#AndreiPandrea #MediclaBoișoara (XV)

#𝘼𝙣𝙙𝙧𝙚𝙞𝙋𝙖𝙣𝙙𝙧𝙚𝙖 #𝙈𝙚𝙙𝙞𝙘𝙡𝙖𝘽𝙤𝙞𝙨𝙤𝙖𝙧𝙖 (𝙓𝙑)
𝙞𝙪𝙡𝙞𝙚 𝟭𝟵𝟲𝟮: 𝙪𝙣 𝙘𝙖𝙢𝙞𝙤𝙣 𝙫𝙚𝙘𝙝𝙞 𝙙𝙪𝙙𝙪𝙞𝙚 𝙥𝙚 𝙘𝙤𝙗𝙤𝙧𝙖𝙧𝙚𝙖 #𝙏𝙞𝙩𝙚𝙨𝙩𝙞 > #𝙋𝙚𝙧𝙞𝙨𝙖𝙣𝙞 (#Pripoare) „𝙘𝙖𝙩𝙧𝙚” 𝟵-𝟭𝟮 𝙣𝙤𝙞𝙚𝙢𝙗𝙧𝙞𝙚 𝟭𝟯𝟯𝟬
𝙢𝙚𝙙𝙞𝙘𝙪𝙡 𝙙𝙚 𝙤𝙖𝙢𝙚𝙣𝙞 𝙘𝙖𝙪𝙩𝙖 𝙙𝙧𝙪𝙢𝙪𝙡 𝙨𝙥𝙧𝙚 𝙤 𝙞𝙣𝙩𝙧𝙚𝙗𝙖𝙧𝙚 𝙫𝙚𝙘𝙝𝙚 𝙙𝙚 𝙨𝙚𝙘𝙤𝙡𝙚 (𝙣𝙪 𝙙𝙤𝙖𝙧) 𝙖 𝙞𝙨𝙩𝙤𝙧𝙞𝙘𝙞𝙡𝙤𝙧: 𝙪𝙣𝙙𝙚 𝙨-𝙖 𝙙𝙖𝙩 𝙗𝙖𝙩𝙖𝙡𝙞𝙖 𝙙𝙚 𝙡𝙖 #𝙋𝙤𝙨𝙖𝙙𝙖?
𝙛𝙖𝙧𝙖 𝙤 𝙨𝙥𝙚𝙘𝙞𝙖𝙡𝙞𝙯𝙖𝙧𝙚 𝙞𝙣 𝙙𝙤𝙢𝙚𝙣𝙞𝙪, 𝙙𝙖𝙧 𝙘𝙪 𝙤 𝙘𝙪𝙡𝙩𝙪𝙧𝙖 𝙘𝙖𝙧𝙚 𝙞𝙢𝙥𝙧𝙚𝙨𝙞𝙤𝙣𝙚𝙖𝙯𝙖 𝙨𝙞 𝙘𝙪 𝙤 𝙥𝙖𝙨𝙞𝙪𝙣𝙚 𝙘𝙤𝙣𝙩𝙖𝙜𝙞𝙤𝙖𝙨𝙖, 𝙙𝙤𝙘𝙩𝙤𝙧𝙪𝙡 𝙋𝙖𝙣𝙙𝙧𝙚𝙖 𝙘𝙞𝙩𝙚𝙨𝙩𝙚 𝙘𝙧𝙤𝙣𝙞𝙘𝙞, 𝙘𝙤𝙢𝙥𝙖𝙧𝙖 𝙞𝙥𝙤𝙩𝙚𝙯𝙚, 𝙞𝙣𝙩𝙧𝙚𝙖𝙗𝙖 𝙡𝙤𝙘𝙖𝙡𝙣𝙞𝙘𝙞𝙞, 𝙘𝙚𝙧𝙘𝙚𝙩𝙚𝙖𝙯𝙖 𝙣𝙪𝙢𝙚𝙡𝙚 𝙡𝙤𝙘𝙪𝙧𝙞𝙡𝙤𝙧 𝙨𝙞 𝙢𝙖𝙨𝙤𝙖𝙧𝙖 𝙙𝙚𝙛𝙞𝙡𝙚𝙪𝙡 𝙘𝙪 𝙥𝙖𝙨𝙪𝙡...
