Ocnele Mari/ Vâlcea — ,,reper geografic” înspăimântător, pentru osândiți din întreaga Țară Românească

În vechiul județ Vâlcea, pedeapsa avea un reper geografic înspăimântător: Ocnele Mari. Aici ajungeau osândiți din întreaga Țară Românească, condamnați la temniță și muncă silnică în exploatarea sării. În 1851 erau înregistrați 213 condamnați. Pentru alte pedepse — bătaia prin târg, tunderea, expunerea infamantă ori închiderea la mănăstire — pravilele și practica Țării Românești sunt clare, dar identificarea unor cazuri strict vâlcene presupune cercetarea condicilor Episcopiei Râmnicului, ale isprăvniciei și ale Divanului.

Pentru Vâlcea există dovezi foarte clare despre executarea pedepsei la ocnă, însă cazurile individuale de biciuire, adulter sau alte fapte sexuale sunt greu de identificat utilizând doar sursele digitizate până în prezent.

Ocnele Mari – loc de executare a pedepsei „la ocnă”

Cea mai solidă mărturie locală este chiar existența ocnei vâlcene ca loc de detenție și muncă silnică.

Ocnele Mari nu era numai o exploatare de sare, ci și unul dintre locurile în care erau trimiși condamnații din Țara Românească. Formula întâlnită în hotărârile vechi — „să se dea la ocnă”, „să se trimită la ocnă” sau „la groapa ocnii” — însemna o pedeapsă efectivă: privare de libertate, legarea în ,,fiare” și muncă în exploatarea sării.

În secolul al XVII-lea, Paul de Alep a vizitat Ocnele Mari și a descris importanța exploatării. Sursele istorice ulterioare arată că aici erau aduși:

• hoți și tâlhari;
• ucigași;
• condamnați pentru „hiclenie” (trădare);
• răzvrătiți și haiduci;
• condamnați la muncă silnică pe termene determinate sau pe viață.

În 1837 a fost construită o închisoare propriu-zisă „pe ocnă”, ceea ce a organizat instituțional un sistem mai vechi de folosire a condamnaților la exploatarea sării.

Pentru anul 1851 este consemnată o cifră foarte importantă: la Ocnele Mari se aflau 213 condamnați, dintre care unul era osândit pe viață. Prin comparație, la Telega se găseau atunci 58 de condamnați pe viață și 125 temporar. Aceasta arată că Ocnele Mari era unul dintre principalele locuri de executare a pedepselor din Țara Românească. Prezentarea istoriei ocnelor și statistica din 1851

Putem afirma cu certidudine că, în Vâlcea, pedeapsa „la ocnă” nu era o simplă formulă din pravile. Ea se executa efectiv la Ocnele Mari, unde condamnații erau închiși, puși în fiare și folosiți la muncă silnică în exploatarea sării.

Condamnații de la Ocnele Mari nu erau neapărat vâlceni

Trebuie evitată o posibilă confuzie: cei care își ispășeau pedeapsa la Ocnele Mari proveneau din întreaga Țară Românească. Prin urmare, prezența lor în Vâlcea dovedește locul executării pedepsei, nu neapărat locul săvârșirii faptei.

În vechea justiție, o hotărâre dată la București, Craiova sau într-un alt județ putea fi pusă în executare la Ocnele Mari. Condamnatul era trimis sub pază, adesea după ce suferise și o pedeapsă publică:

• bătaie;
• „darea prin târg”;
• tundere;
• însemnare infamantă;
• apoi trimiterea la ocnă.

Acest sistem corespunde și prevederilor Legiuirii Caragea, care se aplica în Vâlcea, ca parte a Țării Românești. Pentru furt, de exemplu, legea prevedea:

„Cine va fura de la om particular să se dea prin târg cu bătaie, să plătească ce a furat și să se închiză la pușcărie un an.”

Pentru recidivă sau forme agravante, închisoarea putea fi înlocuită ori urmată de ocnă. Prevederile penale ale Legiuirii Caragea

Nu avem însă, deocamdată, dovada că această formulă anume a fost executată într-o anumită zi, în târgul Râmnicului. Putem spune numai că legea era aplicabilă și județului Vâlcea.

Banul Craiovei putea pronunța pedepse capitale în Oltenia

Oltenia a avut o situație instituțională aparte. Marele Ban al Craiovei exercita, cu încuviințarea domnului, atribuții judiciare foarte largi asupra teritoriului de la vest de Olt.

