#satulvalcean din #ȚaraLoviștei în #anii60 
(poate) cele mai realiste descrieri din #literaturaromână (de) #memorialistică a vremii 
,,numai” «viitorul» era imaginat ,,altfel”,/ mult mai ,,optimist” de către celebrul doctor, în jurnalul său... ,,Cînd vei reveni aici (ce vei fi tu atunci, Andrei? Ce ramură a medicinei va capta energiile maturității tale profesionale? Va fi o confruntare, să știi, cu Boișoara începuturilor tale...), cînd vei reveni aici, peste 10—20 de ani, vei străbate străvechiul drum pornind din Curtea de Argeș pînă-n Loviștea pe o modernă autostradă asfaltată, iluminată cu lămpi fluorescente și presărată cu hoteluri, moteluri, restaurante, stații de benzină... ,,În Marele dicționar geografic al României, redactat de George Ioan Lahovari în anul 1896, găsesc cîteva date interesante. Comuna Boișoara, pe atunci în plaiul Loviștei (cu capitala la Șuici), apărea ca avînd 403 familii cu 1621 de locuitori. Cele trei „cotune“ ale comunei aveau: Boișoara — 338 de locuitori, Bumbueștii — 557 și Găujanii — 546 de locuitori. Tot aici se aflau trei biserici, o școală primară rurală și trei „cîrciume“. În 64 de ani, populația comunei a crescut de la 1621 la 3353 de locuitori, adică s-a dublat. La fel și numărul gospodăriilor. Boișoara pare că s-ar fi dezvoltat cel mai mult, cu un pas în urmă, din acest punct de vedere, fiind Bumbueștii...” Urmare din 13 august 2026
Duminică, 1 aprilie 1962
Nu știu cum s-a potrivit, dar și în Găujani ultimele gospodării au fost tot în număr de 50. Deși e 1 aprilie — ziua păcălelilor —, acesta-i adevărul!
Ne simțim eliberați ca de sub o grea povară. Cert e că ducerea la bun sfîrșit a unei astfel de acțiuni, în numai trei oameni și-n timp de numai 21 de zile, e un examen trecut cu succes. Merităm deci felicitările pe care ni le... acordăm singuri!
Marți, 3 aprilie 1962
Sosesc tîrziu de la Rîmnicu-Vîlcea, de unde am adus salariile. N-am răbdare pînă mîine și, cu mormanul caietelor în față, încep să fac bilanțul. Dar, obosit, ...adorm.
Miercuri, 4 aprilie 1962
Continuu ce-am început ieri...
După-amiază sînt gata. Pot afirma din proprie experiență :
În Boișoara trăiesc azi 3353 de locuitori, 1618 (adică 48,56%) sînt bărbați și 1735 (adică 51,44%) sînt femei.
Pe sate, locuitorii se repartizează astfel : 1250 de suflete locuiesc în Găujani, 1139 în Boișoara și 964 în Bumbuești. Cu totul, există 864 de familii, viețuind în 864 de gospodării : 323 în Găujani, 294 în Boișoara și 247 în Bumbuești.
Mișcarea mecanică a populației e destul de mare, peste 400 de cetățeni lucrînd temporar sau permanent în afara hotarelor Boișoarei. 68 de boișoreni sînt salariați ai comunei.
Există două grădinițe sezoniere, grupînd 60 de copii, îngrijiți de două educatoare. În cele trei școli, două de 8 ani și una de 4, precum și în școala pomicolă de 3 ani, sînt școlarizați 639 de elevi (370 în clasele I—IV, 220 în clasele V—VII și 49 în școala pomicolă). Cadre didactice — 24. Mai sînt: 4 biblioteci, 3 cămine culturale, 4 magazine cooperatiste, 3 cîrciumi și 3 mori de apă.
Concluziile conduc spre un mic „studiu economic“ :
Economia țărănească din Boișoara are un caracter predominant închis. Se consumă, în general, aproape tot ce se produce. Micile suprafețe agricole sînt cultivate destul de intensiv. Are loc și o activitate de schimburi în natură, dusă cu locuitorii regiunilor limitrofe sau chiar cu unii din regiuni mai îndepărtate. Se oferă cartofi (care-s de foarte bună calitate) pe porumb și, mai puțin, pe grîu. Sumele de bani obținute de locuitori din salarii, contractări cu statul, în cadrul gospodăriei colective sau din prestări temporare de muncă servesc, în bună măsură, la cumpărarea mărfurilor — alimentare sau de alt fel — care nu pot fi produse local și care solicită, din ce în ce mai mult, interesul țăranului din Boișoara.
