Pr. paroh Nicolae Belbu & Gheorghe Pavel Ciolacu (Gicu)/ Istoria satului Pojogi/ Oameni și vremuri - recenzie și vol integral în PDF

#claca înrobitoare la #boier și consecința: #Rascoala1907
Gheorghe Canea-Calea (,,Mărțan”): omul împușcat în propria gospodărie și una dintre cele mai crude imagini păstrate de memoria comunității: o scroafă atrasă de sângele celui căzut a fost și ea împușcată... până seara, jandarmii au făcut un sicriu din ulucile gardului și l-au îngropat chiar acolo, fără slujbă religioasă abia după treizeci de ani osemintele au fost dezgropate de nepot și așezate în cimitir, în prezența întregului sat... a fost singurul om ucis prin împușcare alții aveau să moară mai târziu, din cauza bătăilor
...peste cinci decenii, împotrivirea tăcută, dar îndârjită a localnicilor, în frunte cu primarii lor, de a ajunge #clăcași la #colectivă noul regim, care îi transformase pe răsculații din 1907 în ,,eroi oficiali”, încerca acum să le ia pământul în numele altor ,,idealuri”...

Între clacă și colectivizare: răscoala, pământul și lupta pentru libertatea gospodăriei

În paginile dedicate Răscoalei din 1907 și urmărilor ei*, istoria satului Pojogi nu apare ca o simplă succesiune de date și documente, ci ca o dramă a pământului și a oamenilor legați de el. Țăranii din Pojogi fuseseră clăcași pe moșia boierească și s-au împotrivit cu îndârjire să ajungă, peste câteva decenii, clăcași ai „colectivului”.

Istoria acestei împotriviri se întinde de la un apogeu al suferinței - revolta înăbușită în sânge din martie 1907-  până la rezistența tăcută, ingenioasă și primejdioasă prin care locuitorii Pojogiului și ai comunei Stroești au izbutit să-și păstreze pământurile în anii colectivizării. Mai întâi au luptat împotriva dependenței impuse de moșia boierească; apoi, peste o jumătate de secol, împotriva încercării statului comunist de a le lua pământul și libertatea gospodăriei.

În paginile dedicate Răscoalei din 1907 și urmărilor ei, istoria satului Pojogi nu apare ca o simplă succesiune de date și documente, ci ca o dramă a pământului și a oamenilor legați de el. Este povestea unei comunități care, vreme de mai bine de jumătate de secol, s-a apărat împotriva a două forme diferite de înrobire: mai întâi clăcășia impusă de moșie, apoi colectivizarea pregătită de statul comunist.

Între aceste două amenințări se desfășoară întreaga narațiune: de la revolta înăbușită în sânge din martie 1907 până la împotrivirea tăcută, ingenioasă și primejdioasă prin care Pojogiul și comuna Stroești au izbutit să-și păstreze pământurile în anii colectivizării.

O lume rurală ajunsă la capătul răbdării

Cartea așază evenimentele din Pojogi în contextul marii crize agrare de la începutul secolului al XX-lea. Țăranul român muncea pământul altuia, prins în învoieli împovărătoare, negociate nu numai cu proprietarii, ci mai ales cu arendașii acestora. Între pretențiile moșierului și dorința de câștig a arendașului se strecura o povară suplimentară, iar această povară era așezată aproape în întregime pe umerii celui care ara, semăna, cosea și culegea.

Învoielile agricole, deși puteau fi înnoite potrivit legii, deveniseră în realitate aproape ereditare. Odată cu sărăcia, se transmitea din tată în fiu și condiția de clăcaș. Peste această nedreptate veche s-au suprapus cei trei ani secetoși – 1904, 1905 și 1906 –, cu recolte slabe, lipsuri și o tensiune care nu mai avea nevoie decât de o scânteie.

Autorul cărții privește însă anul 1907 într-un cadru mai larg. România făcea eforturi uriașe de modernizare, construia căi ferate și șosele, sprijinea cultura și elitele românești din Transilvania, Banat și Basarabia, dar lăsa aproape nerezolvată problema fundamentală a satului. Statul se moderniza deasupra unei lumi rurale încă apăsate de raporturi considerate aproape feudale.

