În Moldova și Țara Românească s-au practicat pedepse corporale executate în public, inclusiv lovirea cu biciul, vergile, nuielele sau toiegele. Izvoarele nu folosesc întotdeauna cuvântul „biciuire”; formulele întâlnite mai des sunt „bătaie”, „bătaie prin târg”, „a se purta cu bătaie prin târg”, „lovituri de vergi” ori „toiege”.
Bătaia publică a fost o pedeapsă judiciară și administrativă recunoscută, folosită mai ales pentru furt, recidivă, falsificare de bani, tulburarea ordinii și abateri ale categoriilor sociale inferioare. Ea a supraviețuit, sub diferite forme, până în procesul de modernizare juridică din secolul al XIX-lea, fiind eliminată din dreptul penal modern odată cu reformele epocii lui Alexandru Ioan Cuza și cu intrarea în vigoare a Codului penal din 1865.
Pentru ce fapte se aplica
În funcție de epocă, țară, statutul social și gravitatea cazului, bătaia publică putea fi pronunțată pentru:
- furt, mai ales furt repetat sau săvârșit în împrejurări agravante;
- tâlhărie și alte atacuri asupra avutului;
- falsificarea banilor și punerea în circulație a monedelor false;
- înșelăciune, falsuri și anumite abuzuri comerciale;
- vagabondaj, cerșetorie considerată frauduloasă ori tulburarea repetată a ordinii;
- abateri grave ale slujbașilor mărunți, precum neîndeplinirea poruncilor administrative;
- nesupunere față de autorități;
- unele delicte sexuale sau încălcări ale moralei publice;
- recidivă, când bătaia era adăugată închisorii, ocnei sau surghiunului.
Un exemplu edificator din legislația moldovenească îl constituie pedepsirea unor vornicei de sat care nu-și îndeplineau obligațiile: aceștia urmau să fie „certați cu bătaie la isprăvnicie”. Aici pedeapsa era corporală și exemplară, chiar dacă nu presupunea neapărat purtarea condamnatului prin întregul târg.
În Țara Românească, Legiuirea Caragea din 1818 prevedea pentru anumite forme grave sau repetate de furt o combinație de pedepse: „bătaie prin târg” și trimiterea la ocnă. În unele cazuri, această sancțiune înlocuia pedepse medievale mai vechi, precum mutilarea. Așadar, ea reprezenta o oarecare „îmblânzire” față de tăierea mâinii, dar rămânea o pedeapsă extrem de dură și degradantă.
Pentru falsificatorii de bani există, de asemenea, hotărâri prin care pedeapsa capitală sau alte sancțiuni erau comutate în „bătaie prin târg” și ocnă. Condamnatul era purtat pe ulițele principale, sub pază, și lovit în locuri succesive, pentru ca fapta și pedeapsa lui să fie văzute de cât mai multă lume.
Cine era supus cel mai frecvent biciuirii
Pedeapsa nu se aplica în mod egal tuturor categoriilor sociale. În practică, îi lovea mai ales pe:
- țărani;
- robi;
- slugi;
- mahalagii și orășeni săraci;
- infractori de drept comun;
- slujbași inferiori.
Boierii și persoanele cu rang beneficiau frecvent de pedepse diferite: amendă, pierderea rangului, confiscare, surghiun, domiciliu forțat sau închisoare. Rangul social putea schimba atât natura pedepsei, cât și modul executării ei.
Trebuie distinsă și pedeapsa hotărâtă de instanță de bătaia aplicată arbitrar de stăpâni robilor, slugilor sau țăranilor dependenți. Aceasta din urmă era foarte răspândită, dar nu reprezenta neapărat o execuție penală publică, ci o formă de constrângere socială și disciplinară.
Biciuirea publică nu era o singură pedeapsă standard
Expresia putea desemna situații diferite:
- un număr stabilit de lovituri, aplicate într-un singur loc;
- bătaie la isprăvnicie sau în fața unei instituții;
- purtarea condamnatului prin târg și lovirea lui în anumite puncte;
- bătaie urmată de temniță, ocnă ori surghiun;
- expunerea la stâlpul infamiei, uneori împreună cu bătaia și afișarea faptei săvârșite.
Izvoare utile: Condica criminalicească a Moldovei din 1820–1826 – BCU Iași, ediția Condicii criminalicești – BCU Cluj, studiu despre supliciul public și Legiuirea Caragea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu