Trei biblioteci publice la Râmnicu-Vâlcea, în perioada interbelică

Anul 1919, când România Mare se împlinea, a fost, la Râmnicu-Vâlcea, ca în întreaga țară, un moment de tristețe, dar și de mari speranțe. Orașul era în plin doliu la amintirea numeroșilor eroi căzuți la datorie pe câmpurile de luptă și a dispăruților, dar și întristat la vederea celor grav răniți sau mutilați, reîntorși la familiile lor. Urbea, ocupată mai bine de doi ani de către trupele austro-ungare și germane, făcea bilanțul propriilor pierderi în persoane civile, bunuri materiale și de patrimoniu cultural, cele mai multe imposibil de înlocuit. Satrapul ce condusese și jefuise județul Vâlcea în numele Germaniei imperiale, avansat de la căpitan la colonel plin în mai puțin de doi ani, baronul von Bertram, s-a sinucis în momentul când trupele germane se retrăgeau din orașul de la poalele Capelei, dar gestul său a lăsat indiferentă populația. Dacă a fost căință târzie sau numai un gest determinat de dezonoarea capitulării germane, nu se poate preciza. Dar, dacă a fost vorba de căi   nță, cu siguranță că motivul a fost solid. Râmnicul și râmnicenii au pierdut enorm în cei doi ani și, ca mai totdeauna, bunurile culturale au fost cele mai afectate. A fost distrusă în întregime Biblioteca Secțiunii Râmnicu-Vâlcea a Ligii Culturale, datorită faptului că organizația a fost considerată ca instigatoare la război împotriva Puterilor Centrale, iar bibliotecile Seminarului „Sf. Nicolae” și Liceului „Alexandru Lahovari” au fost parțial risipite și distruse. Nu a fost scutită de pagube nici Biblioteca Episcopiei Râmnicului Noul Severin, mai ales după exilarea, din centrul eparhial, a episcopului titular, Sofronie Vulpescu, care a înțeles să împărtășească soarta păstoriților săi.

Toate acestea, însă, aparțineau trecutului și râmnicenii, optimiști ca totdeauna, începeau să refacă orașul, întocmai ca furnicile – mușuroiul stricat. Dacă în viața materială, o primă biruință a reprezentat-o reconstrucția podului de fier de peste Olt, ale cărui tronsoane distruse au fost înlocuite cu altele, lucrate la Uzinele Reșița, chiar în 1919, în viața spirituală, prima biruință a reprezentat-o ctitorirea unei biblioteci publice. Acest act cultural s-a datorat unui grup de studenți, cei mai mulți „întârziați”, ca și conjudețeanul lor Gib Mihăescu, datorită războiului. Era prima lor vacanță în timp de pace, distracțiile – puține și speranțele – mari.Primul lucru pe care l-au făcut studenții – băieți și fete – a fost să se organizeze într-o asociație denumită „Cercul studenților vâlceni”. Comitetul de conducere era format din Năiță Popa – președinte, Dida Popescu și Nicu Angelescu – vicepreședinți, Nistor Dumitrescu – secretar și Toma Moraru – casier. Sediul cercului era în două camere mari, bine amenajate, situate în curtea interioară a Bisericii romano-catolice „Sf. Anton”, de la care au fost închiriate. Tinerii nu aveau bani, dar au fost încurajați de către toată lumea avută, și nu numai, a Râmnicului. Din donații, au strâns bani, care le-au permis să-și procure un pian de concert foarte bun și mobilier pentru cele două camere. Tot sub formă de donații, au primit peste 1.000 de cărți, beletristice și științifice, cu care, după catalogare, au hotărât să deschidă o bibliotecă publică. Au botezat această bibliotecă cu numele lui Vasile Olănescu, coleg de generație cu ei, personaj plin de talent literar, a cărui viață s-a sfârșit eroic în tranșeele de la Mărășești, în vara anului 1917. Aflând acest lucru, familia Olănescu, una din cele mai bogate din oraș (poseda casa din „Calea lui Traian” 160, până de curând sediul PNL, și fostul Schit Inătești, precum și multe terenuri agricole), a pus la dispoziția cercului toate sumele necesare desfășurării activităților culturale. Înainte de deschiderea oficială a bibliotecii publice, cercul a organizat o serbare câmpenească în Zăvoi, acțiune care a adus un beneficiu de 50.000 lei, sumă suficientă să asigure cheltuielile pe trei ani. După două săptămâni, membrii cercului au jucat, în grădina Berăriei „Azuga”, și trei spectacole cu „Heidelbergul de altădată”, în regia maestrului Constantin Popian.

O realizare de seamă a cercului („Cercul studenților vâlceni” – n.r.) a fost și editarea revistei „Cuvântul nostru”, care a apărut la 5 ianuarie 1920, avându-l ca prim-redactor pe Nicu Angelescu (comunicarea acestei apariții completează cunoscuta „Bibliografie a presei vâlcene”, întocmită de Horia Nestorescu-Bălcești, care nu consemnează decât seriile cu acest titlu, din 1924 și 1931).

Biblioteca Publică „Vasile Olănescu” a funcționat, la Râmnic, până în anul 1921. Între timp, studenții care conduceau Cercul și-au trecut examenele și au ocupat posturi în diverse colțuri ale țării. Sufletul acestei inițiative, Nicu Angelescu, a ajuns profesor de limba română în zona care se numea, atunci, graniță culturală, mai întâi la Careii Mari, apoi la Sighetu Marmației.

