În ultima jumătate de an am analizat împreună, în mai multe rânduri, trecutul, prezentul și perspectivele termoficării municipiului Râmnicu Vâlcea. I-am cerut inteligenței artificiale să confrunte critic articole de presă, comunicate oficiale și opinii apărute în mediul online, iar eu i-am furnizat, pentru întregirea contextului, documente și resurse #memoriavalceana despre CET Govora, Uzinele Sodice Govora, Oltchim, CIPA (vechea Platformă Chimică, în general). Din acest dialog, completat treptat cu informații istorice, tehnice, economice și administrative, s-a conturat întrebarea de fond: când și cum ar fi trebuit desprinsă termoficarea orașului de logica unui sistem industrial conceput la mijlocul secolului trecut? Am ,,împărțit” apoi această întrebare în două interogații ceva mai specifice - cele scrise cu galben de mai jos - și au rezultat răspunsurile care urmează:
— Hai să construim o ,,ipoteză”: cum ar fi propus o AI ca tine rezolvarea (o dată și pentru multă vreme) situației termoficării orașului Râmnicu Vâlcea - pornind de la contextul istoric al construcției vechii termocentrale de pe platforma chimică, funcționarea în regim industrial integrat etc., și oraș cu apartamente/ spații de încălzit situate la minimum 12 km de vechiul ,,CET”. Te rog sa iei in calcul toate discuțiile noastre de până acum, care ne ajută.
— Ipoteză: cum aș fi proiectat „o dată și pentru multă vreme” termoficarea Râmnicului
Dacă aș fi primit această problemă înainte de luarea deciziei privind noua centrală de la CET Govora, concluzia mea de principiu ar fi fost:
Râmnicu Vâlcea trebuia să păstreze sistemul centralizat, dar să mute treptat producerea căldurii dinspre vechea platformă industrială către consumatorii urbani. CET Govora trebuia desprinsă funcțional de termoficarea orașului și păstrată numai pentru nevoile industriale rămase, pentru rezervă strategică și, eventual, pentru producerea de energie electrică.
Nu aș fi înlocuit vechea megacentrală pe cărbune cu o nouă megacentrală pe gaze în același loc, obligând orașul să transporte în continuare căldura pe cel puțin 12 km. Aș fi construit un sistem urban modular, cu două surse principale, câteva surse de rezervă și posibilitatea integrării succesive a tehnologiilor viitoare.
Aceasta nu este încă o soluție calculată la nivel de proiect tehnic. Este arhitectura pe care aș fi cerut să fie comparată, printr-un studiu independent, cu varianta aleasă la CET.
1. Diagnosticul istoric de la care trebuia pornit
CET Govora a fost construită începând cu anii 1950 pentru o cu totul altă lume economică:
- Uzinele Sodice Govora și, ulterior, Oltchim reprezentau consumatori industriali foarte mari;
- platforma avea nevoie permanentă de abur tehnologic;
- centrala producea simultan abur industrial și electricitate;
- căldura rezultată putea fi valorificată eficient în sistemul industrial integrat;
- alimentarea orașului a fost adăugată mult mai târziu, începând din 1982;
- până atunci, cartierele Râmnicului aveau centrale termice proprii, inclusiv pe gaze.
În condițiile inițiale, amplasamentul CET era corect: centrala se afla lângă principalul consumator de abur, nu lângă locuințe.
În 1998, aproximativ 67% din producția livrată de CET era încă destinată Oltchimului. Reducerea consumului industrial era deja prezentată drept o amenințare pentru existența centralei. Aceasta arată că legătura dintre CET și oraș nu fusese niciodată fundamentul economic inițial al sistemului.
După declinul Platformei Chimice, raportul s-a inversat:
- industria nu mai justifica dimensiunea centralei;
- termoficarea orașului a devenit rațiunea principală a funcționării CET;
- sursa a rămas însă la cel puțin 12 km de consumatori;
- orașul a ajuns să susțină infrastructura unui sistem industrial care nu mai exista în forma sa inițială.
Aici trebuia recunoscută oficial ruptura istorică:
CET Govora fusese o centrală industrială care livra și căldură orașului; după dezindustrializare devenise, forțat, centrala de termoficare a unui oraș aflat la 12 km distanță.
Acestea sunt două funcții economice complet diferite.
2. Principiul noii soluții: transportăm combustibilul și electricitatea, nu căldura pe distanțe inutile
În cazul Râmnicului, conducta de gaze trebuia prelungită până la sursele urbane, iar producerea căldurii trebuia apropiată de zonele cu cea mai mare densitate de consum.