Volumul evocă și teza potrivit căreia nemulțumirile țărănești ar fi fost stimulate din exterior de agenți ai imperiilor ostile României, care ar fi răspândit îndemnuri la revoltă. Este perspectiva istorică adoptată de autor, care invocă cercetări publicate după căderea comunismului. Dincolo însă de această interpretare, cartea nu lasă nicio îndoială asupra cauzei profunde: suferința era reală, exploatarea era reală, iar mânia satelor se acumulase vreme îndelungată.

Răscoala izbucnită la Flămânzi s-a propagat cu repeziciune din Moldova spre Muntenia și apoi spre județele sudice, ajungând și în Vâlcea. În această atmosferă, cuvântul revoltei a pătruns și în Pojogi.

Pământul, adevărata miză a revoltei

Locuitorii din Pojogi din Deal și Pojogi din Vale – actuala Cernișoara – nu se aflau cu toții în aceeași situație. Aproximativ 30% dintre săteni mai stăpâneau împreună circa 198 de hectare, iar unii aveau pe lângă casă mici petice de pământ. Acestea nu erau însă suficiente pentru întreținerea familiilor, astfel încât oamenii erau siliți să ia alte loturi de la moșie și să accepte condițiile impuse.

O zi de clacă se cerea pentru dreptul de a pășuna o oaie și trei zile pentru o vită. În alte sate – Dianu, Stroești și Cireșu – țăranii puteau lucra pământurile boierului în condiții ceva mai puțin apăsătoare, împărțind recolta după sistemele „trei din cinci” sau „doi din trei”. Pojogenii, în schimb, se simțeau striviți nu numai de obligații, ci și de înșelătoriile arendașilor la măsurarea terenurilor și de schimbarea loturilor de la un an la altul.

Din mărturiile păstrate, cartea desprinde ideea că revendicarea lor esențială era una singură: să-și recupereze pământurile despre care credeau că le fuseseră răpite printr-o viclenie juridică a arendașului moșierului Constantin Sordony. Nu urmăreau o răsturnare a ordinii sociale, nu aveau program politic, conducători sau o listă elaborată de cereri. Voiau să-l alunge pe boier și să se întoarcă fiecare pe locul pe care îl socotea al său.

Aceasta este cheia întregii mișcări din Pojogi: nu o ideologie, ci memoria proprietății; nu un plan revoluționar, ci convingerea adâncă a țăranului că pământul muncit și moștenit îi fusese luat pe nedrept.

Ziua în care furia a ajuns la conacul Sordony

În ziua de 18/30 martie 1907, un grup de țărani din Pojogi, înarmați cu uneltele muncii lor – securi, sape și coase –, a înconjurat conacul familiei Sordony. Au fost sparte ferestrele și ușile, a fost distrus mobilierul, au fost dărâmate coșurile și o parte din acoperiș. Alte mărturii vorbesc despre incendierea unor magazii, pătule și șuri cu fân și paie.

Totuși, revolta de la Pojogi nu a avut amploarea devastatoare cunoscută în alte părți ale țării. Țăranii nu au împărțit între ei cerealele din magazii, nu au jefuit bunurile, nu au ars arhivele primăriei și nici actele moșiei. Gestul lor a fost mai curând o izbucnire violentă și dezordonată împotriva simbolului nedreptății: conacul.

Numărul participanților pare să fi fost redus. Mărturiile locale vorbesc despre numai 15-20 de răsculați. Câțiva oameni veniți din Cireșu doar pentru a vedea ce se întâmplă au fost alungați cu pari, de teamă să nu devină martori. Această scenă dezvăluie caracterul precipitat al mișcării: oamenii acționau fără conducere și fără siguranță, împinși de furie, dar în același timp cuprinși de frica urmărilor.

Iar urmările au venit repede.

La cererea arendașului, din Râmnicu Vâlcea a fost trimisă o unitate militară. Telegrama prefectului către ministrul de Interne consemna devastarea conacului, intervenția soldaților, împrăștierea locuitorilor, arestarea a 14 presupuşi conducători, existența a patru răniți și împușcarea unui țăran care ar fi încercat să lovească un sergent. În alte acte apar 11 persoane trimise autorităților judiciare, între care Manole Mitruță și Ion I. A. Bârsan, considerați capii mișcării.