Ocupațiile principale ale boișorenilor — excluzînd salariații și puținii muncitori forestieri și referindu-ne, în special, la economia desfășurată între hotarele comunei — sînt, în ordinea importanței lor ponderale, următoarele: agricultura, pomicultura, creșterea vitelor și avicultura, apicultura, unele rudimente de viticultură și culegerea fructelor de pădure.
În Boișoara se cultivă cartofi, grîu, in și pe-alocuri legume; livezi frumoase, cu mulți pruni, meri, peri și nuci se întind pretutindeni; toamna și primăvara, cazanele fabrică adevărate rîuri de țuică; strugurii au gust de căpșună, buni și de vin; stupii, destul de răspîndiți, fac din miere un aliment comun; în fine, vara și toamna, roadele comestibile ale pădurii sînt culese și valorificate. Creșterea vitelor, în trecut ocupație de căpetenie, este și azi destul de dezvoltată. Am numărat 5631 de oi, peste 1000 de bovine (din care 505 vaci cu lapte), 420 de porci, ceva capre și cai și, bineînțeles, orătănii, greu de socotit: găini, rațe, gîște, bibilici și curcani.
În Marele dicționar geografic al României, redactat de George Ioan Lahovari în anul 1896, găsesc cîteva date interesante. Comuna Boișoara, pe atunci în plaiul Loviștei (cu capitala la Șuici), apărea ca avînd 403 familii cu 1621 de locuitori.
Cele trei „cotune“ ale comunei aveau: Boișoara — 338 de locuitori, Bumbueștii — 557 și Găujanii — 546 de locuitori. Tot aici se aflau trei biserici, o școală primară rurală și trei „cîrciume“.
În 64 de ani, populația comunei a crescut de la 1621 la 3353 de locuitori, adică s-a dublat. La fel și numărul gospodăriilor. Boișoara pare că s-ar fi dezvoltat cel mai mult, cu un pas în urmă, din acest punct de vedere, fiind Bumbueștii.
E mai presus de orice îndoială că boișoreanul anului 1962 duce o viață incomparabil mai bună decît cea a bunicului său din 1898. Oameni care să umble desculți în anotimpurile reci nu mai există. Opinca însăși a devenit o raritate. Pauperii pot fi numărați pe degete. Există multe case noi, iar altele sînt în construcție, într-un ritm neîntrerupt. Într-o comună neelectrificată ca aceasta, numărul aparatelor de radio poate părea neverosimil de mare, iar antenele, exterioare sau interioare, au devenit o caracteristică esențială a mediului. Mobila nouă, de bună calitate și de tip urban, invadează rusticul, în dauna tradiției, dar în folosul civilizației, iar mașinile de cusut, de ultimul tip, apar des și ca o necesitate.
Cele mai surprinzătoare fenomene la Boișoara sînt însă unele tendințe, bunuri comune ale tuturor, deși impalpabile material. Așa, de pildă, venind în întîmpinarea viitorului, s-a născut o puternică tendință de „desruralizare“ și de „urbanizare“, mai ales în privința portului, în stilul caselor noi, în alimentația și confortul casnic.
Boișorenii au o dorință vie de cultivare, împlinită în parte de emisiunile radiofonice, dar și prin încercări, încă timide, de lectură și prin programele căminelor culturale.
În aproape toate casele există icoane. Dar spiritul religios — încă puternic și nealterat la bătrîni, și în parte la femei — e în continuă defensivă, pe plan general.
