#ArdereaInEfigie*/ #ArdereaCartilor

#autodafé-ul din 𝒄𝒂𝒛𝒖𝒍 #MihailSadoveanu (#RomaniaInterbelica)
« — Nici un rând, scris de sabbăsgoimul spurcatelor canalii din Sărindar, nu trebuie să mai găsească adăpost în casa voastră! Scoateţi din #biblioteci toate operele sufletului de năpârcă al lui Mihail Sadoveanu şi aruncaţi-le flăcărilor, cari trebuie să ardă cea mai odioasă trădare ce s’a săvârşit vreodată împotriva Neamului Românesc ...dar am crezut totdeauna că Sadoveanu, francmasonul grad 33, este pentru hruba masonică un simplu capriciu de romancier»
se propunea public/ îndemna la „generalizarea autodafé-ului” - ,,extinderea în întreaga ţară” (,,a fost primul act de reintegrare morală a naţiunii germane, în demnitatea ei ultragiată, din cea dintâi clipă a venirii lui #Hitler la guvern”)
Autodafé provine din portughezul ,,auto da fé”, adică „act de credinţă” istoric, desemna ceremonia publică a Inchiziţiei în care erau proclamate sentinţele împotriva celor condamnaţi pentru erezie nu însemna strict arderea pe rug, deşi termenul a ajuns să fie asociat cu aceasta...
&&&

Arderea publică a unei cărţi poate deveni o condamnare simbolică a celui care a scris-o. În cazul lui Mihail Sadoveanu, campania desfăşurată în anii 1936–1937 a urmărit compromiterea unui scriitor de prim rang prin atacarea persoanei sale şi distrugerea operei. Cartea devenea, în această interpretare, substitutul autorului: flăcările consumau volumele, dar gestul îl desemna pe omul din spatele lor drept duşman şi trădător. Arderea cărţilor trebuie totuşi deosebită de „arderea în efigie”, care presupune incendierea unei reprezentări a persoanei.

În 1936, Sadoveanu a preluat conducerea ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Asocierea sa cu aceste publicaţii, precum şi apartenenţa masonică au alimentat o campanie violentă dinspre dreapta naţionalistă şi extrema dreaptă. Atacurile au depăşit polemica politică, ajungând la arderea publică a cărţilor sale. Lucian Boia reconstituie episodul în Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 şi 1950. Pentru descrierea campaniei în ansamblu, formularea „extrema dreaptă” este mai cuprinzătoare şi mai exactă decât atribuirea tuturor acţiunilor exclusiv legionarilor. [1]

La preluarea conducerii celor două ziare, nota redacţională din 22 noiembrie 1936 anunţa: „Vom combate violenţa, ori de câte ori ar veni ea.” Cronologia Casei Memoriale „Mihail Sadoveanu”, care reproduce pasajul, consideră probabilă redactarea notei de către scriitor. Câteva luni mai târziu, aceeaşi cronologie consemnează protestul intelectualilor împotriva campaniei de „asasinare morală” a lui Sadoveanu. [2]

Documentul reprodus în continuare arată explicit cum era formulat îndemnul la distrugerea operei. În Porunca Vremii, anul VI, nr. 650, din 9 februarie 1937, directorul publicaţiei, dr. Ilie Rădulescu, semna articolul „Români şi Românce, pedepsiţi trădarea lui Sadoveanu!”. Textul cerea scoaterea cărţilor din biblioteci şi aruncarea lor „flăcărilor”, iar în încheiere îndemna la generalizarea autodafé-ului pe întreg cuprinsul ţării. Autorul invoca drept model arderile publice de cărţi din Germania lui Hitler. Avem aici o sursă primară pentru îndemnul la distrugere, nu doar relatarea ulterioară a unui asemenea apel. [3]

Articolul reproduce şi fragmente ample din replica lui Sadoveanu, „Mic bilanţ”, publicată în Adevărul la 5 februarie 1937. Scriitorul evocă intelectuali dintr-un sat din Cadrilater şi dintr-un sat din Hunedoara care ar fi făcut un autodafé din opera sa. Răspunsul său pune în opoziţie distrugerea cărţilor cu lectura lor: cei care le-ar fi citit ar fi descoperit în ele ataşamentul faţă de popor, frumuseţea ţării şi speranţa într-o dreptate pentru cei mulţi. „Porunca Vremii” preia aceste cuvinte pentru a le răstălmăci şi a intensifica atacul. [3–4]

Există şi o urmă arhivistică a acestui răspuns: catalogul Bibliotecii Naţionale a României înregistrează manuscrisul „Sadoveanu, Mihail: Mic bilanţ; 2 f.”, la cota Ms 17113. Înregistrarea identifică documentul, fără a oferi însă reproducerea lui. Separat, revista Lanuri, anul IV, nr. 2/1937, menţionează arderea unor exemplare din opera scriitorului; exemplarul este identificat în colecţia digitală a BCU Cluj. [5–6]

