată cu flori și beteală, îmbrăcată în vîlnic alb, alături de mirele tînăr și mîndru, cu nașii, lăutarii și tot poporul după ei, coboară în uliță, mergînd spre biserica din Boișoara, unde, îmbrăcat în odăjdii grele, îi așteaptă preotul. Înaintea lor pășește Tică. El zvîrle în dreapta și în stînga pumni de gologani, pe care-i culeg din țărînă copiii, și grîu, pe care-l ciugulesc găinile...
Înaintea bisericii se încinge hora. Visalon Iconaru strigă din rărunchi, ardelenește:
Uiu-iu, pe dealu’ gol,
Că mireasa n-are țol!
Da’ i-o face mirele,
Cînd o tundie cînele!
Și i-o face și broboadă,
Cînd l-o tundie pe sub coadă!
Și și-o face și căciulă,
Cînd l-o tundie pe la gură!
Afară jocurile reîncep, înfocate, cînd nunta intră pe sub bolta umedă și neagră a lăcașului. Însurățeii pășesc sfioși, trec prin pronaos, înghesuiți de mulțimea femeilor și-a bătrînilor, și se opresc în fața altarului. Nașii, ținînd strîns lumînările groase, le stau alături.
Biserica-i slab luminată, pîlpîie galben lumînările, miroase a tămîie și sfinții holbați de pe pereți iau parte cu aceleași chipuri impasibile și la botezuri, și la nunți, și la înmormîntări...
Mirii — n-au prea fost duși la biserică! — stau cuminți și-l privesc cu sfiiciune pe preot, care-și cîntă slujbele pe nas, ajutat de-un dascăl fonf. Părintele îl întreabă pe mire dacă vrea să se însoare cu mireasa. Lisandru izbucnește-n rîs:
— Iaca na, părinte! Păi cum să nu vreau?
Chireața, mai rușinoasă și mai învățată, rîde numai și zice:
— Da...
Cu pirostriile-n cap, mirii, ca și cei din jur, ascultă cu luare aminte formula sacramentală rostită rar de preot:
— Se cunună robul lui Dumnezeu Lisandru, cu roaba lui Dumnezeu Chireața, acum și-n vecii vecilor ! În numele Tatălui, și-al Fiului, și-al sfîntului Duh, amin!
Slujba lungindu-se, ies ușor din biserică și m-amestec cu mulțimea de-afară, care chiuie, rîde și cîntă. Aici e adevărata nuntă!
Cînd mirii și nunii ies din biserică, o fată-i zice miresei:
Hei mireasă, spune tu,
Bine ți-a cîntat cucu!
De mi-ar cînta ca și ție,
O să-mi iau ce-mi place mie...
Lăutarii omoară scripca:
Bine-ți șade, nune mare,
Cu doi fini ai dumitale!
Bine-i stă la brad cu pere,
La ginere cu muiere.
Bine-i stă la brad cu brad
Și miresei cu bărbat.
Cruciuliță de argint,
Amîndoi v-ați potrivit.
Un flăcău de pe margine se amestecă spre hazul tuturor:
Unu-nalt și-altu’ stîrcit...
Lăutarii, zîmbind cu îngăduință, nu se supără și zic de la capăt:
Cruciuliță de argint,
Amîndoi v-ați potrivit,
Și la ochi și la sprîncene,
Ca doi porumbei la pene...
Cruciuliță de aramă,
Amîndoi sînteți de-o samă...
La un semn al nașilor, pornește Hora miresei. Se prind mai toți în ea și țopăie umplînd trei ulițe!
Nunii parcă joacă mai cu foc decît cei tineri! Mitu Davel, rîzînd cu gura pînă la urechi, le strigă:
Joacă nuna și cu nunu,
De se zgîlțîie cătunu,
Nunu ca să fie nun,
Și-a vîndut carul cu fîn!
Nuna ca să fie nună,
Și-a vîndut ia cea bună,
Și-a plecat la cununat,
Cu ie de căpătat...
Hora miresei s-a jucat de trei ori și s-ar mai fi jucat încă, dar se însera și nuntașii grăbeau spre socrii mari...
Cu chiuială și cîntec, mirii ajung și acasă. În uliță, înaintea porților, izbucnesc strigăturile:
Ieși afară, soacră mare,
Că ți-aduc scărpinătoare
Și te suie pe butuc,
Să vezi ce zestre ți-aduc...