Presupun că, o dată cu înlăturarea greutăților, mai mult sau mai puțin obiective, de azi, viața de aici se va schimba în mod radical, în detrimentul pitorescului arhaic, dar spre binele oamenilor. Firește, ceea ce experiențele localnicilor, verificate secular, au dovedit (condițiile excelente pentru oierit și exploatarea rațională a pădurilor) se va potența pe baza studiului realist și a evaluării științifice a resurselor naturale. Nu mi-e greu să-mi imaginez proporțiile pe care le va lua revirimentul vieții pastorale, dar cum va arăta Loviștea atunci cînd fiecare petec de pămînt va fi cultivat rațional? Cînd măsurile pentru combaterea eroziunii solului își vor fi arătat roadele și specii selecționate de arbori fructiferi vor împînzi în livezi compacte costișele terasate, în vreme ce de pe terenurile arabile se vor recolta cantități record de cartofi sau porumb din soiurile cele mai bine adaptate microclimatului și solului loviștean?
Cînd vei reveni aici (ce vei fi tu atunci, Andrei? Ce ramură a medicinei va capta energiile maturității tale profesionale? Va fi o confruntare, să știi, cu Boișoara începuturilor tale...), cînd vei reveni aici, peste 10—20 de ani, vei străbate străvechiul drum pornind din Curtea de Argeș pînă-n Loviștea pe o modernă autostradă asfaltată, iluminată cu lămpi fluorescente și presărată cu hoteluri, moteluri, restaurante, stații de benzină... „O glumă bună“, se va spune, cînd vei istorisi peripețiile tale cu năstrușnica Rată de Cîineni. Te vei opri puțin lîngă liceul din Boișoara, spunîndu-ți, probabil, că „pe vremea ta“ întreținerea igienei școlare nu era un lucru prea simplu, iar vaccinările erau denumite foarte propriu campanii... Dar, să lăsăm asta! Mai bine să vizităm gospodăria, unde avem buni și statornici prieteni, chiar dacă-s dintr-un contingent ceva mai tinerel... Gospodăria, pe lîngă cele ce știai, are acum sute de stupi de albine, iar crescătoria de animale cu blănuri scumpe (sigur, ai citit de multe ori în ziare despre ea !) este un furnizor de bază pentru export. Canalizare, electricitate, trafic auto intens, cabane către care telefericul poartă neobosit, vară — iarnă, pe turiștii veniți să cunoască Loviștea și pe vrednicii ei stăpîni milenari...
Lampa fumegă. Nu, n-am adormit, n-am visat. Coloanele modestei noastre catagrafii mi-au trezit această viziune de viitor și știu bine că ea nu este o himeră.
Joi, 5 aprilie 1962
Pe la prînz, cînd mă reped acasă, între consultații, să mănînc ceva, îmi văd gazda cam abătută. O întreb ce are, dar nu-mi răspunde. În cele din urmă, luîndu-și inima-n dinți, o aud :
— Domnu’ doctor, fiindcă-i greu acu’ pentru mine, cu mîncarea, că trebuie să mărg în fiecare zi la cîmp, la lucru, v-am ruga să vă căutați altă gazdă. Măcar pînă în toamnă...
O privesc lung pe Dorina, care stă cu ochii plecați, și nu zic nimic, deși știu că motivul trebuie să fie altul: umblă zvonul prin sat că aș trăi cu ea, fapt care-l supără, se vede, pe Dima, de unde și această hotărîre intempestivă. O asigur, zîmbind, că mîine mă voi muta și plec la dispensar.
Vineri, 6 aprilie 1962
Plouă cu nemiluita. Ne repezim pînă în Găujani să efectuăm triajul epidemiologic și de acolo la școala din deal. Coborîm și la școala din vale, în Boișoara. Căutăm apoi gazdă. Întrebăm din casă în casă pe Ulița Mare. Fiecare din cei întrebați m-ar primi, dar fără mîncare! În fine, la Toader Năstase, zis Toader al Oprii, găsim. Gospodarul, înalt și uscat, are în curtea mare o casă bătrînească cu prispă, veche, puțin coșcovită. Grădina din dosul casei, plină de pruni, e povîrnită.
Cărăm bagajele pe rînd, cu spinarea. Cărțile îmi dau cea mai mare bătaie de cap.
La dispensar, unde cobor pe-o potecă abia aflată, mă ocup de vreo două urgențe (minore) și de scriptologie.
Urc spre casă prin negură și catran. Nu m-or mînca cîinii?
Mă culc flămînd.