Campania a provocat reacţii publice de solidaritate. La 1 aprilie 1937, Dimineaţa publica protestul intelectualilor, semnat între alţii de Liviu Rebreanu, Constantin Rădulescu-Motru, Eugen Lovinescu şi George Călinescu, alături de numeroşi scriitori şi universitari ieşeni. Apărarea lui Sadoveanu nu presupunea neapărat adeziunea la opţiunile sale politice: era pusă în discuţie legitimitatea distrugerii unei opere pentru a sancţiona autorul. [1]

Un episod mai puţin cunoscut s-a petrecut la adunarea Societăţii Scriitorilor Români din 25 aprilie 1937, reconstituită de Dumitru Hîncu. Liviu Rebreanu solicita o atitudine faţă de arderea cărţilor lui Sadoveanu şi faţă de arestarea lui Geo Bogza şi H. Bonciu, acuzaţi de pornografie. George Gregorian intervenea, potrivit relatării reproduse de Hîncu: „Cât despre cărţile lui Sadoveanu care sunt arse (de legionari – n.n.) ţara nu poate fi împiedicată să se poarte cum găseşte de cuviinţă”. Precizarea „de legionari” aparţine comentariului din sursa citată şi este păstrată ca atare. Disputa arată cât de contestată era solidaritatea chiar în interiorul breslei; Bogza şi Bonciu reprezintă aici cazuri conexe de represiune literară, nu cazuri demonstrate de ardere în efigie. [7]

Pentru distrugerea unor efigii există un alt episod, distinct şi ulterior. Istoricul Adrian Cioflâncă consemnează: „La Ploieşti, legionarii au început prin a distruge, în octombrie 1940, efigii ale unor personalităţi evreieşti”. Sursa nu precizează incendierea lor, forma reprezentărilor sau numele persoanelor reprezentate. Episodul aparţine perioadei statului naţional-legionar şi precedă intrarea României în război, în iunie 1941. El ilustrează atacul asupra reprezentării unei persoane, fără a putea fi prezentat, pe baza acestui pasaj, drept o ardere în efigie. [8]

În cazul lui Sadoveanu, ceea ce documentele susţin ferm este arderea cărţilor şi existenţa unei campanii care cerea extinderea ei. Relatarea despre arderea unui portret rămâne insuficient verificată şi nu poate fi atribuită legionarilor pe baza surselor consultate. Articolul lui Ilie Rădulescu poate fi citit, în schimb, ca o mărturie directă despre transformarea dezacordului politic în îndemn la distrugere: în foc erau aruncate cărţile; condamnarea îl privea pe omul care le scrisese.

Surse şi trimiteri

1. Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 şi 1950, Humanitas, Bucureşti, 2011 — pasajele despre campania împotriva lui Sadoveanu şi protestul din 1 aprilie 1937. Text disponibil online.

2. Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”, „Biografie” — cronologia anilor 1936–1937.

3. Dr. Ilie Rădulescu, „Români şi Românce, pedepsiţi trădarea lui Sadoveanu!”, Porunca Vremii, anul VI, nr. 650, 9 februarie 1937, pp. 1 şi 3 — exemplarul scanat reprodus împreună cu articolul.

4. Mihail Sadoveanu, „Mic bilanţ”, Adevărul, 5 februarie 1937 — fragmente reproduse în articolul din Porunca Vremii; referinţă bibliografică indicată şi de Lucian Boia.

5. Biblioteca Naţională a României, Lista 2 a documentelor din cadrul Secţiei Manuscrise, cota Ms 17113.

6. Lanuri, anul IV, nr. 2/1937, colecţia digitală BCU Cluj — menţiune identificată în indexarea exemplarului; scanul integral nu a fost verificat în această documentare.

7. Dumitru Hîncu, „Din trecutul S.S.R.”, România literară, nr. 22, 6 iunie 2008, p. 19.

8. Adrian Cioflâncă, text despre violenţele antisemite de la Ploieşti, Realitatea evreiască, nr. 546–547, 1–31 octombrie 2019, p. 15.

<<

Români şi Românce, pedepsiţi trădarea lui Sadoveanu!

— Nici un rând, scris de sabbăsgoimul spurcatelor canalii din Sărindar, nu trebuie să mai găsească adăpost în casa voastră! Scoateţi din biblioteci toate operele sufletului de năpârcă al lui Mihail Sadoveanu şi aruncaţi-le flăcărilor, cari trebuie să ardă cea mai odioasă trădare ce s’a săvârşit vreodată împotriva Neamului Românesc —

de dr. ILIE RĂDULESCU**

Nu-l cunosc, nu l-am văzut la faţă, n’am schimbat nici odată o vorbă cu Mihail Sadoveanu. M’am hrănit însă lacom, din cea mai fragedă copilărie, cu revărsările de lumină ale minţii — bănuiam că sunt şi ale sufletului, dar m’am înşelat — lui Mihail Sadoveanu, cu farmecul, cu duioşia operelor aceluia pe care îl socotiam cel plin de har povestitor al zilelor noastre.