𝙞𝙨𝙞 𝙖𝙣𝙩𝙧𝙚𝙣𝙚𝙖𝙯𝙖 𝙥𝙧𝙞𝙚𝙩𝙚𝙣𝙞𝙞 𝙞𝙣 𝙖𝙘𝙚𝙖𝙨𝙩𝙖 𝙖𝙫𝙚𝙣𝙩𝙪𝙧𝙖 𝙖 𝙘𝙪𝙣𝙤𝙖𝙨𝙩𝙚𝙧𝙞𝙞 𝙨𝙞 𝙥𝙪𝙣𝙚, 𝙞𝙢𝙖𝙜𝙞𝙣𝙖𝙧, 𝙨𝙩𝙚𝙩𝙤𝙨𝙘𝙤𝙥𝙪𝙡 𝙨𝙞 𝙡𝙪𝙣𝙚𝙩𝙖, 𝙥𝙚 𝙋𝙧𝙞𝙥𝙤𝙖𝙧𝙚𝙡𝙚 𝙋𝙚𝙧𝙞𝙨𝙖𝙣𝙞𝙪𝙡𝙪𝙞: 𝙖𝙨𝙘𝙪𝙡𝙩𝙖 𝙡𝙤𝙘𝙪𝙧𝙞𝙡𝙚, 𝙡𝙚 𝙘𝙖𝙪𝙩𝙖 𝙢𝙚𝙢𝙤𝙧𝙞𝙖, 𝙞𝙣𝙘𝙚𝙖𝙧𝙘𝙖 𝙨𝙖 𝙡𝙚 𝙫𝙖𝙙𝙖 𝙘𝙪 𝙤𝙘𝙝𝙞𝙞 𝙢𝙞𝙣𝙩𝙞𝙞 𝙨𝙞 𝙨𝙖 𝙡𝙚 𝙞𝙣𝙩𝙚𝙡𝙚𝙖𝙜𝙖
𝙥𝙧𝙞𝙣 𝙟𝙪𝙧𝙣𝙖𝙡𝙪𝙡 𝙡𝙪𝙞 𝙙𝙚-𝙖𝙘𝙪𝙢 𝟲𝟰 𝙙𝙚 𝙖𝙣𝙞, #𝘼𝙣𝙙𝙧𝙚𝙞𝙋𝙖𝙣𝙙𝙧𝙚𝙖 𝙣𝙚 „𝙞𝙣𝙙𝙖𝙩𝙤𝙧𝙚𝙖𝙯𝙖” 𝙘𝙪 𝙤 𝙚𝙭𝙩𝙧𝙖𝙤𝙧𝙙𝙞𝙣𝙖𝙧𝙖 𝙡𝙚𝙘𝙩𝙞𝙚 𝙙𝙚 𝙄𝙨𝙩𝙤𝙧𝙞𝙚, 𝙙𝙚 𝙘𝙪𝙡𝙩𝙪𝙧𝙖 𝙜𝙚𝙣𝙚𝙧𝙖𝙡𝙖, 𝙙𝙚 𝙘𝙪𝙧𝙞𝙤𝙯𝙞𝙩𝙖𝙩𝙚 𝙨𝙞 𝙙𝙚 𝙗𝙪𝙘𝙪𝙧𝙞𝙚 𝙖 𝙘𝙚𝙧𝙘𝙚𝙩𝙖𝙧𝙞𝙞....
𝙘𝙤𝙣𝙫𝙞𝙣𝙜𝙚𝙧𝙚𝙖 𝙢𝙚𝙙𝙞𝙘𝙪𝙡𝙪𝙞 𝙙𝙚𝙨𝙥𝙧𝙚 𝙡𝙤𝙘𝙪𝙡 𝙋𝙤𝙨𝙖𝙙𝙚𝙞 𝙥𝙤𝙖𝙩𝙚 𝙧𝙖𝙢𝙖𝙣𝙚 𝙤 𝙞𝙥𝙤𝙩𝙚𝙯𝙖 𝙙𝙚 𝙙𝙞𝙨𝙘𝙪𝙩𝙖𝙩, 𝙞𝙣𝙨𝙖 𝙛𝙤𝙧𝙩𝙖 𝙚𝙭𝙚𝙢𝙥𝙡𝙪𝙡𝙪𝙞 𝙨𝙖𝙪 𝙨𝙩𝙖 𝙞𝙣 𝙛𝙚𝙡𝙪𝙡 𝙞𝙣 𝙘𝙖𝙧𝙚 𝙘𝙖𝙪𝙩𝙖, 𝙞𝙣 𝙨𝙚𝙧𝙞𝙤𝙯𝙞𝙩𝙖𝙩𝙚𝙖 𝙘𝙪 𝙘𝙖𝙧𝙚 𝙨𝙚 𝙙𝙤𝙘𝙪𝙢𝙚𝙣𝙩𝙚𝙖𝙯𝙖 𝙨𝙞 𝙞𝙣 𝙥𝙖𝙨𝙞𝙪𝙣𝙚𝙖 𝙘𝙪 𝙘𝙖𝙧𝙚 𝙣𝙚 𝙞𝙖 𝙨𝙞 𝙥𝙚 𝙣𝙤𝙞 𝙘𝙪 𝙚𝙡 𝙞𝙣𝙖𝙥𝙤𝙞 𝙞𝙣 𝙫𝙧𝙚𝙢𝙚𝙖 𝙞𝙣𝙩𝙚𝙢𝙚𝙞𝙚𝙧𝙞𝙞 𝙨𝙩𝙖𝙩𝙪𝙡𝙪𝙞 𝙢𝙚𝙙𝙞𝙚𝙫𝙖𝙡 #𝙏𝙖𝙧𝙖𝙍𝙤𝙢𝙖𝙣𝙚𝙖𝙨𝙘𝙖...