Sîmbătă, 7 aprilie 1962
Noroiul, din cale-afară de mare, mă silește la exerciții hipice. Călăresc spre Bumbuești împreună cu nea Ion.
Cazanul de țuică, aflat peste drum de școala din Bumbuești, clocotește. În așteptarea grupei sanitare, care nu se mai strînge, bem cîteva ceșcuțe de licoare fierbinte, amețitoare.
Cu caii prin ploaie.
Duminică, 8 aprilie 1962
M-am împrietenit cu Răduțu, cîinele gazdei, un dulău ciobănesc, mare, cu blana murdară și încurcată, mai mult neagră. Azi mi-a dat chiar voie să-l mîngîi.
Sus, pe un deal pleșuv din marginea Găujanilor, se află un vechi bordei ciobănesc, mai mult o „hodaie“. Stăpînul lui de azi e un moș, pe semne flăcău tomnatic chiar la începutul veacului. Urcăm pînă sus pe-o potecuță. De departe ne întîmpină silueta gîrbovită a omului, ivit din tundra grea.
Intrăm să iscodim stîna, însoțiți de privirea albastră și limpede, ca de copil, a baciului, de tusea lui hodorogită și de opincile tîrșite.
Fără să vrem și fără a fi obsedați de idei preconcepute, ne izbește ceva, cu insistență: în jur, aproape totul e de lemn!
Privim clădirea: are pereții din bîrne de molid, care în vechime se băteau în cuie de crîn. Căpriorii, oblici și afumați, susțin acoperișul de șindrilă pe jumătate putred și acoperit de mușchi.
În semiobscuritatea aproape tainică, deslușim o măscioară rotundă, cu suprafața lucioasă de atîta folosire, cîteva scăunele cu trei picioare, un blidar cu linguri, talere și scafe de lemn, crinta, șiștarele și vreo trei putineie, donițe, buduroaie, răvare, tipare de caș și cuțite de caș, un pisău de usturoi, bîte ciobănești și fluiere, clești de sare, o leasă de uscat cașul, furci de lemn pentru tuci, un prepeleac, făcălețe, troaca cîinilor și două tarnițe.
Și toate uneltele pe care le privim — o parte numai din ceea ce se află, de obicei, într-o stînă — sînt meșterite numai și numai din lemn, în stînă fierul fiind un intrus.
Unii recunosc pentru întregul inventar al stînei românești filiera dacică. Faptul nu trebuie să mire, deoarece dacii erau mari meșteri, lemnari și dulgheri iscusiți, mărturisire tulburătoare pe care ne-o fac relicvele arheologice, mereu mai numeroase.
Mă întreb: oare de cînd vor fi răsunînd tălăngile oilor pe plaiul românesc? Și înaintea tălăngii oare ce-o fi fost ?
În unele locuințe boișorene, lucruri de demult se amestecă cu altele noi, într-un fel care uneori contravine bunului gust. E o împerechere cel puțin ciudată în unele privințe. De pildă, pe-o străveche ladă de zestre e așezată o mașină de cusut nouă, iar lîngă șifonierul din plăci aglomerate de lemn, galben și lustruit, se zărește un război, cu lemnăria înnegrită discret de curgerea anilor. Totuși, majoritatea locuitorilor Boișoarei, dînd dovadă de un bun-simț înnăscut, au rezolvat în alt chip problema: vechiul a fost separat de nou prin simpla orînduire a obiectelor în încăperi deosebite...
Mie, ca orășean ce mă aflu și ca înrăit admirator de lucruri arhaice pitorești, nu-mi poate pricinui nimeni bucurie mai mare, decît să mă poftească în casă și să mă „uite“ un timp acolo, între „vechituri“...
Mîngîi atunci cu înfiorare lemnul vechi, negru și lustruit, sau alb, subțire și sculptat, mirosind dulceag sau a ulei de in; ating trupul vechilor ploști, și fețele supte ale sfinților din icoane, covata leagănelor sau lăzile de zestre, blidarele sau donițele...