Banul putea:

• judeca pricini grave;
• dispune confiscarea averii pentru trădare;
• pronunța pedeapsa capitală;
• transmite condamnați către temnițe sau ocne.

După consolidarea Băniei, autoritatea banului asupra Olteniei a devenit asemănătoare, în anumite privințe, cu aceea a domnului. Această competență se întindea și asupra județului Vâlcea, cu excepția situațiilor ori perioadelor în care pricina era rezervată domnului, Divanului sau jurisdicției bisericești. Sinteză privind atribuțiile Băniei Craiovei

Aceasta nu înseamnă că fiecare condamnare la moarte se executa la Craiova. Hotărârile puteau fi puse în aplicare în județul în care se produsese fapta sau condamnatul putea fi trimis într-un loc special de detenție, precum Ocnele Mari.

Mărturia lui Dionisie Eclesiarhul, cronicar vâlcean

Un izvor deosebit de important pentru istoria locală este Dionisie Eclesiarhul, originar din Stoenești–Pietrari și legat de Episcopia Râmnicului, Cozia, Bistrița și Arnota.

În Hronograful Țerei Românești, el descrie domniile fanariote și metodele punitive ale epocii. Vorbind despre domnia lui Nicolae Mavrogheni, consemnează că domnul umbla personal, ziua și noaptea, pentru a controla orașul, slujbașii și bisericile. În acest sistem:

• negustorii necinstiți puteau fi bătuți în public;
• pentru fapte grave se putea ajunge la spânzurare;
• un negustor putea fi țintuit de ureche la ușa prăvăliei;
• marfa celui vinovat putea fi împărțită săracilor;
• funcționarii și clericii erau supuși unor pedepse publice și umilitoare.

Dionisie scrie despre Mavrogheni:

„Și au început a umbla zioa și noaptea pre ulițe și prin curțile boerești, uneori diptil, alteori de față, când călare, când pe jos, cu doi trei arnăuți după el, și cercând care cum să află pe la casele lor.”

Mărturia este valoroasă fiindcă aparține unui cronicar vâlcean contemporan, dar episoadele respective se referă mai ales la București și la administrația generală a Țării Românești, nu la o execuție precisă din Râmnic. Pasajele atribuite lui Dionisie Eclesiarhul și descrierea pedepselor

Pedepsele bisericești aplicabile în Episcopia Râmnicului

Pentru adulter, „curvie”, bigamie, incest și legături în grade de rudenie interzise, competența revenea în mare măsură instanței bisericești. În Oltenia, Episcopia Râmnicului reprezenta principala autoritate ecleziastică.

Sancțiunile puteau cuprinde:

• canon și oprirea de la împărtășanie;
• despărțirea soților;
• pierderea zestrei ori a darurilor matrimoniale;
• tunderea femeii;
• închiderea într-o mănăstire;
• călugărirea, uneori silită;
• predarea vinovatului către puterea seculară pentru bătaie, temniță sau surghiun.

În secolul al XVIII-lea, scaunul episcopal al Râmnicului a fost ocupat, între alții, de Damaschin Voinescu, Inochentie, Climent, Grigorie Socoteanu, Chesarie, Filaret și Nectarie. Lista documentată a ierarhilor Râmnicului

Totuși, pentru a afirma că o anumită femeie din Horezu, Drăgășani sau Râmnic a fost „dată prin târg”, tunsă ori închisă la mănăstire pentru adulter, trebuie identificată hotărârea propriu-zisă. Până acum nu am găsit online un asemenea dosar vâlcean suficient de bine documentat.

Avem așadar trei niveluri diferite de certitudine:

1. Cert și specific vâlcean: la Ocnele Mari se executau pedepse privative de libertate și muncă silnică; în 1851 se aflau aici 213 condamnați.
2. Cert pentru Oltenia: Banul Craiovei avea competența de a pronunța confiscări, pedepse corporale și pedepse capitale; hotărârile puteau fi executate în județele oltenești sau prin trimiterea la ocnă.
3. Aplicabil Vâlcii, dar fără caz local individual identificat (încă): bătaia prin târg, tunderea, închiderea la mănăstire și alte sancțiuni pentru furt, adulter ori încălcarea moralei familiale.