Documentele administrative vorbesc rece despre „restabilirea ordinii”. Memoria satului păstrează însă ceea ce formularele oficiale nu puteau cuprinde: spaima, sângele, bătăile, oasele frânte și morții îngropați fără cruce și fără rugăciune.

Gheorghe Canea-Calea, zis Mărțan: omul împușcat în propria gospodărie

Figura tragică a acestor pagini este Gheorghe Preda Canea, cunoscut în sat ca Gheorghe Calea, zis Mărțan. Era un gospodar înstărit pentru măsura locului: avea oi, porci, o pereche de boi, car și plug. Purta îmbrăcăminte ardelenească, asemenea ciobanilor din Vaideeni, ceea ce i-a făcut pe urmași să creadă că provenea dintr-o familie transilvăneană stabilită în zonă în secolul al XIX-lea.

Conflictul său cu oamenii moșiei ar fi început atunci când aceștia i-au cerut o parte dintre cei mai frumoși miei. Gheorghe a refuzat și i-a alungat. După devastarea conacului, jandarmii au venit să-l aresteze. El s-a opus și l-a lovit pe unul dintre ei cu răsteul jugului. Un alt jandarm a tras. Glonțul i-a străpuns abdomenul și omul s-a prăbușit sângerând în propria curte.

Urmează una dintre cele mai crude imagini păstrate de memoria comunității. O scroafă din gospodărie, atrasă de sângele celui căzut, a fost și ea împușcată. Până seara, jandarmii au făcut un sicriu din ulucile gardului și l-au îngropat chiar acolo, fără slujbă religioasă. Abia după treizeci de ani osemintele sale au fost dezgropate de nepot și așezate în cimitir, în prezența întregului sat.

Gheorghe Canea-Calea a fost singurul om ucis prin împușcare. Alții aveau să moară mai târziu, din cauza bătăilor.

Ancheta din curtea bisericii

După înăbușirea revoltei, ancheta s-a desfășurat la Cireșu, într-un decor care pare desprins dintr-o pagină de literatură tragică. Țăranii, păziți de jandarmi, erau ținuți sub un șopron în curtea vechii biserici. Procurorul le lua declarațiile pe prispa lăcașului, în prezența preotului Marin Ursescu – „popa Dragalin” –, chemat să confirme consemnarea corectă a mărturiilor.

Cei care știau carte semnau; ceilalți își apăsau degetul pe hârtie. Din curte până la prispa bisericii, oamenii veneau în genunchi, rugându-se să fie iertați. Ion Proteasa, zis Guță, deși era minor, și-a scris singur declarația, cu lacrimi în ochi.

Preotul Marin Ursescu a avut un rol decisiv. El intervenise încă din timpul represiunii pentru a opri abuzurile armatei, iar apoi și-a asumat răspunderea pentru liniștirea satului. În cele din urmă, nu s-a mai constituit un proces penal care să conducă la condamnarea țăranilor. Cei arestați preventiv au fost eliberați, iar declarațiile, nefiind păstrate într-un dosar judiciar, s-au pierdut. Tocmai de aceea, adevărul complet al acelor zile nu mai poate fi reconstituit decât din întâlnirea documentelor cu memoria urmașilor.

Morții fără slujbă și scrisoarea unui tată

Represiunea nu s-a oprit la arestări. Gheorghe Slăvescu a fost prins și bătut pentru a spune numele celorlalți răzvrătiți. Nemulțumite de răspunsurile lui, autoritățile l-au trimis la Horezu, unde a fost bătut din nou atât de crunt, încât a murit după câteva zile.

Cei din Pojogi din Vale au fugit peste dealul Giula spre Cernișoara. Pentru a-i prinde, jandarmii ar fi folosit un vicleșug: i-au silit pe câțiva pojogeni să strige din Giula Mare către sat: „Hai, măi, la revoluție!”. Cei care au răspuns chemării au căzut în capcană și au fost bătuți până li s-au rupt oasele.