Cercetez cu luare-aminte și încîntare filigranul savant întortocheat din coada furcilor, relieful geometric desăvîrșit, ca de floare fermecată, al tiparelor de caș, ingeniozitatea războiului de țesut, a zăvoarelor și-a cheilor de lemn, cuierele alcătuite din vîrfuri de brad îndoite, agățate-n tavan, dulapul de colț, mesele și scaunele, vîrtelnițele, banița și pilugul, fusele și albiile, lopata de pîine și cîrligele de legat fînul, donicioarele și putineiul, lada de sare și leasa de uscat prune, leșierul și căușul de grăunțe, depănătoarea și scaunul de tras șindrila. Ies îngîndurat în curtea largă și privesc în jur. Lîngă un gard, zace în mormane șindrilă albă; găinile urcă și coboară pe-o scară numai a lor; porcii clefăiesc în troacă: butucul de cumpănă ridică în scîrțîit ascuțit ciutura înverzită. Admir îndelung stîlpii pridvorului, sculptați în spirale, gardul ceardacului traforat, arcadele grațioase și sculpturile naive din fațadă și, dacă ies în drum, am prilejul să zăresc o străveche moară de apă, vreo pivă cu urs masiv, rătăcită ca prin miracol în vremea noastră, silueta neagră și fină a bisericii vechi din Găujani — azi aproape complet prăbușită —, lemnul sculptat și pirogravat, sau încrustat al vreunei troițe zvelte și chiar stilul arhitectonic nebănuit al străvechilor case, care uimește prin echilibru și prin proporții bine gîndite, împrumutînd trupului lor grație și zveltețe, proprietăți rezultate din interesante și subtile raporturi geometrice între dimensiuni.
Și toate laolaltă nu sînt decît rodul unei experiențe milenare și ale unei arte înnăscute, utile și emoționante, desprinzînd din trunchiurile arborilor — preschimbate cu talent și pricepere de mîna omului — unelte și podoabe.
Dacă de pe unele hărți Boișoara lipsește — deși absența ei e în detrimentul hărții și-al cartografului —, cred că de pe acelea care vor reprezenta aria civilizației lemnului în țara noastră o astfel de omisiune nu va fi cu putință...
Marți, 10 aprilie 1962
Pe cînd instruiam grupa sanitară în vederea concursului de poimîine, am văzut primii cocori.
Miercuri, 11 aprilie 1962
Dis-de-dimineață în Bumbuești! Fac ultima repetiție cu grupa sanitară. La proba teoretică, oamenii se descurcă binișor. La cea practică — pot spune chiar bine. Grație mai ales ajutorului dat de Mișu Rebegel, șeful grupei, rămîn cu o impresie de coeziune și promptitudine, degajată de grupă în întregime. Să vedem ce-om face mîine!
Joi, 12 aprilie 1962
Un concurs de grupă sanitară înseamnă între altele — prin tradiție — și un banchet, pe care, evident, îl dau gazdele, adică noi. Sîntem în consecință pregătiți cu de toate, pentru vreo 20—25 de persoane.
Dispensarul pare cantină. Am încropit mese lungi, am împrumutat scaune și tacîmuri de prin vecini, am cumpărat miei, un purcel și niște găini, iar băutura (țuică și vin) am sclipuit-o de pomană de la gospodărie.
Cheltuielile se ridică totuși la 855 de lei, bani pe care-i dăm mai mult Roșianu și cu mine. Suma — frumușică — reprezintă cam jumătate din salariul meu pe-o lună, sau a 24-a parte a venitului meu anual...
În jurul orei 10 se ivește mașina Secției sanitare. Din ea descind radioși: Viorel Dimitriu, noul nostru șef, doctorul Nicolae Petria, șeful cel vechi, directorul spitalului din Rîmnicu-Vîlcea, doctorul Butan, încă un medic pe care nu-l cunosc („cine dracu o mai fi și ăsta?“ îmi zic), unchiul Gogu (invitatul meu personal), Stoica și Puican, de la Crucea roșie, și șoferul.
După un „mizilic“ copios, urcăm în deal, la școală, unde va avea loc concursul.
Pe micul platou al terenului sportiv s-a strîns lume ca la urs. În afară de ai noștri — Ceaușilă și Roșianu —, mai sînt Silvia de la Cornet, Jilavu de la Titești, doctorul de la Cîineni (un tip antipatic și extrem de încrezut), precum și Popa, Năsture și Baciu.