>— urmare (carte în foileton) din 1 oct. 2026 —< Sîmbătă, 14 iulie 1962

La dispensar, de la o vreme, „șomăm“.

Vorbesc la telefon cu Gigi, pe la 10, și-l anunț de vizita mea. Voi pleca din Boișoara cu Rata de 12 și cred că mă voi întoarce luni după-amiază.

Iau cu mine toate informațiile pe care am reușit să le strîng pînă acum, referitoare la condițiile întemeierii Țării Românești, ale domniei lui Basarab I și, bineînțeles, cele cunoscute privind bătălia de la Posada. Sînt nerăbdător să văd ce voi mai reuși să aflu.

Urc în Rată, lîngă șofer și plecăm împreună: el pe ruta zilnică, eu în căutarea Posadei...

Pe drum, vorbim verzi și uscate. Îmi place să merg cu nea Roman! Cu mîna sigură pe volan, pare că se joacă... Dar din jocul lui cu frîna și volanul, camionul ajunge întotdeauna teafăr la destinație, în ciuda gropilor, a pantelor și a curbelor drumului.

Coborîm coasta Titeștilor. Ducem în spate vreo 20 de călători și camionul „cursei“, vechi și uzat, tușește și duduie săltînd în gropi și prin ohîncuri.

Din marginea Boișoarei, de-acolo de unde se ține tîrgul de sfîntul Ilie, și pînă în apa Clocoticiului, drumul nemernic coboară într-una.

Oprim la sfat, la Titești. Unii coboară, alții urcă, noi pornim mai departe. Trecem pe lîngă punctul meteorologic Titești și de acolo ne lăsăm cu viteză mică, în voia drumului... Pînă-n Spinu mai avem...

Nea Roman — smead, figură masivă, buzat, cu obrajii bucălați, grumaz puternic, nas lat și ochi iscoditori — mă întreabă de Posada, continuînd o discuție începută altă dată, mai demult, tot în mașină... Scot din buzunar hîrtiile mele și-i dau voie să tragă cu ochiul cît îmi recitesc și eu conspectele:

„...Lupta care a avut loc la Posada în noiembrie 1330, între oștirile lui Basarab Voievod și cele conduse de Carol Robert D’Anjou, rege al ungurilor încă de la 10 octombrie 1307, are o însemnătate crucială pentru noi.

Atunci și acolo, statul feudal începător al Țării Românești, aflat sub sceptrul lui Ioan sau Ivanco Basarab I, și-a cucerit independența și suveranitatea, coroana ungară pierzînd, prin luptă, unele drepturi feudale, de suzeranitate, pe care susținea că le-ar fi avut anterior.

Basarab I moștenea o experiență politică redusă. Îi precedase, poate, la cîrma țării, tatăl său Tugomir (Tihomir, Tohomer sau Togomer), domnind, se presupune, între 1290 și 1310, mult după acel Seneslau, care pe la 1211 lupta cu tătarii, pomenit și în Diploma cavalerilor ioaniți sau ospitalieri (emisă la 2 iunie 1247) și stăpînind „terra Szeneslai Vaivodae Olatorum“, aflată pe-aici, pe undeva, în Țara Loviștei (sau în depresiunea Arefului).

Cnezi și voievozi români au fost și mai demult. Istoria îi consemnează: Litovoi, voievod puternic, care stă în fruntea „fraților săi“ („cum fratribus suis“) și stăpînește „o oarecare parte a regatului nostru dincolo de Carpați“ („Aliquam partem de regno nostro ultra alpes existentem“), cum spune cronica, împreună sau cu puțin timp înaintea lui Bărbat, țara lor întinzîndu-se pe ambele versante ale Carpaților Jiului, în bazinul Petroșanilor, depresiunea Hațegului și a Tîrgu-Jiului. Ulterior, Litovoi și-ar fi întins suzeranitatea și asupra voievodatului de la Argeș, moștenire de la Seneslau. Ioan și Farcaș, alți cnezi pomeniți de Diploma ioaniților, care stăpîneau depresiunea Horezu și Polovraci, precum și Vîlcea de azi. Un cronicar persan, Rașid ed Din, ne pomenește chiar de un Bazaramban, din țara „Ilaout“, deci de un posibil Basarab, dinaintea lui Litovoi, stăpînind, probabil, în țara Oltului, dar toți acești înaintași nu ajunseseră la puterea și capacitatea de mare voievod și domn a lui Basarab I, care stăpînea teritorii întinse și-și impunea voința și puterea printr-o administrație centralizată.

Dacă admitem anul 1310 — considerat de raguzanul Luccari început al domniei legendarului Negru vodă — ca prim an al domniei lui Basarab I, înseamnă că, în timpul bătăliei de la Posada, Ioan Basarab era de 20 de ani domnitor. Dar, după cronici, încă de la 1324, voievodul de la Argeș și Cîmpulung stăpînea un teritoriu întins între Carpați și Dunăre, de la Porțile de Fier la marginea Bărăganului, ceea ce făcea din el cel mai puternic voievod valah întîlnit pînă atunci în istorie.

O politică inteligentă, de aliere și respectare a numeroase forțe reale, ca de pildă cea a Papei Ioan al XXII-lea, sau a țarului bulgar Alexandru (al cărui socru era), și de păstrare a unui echilibru cu regalitatea maghiară, în condiții istorice obiective (slăbirea puterii tătarilor, pecenegilor și cumanilor, precum și absența vreunui alt mare pericol, cum va fi, mai tîrziu, cel otoman, și diluarea prin anarhie a puterii maghiare, pricinuită de moartea, la 1301, a ultimului arpadin, Andrei al II-lea), au constituit, laolaltă, un climat favorabil consolidării politice și economice a Țării Românești.