Printre aceștia s-a aflat Gheorghe Urzicaru. Lipsit de orice îngrijire medicală, a rămas cu oasele sudate strâmb și cu un handicap care l-a urmărit întreaga viață. Cu toate acestea, în 1916 a cerut să fie mobilizat și a servit Armata Română ca bucătar. După război a primit trei hectare de pământ la Mușulești, actuala Chioasa. Visul pentru care fusese lovit în 1907 s-a împlinit, dar trupul său a purtat până la moarte urmele bătăilor.

Poate cea mai tulburătoare mărturie este însă scrisoarea lui Pătru Bârsan către episcopul Râmnicului Noul Severin. Fiul său, Dumitru, avea numai 18 ani. Tatăl susținea că tânărul fusese luat cu forța de răsculați și că participase doar la spargerea geamurilor conacului. Deși nu fusese condamnat, a murit la 22 mai, probabil în urma celor îndurate.

Din ordinul primit de preot, tânărul fusese îngropat fără slujbă. Tatăl scria că îl îngropase „ca pe un animal” și că, de câte ori trecea pe lângă cimitir, inima îi plângea văzând mormântul fiului său lipsit de binecuvântarea Bisericii. Nu cerea răzbunare și nici dreptate politică. Cere doar rugăciunea care îi fusese refuzată copilului său.

În această scrisoare, întreaga tragedie din 1907 se concentrează într-o singură durere: un tată care nu mai poate schimba moartea fiului, dar încearcă să-i redea demnitatea după moarte.

Ce a schimbat revolta

Autorul concluzionează că la Pojogi nu a existat o răscoală în sensul deplin al cuvântului, ci o mișcare spontană, haotică și slab organizată. Țăranii nu au ucis pe nimeni, nu au avut lider, program sau strategie. Violența lor s-a îndreptat asupra conacului și a bunurilor moșiei; violența autorităților s-a abătut însă asupra trupurilor și vieților lor.

Cu toate acestea, revolta nu a rămas fără urmări. Vechiul arendaș a fost îndepărtat, iar administrarea moșiei a fost încredințată lui Toma Lăbău, un om cu studii comerciale și teologice. El a redus drastic zilele de clacă, le-a permis sătenilor să-și pășuneze animalele pe islazul Olu și să le hrănească iarna, gratuit, din clăile de fân ale boierului.

Schimbarea nu a însemnat încă eliberarea deplină, dar a fost dovada că revolta îi silise pe stăpânii moșiei să înțeleagă că vechea ordine nu mai putea continua neschimbată.

Eliberarea adevărată a venit în 1923, odată cu împroprietărirea. Atunci, loturile din Chioasa și Chisărești au fost împărțite țăranilor, iar Pojogi din Deal și Pojogi din Vale au ieșit, în sfârșit, din clăcășie. Pământul nu mai era doar locul unde țăranul muncea pentru altul, ci temelia propriei gospodării și garanția libertății sale.

Monumentul și memoria remodelată de comunism

În 1957, la împlinirea a 50 de ani de la Răscoală, în Pojogi a fost ridicat un monument pe locul fostului conac Sordony. Foști participanți și martori din Pojogi și Cernișoara au vorbit despre cele întâmplate, după care comemorarea a continuat cu recitări, cântece patriotice și jocuri populare.

Cartea privește critic instrumentalizarea comunistă a Răscoalei. Autorul respinge cifra de 11.000 de țărani uciși, folosită de istoriografia regimului, și o pune în legătură cu propaganda colectivizării. În interpretarea sa, comemorarea celor răpuși de vechea clăcășie a fost transformată într-un instrument pentru legitimarea unei noi forme de supunere a satului.

Această contradicție devine axul următoarelor pagini: regimul care îi glorifica pe țăranii ridicați în 1907 împotriva pierderii pământului încerca acum să le ia urmașilor același pământ în numele colectivizării.

A doua clăcășie

În anii 1950-1962, asupra satului s-a abătut o nouă primejdie. De această dată nu mai venea dinspre conacul boieresc, ci dinspre partid, primărie și aparatul de stat. Colectivizarea urmărea desființarea gospodăriei țărănești individuale: pământul, animalele, uneltele, carele, plugurile și până și butoaiele trebuiau trecute în proprietatea colectivă.