Mai sînt și cele trei grupe, de cîte 18—20 de oameni, de la Cîineni, Boișoara și Titești, care se vor înfrunta „pe viață și pe moarte“... Publicul, încîntat, s-a strîns în drum și pe margini: spectacolul e gratuit...
Cei de la Rîmnicu-Vîlcea, constituiți în juriu, își fac poftă de mîncare alergînd de colo-colo, pentru a supraveghea echipele celor trei comune care se întrec la proba practică, după ce au fost seminarizați, individual, în cadrul unui examen teoretic, destul de amănunțit.
După ce se adună punctajul probei teoretice cu cel al probei practice, aflăm rezultatele finale: Boișoara se clasifică pe locul al II-lea, la diferență minimă de puncte de Cîineni.
Putem merge deci liniștiți la masă...
Praznicul a decurs într-o atmosferă de mare însuflețire. Au fost apreciate cel puțin la justa valoare mai toate bucatele: și mieii, și găinile, și porcul, și țuica, și vinul, dar dulciurile — cozonac, minciunele și gogoși — nu s-au mai putut mînca. S-a rîs, s-a glumit, aproape toți s-au amețit. S-a făcut chiar și afirmația că „masa a fost bună, deși nu ca altele din raion“... În timp ce umpleam gențile și papornițele oaspeților cu bucățile de carne care n-au mai putut fi mîncate și cu niscai țuică în sticle de bere (ca să-i mulțumim pe toți, după obicei !), am riscat și eu o întrebare:
— Oare nu s-ar putea să fiu cooptat și eu — bineînțeles, temporar ! — în grupul fericiților „controlori“ ai raionului, pe linie de concursuri cu mîncare, pentru a afla cea mai bună și mai completă rețetă a unei mese? În felul acesta, viitoarea tratație ar fi „ca altele din raion“...
Spre marea mea surprindere, de gluma mea nu s-a făcut haz (o fi proastă!), și nici nu mi s-a răspuns...
În vreme ce mașina raionului pleca, în „bucătăria“ noastră ad-hoc (recte — farmacia) tăifăsuiau și mîncau tot soiul de nepoftiți.
Reminiscențe bizantine? Peșcheșuri? Haraciuri?
Marți, 17 aprilie 1962
Ședință la Rîmnicu-Vîlcea.
Discursul inaugural al lui Viorel Dimitriu mi s-a părut bun. Neoratoric, dar științific și clar (deși împănat pe ici-colo cu prețiozități care puteau lipsi). Deocamdată i-am auzit „programul guvernamental“. Să vedem cum și l-o îndeplini.
După-masă mi se face rău. Am febră, frison, o erupție pruriginoasă, pe care o bănuiesc alergică, și diaree. Umblu prin oraș fără nici un chef, în așteptarea orei de plecare. În tren mă simt ca în vată. Mi-e rău, tare rău.
Opresc la Cornet, la Silvia.
Miercuri, 18 aprilie 1962
Deși astenic, îmi revin și pot pleca la Boișoara.
Cînd ajung, aud cucul cîntînd!
Joi, 19 aprilie 1962
Mă trezesc la 6 și jumătate. Peste o oră sînt la dispensar. Consultațiile se prelungesc pînă spre seară.
Azi, ca niciodată, asist două nașteri.
Vineri, 20 aprilie 1962
Astăzi purcedem la vaccinări pe toată linia, în școli. Alergăm la Boișoara în deal, în vale, în Găujani — unde stăm mai mult — și iar în Boișoara, la școala din deal, pentru a-i cuprinde pe toți școlarii celor două sate.
Vremea a sărit de la iarnă (nu chiar propriu-zisă, dar pe-aproape !) la vară. E zăpușeală și alergăm transpirați, doar în cămăși.
Sîmbătă, 21 aprilie 1962
Ce-am făcut ieri în Boișoara și Găujani, facem azi în Bumbuești: vaccinăm, vaccinăm!
Nu sînt de loc mulțumit de lea Maria a lui nea Toader. O fi ea femeie de treabă, nu zic ba, dar pe mine tot flămînd mă lasă!