Regele ungur va fi așteptat cu nerăbdare un semn de slăbiciune militară din partea domnitorului valah, pentru a-și recuceri prin luptă ceea ce el socotea un drept pierdut și pentru a slăbi puterea economică și politică crescîndă a lui Basarab, și iată că prilejul se ivește. În bătălia de la Velbujd, din 28 iulie 1330, sîrbii îi înving pe românii uniți cu bulgarii (țarul bulgarilor, Mihail, își pierde chiar viața pe cîmpul de luptă); împrejurarea i s-a părut lui Carol Robert a fi, de bună seamă, semnul providenței cel mult așteptat, iar pentru sfetnicii lui (Toma, voievodul Transilvaniei, și Dionisie, fiul lui Nicolae și nepotul lui Ivancea, pribeag din Muntenia, doritori de-a stăpîni unii Banatul de Severin, alții Țara Loviștei și vreunii — de ce nu? — chiar tronul Țării Românești), un excelent prilej de dezmembrare a țării vecine...“

...Nea Roman, atent la mine, atent la drum, frînează brusc și-mi întrerupe lectura. Am ajuns în Spinu și camionul începe să coboare. În fața noastră crește Cozia. În valea adîncă, înaintea și-n stînga noastră, se zăresc albe, curate, cătunele Mlăceni, Perișani și Băiașu. Ne angajăm în serpentinele scurte și încolăcite. Asist, cu inima la gură, la manevrele smucite ale lui nea Roman, căruia nu-i tresare nici măcar un mușchi pe față. Șoferul se uită la mine, rîde și mă întreabă:

— Așa-i, don’doctor, că vă e teamă? Ehe! E greu să fii șofer prin coclaurii ăștia...

În sfîrșit, ajungem și pe loc drept. Îi strîng mîna și cobor la dispensar, unde sînt așteptat.

— Noroc, Gigi!

— Să trăiești, Andrei!

Pacienții lipsesc cu desăvîrșire la această oră. Doctorul Panait meșterește la un aparat de radio portativ, coana moașă cîntă, Costică își face inventarul la medicamente și eu stau ca pe ghimpi...

— Mă Gigi, să-ți spun de ce am venit!

— Spune, dragă...

— Hai cu mine în Pripoare și-ai să vezi...

— Acu’?

— Acu’!

Gigi se șterge pe mîini cu o cîrpă muiată în benzină și-i spune felcerului:

— Costică, eu plec cu „calu“ în Pripoare... De o fi ceva pe aici, te descurci tu...

— Lăsați pe mine, don’ doctor, rîde Costică și face semn cu ochiul, ...dar spre cîrciumă!

Îi depăn pe larg lui Gigi preocupările mele în legătură cu Posada și-l văd că se-ncălzește:

— Andrei, dacă reușim să verificăm pe teren ce crezi tu, e o „bombă“...

Plecăm la Poiana și-l luăm pe Nicu Băbeanu, student politehnician și, în orele sale libere, arheolog și istoric amator. După nici zece minute, ne plimbăm prin grădinile de sub Cozia și vorbim cu familiaritate — de parcă l-am cunoaște de cînd lumea! — despre Matej Strykowski, cronicar și călător medieval polonez, care trece pe drumul Loviștei la vreo 250 de ani după Posada și afirmă că vede — la două zile de Sibiu, în munții din nordul Țării Românești — o bisericuță care comemora bătălia...

Hotărîm ca mîine dimineață, la 7 „fix“, să ne întîlnim toți în Pripoare.

La întoarcere, neavînd răbdare pînă mîine, mă opresc la intrarea în defileu și, de-a lungul a 2050 de pași — măsor cu pasul, ca în Tabula Peutingeriană! — parcurg în întregime Pripoarele. Lățimea minimă a drumului e de 7 pași, cea maximă poate de 50, pînă în apa Băiașului.

Sînt mulțumit: dețin primele elemente!

Duminică, 15 iulie 1962

Ne trezim pe la 6. Dar cine mai poate sta în pat? După zece minute eram îmbrăcați, spălați, gata de plecare. Motocicleta noastră duduie spre Surdoiu.

La intrarea în Poiana, ne întîlnim cu Nicu, călare... O pornise și el tot cu „noaptea-n cap“! Facem calea-ntoarsă și, împreună, oprim în cătunul Pripoarelor, căutînd urmele vechiului castru roman.

Găsim în multe locuri încă blocuri mari de piatră unite strîns între ele cu un mortar ce-a învins timpul. Priporenii s-au folosit din belșug de aceste ziduri în trecut, dislocîndu-le și înglobîndu-le altor construcții de-ale lor. Recunoaștem urmele temeliilor castrului.

Traversăm pîrîul Priporii. În stînga apei Băiașului, o muchie prăvălită, desprinsă din Cozia, cu marginile scăldate de apa pîrîului, se numește Priboiasa. Vîlcelele care-o brăzdează se cheamă Rîpele Roșii. Cercetăm cheia: în dreapta drumului și înaintea Mamurilor (un fel de „ripostă“, la scară redusă, a Coziei, pe malul drept al Băiașului), vedem livezi largi, acoperite de fîneață bogată. Din albia pîrîului Hulii — sînt acolo, pe stînga drumului, două gospodării: a lui Dobrin St. Nicolae și-a lui Chirca T. Toader — începe, de fapt, strîmtoarea. Coasta Bratii, picior de munte al Mamurilor, mărginește defileul în dreapta drumului Loviștei, în sensul curgerii Băiașului, și se întinde pînă-n apa Frumușiței. Coasta e prăvălnică. Încercăm un urcuș, dar ne lăsăm repede păgubași. Puțin mai încolo, Frumușița, pîrîu mărișor, curge între versanți abrupți, pietroși și împăduriți. Albia ei alcătuiește un fel de despicătură afundă în trupul, altfel continuu, al muntelui și este totodată și hotarul cu o altă coastă abruptă, numită Piatra Șanțului. Drumul îngust șerpuiește aici deasupra unui mal înalt, povîrnit și parcă retezat vertical, spre apa impetuosului pîrîu.