Am sorbit cu sete viaţa, natura, atâtea taine ale neamului meu, din cele mai bine de patruzeci de cărţi ale lui Mihail Sadoveanu, pe care le-am citit şi uneori răscitit. Sufletul meu s’a mişcat de atâtea ori înfrigurat, pe linia eroilor lui Mihail Sadoveanu; m’au înlănţuit atâtea frământări cerebrale, urmărind conflictele sociale din operele lui Sadoveanu; în sfârşit, întreaga mea aşezare sufletească, în toate adâncimile ei de simţire, a fost răscolită de dogoarea misticismului, de văpaia lirismului ori a emoţiilor prilejuite de acele impresii de călătorie ale imaginaţiei de neegalat, sublime, a lui Mihail Sadoveanu. Vedeam în izolatul d’n marginea Copou-lui de la Iaşi, un fericit, cel mai mare cântăreţ al trecutului nostru, cel mai duios şi mai vibrant evocator al frumuseţilor acestei glii strămoşeşti, un vizionar al destinelor noastre, filtrate prin comorile scumpe ale tradiţiei româneşti, o splendidă incarnaţie a tuturor darurilor cu care Dumnezeu a înzestrat, din plin, acest popor. Aţi citit : „Hanul Ancuţei“, „Ţara de dincolo de negură”, „Ţi-aduci aminte”, ori „Împărăţia Apelor“ ? Unde, în care altă operă, aţi întâlnit un colorit mai viu, o analiză psihologică mai perspicace, o mai expresivă fluiditate de manifestare, o naturaleţă mai impresionantă, în sfârşit o mai fermecătoare limbă românească ! ?

ÎNTRE OM ŞI OPERA

Şi cu toate acestea, câtă groaznică, câtă cutremurătoare, câtă neexplicabilă, câtă neverosimilă prăpastie între om şi operă ?

Mă veţi întreba, poate : avea dreptul omul să se desprindă de operă ? Era îndreptăţire să existe în Mihail Sadoveanu două fiinţe, cu totul disparate : UNA, marele romancier, izolatul în turnul de fildeş al harului Dumnezeesc, stăpânul literei de foc, capabilă să înalţe, să purifice, să resurecţioneze sufletul unei ţări întregi ; ALTA, biata cârpă a hrubelor masonice, otreapa de azi a spurcatelor canalii din Sărindarul judeo-comunist ?

Răspund categoric : NU !

Ţara aceasta, ţara generaţiei lui Mihail Sadoveanu, n’a fost o ţară ingrată cu sabbăsgoimul de azi al lui Kanalie Blumenfeld, aşa cum, din contră, a fost lipsită de suflet, de înţelegere, de milă dacă vreţi, pentru acea splendidă apariţie a acestui neam : MIHAIL EMINESCU. România a răsplătit din plin şi încă din viaţă, pe Mihail Sadoveanu. I-a dat nu numai toate satisfacţiile unei largi, unei cuprinzătoare vieţi materiale (talentul a adus pârâie de aur la picioarele turnului de fildeş) dar i-a conferit toate onorurile, toate consacrările morale. Sadoveanu n’a fost numai premiatul simpatiei populare; a fost ridicat pe culmile seninătăţii intelectuale a acestui neam, a fost omagiat cu un loc între nemuritorii Academiei Române. Mihail Sadoveanu n’avea dreptul prin urmare să fie un nemulţumit, un revoltat, necăjitul care face orice pentru un codru de pâine, disperatul care ajunge să se renege pe el însuşi, în faţa nesimţirii, injustiţiei contemporane.

Atunci care este totuşi explicaţia acestei dualităţi ofensatoare, umilitoare, oribile, de simţire, între scriitorul de ieri şi sabbăsgoimul de azi ?

Inconştientul Mihail Sadoveanu

Deşi o îndatorire profesională îmi impune să văd tot ce se inserează în presa judeo-comunistă, obligându-mă să mă revolt, să mă indignez cotidian în contra tuturor insultelor infame care se aruncă naţiei mele, refuz, totuşi, dela o vreme să iau contact, chiar de adversitate, cu otrava „Adevărului“. Un cititor îmi trimete însă decupajul unui articol al lui Mihail Sadoveanu, apărut în „Adevărul“ de Joi.

Iată ce citesc, sub titlul : MIC BILANŢ şi sub semnătura lui Mihail Sadoveanu :

„Aflu că nişte intelectuali dintr’un sat din Cadrilater şi alţi intelectuali dintr’un sat din Hunedoara ar fi făcut cu bucurie un „autodafé” din opera mea.