Gazul poate fi transportat până în oraș fără pierderi termice. Energia electrică produsă prin cogenerare poate fi introdusă în rețea. În schimb, transportarea apei fierbinți pe 12 km implică permanent:
- pierderi de căldură;
- consum electric pentru pompare;
- pierderi de apă tratată;
- coroziune și avarii;
- costuri de supraveghere și reparații;
- inerție mare a sistemului;
- dependența orașului de o singură magistrală;
- costuri deosebit de greu de justificat vara, când cererea este redusă la apa caldă menajeră.
Argumentul „magistrala de gaze exista deja la CET” nu poate încheia analiza. Trebuiau comparate:
- investiția unică într-un racord de gaze de mare capacitate către oraș;
- costurile actualizate pe 30–40 de ani ale producerii și transportului căldurii de la CET;
- investițiile și pierderile viitoare ale magistralei termice;
- valoarea terenurilor, racordurilor electrice și utilităților deja existente la CET;
- costurile producerii urbane, inclusiv zgomotul, emisiile locale și racordarea electrică.
Așadar, nu trebuia întrebat doar „unde avem deja gaz?”, ci:
Care amplasament produce o gigacalorie utilă la intrarea în bloc cu cel mai mic cost total pe durata de viață a sistemului?
3. Soluția pe care aș fi propus-o: două noduri energetice urbane
Nu aș fi recomandat câte o centrală de cogenerare în fiecare cartier. Ar fi însemnat prea multe instalații, personal, racorduri, motoare, coșuri și operațiuni de mentenanță.
Aș fi propus două noduri principale.
Nodul energetic Sud
Amplasat în zona industrială de la intrarea sudică a municipiului, dar mult mai aproape de consumatori decât CET Govora.
Ar fi deservit:
- cartierele sudice;
- zona industrială urbană;
- marile instituții și consumatorii comerciali din această parte;
- partea centrală a orașului, în funcție de configurația rețelei.
Dotări:
- motoare modulare de cogenerare pe gaze;
- cazane de vârf și rezervă;
- acumulator termic;
- pompă de căldură industrială;
- stație de pompare cu turație variabilă;
- racord electric pentru valorificarea producției.
Nodul energetic Nord–Centru
Amplasat într-o zonă tehnică adecvată, în apropierea marilor densități de consum din nordul și centrul municipiului.
Ar fi deservit:
- cartierele nordice;
- centrul și zona instituțiilor publice;
- consumatorii aflați la distanță prea mare de nodul sudic.
Cele două noduri ar fi fost interconectate. Fiecare ar fi putut prelua temporar o parte din sarcina celuilalt, fără a fi necesar ca unul singur să acopere întreg orașul la temperatura exterioară minimă.
Pozițiile exacte nu trebuiau stabilite politic, ci printr-o hartă GIS a consumului, care să arate pentru fiecare bloc și instituție:
- consumul orar;
- puterea maximă;
- starea conductelor;
- densitatea termică;
- distanța față de sursele posibile;
- evoluția probabilă a consumului după reabilitarea clădirilor.
4. Surse modulare, nu o nouă centrală supradimensionată
Noua centrală proiectată la CET Govora are aproximativ 145 MWt și 52 MWe:
- cinci motoare pe gaze: 52 MWe și aproximativ 45 MWt;
- patru cazane de apă caldă: aproximativ 100 MWt;
- acumulator de căldură;
- instalațiile auxiliare necesare.
Contractul depășește 607 milioane lei fără TVA. Configurația tehnică publicată de AGERPRES
Configurația modulară este, în sine, modernă și corectă. Problema discutabilă este amplasamentul.
În ipoteza mea, aceleași funcții ar fi fost împărțite între cele două noduri urbane. Nu aș fi stabilit însă capacitatea plecând de la vechile puteri instalate, ci de la curba reală de consum a ultimilor ani.
Principiul ar fi fost:
- cogenerarea acoperă sarcina de bază, unde funcționează multe ore și este eficientă;
- pompele de căldură și căldura recuperată acoperă o parte crescândă a bazei;
- cazanele pe gaze intră numai la vârf, în zilele foarte reci, sau ca rezervă;
- acumulatoarele termice separă momentul producerii electricității de momentul consumului de căldură;
- puterea se adaugă modular numai dacă cererea o justifică.