Din spatele fostului han al Pripoarelor (azi gospodăria femeii Floarea Buican), muchia Pietrei Șanțului se sfîrșește, muntele numindu-se de-aici încolo Muchia Perișanilor. Hotarul dintre cele două culmi îl alcătuiește pîrîul Posăzii, al Streajei sau al Pietrei Șanțului.

Mirarea și bucuria noastră crește cînd aflăm că, la confluența Posăzii cu Băiașu, locul se cheamă Posada, ca în vechime, pe-o întindere de cîteva sute de metri, în lungul malului stîng... Aici viețuia pe vremuri o bătrînă vestită, Maruța din Posadă, dar și azi locuitorii de aici se cheamă posădeni.

Muchia Perișanilor, ultimul perete din dreapta defileului, se întinde aproximativ pînă la locul unde se află, față în față, gospodăriile învățătorului Constantinescu (pe dreapta) și-a lui Dodică (pe stînga). Tot aici se sfîrșește de fapt și cheia Băiașului, cea mai îngustă vale a defileului Perișani-Sălătruc.

În drum mai strîngem două informații. Prima: pe valea Frumușiței se poate ajunge — e drept, cu foarte mare greutate — în muchia Pietrei Șanțului și de-acolo, pe o potecă, din munte în munte, tocmai la Cîineni. Cît de veche o fi poteca, n-a putut să ne lămurească nimeni. A doua: un bătrîn ne povestește că odată — cu vreo 60—70 de ani în urmă —, tatăl său, avînd un loc în muntele Piatra Șanțului, a vrut să-l semene cu porumb și s-a apucat să-l are. Fierul plugului s-ar fi împiedicat în niște pietroaie mari și omul, crezînd că acolo va fi ascunsă o comoară, s-a apucat să sape. Sfîrșind de săpat, n-ar fi găsit nici urmă de comoară, ci numai o groapă de 10—12 m diametru, plină cu bolovani de felurite mărimi...

Cu informațiile „proaspete“, cu mintea fierbînd de ipoteze, ne-am constituit toți trei în „stat-major“...

Avem în fața noastră un top de hîrtie albă, mulțime de creioane și puzderie de idei... Iau cuvîntul și recapitulez cele aflate azi și mai demult:

Cătunul Pripoare se află, în parte, pe dreapta văii Băiașului, în cea mai îngustă porțiune a defileului Perișani-Sălătruc, încă din vechime loc de trecere al drumului natural loviștean. Defileul nostru este orientat aproximativ est-vest și are o lungime de circa 2050 de pași de-ai mei (am pasul de 1,01 m), lățimea minimă fiind de 7 pași și cea maximă de 30—50 de pași. Din aceștia, circa 180 de pași spre Perișani și cam 140 de pași spre Surdoiu, deci în total cam 320 de pași, reprezintă porțiunea drumului din regiunea mai largă a defileului. Cheia cea mai îngustă se desfășoară pe o lungime de circa 1730 de pași.

Latura drumului dinspre apa Băiașului este peste tot foarte abruptă. Coasta Bratii, Piatra Șanțului și Muchia Perișanilor, care mărginesc drumul, au înclinații atît de mari, încît nu pot fi escaladate. Dincolo de apa Băiașului, pe malul stîng, clinele terminale ale Priboiesei, cu Rîpele ei Roșii, urmate de Cozia, au pantele terenului tot prăvălite, dar mai accesibile.

Stării actuale a drumului îi pot fi aduse unele corective ipotetice, legate de unele posibile modificări pe care le va fi suferit acesta în decursul timpului. În mare însă, topografia va fi rămas, în aspectele ei esențiale, aceeași.

Interesante mi se par argumentele de natură toponimică, furnizate de teren: Posada, pîrîul Posăzii (al Streajei sau al Pietrei Șanțului), Piatra Șanțului, Priboiasa și Rîpele Roșii.

Fr. Miklosich, în Lexicon paleoslovenico-graeco-latinum (Vindobonnae, 1862—1863), dă pentru etimonul posadă, următoarele sinonimii: „strajă“ (!), „așezare“, „suburbie“, „mahala“, „garnizoană“, „loc întărit“.

Reținem dintre sinonime pe cel de „strajă“, viu și azi în popor, contemporan și sinonim cu „posadă“, după cum și pe cel de „garnizoană“, ca explicînd posibile întărituri strategice, în această parte a Loviștei, dintotdeauna întărită.

Etimonul priboi este explicat de I. A. Candrea în felul următor: „...Loc unde stînca muntelui dă de-a dreptul în apa rîului, fără a rămîne măcar un loc de potecă“, în Miklosich existînd explicația: „...Loc la țărm pe lîngă care trece o apă.“ Ambele lămuriri se potrivesc perfect cu structura Priboiesei!

Revelator poate fi și toponimicul Piatra Șanțului, reunind laolaltă două elemente descrise în Cronica pictată de la Viena: șanțurile de apărare și pietrele care-au fost aruncate de oștenii lui Basarab asupra dușmanilor. Deci și aceasta ar putea avea unele semnificații...

Ce-o fi oare cu Rîpele Roșii? Să aibă o explicație similară cu cea a Dumbrăvii Roșii? Nu putem forța nici o ipoteză.