Dimineața și seara, de obicei, „uită“ să-mi dea de mîncare sau, cînd îmi dă, e vorba de-un ceai de buruieni (niciodată nu știu din ce-i făcut!) sau de un ou-două, răscoapte și reci, alături de-o ceapă și un dărab de mămăligă rece. La prînz, meniul e mai „variat“: ciorbă de urzici sau de cartofi (mai spre vară, prevăd, de corcodușe), un ou prăjit și lapte bătut pe care mi-l toarnă în cană, umplînd-o mereu numai pe jumătate. Urmează apoi dialogul invariabil: baba mă întreabă: „Mai pui, maică ?“ și eu îi răspund: „Mai pune“ sau „Cum vrei tale“. Iar lea Maria sau mai toarnă cu mîna tremurîndă încă o jumătate de cană de lapte bătut, sau îmi spune sfătoasă: „Ți-ajunge, maică !“, spre nefericirea stomacului meu. Partea proastă e că mi-e rușine să-i atrag atenția și de aceea caut să mănînc mai mult prin sat. Soluții temporare...
Duminică, 22 aprilie 1962
Nu mă pot lăsa lenei, așa cum doream, fiindcă trebuie să însoțesc la dispensar cîțiva bolnavi veniți după mine. Ne repezim pînă în Găujani, unde mai vaccinăm o parte din copii.
La înapoiere, ne cheamă de urgență Văcăruș, omul de serviciu al școlii din Bumbuești, la nevasta lui, care ar fi grav bolnavă. Pornim călare. Cînd ajungem, o găsim pe Floarea într-o stare desperată. Nu-i greu de stabilit tentativa de sinucidere. După toate probabilitățile, a fost folosită anilina. Femeia prezintă o cianoză albăstruie a feței, are buzele aproape negre, iar pielea e cenușie.
Nu răspunde la excitațiile pe care i le producem, ceea ce înseamnă aproape comă. Trebuie s-o transportăm imediat la spital. Pînă una-alta, efectuăm spălături gastrice, dăm sulfat de magneziu, administrăm tonicardiace și analeptice centrale.
Urcăm, gîfîind, spre sfat. Dăm telefoane peste telefoane după Salvarea care abia catadicsește să vină.
Miercuri, 25 aprilie 1962
Conform unui aranjament neoficial cu medicul-șef, pot pleca de azi într-o vacanță de 10 zile, urmînd ca pe aceasta s-o scad, la toamnă, din concediul meu legal.
Îi explic lui Roșianu ce are de făcut în absența mea, îi scriu delegația de conducător de unitate și mă pregătesc de plecare.
În Rata de 9 sîntem trei perechi de pantofi, două de cizme și una de opinci...
O iau din Cornet pe Silvia și urcăm imediat în trenul de Sibiu. Mergem împreună în Bucovina.
Vineri, 4 mai 1962
După vreo 10 zile de concediu sînt din nou la Boișoara. Revedere caldă. Ascult cu plăcere raportul amănunțit al lui Roșianu, care are drept concluzie: „Toate au fost bune, n-am avut necazuri...“ Mîncăm împreună și, pe seară, urcăm amîndoi spre „baba mea“. În drum, oprim la un biet chior, pe cale să devină orb: l-a lovit și peste ochiul bun o ramură. Îl tratăm cu ce avem la-ndemînă.
Plouă, și aerul are o mohoreală de toamnă.
Sîmbătă, 5 mai 1962
Consultații, cu mari intervale de pauză. Planificări și discuții amicale cu nea Ion.
După-amiază merg la un copil mic, bolnav, tocmai în marginea Bumbueștilor, spre Gruiul Lupului.
Plouă cu o tenacitate plictisitoare.
În drum spre casă, un pui de iepure îmi taie calea!
Duminică, 6 mai 1962
De vreo trei zile tot plouă fără încetare, o burniță deasă, rece și sîcîitoare, de toamnă tîrzie, preschimbînd drumurile în mocirle și pe noi în ființe posomorîte, care se bălăcesc de nevoie, îndelung și cu scîrbă, prin noroaie înșelătoare. De aceea ni se pare reconfortantă convorbirea pe care-o avem între noi, depănînd pe îndelete tot ce ne trece prin minte, în vreme ce stăm așezați comod lîngă soba fierbinte, în care trosnesc cu înverșunare lemnele și țiuie tăciunii. Lumina palidă-cenușie ne învăluie, lipsită de vlagă, filtrată cu avariție prin plumburiul dens al norilor, pătrunzînd cu greu, pînă la noi, prin geamurile mari...