O centrală dimensionată pentru vârful istoric riscă să devină supradimensionată, deoarece:
- blocurile sunt reabilitate termic;
- populația și consumul se modifică;
- iernile devin, în medie, mai blânde;
- consumatorii își reglează mai atent temperatura;
- unele apartamente se debranșează;
- clădirile noi au necesar termic mult mai redus.
Mai întâi trebuie redus și măsurat consumul, apoi dimensionată sursa. Comisia Europeană formulează același principiu general: întâi reducerea cererii prin eficiența clădirilor, apoi optimizarea sursei și a combustibilului. Analiza Comisiei privind încălzirea și răcirea
5. Ce s-ar fi întâmplat cu vechiul CET
Nu aș fi demolat imediat întregul amplasament și nici nu aș fi ignorat valoarea infrastructurii existente.
Aș fi separat trei funcții.
Funcția industrială
CET Govora ar fi continuat să producă abur pentru consumatorii industriali rămași numai în măsura în care existau contracte ferme și economice.
Industria nu trebuia subvenționată indirect prin factura locuitorilor, iar orașul nu trebuia să mențină instalații industriale supradimensionate doar pentru a-și primi căldura.
Rezerva strategică
Pentru o perioadă de tranziție, CET ar fi rămas sursă de rezervă pentru oraș. Magistrala de 12 km nu ar fi fost dezafectată imediat, ci păstrată:
- pentru avarii majore;
- pentru vârfuri excepționale;
- pentru perioada de construire a nodurilor urbane;
- eventual pentru preluarea unei cantități de căldură industrială reziduală, dacă aceasta ar fi fost realmente ieftină.
Reconversia platformei
Terenurile, racordul electric, apa industrială și infrastructura energetică puteau găzdui:
- capacități de producere și stocare a electricității;
- producție industrială nouă;
- surse regenerabile;
- instalații pentru tratarea deșeurilor compatibile cu standardele de mediu;
- echipamente de rezervă pentru situații excepționale.
CET nu trebuia menținută artificial drept „centrala orașului” numai pentru a conserva instituția CET.
6. Vara, magistrala de 12 km nu ar mai fi trebuit folosită în regim normal
Una dintre cele mai discutabile situații este transportarea agentului termic de la CET până în oraș, pe 12 km, numai pentru prepararea apei calde menajere în lunile calde.
În ipoteza mea, apa caldă de vară ar fi fost produsă local:
- la cele două noduri urbane;
- prin pompe de căldură de mare putere;
- prin recuperarea căldurii din instalații de răcire, ape uzate sau alți consumatori;
- prin cogenerare numai atunci când electricitatea produsă putea fi valorificată economic;
- cu sprijinul acumulatoarelor termice.
În punctele termice bine amplasate se puteau instala treptat pompe de căldură și rezervoare locale, fără transformarea fiecărui punct într-o centrală complexă.
Astfel, magistrala CET–oraș putea fi oprită în sezonul cald și utilizată numai ca rezervă.
7. Rețeaua orașului trebuia transformată, nu abandonată
Marea valoare a sistemului actual nu este neapărat vechea centrală, ci rețeaua urbană și baza compactă de consumatori.
Râmnicu Vâlcea are o structură relativ favorabilă termoficării:
- cartiere de blocuri dense;
- distanțe urbane moderate;
- instituții publice și consumatori comerciali importanți;
- puncte termice deja existente;
- o cultură locală a alimentării centralizate;
- un grad de racordare care poate permite economii de scară.
Aș fi păstrat și modernizat această rețea prin:
- înlocuirea completă, etapizată, a conductelor nereabilitate;
- trecerea la temperaturi de tur mai reduse;
- automatizare și echilibrare hidraulică;
- contorizare inteligentă la fiecare branșament;
- detectarea automată a pierderilor;
- pompe cu turație variabilă;
- modernizarea instalațiilor interioare ale blocurilor;
- robinete termostatice și repartizare transparentă a consumului;
- transformarea punctelor termice în noduri inteligente, capabile să primească energie din mai multe surse.
Rețeaua ar fi devenit o platformă deschisă mai multor producători de căldură, nu prelungirea tehnologică a unei singure centrale.
8. Gazul ar fi fost o punte, nu destinația finală
O investiție menită să funcționeze „multă vreme” nu trebuia proiectată exclusiv pentru gaz.