În Pojogi și Cireșu apăruseră deja forme intermediare numite „întovărășiri”, în care unele terenuri erau comasate și muncite în comun, fără ca țăranii să-și piardă încă dreptul de proprietate. Pentru conducerea comunistă, acest lucru nu era suficient: se cerea colectivizarea totală.

Salvarea comunei a venit printr-o rezistență conspirativă desfășurată chiar din interiorul administrației. Activistul Nicolae Șoșoacă ar fi organizat în taină un grup de primari care, invocând diferite motive și amânări, au blocat aplicarea colectivizării. Ion Belei, primarul comunei Stroești, a devenit liderul acestui grup.

În 1962, comuna era încă necolectivizată. Securitatea a înțeles însă jocul, iar Ion Belei a fost înlocuit. Urmașul său, Grigore Săraru, fost prizonier în URSS și convins de justețea sistemului, a încercat să forțeze colectivizarea. După numai două luni, grupul primarilor potrivnici l-a acuzat de abuzuri și a reușit să-l înlăture.

Apoi a venit la conducerea comunei Nicolae Proteasa din Pojogi, care a îngropat definitiv proiectul colectivizării. Datorită lui și lui Ion Belei, locuitorii comunei Stroești și-au păstrat pământurile, animalele, uneltele și, odată cu acestea, felul de viață întemeiat pe muncă proprie, responsabilitate și continuitatea familiei.

Primarul care a pus omul mai presus de legea nedreaptă

Nicolae Proteasa este înfățișat drept un primar curajos și înțelept, capabil să deosebească legea de dreptate. Într-o vreme în care fabricarea țuicii în gospodărie putea aduce confiscarea cazanului și închisoarea, el le-a cerut milițienilor să nu-i urmărească pe săteni și să nu ducă până la capăt anchetele pornite din reclamații.

Când oamenii își reconstruiau casele și nu aveau suficient lemn, deschidea parchete forestiere pentru comunitate, iar pădurarilor le cerea să închidă ochii la tăierile făcute în limitele nevoii și ale bunului-simț. Țăranilor lipsiți de asigurare medicală, deoarece satul nu avea gospodărie colectivă, le elibera documente prin care apăreau formal drept salariați ai primăriei – pădurari, îngrijitori ai școlilor sau oameni ai serviciului veterinar.

Își asuma riscuri enorme, fără să ceară ceea ce astăzi numim mită. Într-un regim clădit pe control, el a făcut din primărie un scut pentru comunitate.

Pământul și psihologia libertății

Ultimele pagini depășesc istoria administrativă și propun o reflecție asupra felului în care proprietatea modelează sufletul omului. În satele necolectivizate, bucuria recoltei rămânea legată de munca proprie. După culesul porumbului, oamenii se adunau la clacă, chemau lăutarii, cântau și se veseleau pentru rodul pe care îl puteau duce acasă.

În satele colectivizate, aceeași bucurie fusese pervertită. Omul se bucura dacă reușea să ia noaptea doi saci de porumb de pe câmp fără să-l prindă miliția. El știa că furtul este păcat, dar își liniștea conștiința spunându-și că ia din propria muncă și de pe pământul care îi aparținuse cândva.

Aici se află una dintre ideile cele mai puternice ale textului: colectivizarea nu a luat numai pământul, animalele și uneltele, ci a tulburat însăși legătura morală dintre muncă, proprietate și răsplată. L-a obligat pe omul cinstit să trăiască asemenea unui hoț și, mai grav, să se bucure că a izbutit să fure ceea ce fusese cândva al său.

Sensul profund al acestor pagini

Istoria cuprinsă între paginile 18 și 43 închide un arc simbolic impresionant. În 1907, țăranii din Pojogi s-au ridicat pentru pământurile pierdute și au fost împușcați, bătuți, umiliți și îngropați fără slujbă. După mai bine de cincizeci de ani, urmașii lor au fost amenințați din nou cu pierderea proprietății – de astă dată chiar de regimul care îi transforma pe răsculații din 1907 în eroi oficiali.

Prima clăcășie se sprijinea pe conac și arendaș; cea de-a doua, pe partid, propagandă și constrângerea statului. Prima cerea zile de muncă pentru pășunatul vitelor; cea de-a doua pretindea pământul, vitele, uneltele și libertatea gospodăriei. Iar dintre cele două, autorul o consideră pe cea comunistă mai perfidă, tocmai pentru că venea împodobită în cuvintele egalității și ale „eliberării” țăranului.