„O, intelectualilor din Cadrilater şi din Hunedoara, eu ştiu mai bine cum a fost. A venit cineva care are un interes, cineva care are un interes patriotic, şi v’a convins cu uşurinţă că trebuie să săvârşiţi aşa ceva în abstracto; căci opera mea nu se găseşte, vai, în bibliotecile dv. Dacă cele şaptezeci de volume a’le mele s’ar găsi în bibliotecile dv., atunci acele şaptezeci de volume le-aţi fi citit; şi dacă le-aţi fi citit, atunci aţi fi zâmbit propunerii patriotice. Deoarece în acele şaptezeci de volume se găseşte INIMA PĂRINŢILOR ŞI BUNICILOR VOŞTRI, SE CÂNTĂ CU DRAGOSTE CE E BUN, FRUMOS ŞI ORIGINAL ÎN ALCĂTUIREA NOASTRĂ ETNICĂ, SE SLĂVEŞTE FRUMUSEŢEA NATURII ŞI A FIECĂRUI COLŢ AL ACESTUI PĂMÂNT, ÎN CARE SE MANIFESTĂ PUTEREA ŞI BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU. Dacă aţi fi citit acele cărţi, voi umiliţilor şi ofensaţilor, aţi fi aflat în ele mângâiere în năcazurile de azi şi nădejde în ziua de mâine. Aţi fi găsit o FIERBINTE CREDINŢĂ ÎN ACEST POPOR AŞA DE MALTRATAT DE CĂTRE OAMENI VICLENI ŞI O SIGURANŢĂ CĂ DUMNEZEU VA SCOATE LA LIMAN DREPTATEA CELOR MULŢI. Aţi fi văzut asta dacă aţi fi citit şi dacă, între voi şi între poporul adevărat pe care îl cânt şi îl iubesc în opera mea, mai este vre-o legătură. Dacă sunteţi însă cu adevărat intelectuali, care v’aţi grăbit la o propunere patriotică şi la un pahar de vin să răspundeţi cu entuziasm, aţi putut presupune că aţi ars ceeace s’a putut presupune că aţi citit. Şi, aşteptând recunoştinţă dela generaţiile viitoare, v’aţi dus să vă culcaţi liniştiţi.

„Dar mai aflu ceva. Aflu că nişte alţi adevăraţi şi vrednici intelectuali dela Fălticeni au discutat într’o şedinţă comunală valoarea operei mele. Aceşti adevăraţi şi vrednici bărbaţi d’n extrema dreaptă patriotică, d-nii Bucşenescu Gherasim şi Ilie Grigore, nu mă vor cetăţean de onoare al târgului lor. Sunt liberi să nu mă voiască; n’am cerut nici odată acest beneficiu rar, despre care acuma aflu. Sunt liberi să ceară constrângerea şi robia pentru fraţii lor cu cojoc şi palme bătătorite dintre care s’au ridicat. Nu doresc, pentru ei, să se scoale din veacul morţii strămoşii lor stropşiţi cu buzduganul şi orbiţi cu fum şi lepădaţi cu capul prin garduri, blăstămându-i că vor să întoarcă pentru a’te generaţii ignominia unui trecut pe care eu vreau să-l socot perimat. Mărturisiţi d-nilor Bucşenescu, Gherasim & Comp., că sunteţi mediocri cititori şi că aveţi altceva mai bun de făcut în această lume. Ca şi unii din confraţii mei, judecaţi opere literare fără să le fi citit. Şi apreciaţi atitudinea altora după interesele dv.

„O societate culturală bucovineană de asemeni, care mărturiseşte că se plasează în extrema dreaptă a partidelor noastre politice, se miră că, odinioară, alţi oameni din alte timpuri m’au aclamat membru de onoare.

„IUBIŢILOR CREŞTINI”, fraţi întru acelaş sfârşit, acei oameni din alte timpuri, de pe când Bucovina era sub stăpânire străină, m’au văzut foarte des. Mă duceam în mijlocul lor ca să le spun cuvinte frăţeşti de îmbărbătare şi de dragoste. Am fost nu numai odată, la Cernăuţi şi Suceava, la Câmpulung, Gura Humorului şi Vatra-Dornei. N’a patronat nimeni osârdia mea, nimeni n’a subvenţionat-o. A fost fapta inimei mele pentru fraţii mei.

„Orice gest al meu şi orice faptă a mea au fost publice. Şi iată, alţi intelectuali, care vor sta cândva la o judecată mai aspră, au aerul să-mi reproşeze fapte presupuse şi imaginate de domniile lor. Iată cum, după cuvântul psalmistului, omul cel viclean

s’a împreunat cu năpasta, a zămislit păcatul şi a născut minciuna.

„Să fie, o, intelectualilor: un blestem al timpului ca să vă întoarceţi iarăşi în sclavie? Se poate, căci n’aţi crezut în nimic.

„Libertatea mulţimilor e un bun pe care ele nu ştiu să-l preţuiască decât după ce-l pierd, cum a spus un poet din frumoasa ţară a d-lui Mussolini. Dar din alt punct de vedere, libertatea este mai ales forţa de a înlătura înrâurirea altora, de a înlătura interesul şi instinctul, şi de a întrebuinţa inteligenţa ta singur, în chip nobil. Asta înseamnă a fi om liber.