Noua directivă europeană ridică treptat cerințele pentru termoficarea eficientă, iar sprijinul pentru noi cogenerări pe gaze în astfel de sisteme este limitat temporal. Municipalitățile de peste 45.000 de locuitori trebuie să elaboreze planuri locale de încălzire și răcire. Comisia Europeană – Directiva privind eficiența energetică
De aceea, sistemul propus ar fi fost construit pentru a integra succesiv:
- pompe de căldură de mare capacitate;
- căldură reziduală industrială;
- energie solară termică;
- electricitate regenerabilă transformată în căldură;
- biogaz sau gaze regenerabile, dacă devin economic disponibile;
- eventual surse geotermale, numai după prospecțiuni serioase;
- stocare termică zilnică și, dacă este fezabilă, sezonieră.
Motoarele pe gaze ar fi avut rol de tranziție și echilibrare, nu de unic fundament al sistemului pentru următorii 30–40 de ani.
9. Guvernanța: nici monopol județean opac, nici concesiune privată netransparentă
Problema termoficării nu este exclusiv tehnică. Conflictul dintre CJ Vâlcea și Primărie arată că producția, transportul, distribuția și proprietatea asupra rețelelor pot fi folosite ca instrumente de control economic și politic.
Aș fi propus un operator public metropolitan sau municipal, cu următoarea structură:
- Municipiul deține și controlează rețeaua urbană;
- Județul poate participa prin activele CET și infrastructura comună;
- producătorii publici sau privați vând căldură în rețea pe baza unor reguli identice;
- contractele sunt atribuite competitiv;
- tariful de producere, transport și distribuție apare separat;
- investițiile, pierderile și subvenția sunt publicate anual;
- niciun producător nu primește automat monopol pe 15–20 de ani;
- orice concesiune include indicatori măsurabili, penalități și dreptul autorității de a recupera serviciul.
Nu aș fi permis ca studiul de oportunitate să fie realizat sau dominat de o societate care poate avea interes ulterior în execuție, operare ori concesionare. Studiul comparativ trebuia făcut independent și publicat integral, inclusiv datele de intrare.
10. Cum ar fi fost implementată soluția
Etapa I — doi ani: măsurare și tranziție
- audit tehnic independent;
- curbe orare reale de consum pentru minimum trei ani;
- măsurarea exactă a pierderilor pe magistrala de 12 km;
- separarea pierderilor de producție, transport și distribuție;
- harta GIS a consumatorilor;
- stabilirea celor două amplasamente urbane;
- repararea urgentă a rețelelor vulnerabile;
- menținerea CET drept sursă temporară;
- instalarea primelor capacități urbane de rezervă.
Etapa a II-a — trei-cinci ani: mutarea centrului de greutate
- construirea nodului Sud;
- construirea nodului Nord–Centru;
- instalarea acumulatoarelor termice;
- racordarea la gaze și la sistemul electric;
- trecerea cogenerării urbane în funcționare;
- reducerea progresivă a sarcinii CET;
- oprirea transportului de la CET în lunile de vară.
Etapa a III-a — cinci-zece ani: decarbonizarea
- pompe de căldură mari;
- recuperarea căldurii reziduale;
- temperaturi mai joase în rețeaua urbană;
- reabilitarea blocurilor și instalațiilor interioare;
- eliminarea treptată a gazului din sarcina de bază;
- păstrarea cazanelor pe gaze numai pentru vârf și rezervă;
- transformarea magistralei CET–oraș într-o legătură strategică, nu într-o arteră folosită permanent.
11. Dar ce aș face acum, când noua centrală este deja în construcție?
Aici trebuie despărțită ipoteza optimă de realitatea anului 2026.
Ar fi irațional să ignorăm un contract de peste 607 milioane lei și lucrări deja avansate. Astăzi aș propune o corectură progresivă, nu abandonarea șantierului:
- Noua centrală de la CET să fie terminată, pentru a evita pierderea finanțării și o criză imediată de alimentare.
- Să nu fie declarată soluția definitivă pentru următorii 40 de ani, ci prima sursă a unui sistem cu mai multe surse.
- Să se construiască în oraș cel puțin un nod energetic urban, inițial pentru apă caldă vara, rezervă și acoperirea unor zone apropiate.
- Să se măsoare public pierderile reale ale celor 12 km, înainte și după punerea în funcțiune a noii centrale.
- Să se compare anual costul gigacaloriei utile, nu costul căldurii la ieșirea din centrală:
- Să nu se acorde unui operator privat exclusivitate care să blocheze apariția surselor urbane.