În această lumină, Gheorghe Canea-Calea, Gheorghe Slăvescu, Dumitru Bârsan și Gheorghe Urzicaru aparțin aceleiași istorii morale cu Ion Belei și Nicolae Proteasa. Unii au înfruntat deschis pușca și bâta, ceilalți au luptat prin tăcere, amânare, solidaritate și curaj administrativ. Toți au apărat însă același lucru: dreptul omului de a trăi din munca sa, pe pământul său, în gospodăria sa.

De aceea, povestea Pojogiului nu este doar un capitol local al Răscoalei din 1907. Este o meditație asupra libertății țărănești. Pământul nu apare aici ca o simplă întindere măsurată în hectare, ci ca memorie de familie, demnitate, hrană, rost și legământ între generații. Când pământul este luat, omul nu pierde doar o avere: își pierde locul său firesc în lume.

Iar când satul reușește să și-l păstreze, el salvează mai mult decât niște hotare. Își salvează felul de a munci, bucuria recoltei, sărbătorile, obiceiurile, credința și puterea de a rămâne el însuși. Acesta este, în fond, marele înțeles al paginilor: Pojogiul a supraviețuit nu pentru că istoria l-a cruțat, ci pentru că, în momentele de cumpănă, s-au găsit oameni care au socotit libertatea comunității mai presus decât propria lor siguranță.

&&&

<<

Perioada comunistă și salvarea de la colectivizare

După cum știm, în anii deceniului '50-'60 a început colectivizarea forțată a țărănimii române iar partidul comunist și-a propus ca borna de îndeplinire a acestui obiectiv să fie anul 1962. Autoritățile locale ale PCR au mărit presiunea asupra țăranilor prin intermediul activiștilor de partid și a primăriilor.

În anul 1950 este desființată fosta comună Pojogi și apare comuna Stroești. Satele Pojogi și Cireșu intră în componența acesteia. În anii 1960-1961 primarul comunei Stroești era Ion Belei, iar ca activist de partid răspunzător cu organizarea pe fostul raion Horezu era un anume Șoșoacă Nicolae, rudă cu acel maistru Șoșoacă ce s-a ocupat cu construcția școlii Cireșu și care era din Pietrari. Ion Belei i-a urmat la primărie lui Tomică Dina din Cireșu. Acesta din urmă, comunist convins, a reușit să facă două forme de proprietate colectivă în Pojogi și Cireșu, numite atunci „întovărășiri”. Astfel primăria a strămutat o parte din pământurile țăranilor și din ceea ce le mai rămăsese vechilor boieri, reușind comsarea unor suprafețe mai mari pe Groși, la Cireșu, și pe Giula, în Pojogi, pe care le-a plantat cu pomi fructiferi. S-a reușit așa ceva și în Stroești și Dianu. Aceste proprietăți erau totuși în posesia țăranilor, însă muncite în comun. PCR nu a fost mulțumit, voia colectivizarea totală, așa că a fost schimbat primarul Tomică Dina cu Ion Belei din Stroești, nepotul lui Simion Belei.

Ce vom povesti în continuare este mărturia unui fost primar a fostei comune Dobriceni, lăutar cu vioara la nunta lui Mihai al lui Bărboi. Toți primarii din fostul raion Horezu se întâlneau într-o ședință de lucru, cel puțin o dată pe lună și primeau instrucțiuni în ceea ce privește colectivizarea. Acel Șoșoacă Nicolae de care am amintit, a reușit într-un mod absolut conspirativ să unească un grup de primari care, prin tot felul de motive, au blocat colectivizarea! Liderul acestui grup a fost Ion Belei, singurul pe care Nicolae Șoșoacă îl instruia cum să procedeze și care a păstrat secretul. Trebuie să amintim că Ion Belei provenea dintr-o familie, cea a lui Simion, care a fost extrem de harnică, cu proprietăți - moară și gater.