„Cum destui din acei care pretind să participe la conducerea acestei ţări au fost deprinşi să caute mode străine şi să imiteze, unii trag spre oroarea din extrema dreaptă, alţii spre ticăloşia din extrema stângă: când dreptatea istorică cere ca acest popor să se dezvolte original şi liber.

„Din pricina acestor sclavii, preocupările mele de artă ori s’au întors în trecut, ori au rămas în popor, care-i aşa cum l-a lăsat Dumnezeu”.

Mihail Sadoveanu

Doamne iartă-l...

Aşa scrie Mihail Sadoveanu! Mărturisesc franc că sunt pur şi simplu uluit. Mă întreb : „Doamne, i-ai luat complectamente minţile? Omul care a dat neamului acesta, toate perlele operelor lui, este capabil de cea mai flagrantă rea credinţă care s’a putut imagina vreodată? Ori este inconştient, s’a prăbuşit în prăpastia celui mai groaznic ramolisment?

Dar, Români şi Românce, vă invit insistent să vă opriţi un moment — şi cu toată obiectivitatea — asupra câtorva pasagii din acest articol!

Sadoveanu se întreabă:

Cum mă puteţi acuza, când în cele şaptezeci de volume ale mele, „se găseşte inima părinţilor şi bunicilor voştri, se cântă cu dragoste ce e bun, frumos şi original în alcătuirea noastră etnică, se slăveşte frumuseţea naturii şi a fie cărui colţ al acestui pământ”....!?

Aţi găsit — spune mai departe Sadoveanu — altundeva de cât în cărţile mele o mai „fierbinte credinţă în acest popor aşa de maltratat de către oameni vicleni şi o mai mare siguranţă că Dumnezeu va scoate la liman dreptatea celor mulţi?”

Mi-aţi ars cărţile ? „V’aţi grăbit să răspundeţi la o propunere patriotică şi la un pahar de vin.”

Cu alte cuvinte: aţi fost orbi şi poate mai curând beţi.

Canalie între canalii

Spuneţi-mi dacă mai găsiţi la acest om, o cât de minimă, de elementară judecată !

Ce se desprinde clar, din starea de lucruri de azi, din ţara noastră, pentru ori cine vrea să arunce o privire cât de sumară, de superficială, asupra realităţilor româneşti ?

Simplu : România a intrat într’o nouă robie, mai de moarte, decât toate celelalte din trecut. ROBIA JIDANILOR. Robie de moarte, da, fiindcă este o robie pe care Românii n’au întâlnit-o niciodată în trecut, o robie a insinuării şi a corupţiei, o robie în faţa căreia Românii, obişnuiţi să lupte cu armele împotriva duşmanilor făţişi, sunt azi dezarmaţi. Neştiutori, incapabili să pătrundă pericolele viitoare, ei sunt gata, aproape, să-i dea o aprobare, o ratificare tacită. Şi noua sclavie se întinde pustiitor. După ce-a pus mâna pe întreaga viaţă economică, pe toate izvoarele de bogăţie şi pe toate pulsaţiile de activitate, se înstăpâneşte şi asupra sufletelor. Suntem ameninţaţi cu desfiinţarea : pe deoparte ni se ia ultima picătură de sânge şi ni se perverteşte sufletul; pe de alta, se urzeşte, din umbră, explozia anarhiei bolşevice. Iar exponenţii acestei duble ofensive sunt SPURCATELE CANALII JUDEO-COMUNISTE DIN SĂRINDAR.

Îl întreb pe Mihail Sadoveanu : există sau nu o caracatiţă izraelită care suge vlaga acestei ţări şi-i otrăveşte viaţa spirituală ? Vede sau nu, Sadoveanu, strângându-se pe cerul ţării noastre nourii dezmăţului bolşevic ? DA sau BA !?

UN PARAVAN MIZERABIL

Ei bine, o mână de oameni vizionari identifică dezastrul, desemnează fantasticele proporţii ale pericolului. Înfruntând, sfidând toate primejdiile pun mâna în grumazul hidrei izraelite şi rup masca spurcatelor canalii din Sărindar. Ţara întreagă se cutremură în faţa acestei îndrăzneţe, curagioase demascări. Freamătă de însufleţire şi se alătură cu elan acţiunii de izbăvire. Spurcatele canalii sunt la pământ. În clipa, însă, în care dreptate istorică trebuie să se facă, Izrael se mimetizează. Îşi pune altă mască. Invocă paravanul lui Sadoveanu. Sub mantia protectoare a unui răsfăţat al naţiei, hidra judeo-comunistă va putea să pustiască mai în libertate.

Duşmanul nu mai e duşman. Jidovo-comunistul nu mai e jidan bolşevic. El înfige adânc, în inima naţiei, stiletul. Când vrei să-l loveşti, însă, îţi apare masca surâzătoare, bonomă a povestitorului duios Sadoveanu!

Jidanii au calculat bine lovitura scelerată pe care au dat-o. Dar tocmai aci stă asasinatul, abjecta, odioasa crimă a lui Sadoveanu! Lumea stă înmărmurită.

„Logica“ patronului lui Kanalie Blumenfeld
(Kalman Blumenfeld/ 1879–1940, gazetar la «Adevărul», cunoscut sub pseudonimul «Scrutător»; numele îi este deformat injurios în text - n. V.S.)

„Se ’ndoeşte cineva de inima mea? Dar n’aţi citit, în cărţile mele, fierbintea credinţă în acest popor aşa de maltratat de către oameni vicleni şi o mare siguranţă că Dumnezeu va scoate la liman dreptatea celor mulţi?“ — strigă Sadoveanu.

Auziţi inconştienţă! „Credinţa lui în popor“!... Oamenii vicleni... Dumnezeu va scoate la liman dreptatea celor mulţi... Pentru credinţa lui în popor, pentru ura sa împotriva viclenilor, pentru limanul unei dreptăţi, Mihail Sadoveanu cade în braţele lui Kanalie Blumenfeld. Vrea să-şi „salveze“ neamul, punând, în chiar mâna călăilor Românismului, sabia de moarte.

Întreb, mă frământ, mă chinuesc, mă svârcolesc ca de-asupra jăratecului : omul acesta e în toate minţile, e un sadic, un cinic ? Ce se petrece, ce este cu atâta ticăloşie. Este groaznic. Nu găsesc un cuvânt de răspuns întrebării: „cum a fost cu putinţă ca tocmai astrul de ieri, dumnezeeasca acea întruchipare, la care ne-am închinat ca la o icoană, fiul acela atât de iubit al ţării să pună capul Patriei pe ghilotină pentru ca să i-l taie Blumenfeld?“

Iubiţilor creştini! Sau mai curând: fraţi întru satana!?

„Iubiţilor creştini“ — se adresează, prin „Adevărul“, Sadoveanu, brat la brat cu Kanalie Blumenfeld, lumii creştine care îi înfierează trădarea: „Aveţi aerul să-mi reproşaţi fapte presupuse şi imaginate de domniile voastre. Iată cum, după cuvântul psalmistului, omul cel viclean S’A ÎMPREUNAT CU NĂPASTA, A ZĂMISLIT PĂCATUL ŞI A NĂSCUT MINCIUNA.

Pe oricine ar fi luat jidanii din Sărindar, ca paravan al ticăloşiei lor, vă mărturisesc că n’aş fi avut o surpriză prea mare. Dar pe Mihail Sadoveanu!? Ei bine, sincer vă spun : am senzaţia că mi-a ieşit dracul înainte. Îmi scuip în sân şi nu mă dumiresc deloc. Nu-mi vine să cred că în neamul acesta al meu a putut să trăiască acest blestem al lui Dumnezeu sau mai curând al Satanei ?

„Cum Sadoveanu, desmierdătorul trecutului nostru, cântăreţul eroismului părinţilor şi bunicilor noştri romanticul cu slovă de aur pentru frumuseţea gliei strămoşeşti, cum, tocmai el să fie duşmanul naţiei? Dar, nu se poate, dom’le! Trebuie să fie o oribilă calomnie că Blumenfeld Kanalie, cu care Conu Mihai stă moldoveneşte la taifas, este trădător al neamului. Trebuie să fie numai o halucinaţie, o invenţie groasolană, că la „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ se face şcoala anarhiei comuniste!

Altmintéri, cum vă închipuiţi că scumpul nostru Conu Mihăiţă, cel care o viaţă întreagă a fost al nostru, al ţării, ar sta o singură clipă cu [lectură nesigură: Braunsteinii] la masă ?

„Să fie, o, intelectualilor, un blestem al timpului ca să vă întoarceţi iarăşi în sclavie? Se poate, căci n’aţi crezut în nimic“.

Nu ştiu de ce, dar am crezut totdeauna că Sadoveanu, francmasonul grad 33, este pentru hruba masonică un simplu capriciu de romancier. N’am dat atenţie, în consecinţă, n’am făcut caz de francmasoneria lui Sadoveanu.

Recitiţi însă acest pasaj, care începe cu „Fraţi creştini“, în gura lui Sadoveanu, azi nu numai mason, dar patron al verminei judeo-comuniste din Sărindar! Spuneţi-mi, vă rog, dacă nu vă apare lugubru, zguduitor de dramatic, haosul moral, anarhia cerebrală, violenţa barbară cu care omul acesta, la sfârşit de viaţă, a pus mâna pe topor, şi-şi dărâmă toţi idolii, toate credinţele, toată simţirea care l-a însufleţit într’o întreagă existenţă!

„Vicleanul s’a împreunat cu năpasta, a zămislit păcatul şi a născut minciuna“, se vaită Sadoveanu. Cui i se potriveşte mai bine cuvântul, decât însuşi lui Sadoveanu care s’a întovărăşit cu năpasta acestei ţări : JIDANII şi s’a zămislit în „homo nuovo“ cu păcatul corupţiei judaice, pentruca să nască MINCIUNA SPURCATELOR CANALII, cu care „Adevărul“ şi „Dimineaţa“, otrăvesc cotidian bietul suflet al acestei ţări !?

Gura păcătosului....

„N’aţi crezut în nimic“ — continuă să spună Sadoveanu, acelora cari îi aplică pe frunte pecetea trădării. „Şi pentrucă n’aţi crezut în mine, vă reîntoarceţi iarăşi în sclavie“. Fiindcă să vedeţi dv., Români şi Românce! după capul nou al lui Sadoveanu, robia este în svârcolirile naţionaliste ale neamului acestuia, în dorinţa lui de a rupe ghiarele Satanei izraelite. Pe câtă vreme libertatea, adevărata lui liberare din robie, stă... numai în braţele lui Kalman Blumenfeld, între cari întreg neamul Românesc trebuie să cadă, aşa cum s’a prăbuşit Sadoveanu.

Doamne, Doamne, ne-ai hotărît oare pieirea, luând minţile cărturarilor, tocmai în clipa în cari tineretul eroic al acestei ţări dă jertfă de sânge pentru apărarea sfintelor Tale altare !?

Trădarea trebuie stigmatizată!

Dar să ne reculegem!

Tragica noastră istorie, crudele vicisitudini ale existenţei noastre naţionale, sunt adânc brăzdate de ticăloşia trădării. Un destin vitreg a făcut totdeauna, la ori care faptă eroică a înaintaşilor noştri, să se adauge nemilos ofensa trădării. Sângele românesc a curs mai abondent sub infamia trădării, decât sub braţul armat, dar leal, al vrăjmaşilor noştri. Nu se putea ca vitregia să nu se repete şi în această clipă de luptă pe viaţă şi pe moarte a sufletului românesc. Aşa cum va fi totdeauna, dacă, cel puţin de acum înainte, nu vom şti să pedepsim mai crud pe trădători, decât pe înşişi duşmanii neamului nostru.

Mihai Sadoveanu trebuie pedepsit. Trădarea lui trebuie stigmatizată cu ultima vehemenţă. Fiindcă, fără să exagerez, infamia lui este mai odioasă, mai de neiertat ca ori care alta din trecut. Nu e trădare de soldat sau de gradat. Este crimă de lèse naţiune săvârşită de general între generali, de conducător între conducătorii spirituali ai neamului.

Sadoveanu ori a minţit o viaţă întreagă, ori a înnebunit acum în prag de sfârşit de viaţă. Dureros, desigur, şi într’un caz şi într’altul. Dar e mai groaznic de o mie de ori dacă întreaga lui existenţă n’a fost decât o minciună.

Nu vreau moartea păcătosului. Acelora cari mi-ar spune, poate : „A fost un moment de na’vitate; romancierii pot să aibă şi astfel de clipe. Capul nu trebuie tăiat, atunci când greşala poate fi îndreptată“, — eu le răspund : Să mărturisească Sadoveanu că a păcătuit, într’un moment de uitare de sine! ŞI SĂ PLECE, CHIAR AZI, DIN TIPARNIŢELE PĂDUCHILOR GALIŢIENI, să se elibereze de îndată din spurcata împreunare cu Kalman Blumenfeld !

Altfel, fără o clipă de întârziere, trădarea lui Sadoveanu trebuie sancţionată cu ultima asprime. Obrazul acestei ţări nu mai poate răbda, un singur moment, să mai fie pălmuit, chiar de către aceia, cari cu ipocrizie, cu falsă duioşie, i l-au mângâiat în trecut.

Sacrilegiul nu poate să ajungă dogmă la o naţie care vrea să trăiască. Nu e cu putinţă, dacă nu vrem, într’adevăr, să ne sinucidem, să transmitem generaţiilor viitoare credinţa că iubirea de glie şi de neam poate să sălăşluiască la un loc cu trădarea. Voi — Români şi Românce — părinţi cari vă adoraţi copiii şi ţara, nu puteţi să sădiţi, în inima vlăstarelor voastre, ideia, — adevărată crimă naţională, adevărat ştreang pentru viaţa spirituală a neamului—că oameni cari au strălucit pe culmi de conducători, au putut să sfârşească, oribil, ca cei mai infami trădători, fără ca naţia să iasă din pasivitate şi să ceară răzbunare !

Sadoveanu nu trebuie să trăiască în amintirea acestui neam DECÂT CA TRĂDĂTOR, ca infamă unealtă a judeo-comunismului, în clipele cele mai grele de sbucium ale Românismului. Pentru demnitatea acestui neam, NICI URMĂ DIN MINCIUNA OPERELOR LUI, NU TREBUIE SĂ MAI RĂMÂNĂ !