- Să se pregătească reducerea graduală a rolului magistralei, chiar dacă noua centrală de la CET funcționează inițial ca sursă principală.
Noua investiție poate fi astfel salvată economic, fără ca orașul să rămână captiv pentru încă o generație amplasamentului ales în 1950.
Verdictul ipotezei
Dacă decizia ar fi fost luată de la zero, aș fi propus:
Un sistem centralizat urban, public și multipolar, bazat pe două centrale modulare de cogenerare amplasate aproape de cartiere, acumulare termică, cazane numai pentru vârf, pompe de căldură și o rețea deschisă integrării viitoarelor surse regenerabile. CET Govora ar fi rămas platformă industrială și rezervă, iar magistrala de 12 km ar fi devenit legătură excepțională, nu traseul zilnic obligatoriu al căldurii.
Aceasta ar fi rezolvat nu doar înlocuirea cărbunelui, ci problema structurală: termoficarea Râmnicului a rămas atașată geografic și instituțional unei platforme industriale construite pentru o economie dispărută.
Soluția aleasă în prezent schimbă combustibilul și tehnologia, dar păstrează această dependență geografică. Ipoteza mea ar fi schimbat și tehnologia, și geografia, și modul de administrare.
Privind retrospectiv, cel mai târziu în ianuarie 2013, odată cu intrarea Oltchim în insolvență, autoritățile trebuiau să recunoască oficial că modelul energetic industrial pe care fusese construit CET Govora se încheiase și să înceapă proiectarea unei surse de termoficare apropiate de oraș.
Semnalele decisive apăruseră însă cu mult înainte.
Cele patru momente ale „conștientizării”
1. Primul avertisment: 1995–2000
În această perioadă, consumul de abur industrial al Oltchim și al Uzinelor Sodice s-a redus cu peste 50%. Încă din 1998 se consemna că:
- aproximativ 67% din producția CET era destinată Oltchim;
- reducerea activității industriale amenința existența centralei;
- CET depindea structural de Platforma Chimică;
- se discutau investiții uriașe pentru modernizarea unei centrale cu valoare contabilă mult mai mică.
Acesta era momentul în care trebuia pusă pentru prima dată întrebarea:
Dacă industria nu mai consumă aburul pentru care a fost construit CET, este rațional ca orașul să rămână dependent de aceeași centrală, aflată la minimum 12 km?
În anii 1998–2000 nu era încă sigur că Oltchim nu își va reveni. Prin urmare, nu era obligatoriu să se renunțe imediat la CET, dar era obligatoriu să se pregătească o alternativă urbană.
2. Ocazia administrativă decisivă: 2002
În 2002 au avut loc două operațiuni importante:
- CET Govora a preluat integral serviciul de distribuție a căldurii din municipiu;
- pachetul de acțiuni al CET a fost transferat autorității județene.
Atunci trebuia elaborată prima strategie reală de separare între:
- funcția industrială a CET;
- producerea energiei electrice;
- serviciul public de termoficare al municipiului.
În schimb, preluarea distribuției urbane de către CET a consolidat integrarea instituțională exact în momentul în care integrarea economică industrială începea să se destrame.
Practic, în loc să se întrebe dacă orașul trebuie apropiat energetic de propriile cartiere, s-a legat și mai strâns distribuția municipală de centrala industrială.
3. Ultimul moment în care se mai putea interveni preventiv: 2007–2010
În această perioadă existau deja suficiente informații:
- instalațiile mari pe cărbune erau îmbătrânite;
- consumul industrial nu revenise la nivelul anterior;
- costurile de mediu urmau să crească;
- magistrala de 12 km necesita investiții permanente;
- cogenerarea modernă pe gaze devenise o alternativă evidentă;
- se pregăteau programe europene pentru reabilitarea termoficării.
Este semnificativ că încă din 2010 CET Govora avea în vedere o nouă centrală de cogenerare pe gaze și fusese înființată societatea VILCET Energy, dar proiectul nu a fost realizat din lipsa finanțării. Istoricul proiectului, prezentat de Profit.ro
Totuși, și atunci discuția a rămas centrată pe modernizarea CET, nu pe întrebarea esențială: unde trebuie amplasată noua sursă?
Acesta ar fi fost momentul optim pentru un studiu comparativ:
- cogenerare nouă pe amplasamentul CET;
- cogenerare urbană;
- două centrale urbane modulare;
- sistem mixt CET–surse urbane;
- cost total pe 30 de ani, incluzând magistrala de 12 km.