Anul 1962 a găsit comuna Stroești necolcetivizată, dar ochii și urechile fostei Securități au văzut și au auzit, astfel că Ion Belei a fost schimbat. După el a urmat, cu un mandat foarte scurt de numai două luni, Grigore Săraru, din Măgura Cireșului. Fost prizonier de război în URSS, bolșevizat, săracul de el, a crezut că face un lucru bun forțând el colectivizarea. Șoșoacă și grupul primarilor din Horezu au intrat în panică și, într-o ședință de partid fulger, l-au acuzat de abuzuri repetate la adresa țăranilor și l-au destituit.

Apoi, următorul primar al comunei Stroești a fost Nicolae Proteasa din Pojogi. Probabil cel mai curajos și mai deștept dintre toți primarii din întreaga perioadă comunistă, a îngropat definitiv ideea colectivizării, salvând comuna Stroești. Imporatnța acestui fapt a fost copleșitor de mare, căci noi toți am rămas cu pământurile noastre, bine delimitate, cu animalele și uneltele agricole și, mai ales, cu stilul de viață cinstit, bazat pe munca fiecăruia în gospodăria lui. În satele cu CAP-uri țăranilor le-a fost luat absolut totul - pământ, animale, toate uneltele agricole (pluguri, prășitori etc.), carele cu boi, butiile și butoaiele. De frică, cei din Copăceni au început să vândă la noi, la deal, tot ce puteau din aceste unelte gospodărești. Circula atunci un banc despre cum colectivizarea a adus panică până și în rândul păsărilor din curte:

Cocoșul: Cucuriguuuu! Vine colectivuuu!
Rața: Cââând? Câând? Când?
Rățoiul: Acuși! Acuși! Acuși!
Curcanul: Hodoronc tronc! Fir-ar să fiți cu colectivul vostru cu tot!

Nicolae Proteasa a avut însă și un alt mare merit: a imprimat autorităților locale din cadrul primăriei un anume stil în relația cu cetățenii. La acea vreme era absolut interzisă fabricarea țuicii în propria gospodărie. Încălcarea legii însemna pușcăria și confiscarea cazanului. Astfel el le-a cerut celor doi milițieni, Neagu și Popescu, să nu se implice în deturnarea țăranilor care au continuat să facă țuică acasă. Mai mult decât atât, în cazul reclamațiilor (oamenii mai făceau și asta) să nu ducă anchetele la bun sfârșit. Când cei doi au plecat din sat, Popescu prin pensie și Neagu strămutat, au transmis acest mesaj și următorilor milițieni. Anii de primărie ai lui Nicolae Proteasa s-au suprapus pe plan național cu o anume dezvoltare a țării, dar și a cetățenilor ei. Între 1960-1970 practic întregul sat s-a reconstruit cu case noi. Au dispărut aproape complet vechile case din lemn, cu două camere, apărând cele zidite din cărămidă, cu mai multe camere, deci mai spațioase. Piatra era la liber, pe râul Cerna și pe islazul Olu. Cărămida și-o făceau singuri, dar păduri pentru lemnele de construcție oamenii nu aveau. Astfel, an de an, Nicolae Proteasa deschidea parchete forestiere pentru oameni iar când lemnele nu ajungeau, oamenii le furau noaptea din păduri… Și cum procedase cu milițienii așa a făcut și cu pădurarii comunali, pe care i-a determinat să închidă ochii la furturile din păduri, care erau în limitele bunului simț. Să amintim că tăiatul ilegal de lemne însemna și atunci tot pușcăria.

Aceste lucruri le-a povestit mai târziu milițianul Neagu si pădurarul Ionescu Toma. Când pădurarul Ionescu Toma a primit odată o bătaie de la niște țărani pentru că le făcuse proces, Nicolae Proteasa i-a amintit „Ți-am spus, Tomo, să lași oamenii în anumite situații (n.a. cele în care construiau case)?”. Și nu numai atât. În acea perioadă țăranii noștri nu aveau asigurări de sănătate, pentru că în comuna noastră nu era colectiv. Acest primar curajos le elibera documente de salariați cum că ar fi fost pădurari, oameni de serviciu la școli sau veterinari în cadrul primăriei, asumându-și un risc enorm și, probabil, nici nu s-a gândit vreodată să le ceară ceea ce azi numim șpagă. Acest fel de ajutor l-au primit și părinții mei.

Nicole Proteasa a fost un vânător pasionat, a crescut mulți copii și a rămas în amintirea sătenilor pentru calitățile lui de om înțelept. Fără doar și poate cel mai mare merit al acestor primari, Nicolae Proteasa și Ion Belei, a fost salvarea comunei de la colectivizare. După căderea comunismului, în toate localitățile colectivizate au început nesfârșitele procese și certuri pentru vechile proprietăți iar acele localități nu s-au putut dezvăța cum trebuie de obiceiul furatului nici acum, după aproape 35 de ani. Acești oameni și urmașii lor și-au creat o mentalitate paradoxală, anume că trăiau bine… furând! Cum să înțelegem asta? Comunismul a lovit brutal în credință și a distrus proprietatea particulară. Acestea două fac parte din genomul uman. Oamenii, prin firea lor, înșală statul și pe oricine. Cetățenii nu sunt fericiți când statul e bogat și ei sunt săraci, drept urmare nici o țară socialistă nu a trecut de „genunchiul broaștei”. Noi, românii, dăm vina pe noi înșine, că furăm, că înșelăm… Dar să ne punem întrebarea de ce fostul RDG, popor de nemți harnici și cinstiți, nu au putut nici ei trece de „trabant”? Sau rușii de ce nu au trecut Moskvici? Sau de ce țări care au fost cu mult în urma noastră în perioada interbelică, sunt acum cu mult înaintea noastră? Comunismul a lovit puternic în psihologia oamenilor, în sentimentul bucuriei pe care oamenii odinioară îl simțeau în viața lor din munca pe care o făceau. Bucuria venirii toamnei cu recoltele ei era resimțită diferit de țăranii care fuseseră colectivizați față de cei din satele necolectivizate. La noi în sat, toamna, după ce culegeau porumbii, țăranii făceau clacă în vederea curățitului și, de bucurie, luau lăutari, cântau și se veseleau de rodul muncii lor. În schimb, în comunele colectivizate, precum învecinatul Copăceni, oamenii se bucurau, dar atunci când reușeau să fure noaptea câte doi saci de porumbi și nu îi prindea miliția… Iată ce paradox! Să furi, să te bucuri că ai furat și să te consideri cinstit… Dar este nevoie să precizăm aici că acei țărani, oameni credincioși care de altfel au avut dintotdeauna un puternic simț al corectitudinii și al rușinii, se justificau în fața propriei lor conștiințe prin ideea că ei, de fapt, furau tot din munca lor și tot de pe pământurile lor, ce le fuseseră luate abuziv.

Așadar, cei doi primari eroi, Nicolae Proteasa și Ion Belei, care nu mai sunt de mult printre noi, ar merita drept recunoștință ca fiecare dintre sătenii de azi să le aprindă câte o lumânare iar noi toți să ne rugam ca Dumnezeu să aibă sufletele lor în grija Sa. Datorită lor ne-am putut păstra stilul nostru de viață și de muncă cinstită, ne-am păstrat tradițiile și obiceiurile, pentru că nimeni nu ne-a chemat la muncă în zilele de Paști, de Crăciun și în alte sărbători religioase, chiar dacă și asupra noastră comunismul s-a abătut brutal, obligându-ne la tot felul de dări (porci, vite, lapte, oua, păsări etc.)

Mai mult decât atât, au salvat nu numai satul Pojogi, ci și întreaga comună Stroești, de la o nouă clăcășie, de data aceasta la statul comunist, o clăcășie ce s-a dovedit a fi mult mai perfidă decât prima, cea la boieri, asta întrucât a fost împodobită cu haina propagandei comuniste. Spunem asta deoarece, spre finalul perioadei comuniste, țăranii ajunseseră să facă închisoare dacă își tăiau propriul vițel sau dacă luau un sac de porumb în plus de pe câmpul care le aparținuse cândva...  

>>     

Pr. paroh Nicolae Belbu & Gheorghe Pavel Ciolacu (Gicu)/ Istoria satului Pojogi/ Oameni și vremuri - vol integral în PDF 

Imaginile din colaj una câte una cu explicații - la această legătură.

_____________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #UZPR #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #BVaAV #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #NicolaeBelbu #Stroești #GheorghePavelCiolacu #GicuCiolacu