Argumentele de natură topografică și strategică nu au altă valoare decît aceea de a coincide cu sensul descrierii făcute de Petru de Dusburg: există și aici „rîpi“ și un „drum“ „în fundul văii“, „care însă nici nu ar fi trebuit numit drum“, „ci mai curînd un fel de corabie strîmtă“; „urcușul“ este atît de „prăpăstios“, poate, pe cît era cel descris în cronică, încît „nu se puteau sui împotriva românilor pe nici una din rîpele de pe cele două laturi ale drumului“, „nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo“; în fine, lupta s-a dat „într-un loc crîngos și păduros, închis cu dese întărituri“...

Unde vor fi fost întăriturile? Una o vedem și azi: castrul de la Pripoare, poate ruinat și-atunci, deși, probabil, folosit. În afara castrului, Basarab va fi poruncit și construirea unor întărituri de pămînt și lemn. Se pare și că Valea Frumușiței, cu potecile ei, ar fi putut servi la refugierea spre Valea Oltului a unei cete mici...

Mai vrem să luăm în discuție încă două argumente: unul, de tradiție orală, se referă la acea groapă cu bolovani descoperită în muntele Piatra Șanțului, care, dacă va fi existat, nu poate avea alt rol decît acela de... „depozit strategic“; celălalt, cred că de extremă importanță, este mărturia lui Matej Strykowski, polonezul, care, la un sfert de mileniu de la bătălia Posadei, vede, probabil în drumul Loviștei, o biserică și trei stîlpi de piatră care comemorau evenimentul... Ultima categorie de fapte, dedusă din cele trei ilustrații ale Cronicii pictate, nu aduce lămuriri, decît, poate, în privința îmbrăcămintei și-a armelor combatanților. Am încercat să deduc măcar ceva în privința luptei, dar sînt convins că nu se poate trage nici o concluzie din niște miniaturi desenate, mai mult ca sigur, din imaginație.

Am fost cu toții de acord că reunirea faptelor și discutarea lor critică s-a bucurat de sprijinul logicii... Încercăm să ne închipuim împrejurările și desfășurarea luptei de la Posada pe aceste meleaguri.

Izvoare istorice importante privind bătălia de la 6838 (1330) găsim mai ales în trei texte, și anume: în Chronicon pictum Vindobonnensae, în Cronica lui Johannes Thurocz și în Colecția documentelor Eudoxiu Hurmuzaki. Dintre ele, cea mai vestită pare a fi Cronica pictată; pe ea ne vom axa deci comentariile.

Dacă în privința descrierii bătăliei nu mai există azi dubii esențiale, în privința locului în care s-a desfășurat istoricii n-au căzut încă de acord. Nicolae Iorga crede că lupta a avut loc între Cîmpulung-Muscel și Bran, într-un punct numit Posada. Xenopol afirmă că locul bătăliei a fost dincolo de Gherghița, la două zile de drum de la Sibiu, în munții din nordul Munteniei, bizuindu-se pe informațiile comunicate de Strykowski. Deocamdată nu cunoaștem exact locul Gherghiței, dar cele două zile de drum de la Sibiu, în munții din nordul Munteniei, ne-ar indica un loc de pe undeva din Loviștea. Inițial, C. C. Giurescu, de acord cu Iorga, credea că lupta se va fi dat pe drumul de la nord de Cîmpulung, pe la Bran și Brașov, însă ulterior, adoptînd părerea lui Gr. Tocilescu, afirmă într-una din Istoriile sale: „Dar, de la Cetatea Argeșului sub Castro Argyas unde ajunsese armata ungurească, drumul cel mai scurt de întoarcere nu e prin Cîmpulung, Bran și Brașov, ci prin Loviștea și apoi pe Valea Oltului, spre Sibiu. E mai probabil deci ca lupta să fi avut loc pe aici, așadar între Curtea de Argeș și Sibiu, poate prin Loviștea.“ Or, Carol Robert dorea cel mai scurt drum.

Că cel mai scurt drum de la Curtea de Argeș spre Transilvania trece prin Valea Danului, Șuici, Sălătruc, Perișani, Titești, Boișoara, Greblești, Cîineni și Turnu-Roșu nu poate nimeni contesta. Drumul de la Curtea de Argeș spre Brașov, prin Cîmpulung, Bran, Rîșnov, este evident mai lung. Una din cele mai recente opinii în această problemă o găsesc în volumul al III-lea al tratatului Istoria României, ediția din 1962, la pagina 154: „Lupta s-a dat într-un loc al cărui nume nu e indicat de izvoare; el e cunoscut însă în istoriografie sub numele de Posada — care înseamnă, de fapt, loc întărit — și e situat probabil pe drumul de ieșire din Țara Românească în Loviștea“.

Să revenim însă. Deci cum se va fi desfășurat bătălia? Pierderea luptei de la Velbujd, la 28 iulie 1330, de către Basarab, a fost interpretată de Carol Robert și de sfetnicii săi ca un semn de mare slăbiciune.

Atunci, la sfatul banului Dionisie și al voievodului transilvănean Toma, o armată maghiară condusă de însuși Carol Robert reocupă Țara Severinului, în luna septembrie 1330, Dionisie devenind de îndată ban de Severin. Cronica veche consemnează astfel intențiile regelui: Carol Robert, „după sfatul voievodului ardelean Toma și al lui Dionisie, fiul lui Nicolae“, s-a dus „în țara voievodului vlahilor Basarab... ca să alunge din țara aceasta pe Basarab sau cel puțin să o dea unuia din sfătuitorii săi“. Basarab I, după știri din cronica maghiară, incomplet verificate și neconfirmate și de alte izvoare, va fi cerut pace, în condiții foarte avantajoase pentru unguri, oferind 7000 de mărci de argint, cedarea Severinului, plata unui tribut anual, restituirea cheltuielilor de întreținere ale armatei și trimiterea unui fiu de-al său, ca ostatic, la curtea maghiară. Carol Robert de Anjou, avînd însă gînduri negre privitoare la valahi, ar fi refuzat, vrînd să-l învingă pe cîmpul de bătălie pe domnitorul Țării Românești. În consecință, se va fi îndreptat cu toată armata pe care o avea spre Curtea de Argeș. Pe orice drum vor fi mers însă, ungurii întîlneau peste tot aceeași priveliște apocaliptică, sate părăsite și fumegînde, holde arse, fîntîni otrăvite, foc și cenușă...