O altă bibliotecă publică a funcționat în anii 1924 și 1925, pe strada Mihai Bravu. Despre această bibliotecă știm puține lucruri. O menționează Ion Simionescu în cartea „Orașe din România”, dându-ne amănuntele că era mică, iar dintre cei care o cercetau, 80% erau străini. După «Memoriile unui om obscur», ale profesorului Nicu Angelescu, încă inedite, în cea mai mare parte, și precizările făcute de Constantin Daniilescu, în gazeta „Naționalul Vâlcii”, din iulie-august 1935, această bibliotecă purta numele unui alt erou vâlcean din primul război mondial – Alexandru Costeanu. Deocamdată, nu deținem alte amănunte, iar dovada existenței acestei biblioteci este faptul că în fondurile noastre (ale actualei Biblioteci Județene ,,Antim Ivireanul” Vâlcea - n. V.S.) se mai păstrează câteva cărți care i-au aparținut. Din nefericire, numele eroului Alexandru Costeanu a fost înlăturat temporar din istoria orașului, prin măsura stranie a Comitetului Local Râmnicu Vâlcea, care a schimbat numele străzii sale, botezând-o cu al celui ce a fost directorul Liceului „Lahovari” în epoca stalinistă (1949-1953), profesorul Constantin Gibescu, cel care l-a refuzat pe universitarul Leca Morariu să predea ore în școala pe care o conducea, aducându-l în situația jenantă de a vinde cărți în piață și de a scrie pe ușa casei proprii următoarea firmă: „Leca Morariu, profesor universitar, ascut lame”, iar pe dascălul său, Nicu Angelescu, l-a scos din învățământ.

A treia bibliotecă din oraș a fost cea a Secțiunii Locale a „Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor”, inițiată de bibliotecarul acesteia, institutorul C. Daniilescu. Cu ajutorul cărților donate, în primul rând de Nicolae Iorga, biblioteca a fost inaugurată în ziua de duminică, 28 mai 1928, în casele Bisericii „Buna-Vestire”, de pe Terasă. Programul de funcționare era: luni, joi și sâmbătă, între orele 16-19 și duminica, între orele 14-19.

După pensionarea din învățământ a lui C. Daniilescu, începând cu 1 ianuarie 1933, programul a devenit mai larg. Doritorii puteau împrumuta cărți acasă pentru o perioadă de trei săptămâni, plătind o taxă de 10% din valoarea cărții și depunând o garanție între 100 și 1.000 lei pentru fiecare carte, în funcție de importanța și raritatea acesteia. Elevii și flotanții din oraș nu aveau acces decât la sala de lectură, iar membrii Ligii se bucurau de 50% reducere.

Fondul de carte al bibliotecii a crescut, ajungând, în 1935, la aproximativ două mii de volume. Începând cu anul 1934, biblioteca se mută în localul construit special pentru Secțiunea Ligii, pe strada „Anton Pann”, din cartierul Temelie, mai apoi în „1 Mai”, stradă de pe care au fost evacuate localurile cu felinar roșu la intrare. În noul sediu, exista o sală de lectură mai încăpătoare; aici, a funcționat, crescând de la an la an, biblioteca, până la începutul anului 1948, când a fost închisă, imobilul – naționalizat, iar cărțile epurate, distruse, în marea lor majoritate, prin ardere.

Se cuvin spuse câteva cuvinte și despre biografia vrednicului bibliotecar Constantin Daniilescu, unul din marii uitați ai orașului nostru.

Născut în comuna Scundu, din județul Vâlcea, a devenit institutor din 1901, peregrinând prin diverse posturi: la Zăvideni, Scundu, Călărași, București și Drăgășani, iar, din 1911 până în 1933, la Râmnicu-Vâlcea. A făcut războiul ca ofițer în rezervă, fiind decorat. Devotat profesiei și cărții, nu și-a întemeiat o familie. Începând cu 1 ianuarie 1928 până în decembrie 1937, a editat și scris, în cea mai mare parte, gazeta culturală „Naționalul Vâlcii”, cheltuindu-și pentru aceasta modesta pensie.

Deosebit de tristă a fost soarta bătrânului C. Daniilescu în regimul comunist. Profesorul Nicu Angelescu notează, în memoriile sale, deja menționate: „Cărturarul acesta atât de modest, care și-a închinat viața școlii și multor acțiuni culturale de cel mai mare folos, n-a găsit nici sprijin, nici înțelegere. Dimpotrivă: i s-a desființat biblioteca, i s-au luat cărțile, i s-a naționalizat casa, i s-a tăiat pensia. Moș Daniilescu, însă, nu se dă bătut. După o viață întreagă de muncă, lipsit de orice mijloc de existență, trăiește totuși (...) Nimeni nu-i găsește o întrebuințare ca să-și poată câștiga pâinea zilnică, dar el face necontenit lucru fără plată, scotocind arhivele, descifrând chirilice «cu etaj» și adăugând documente noi la bogatul material pe care l-a publicat în trecut în ziarul său, «Naționalul Vâlcii». E frig în camera lui sărăcăcioasă și povara anilor începe să-l apese, dar, în inima lui, arde nestinsă flacăra idealurilor din tinerețe și ține încă senin și neșovăitor un steag pe care l-a înălțat în luptă pentru cultura neamului său”.

A murit octogenar, după 1960, în mizerie, uitat până astăzi. Prin tot ceea ce a făcut, putem să-l socotim primul bibliotecar propriu-zis din Râmnicu-Vâlcea.

Cu o existență efemeră, primele două biblioteci publice și asasinată cea de-a treia, au fost instituțiile de profil care au permis înființarea bibliotecii în care ne aflăm astăzi. Ni s-ar părea un gest de dreptate ca, în sala de lectură, să stea la loc de cinste portretele acestor înaintași, ctitori de biblioteci.

Aneta BARDAȘU