Toate bibliotecele voastre, toate ungherele caselor voastre trebuiesc scotocite şi deparazitate cu deamănuntul de perversitatea lui Sadoveanu. Cu mâinile ferite în mănuşi, otrava trebuie strânsă, filă cu filă, şi distrusă. Iar cenuşa, în maldăre, — aşa cum au făcut bravii Români din ţara lui Decebal — trimisă Sărindarului, pentruca Blumenfeld să surâdă satisfăcut, c’a mai câştigat Diavolului, o unealtă.

Însănătoşirea morală a unei naţiuni nu se poate dobândi decât arzând gunoaiele şi punând pe fruntea canaliilor şi trădătorilor stigmatul fierului roşu. Primul act de reintegrare morală a naţiunii germane în demnitatea ei ultragiată, a fost, din cea dintâi clipă a venirii lui Hitler la guvern : AUTODAFE-ul. În pieţele publice ale tuturor oraşelor germane, pe ruguri imense s’a ars toată literatura marxistă, tot veninul Iudei şi toată ticăloşia mizerabililor cozi de topor.

Înainte de-a o sfârşi cu jidanii, eu cred că Neamul Românesc are o sfântă îndatorire : să se răfuiască definitiv cu trădarea ticăloşilor de acelaş sânge. Este un comandament suprem, dincolo de a cărui neîmplinire, eu văd asasinarea neamului meu prin cultul, pe scară întinsă, al trădării.

În consecinţă, nu numai în numele „Poruncii”, dar mai ales la chemarea ţării — care îmi mărturiseşte indignarea ei împotriva trădării lui Sadoveanu, prin mii de scrisori — eu dau acestui rătăcit un ultim avertisment : „DESPARTE-TE DE IUDA ! Pleacă imediat din spelunca spurcatelor canalii judeo-comuniste din Sărindar”!

Altfel, ROMANI şi ROMANCE! eu vă invit insistent, în numele acestei ţări, pentru eliberarea noastră naţională şi pentru o Românie adevărată, a Românilor : PEDEPSIŢI TRĂDAREA LUI SADOVEANU! Generalizaţi pe întreg cuprinsul ţării: Autodafé-ul operelor de sinistră ipocrizie, ale lui Mihail Sadoveanu!

Dr. Ilie Rădulescu 

&&&

&&&

Note de contextualizare:

În articol - pe care l-am redat pe cât posibil exact, inclusiv cu spațiile goale de dinaintea semnelor de punctuație - expresia ,, sabbăsgoimul spurcatelor...” înseamnă aproximativ „slujitorul neevreu” al celor pe care autorul îi insultă drept «canalii din Sărindar»”. Este, practic, o insultă antisemită adresată lui Sadoveanu.

„Sabbăsgoim” este o adaptare a expresiei idiș shabbes goy: o persoană neevreiască având anumite îndeletniciri pe care evreii nu le pot face în ziua de Şabat. Acesta este sensul religios originar, fără acuzaţia politică din articol. sursa - jel.jewish-languages.org

Ilie Rădulescu transformă termenul într-o etichetă de „slugă”, „om de serviciu” sau „unealtă a evreilor”. Îl acuză astfel pe Sadoveanu că, deşi român şi neevreu, şi-ar fi pus prestigiul în slujba proprietarilor şi a cercurilor gazetăreşti de la Adevărul şi Dimineaţa. „Sărindar” desemnează aici, prin numele străzii bucureştene, mediul acestor redacţii. Aceasta este interpretarea susţinută de pasajele articolului despre Sadoveanu ca „paravan” al lor. 

Tot în articol, „generalizarea autodafé-ului” înseamnă extinderea arderii cărţilor lui Sadoveanu în întreaga ţară.

Autodafé provine din portughezul auto da fé, adică „act de credinţă”. Istoric, desemna ceremonia publică a Inchiziţiei în care erau proclamate sentinţele împotriva celor condamnaţi pentru erezie. Nu însemna strict arderea pe rug, deşi termenul a ajuns să fie asociat cu aceasta. Ilie Rădulescu îl foloseşte în sensul de ardere publică a cărţilor, prezentată ca pedeapsă şi „purificare”.

Imaginile din colaj una câte una cu descrieri.
___________
*Arderea unei reprezentări a unei persoane, ca gest de condamnare simbolică.

**Ilie Rădulescu, fondator şi director al ziarului «Porunca Vremii», a fost un publicist al extremei drepte, afiliat în anii ’30 mediului cuzist şi unul dintre promotorii campaniei antisemite împotriva lui Mihail Sadoveanu. Este cea mai cunoscută personalitate care a cerut public (în februarie 1937) arderea operelor scriitorului Mihail Sadoveanu, invocând exemplul Germaniei naziste.

_________________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #BVaAV #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #dictatura #propaganda #legionari #extremadreapta #GermaniaNazista