Ne dăm cu greu duși în Găujani, unde trebuie să efectuăm vaccinări antitetanice și antitifoparatifice A și B...
Scene animaliere neverosimil de nostime: un cățel și un purcel se hîrjonesc, iar alături, în „procesiune“, un alt purcel se ține după o pisică, ce are în bot un șoricel încă viu...
Luni, 7 mai 1962
Începînd de pe la 7 aștept la dispensar un bolnav cu hepatită epidemică (asociată unei ciroze hipertrofice), pentru a-l trimite cu Salvarea la Rîmnicu-Vîlcea.
Șovăielnic în privința internării, cum l-am văzut ieri, bolnavul nu e punctual. Totuși, pe la 10, sosește cu căruța, din Găujani. Telefonez imediat după Salvare. Chem serviciul Salvării de la Vîlcea și pe cel de la Brezoi, însă degeaba...
Starea bolnavului e desperată. Trebuie să intervin și cred întotdeauna, ca și acum, într-o minune de rezistență a organismului uman.
Fénelon spune, foarte potrivit cu o situație ca asta: „Nu e mare lucru să nu fi făcut nici un rău ; trebuie să faci tot binele de care ești capabil“.
Dar cît bine pot face eu acum? Și cine ar putea să facă mai mult?
Pe la ora 11 și jumătate bolnavul intră în comă. Îl privesc neputincios: pielea intens colorată galbenă, bătînd spre roșcat, e întreruptă pe membre de porțiuni galbene-cenușii; ficatul și splina sînt enorme ; abdomenul e umflat ca un cimpoi de lichidul ascitic.
Continuu, în van, să-l examinez. Iau tensiunea și observ că e normală. Pulsul, în schimb, e frecvent. Respirația (de tip Küssmaul) are miros caracteristic, dulceag. Pupilele nici nu reacționează la variațiile de intensitate ale stimulului luminos. În răstimpuri, bolnavul se zbate, neliniștit, contractîndu-se neverosimil...
Susținem cordul cu cordiamin, facem perfuzii cu glucoză asociată vitaminei C și altceva nimic. I-ar folosi, poate, un cort de oxigen. Dar de unde să-l luăm?
Și Salvarea asta care nu mai vine! Și fiica lui care plînge tăcut într-un colț, privindu-ne cu dușmănie...
La orele 15 și un sfert bolnavul încetează din viață. Nemo ante mortem beatus¹, spune Ovidiu. Sînt atît de departe de bucurie!
La orele 17 sosește, colac peste pupăză, și Salvarea... Șoferul e cu gura mare.
Marți, 8 mai 1962
După consultații, merg în Găujani pentru a „sfinți“ o nouă fîntînă — adevărat eveniment în viața satului. Sîntem trei: președintele Popa, nea Ion și eu. E cald și bine, iar apa din fîntînă, rece și limpede... merită cu prisosință cei doi litri de vin pe care-i bem cu Laică Popescu, achizitorul.
După-amiază, împreună cu sanitarul, hoinărim de colo-colo. Seara, mergem la film în Boișoara. Se rulează: Drum bun, autobuzule și Cetatea Hurramzamin, o adaptare a vestitei opere a lui Firdusi, Șah Nameh. Condițiile tehnice boișorene sînt la nivelul anului 1910 ! Filmul e cînd mut, cînd prost sonorizat, mîrîind ininteligibil. Copiii șed băgați cu nasurile pînă-n pînză. Adulții, mai fericiți, se odihnesc „confortabil“ în spate, pe băncile scîrțîitoare. Și toți exclamă de plăcere. Lipsește numai madama de la pian...
Va urma:
— Marți, 15 mai 1962 —
Sursa: Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara/ 1967/ Editura pentru Literatură.
___________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #BVaAV #SJU #memorii #MediclaBoișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești #ȚaraLoviștei #sănătate #pacienti