Bucură-te, soacră mare,
Că ți-ai luat o noră tare,
Făcălețu-i pe spinare!
Ți-o ajuta ea la ciubăr,
Dar te-o mai lua și de păr...
Nuntașii îi cîntă Chireaței :
Tu, mireasă, nu mai plînge
Cînd la soacră-ta te-i duce,
Că te-o scălda-n lapte dulce...
Socrii mari au ieșit în întîmpinarea mirilor, i-au îmbrățișat și i-au poftit în ogradă. Nuntașii pășesc pe-un covor lung și lat...
De spatele mirilor, pînă să intre în ogradă, a legat starostele Tică Poponea cîte-o pîine mare, rotundă, și-n cap le-au pus nașii hățuri, ca să tragă amîndoi la ham. Tîrîți de căpăstru, sînt aduși în casă. Nașa îi scoate miresei vălul și-i potrivește pe cap un „cîrpoi“ de femeie... Mirele o trage pe mireasă de păr, da-i pune bani în cosițe, și „doamna nună“ dă mirelui un ac cu care să prindă părul Chireaței în semn de unire pe veci. Urmîndu-i pe „nănași“, mirii ies în curte, sînt așezați pe scaune și spălați pe ochi „cu apă neîncepută“, „să fie curați“...
În casa lui Lăică Boromiz e lumină ca ziua. Mese lungi, curat învelite în ștergare albe, acoperite de tacîmuri și pahare, își așteaptă musafirii.
Din bucătărie răzbesc pînă-n mijlocul satului aromele mîncărurilor... Gospodinele au făcut sarmale; au fript un purcel, găini, gîște și curcani; s-a pregătit un butoiaș de măsline, o vadră de țuică și vin de Drăgășani. Au fost dezlegate borcanele mari de murături. Trei zile și trei nopți au copt cuptoarele pîine și cozonaci. Doar soacra mare, tot îngrijată, își freacă mîinile și se tînguie:
— Of, Doamne, Doamne, ce mă fac dacă n-or ajunge bucatele ?
Și iată, lăutarii încep să cînte:
Foaie verde de-avrămeasă,
De trei ori pe după masă!
E semn ca toți să poftească la bucate... Cît ai clipi, se iscă îmbulzeală în jur, de nu mai știi unde te afli! Dar mirii și socrii ne ajută :
— Stai tale ici, tale colea și tale-n capul mesei...
În curînd nu mai e nici un loc...
Gătită, rumenită, cu o gogonică și-o țigară-n cioc „bucătăresele“ mîndre dau găina nașilor. Începe îmbelșugata masă...
E trecut de miezul nopții. Lumea s-a cam îmbătat...
Dina Giurescu din Găujani se uită cătrănit după Chireața, pe care o pețise și el anul trecut și care acum, zvîrlugă, se îngrijește de toți. Cu voce răgușită, îi strigă:
— Fa, Chireațo, fa:
Ai să te mai vezi tu fată,
Cînd o cînta cucu-n vatră,
Și cîrsteiul pe corlată,
Și rățoiul sus pe cracă...
Un flăcău de lîngă el îl plesnește cam fără milă. Lisandru sare să-i despartă:
— Mă ! La nunta mea v-ați găsit ?
Lăutarii, asudați și somnoroși, cîntă trăgînd nădejde :
Foaie verde de mărar,
Bagă mîna-n buzunar,
Dă bacșiș la lăutar...
A început să se strige darul. Cu o găleată nouă, cel mai limbut comesean trece de la familie la familie și strigă:
— Cutare, din satul cutare, Ulița Lungă, a dat 100 de lei, să ne trăiască...
Într-un tîrziu ajung acasă. Mă culc bucuros de fericirea unor prieteni și încîntat de cîte-am văzut azi.
În pat îmi zic: nunta nu s-a sfîrșit încă! Mîine Chireața „fuge“ la părinți, face, adică, „întorsura“, iar Lisandru vine după ea, aducînd cu el tot atîția invitați cu cîți a venit și mireasa la el...
Să nu mă duc și mîine? Că doar e luni...
Va urma:
Sîmbătă, 14 iulie 1962
Imaginile din colaj una câte una - la această legătură.
___________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #BVaAV #SJU #memorii #MediclaBoișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești #sănătate #pacienti #miri #traditii #culturapopulara #orațiidenuntă #staroste #CânticeleBătrânești #starostedenunta #Colăcerii #etnologie #etnografie #patrimoniu