Danciul, un nobil curtean, văzînd pustiietățile bîntuite de fumul înecăcios, va fi intervenit pe lîngă regele său pentru primirea păcii, dar trufașul și înfumuratul angevin ar fi răspuns: „Basarab e ciobanul oilor mele și, din ascunzătoarea unde se află, de barbă îl voi scoate...“ și deci armata nu s-a clintit din hotărîrea regelui nici cu un pas îndărăt, mergînd necontenit spre cetatea domnească...

Cu multă caznă, oștenii unguri, care, după cum ne informează Thurocz, trecură Oltul cuprinși de „foamea cea mare“, vor fi ajuns, după cum spune și cronica de la 1377, sub Castro Argyas. Aici, armata resimțind lipsurile mari și vremea toamnei tîrzii apropiindu-se, Carol, „uitînd“, se vede, hotărîrea-i „nestrămutată“ privind barba lui Basarab, a cerut pace, punînd o singură condiție: să i se arate drumul cel mai scurt spre Transilvania...

Basarab a primit condiția cerută de riga maghiar și, cu gînd ascuns, îi va fi îndreptat pe unguri într-adevăr pe cel mai scurt drum spre Transilvania, pe drumul Loviștei.

Este ilogic să admitem că Basarab ar fi avut nepriceperea de a-i îndruma pe ungurii flămînzi și dornici de jaf pe drumurile mai ușoare și numai bune de prădat dinspre Cîmpulung și Bran, cînd sărăcuțul, greul și scurtul drum al Loviștei abia-i aștepta, cu capcana pregătită...

Așa s-a făcut că armata maghiară, trecînd de Sălătruc, va fi ajuns și aproape de Perișani, într-un loc crîngos și păduros, închis „cu dese întărituri“... Și-aici, între zilele de 9 și 12 noiembrie 1330, a avut loc dezastrul. Dar să dăm citire pasajului scris de Petru de Dusburg, în a sa Chronicon Pictum Vindobonnensae:

„Mulțimea nenumărată a românilor, sus pe rîpi, alergînd din toate părțile, aruncară săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul văii, pe drum, care însă nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curînd un fel de corabie strîmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că, din pricina urcușului prăpăstios..., nu se puteau sui împotriva românilor pe nici una din rîpele de pe cele două laturi ale drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile săpate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vîrșă sau în mreajă. Au căzut tineri și bătrîni, principi și nobili, fără nici o deosebire.

Căci această tristă întîmplare a ținut mult, din ziua a șasea a săptămînii pînă în ziua a doua a săptămînii următoare, în care zile ostașii aleși așa se izbeau unii de alții, precum în leagăn se leagănă și se scutură pruncii, sau ca niște trestii bătute de vînt. Uciderea cea mai cumplită — căci a căzut mulțime de ostași, principi și nobili și numărul lor nu se poate socoti — a fost în ziua a șasea, în preziua sfîntului Martin, și după aceea în ziua următoare. Acolo au murit și trei prepoziți, anume: magistrul Andrei, prepozitul bisericii albense, bărbat foarte venerabil, vicecancelarul majestății-sale regale; fiind el acolo, a pierit cu sigiliul regelui; apoi departe, Mihail, prepozitul din Pozsega și Nicolae, prepozitul din Alba Transilvană; după aceea Andrei plebanul din Sarus și monahul Petre din Ordinul predicatorilor, bărbat onest, acolo a primit paharul morții crîncene, pentru că în creierii capului le-au bătut cuie de lemn¹. Și unii preoți care erau capelanii regelui fură uciși. A căzut în sfîrșit și o mulțime nenumărată de cumani. Trupurile tuturor, atît ale fețelor bisericești, cît și ale nobililor laici, acolo, pe locul luptei, așteaptă timpul învierii de apoi.

Nici cei mai de aproape ai lor nu putură să găsească pe iubiții lor ca să-i îngroape, din cauza năvălirii dușmanilor. Și românii au dus mulți prinși cu sine, atît răniți, cît și nevătămați, și au luat foarte multe arme și haine prețioase ale celor căzuți și bani în aur și argint și vase prețioase și cingători de sabie și multe pungi cu groșițe late și mulți cai cu șei și frîie, ce toate le-au luat și le-au dus lui Basarab voievod. Iar regele și-a schimbat însemnele armelor sale, cu care a îmbrăcat pe Desev, fiul lui Dionisie, pe care, crezîndu-l a fi însuși regele, românii cu cruzime l-au omorît, și regele abia a scăpat cu cîțiva inși. Căci au stat împrejurul lui ca niște ziduri de piatră Danciul cu fiul său Ladislau și alți ostași, care erau în serviciul personal al regelui și magistrul Martin, fiul lui Berend, aceștia toate loviturile de săbii și de săgeți le-au primit asupra lor, ca niște stropi de ploaie torențială, ca să scape viața regelui de lovitura morții.“