Dacă analiza ar fi început în 2007–2010, prima centrală urbană putea funcționa înainte de prăbușirea Oltchim.
4. Punctul fără echivoc: 30 ianuarie 2013
Intrarea Oltchim în insolvență la 30 ianuarie 2013 reprezintă, în opinia mea, termenul-limită absolut.
După această dată nu mai putea fi invocată realist refacerea apropiată a sistemului industrial integrat în forma pentru care fusese construit CET Govora.
Consecințele au fost imediate:
- CET a rămas cu o creanță de aproximativ 137 milioane lei asupra Oltchim;
- relația dintre consumatorul industrial și producătorul de energie s-a dovedit nesustenabilă;
- cantitățile de abur și electricitate livrate industriei nu mai ofereau siguranță economică;
- orașul devenea progresiv consumatorul indispensabil al centralei.
Documentele CJ Vâlcea arată că insolvența Oltchim a obligat CET să își adapteze funcționarea, iar sursele ulterioare consemnează creanța de aproximativ 137 milioane lei. Date privind efectul insolvenței Oltchim asupra CET
În acel moment trebuia adoptată o hotărâre comună CJ–Municipiu:
„Sistemul industrial integrat nu mai reprezintă fundamentul pe termen lung al termoficării. Începem construirea unei surse urbane modulare și transformăm CET Govora în sursă industrială și de tranziție.”
Dacă proiectarea începea în 2013, o primă sursă urbană putea fi gata aproximativ în 2016–2018.
Insolvența CET din 2016: momentul în care nu mai exista nicio scuză
La 9 mai 2016, CET Govora însăși a intrat în insolvență, cu:
- datorii de ordinul a 400–438 milioane lei, în funcție de momentul raportării;
- capitaluri proprii negative;
- pierderi foarte mari;
- numai aproximativ 170.000 lei disponibil în cont, în condițiile unui fond lunar de salarii de peste 10 milioane lei.
Datele privind insolvența CET Govora
Mai grav, analiza administratorului judiciar a arătat că, între 2007 și prima parte a anului 2016, CET livrase abur către Oltchim sub cost, acumulând o pierdere de peste 103 milioane lei numai din această relație. Relația cu Uzinele Sodice produsese pierderi și mai mari. Pierderile din contractele industriale
Prin urmare:
- în 1998 exista avertismentul;
- în 2002 exista posibilitatea reorganizării;
- în 2007–2010 trebuia proiectată alternativa;
- în 2013 trebuia luată decizia;
- în 2016 trebuia începută efectiv construirea noii arhitecturi urbane.
După 2016, neconștientizarea nu mai poate fi explicată prin lipsa informațiilor.
Ce s-ar fi putut face dacă decizia era luată în 2013
Un calendar realist ar fi putut arăta astfel:
| Perioada | Acțiunea necesară |
|---|---|
| 2013–2014 | Audit independent și comparație CET versus surse urbane |
| 2014–2015 | Alegerea amplasamentelor și finanțării |
| 2015–2017 | Construirea primei cogenerări urbane |
| 2017–2019 | Construirea celei de-a doua surse și a acumulării termice |
| 2019–2022 | Reducerea funcționării CET pentru termoficare |
| după 2022 | CET – industrie și rezervă; magistrala de 12 km – rezervă strategică |
Astfel, criza din 2026 putea fi evitată. Orașul nu ar mai fi depins de menținerea vechilor cazane pe cărbune până în ultima clipă și nici de finalizarea precipitată a unei noi centrale pe același amplasament.
Verdict
Problema trebuia sesizată în a doua jumătate a anilor 1990.
Alternativa trebuia proiectată cel târziu în 2007–2010.
Decizia ireversibilă trebuia luată în ianuarie 2013.
În 2016 trebuiau deja începute lucrările.
Așadar, dacă trebuie să aleg un singur răspuns:
Cel mai târziu la 30 ianuarie 2013, când Oltchim a intrat în insolvență, autoritățile trebuiau să accepte că sistemul industrial integrat pentru care fusese construit CET Govora nu mai putea reprezenta fundamentul termoficării Râmnicului.
Tot ce s-a făcut după aceea fără reconsiderarea amplasamentului — master-planuri, reabilitări și, în final, noua centrală pe gaze — a tratat în principal tehnologia și combustibilul, dar nu problema originară: cei mai importanți consumatori de căldură se află în oraș, la minimum 12 km de sursă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu