Pedepsele pentru fapte pe care astăzi le-am grupa aproximativ sub denumirea de „infracțiuni sexuale”, în Țările Române

Vechiul drept le privea foarte diferit de dreptul actual: unele erau considerate violențe împotriva persoanei, altele păcate împotriva căsătoriei, familiei, Bisericii sau „firii”.

Principalele izvoare sunt Pravila lui Vasile Lupu – Cartea românească de învățătură (Moldova, 1646) și Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare (Țara Românească, 1652).

Fapta, în terminologia vremii	Posibile pedepse prevăzute
„Sila” – raport sexual prin constrângere	moartea, mutilarea, despăgubirea victimei, confiscarea averii; pedeapsa varia după statutul victimei și al autorului
Răpirea unei femei urmată de raport sexual	de regulă moartea și pierderea averii în folosul victimei; în forme agravate putea apărea și arderea
Adulterul – „preacurvia”	moartea în vechile pravile, mutilare, bătaie, închidere, despărțire și pierderea zestrei sau a altor drepturi patrimoniale
Relații sexuale între necăsătoriți – „curvia”	bătaie, amendă, canon bisericesc, interdicții matrimoniale și alte pedepse infamante
Incestul sau relațiile în grade oprite	pedepse corporale sau capitale în pravile; anularea căsătoriei, separare și canon îndelungat
„Sodomia” ori fapta „peste fire”	moartea, uneori urmată de arderea trupului
Relații sexuale cu animale	pedeapsa capitală, potrivit pravilelor
Proxenetismul și înlesnirea prostituției	bătaie, mutilare, alungare, amendă, pierderea rangului sau a averii
Raporturi cu o călugăriță	pedepse penale și canoane foarte lungi; agravare dacă femeia era răpită sau silită

Violul – „sila”

Pravila moldovenească făcea distincție între:

• „sila”: agresiunea sexuală săvârșită în locul în care se afla victima;
• „răpirea”: luarea victimei cu forța, ducerea ei în alt loc și agresarea sexuală.

Pentru dovedirea „silei”, pravila acorda importanță împotrivirii victimei, strigătelor, urmelor de violență și plângerii făcute imediat. Această concepție era însă nedreaptă după criteriile actuale: dacă femeia nu strigase ori nu reclamase repede, putea fi suspectată că a consimțit.

Pedeapsa autorului depindea și de statutul social al victimei. Pravilele vorbesc despre „fată fecioară”, femeie căsătorită, văduvă, călugăriță sau „muiere de cinste”. Reputația sexuală a femeii influența gravitatea juridică a faptei. Răpirea unei femei considerate „curvă” era tratată mai puțin sever, fiind lăsată uneori la aprecierea judecătorului — o discriminare evidentă în raport cu dreptul contemporan.

Răpirea în scop sexual

În Îndreptarea legii se preciza:

„Cela ce va răpi pe vreo muiare, acela nu se va certa numai cu moarte, ce încă-și va pierde și bucatele…”

Prin „bucate” se înțelegea averea. Aceasta putea fi atribuită femeii răpite. Dacă făptuitorul era rob, slugă sau om tocmit și răpea o femeie de rang superior, pravila prevedea, în anumite împrejurări, moartea și chiar arderea.

Pedeapsa era agravată dacă:

• răpitorii erau mai mulți;
• purtau arme;
• victima era căsătorită, fecioară sau călugăriță;
• victima provenea dintr-o familie boierească;
• răpirea era însoțită de violențe sau vătămări.

Trebuie spus însă că norma scrisă nu înseamnă că pedeapsa capitală era executată automat. Domnul putea ierta, comuta sau micșora pedeapsa, iar în practică apăreau înțelegeri, despăgubiri și intervenții ale familiilor.

Adulterul – „preacurvia”

În pravile, adulterul putea atrage pedepse foarte grave, până la moarte. Teoretic, preacurvia era una dintre puținele fapte pentru care pravila declara că boierul trebuia pedepsit asemenea omului de rând.

În practică, puteau interveni:

• bătaia;
• închiderea;
• mutilarea — inclusiv tăierea nasului în anumite tradiții punitive;
• despărțirea soților;
• pierderea zestrei ori a avantajelor matrimoniale;
• canonul bisericesc;
• internarea femeii într-o mănăstire;
• alungarea din comunitate.

Pravila lui Vasile Lupu îi permitea soțului să-și pună soția „în hiară” sau să o închidă dacă o surprindea în adulter. Mai mult, îi recunoștea o largă posibilitate de a o pedepsi corporal, reflectând subordonarea juridică a femeii în familia epocii.

Într-un pasaj șocant pentru mentalitatea actuală, uciderea soției și a amantului surprinși în flagrant nu rămânea nepedepsită, dar soțului nu i se aplica automat moartea; pedeapsa era lăsată judecătorului. Așadar, vechea lege manifesta o anumită indulgență față de așa-numita „răzbunare a onoarei”.

În secolul al XIX-lea, sancțiunile s-au atenuat. În locul pedepsei capitale sau mutilării apar mai ales închisoarea, despărțirea și sancțiunile patrimoniale. Înainte de Codul penal din 1865, adulterul putea fi pedepsit cu închisoare de la aproximativ două luni până la trei ani și cu anumite pierderi patrimoniale. Studiu juridic al Universității „Alexandru Ioan Cuza”

„Curvia” simplă

Relația sexuală între persoane necăsătorite era mai curând o faptă aflată la granița dintre dreptul penal, dreptul familiei și disciplina bisericească.

Putea atrage:

• bătaie sau amendă;
• expunere rușinoasă;
• canon — post, rugăciuni, metanii și oprirea de la împărtășanie;
• obligația de a se căsători, în anumite situații;
• pierderea posibilității de a încheia anumite căsătorii;
• sancțiuni pentru femeia rămasă însărcinată sau pentru bărbatul care refuza să o ia de soție.

Femeia suporta de regulă consecințe sociale mult mai severe, chiar atunci când pedeapsa juridică formală nu era mai mare.

Incestul

Prin incest se înțelegeau nu numai relațiile între rude apropiate în sensul actual, ci și relațiile între persoane aflate în grade de rudenie spirituală sau prin alianță interzise de Biserică:

• naș și fină;
• cumătru și cumătră;
• rude prin căsătorie;
• persoane legate prin anumite grade canonice.

Pedepsele puteau merge de la despărțire obligatorie și canon îndelungat până la mutilare sau moarte în variantele cele mai grave ale pravilelor. În practica mai târzie predominau sancțiunile ecleziastice, interdicțiile matrimoniale și închisoarea.

 „Sodomia” și relațiile considerate „împotriva firii”

Pravilele utilizau expresii precum „peste fire” sau „prespre fire”. Termenul putea cuprinde relațiile sexuale între bărbați, dar și alte acte sexuale pe care dreptul canonic le considera nefirești.

Pedeapsa normativă era extremă: tăierea capului, uneori urmată de arderea trupului. Aceleași izvoare prevedeau pedepse capitale pentru raporturile sexuale cu animale. Este însă esențial să distingem textul pravilei de practica judiciară: avem mai puține dovezi că toate aceste sancțiuni capitale au fost aplicate sistematic.

Concluzia importantă

Pedepsele mergeau de la canon bisericesc, amendă și despărțire până la bătaie publică, mutilare, confiscare, ocnă, surghiun și moarte. Dar severitatea nu depindea numai de faptă. Contau decisiv:

• sexul și rangul social al persoanelor;
• dacă victima era considerată „de cinste”;
• starea civilă;
• diferența de rang dintre autor și victimă;
• existența violenței și a răpirii;
• reputația femeii;
• intervenția familiei și hotărârea domnului.

Așadar, vechiul drept pedepsea uneori foarte aspru violența sexuală, dar nu pornea în primul rând de la libertatea și consimțământul individual. Proteja mai ales onoarea familiei, autoritatea soțului, ordinea socială și morala religioasă. Textul integral al Îndreptării legii din 1652 permite verificarea formulărilor originale.

&&&

&&&

Frecvent întâlnita referire (în ,,folclorul modern” sau în Internet)  la „tăierea scârbavnicului mădular” nu trebuie atribuită Pravilei de la Govora. Ea circulă intens pe internet, dar sursele se contrazic: unele o atribuie lui Constantin Mavrocordat, altele lui Nicolae Mavrocordat, lui Ștefan cel Mare sau chiar Legiuirii Caragea, așadar avem o ,,instabilitate a atribuirii”/ lipsa trimiterii la un capitol/ o filă dintr-un izvor autentic.

Pravila de la Govora, tipărită în Vâlcea în 1640, condamna „curvia”, adulterul, legăturile în grade oprite și abaterile sexuale ale clericilor, aplicând mai ales canoane, oprirea de la împărtășanie, despărțirea soților ori îndepărtarea din preoție. Nu îi poate fi atribuită însă, în lipsa unui pasaj identificabil în text, pitoreasca formulă despre „tăierea scârbavnicului mădular”. Mutilarea violatorului a existat în tradiția penală medievală, dar citatul care circulă astăzi este atribuit contradictoriu mai multor domnitori și coduri și trebuie considerat apocrif până la identificarea unei surse primare.

Această concluzie este mai puțin spectaculoasă, dar istoric mult mai sigură. 

Ce era, de fapt, Pravila de la Govora

Tipărită în 1640, la Mănăstirea Govora, ea mai este numită Pravila cea Mică sau Pravila bisericească. Era în primul rând un nomocanon: un îndrumar destinat preoților și duhovnicilor, care combina norme bisericești, reguli matrimoniale și unele prevederi cu caracter civil.

Traducerea din slavonă îi aparține călugărului oltean Mihail Moxa, de la Mănăstirea Bistrița. O ediție critică modernă, coordonată de Alexandru Mareș și îngrijită de Marius Mazilu, a fost publicată de Editura Universității din București. Prezentarea ediției critice din 2025

Scopul declarat al cărții era „vindecarea” sufletelor prin pocăință, nu alcătuirea unui cod penal complet. De aceea, pentru cele mai multe fapte sexuale apar:

• canonul;
• oprirea de la împărtășanie;
• metaniile;
• îndepărtarea din preoție;
• despărțirea soților;
• interzicerea anumitor căsătorii.

Ce prevedea despre „curvie” și necinstirea femeilor

Pravila sancționa relațiile sexuale nelegitime, adulterul, incestul, raporturile în grade de rudenie interzise și faptele sexuale ale clericilor.

Pentru preotul care „va cădea în curvie” se prevedea îndepărtarea de la slujirea liturghiei. Dacă fapta era cunoscută înainte de hirotonire, respectivul nu trebuia primit în preoție.

Pentru soția preotului surprinsă în adulter se prevedea despărțirea:

„Preotul a cărui muiere va curvi și el o va vedea cu ochii lui, atunci să o lase de soție, apoi în răbdare și rugăciune să slujească.”

Căsătoriile între rude apropiate erau interzise, pravila recomandând extinderea interdicției până la a patra sau chiar a cincea „seminție”. Cei căsătoriți cu persoane de altă credință primeau mai mulți ani de pocăință, iar preotul care îi cununa era, la rândul său, sancționat canonic.

Pentru raporturile sexuale cu o călugăriță, tradiția canonică preluată de pravilă prevedea canoane îndelungate. Dacă femeia fusese constrânsă, responsabilitatea morală revenea agresorului; dacă își părăsea viața monahală în urma legăturii, sancțiunea canonică devenea mai severă.

Important este că aceste sancțiuni erau în principal bisericești și penitențiale. Nu găsim în Pravila de la Govora o definiție juridică sigură a violului urmată de formularea despre tăierea organului genital.

De unde vine, probabil, confuzia

Pravila de la Govora este confundată frecvent cu două codificări ulterioare mult mai ample:

1. Cartea românească de învățătură, numită Pravila lui Vasile Lupu, Iași, 1646 – conține dispoziții penale detaliate despre „sila” femeilor și răpire, inclusiv moartea, arderea, confiscarea averii, bătaia și alungarea.
2. Îndreptarea legii, numită Pravila cea Mare, Târgoviște, 1652 – tipărită tot în vremea lui Matei Basarab, conține norme penale mult mai severe privind răpirea, violența sexuală, adulterul și faptele considerate „împotriva firii”.

Acestea două nu trebuie confundate cu Pravila de la Govora din 1640.

Mutilarea agresorului a existat în vechiul drept

Mutilarea corporală — castrarea sau tăierea organului sexual — apare în tradiția juridică medievală și este amintită în relatări despre pedepsirea violatorilor. Prin urmare, ideea pedepsei nu este în sine neverosimilă.

Problema este citatul exact:

„Cel ce va fi prins cu ștromeleagul învârtoșat primprejurul părților fătătoare ale muierii, i se va tăia scârbavnicul mădular spre veșnica lui nefolosire.”

Acesta are toate semnele unei formulări apocrife sau cel puțin puternic modernizate:

• nu este însoțit de indicarea filei sau a capitolului;
• este atribuit alternativ mai multor domnitori și pravile;
• variantele lui diferă;
• unele versiuni adaugă chiar că organul urma să fie „aruncat la rațe”;
• cele mai vechi apariții online îl prezintă drept glumă sau text primit prin e-mail.

Chiar articolul care îl atribuie Legiuirii Caragea nu oferă numărul articolului, deși pentru omor și furt indică articole sau capitole. Exemplu de atribuire nesusținută către Legiuirea Caragea