_______________
¹ Sau, după altă traducere: „i-au bătut cu măciucă de lemn“.

După configurația terenului, pe care încă de la daci poporul nostru știe să-l folosească atît de iscusit (vezi Dio Cassius pentru războaiele daco-romane și bătălia ulterioară din Codrul Crasnei și altele), credeam că arcașii vor fi pîndit îndeosebi din stînga apei Băiașului, răspîndiți în crîngurile Priboiesei și ale Coziei, de unde țineau sub ploaia de săgeți oastea ungară aflată pe drum. Din Coasta Bratii și Piatra Șanțului (că-n dreptul muchiei Perișanilor nu vor mai fi ajuns ungurii, împiedicați de șanțurile de apărare, dacă acestea vor fi fost acolo unde le-a rămas numele), se vor fi prăvălit asupra lor bolovani, ciuturi, buturi de arbori și, bineînțeles, nenumăratele săgeți. Drum înapoi nu era cu putință din pricina locurilor întărite de la început și din cauza șanțurilor de apărare construite în timpul luptei: ca și, de altfel, drum înainte. Apoi ungurii mai erau îngreuiați în luptă și de armuri, care le împiedicau mișcările...

Putem realiza cu imaginația împrejurările unei lupte asemănătoare celei descrise de cronică, situînd-o exact în spațiul strîmtorii și-n topografia reală.

...Nu ne mai rămîne decît să presupunem cît va fi rămas din înfumuratul, disprețuitorul și trufașul rege Carol Robert, bătut zdravăn de ciobanii valahi ai lui Basarab, și cît de bine își va fi serbat onomastica în ziua de 11 noiembrie 1330 magistrul Martin, fiul lui Berend, „care era în serviciul personal al regelui“... Ar mai fi, de asemeni, cu cale, să inițiem săpături arheologice pentru a găsi pe fundul Băiașului sigiliul regelui, pierdut, o dată cu viața, de magistrul Andrei, „prepozitul bisericii albense, bărbat foarte venerabil, vicecancelarul majestății-sale regale“...

În zilele care au urmat, sub privirile batjocoritoare ale românilor și-ale tătarilor („păgînii vecini“, aliați ai valahilor în această luptă), aflați sub conducerea personală și permanentă a lui Basarab și-a fiilor lui, se vor fi retras spre sălașurile lor din Transilvania și din Ungaria — pe cel mai scurt drum posibil, dar puțin lungit prin luptă! —, leșurile vii ale unei oștiri de unguri și cumani, care venise cu năzuința ambițioasă de-a cuceri Țara Românească.

Încă de-a doua zi după Posada, cancelaria domnească, în actele ei latinești, va fi desființat, ca nepotrivită cu noua situație de fapt, formula: „Dei et regis Hungariae gratia“, Basarab I semnînd simplu: „Bessaraba, Dei gratia, voivoda Transalpinus et banus de Zeeverino“...

„Statul-major“ răsuflă ușurat și discută încă unele chestiuni...

— Mai este, zice Gigi, la vreo doi kilometri de ieșirea Argeșului din munți, o cetate numită tot a Argeșului. N-o fi și asta vreo posibilă Posadă?

— Bineînțeles că nu! răspundem noi, ceilalți. Cetatea de care spui tu, operă a primilor domni de Argeș — Seneslau, Tugomir, Basarab — n-avea caracter de apărare, ci de refugiu... Ea trebuie să fie acel „Castro Argyas“...

Examinăm, în continuare, în mod critic, și celelalte Posade loviștene.

În Titești mai există un loc cu acest nume; îl văd de cîte ori urc Tătarul. Dar e vorba de-o șa, destul de largă și cu versanți accesibili, mult mai scurtă decît defileul de la Pripoare, departe de drumul Loviștei, unde nu cred că se va fi dat vreodată o luptă.

Altă Posadă, după informațiile noastre, nu cunoaștem și nici o altă vale care să întrunească atîtea condiții ca defileul de la Pripoare nu mai există pe întreg cuprinsul Țării Loviștei, pînă la Curtea de Argeș. Poate numai defileul Boișoarei, la confluența pe dreapta cu Valea Cerbului să mai aibă oarecare asemănări cu locul descris de cronică. Dar aici, valea e mai largă și mai scurtă, albia mai netedă și posibilitățile de apărare și de ripostă oarecum mai favorabile, deși pantele dealurilor mărginașe sînt foarte repezi.

Bizuindu-ne pe argumentele expuse mai sus, rămînem la convingerea fermă că bătălia de la Posada a avut loc la Perișani, în cheile lungi și înguste ale Băiașului, și că deci independența Țării Românești a fost cucerită în Țara Loviștei.

Mulțumiți de rezultatele „expediției“, ne-am scăldat în apa Băiașului, în dreptul Posadei...

Mîine, cu Rata de 7 dimineața, plec la Boișoara, numai dacă n-oi găsi, între timp, ceva mai bun de făcut pe la Perișani...

Va urma:
— Luni, 16 iulie 1962 —


Imaginile din colaj cu trimiteri la resurse în conexiune,

¹ Sau, după altă traducere: „i-au bătut cu măciucă de lemn“

____________
memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #UZPR #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #𝐁𝐚𝐬𝐚𝐫𝐚𝐛𝐈
#BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #patriotism #istoriemilitară #armataromana #TaraLovistei #Găujani #Bumbuești
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #BVaAV #SJU #memorii #MediclaBoișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni