Ilie Zugrăvescu, copil de ţăran, a rămas toată viaţa un om al satului, ataşat, prin întreaga sa fiinţă, rosturilor şi sensurilor fundamentale ale lumii ţărăneşti. Satul era, mai întâi, pentru el, tărâmul copilăriei, al unei copilării petrecute în cultul muncii şi al bucuriei de a trăi, în ambianţa spirituală a comunităţii rurale, în care credinţa, datina şi omenia reprezentau valorile supreme ale etosului popular. Cu această zestre, a pornit tânărul Zugrăvescu în lume, în marea lume a satului românesc. În toate satele în care l-a purtat destinul – Ceanul Mare (Transilvania), Securiceni, Bosanci şi Nepolocăuţi (nordul Moldovei şi Bucovina), Creţeni şi Voiceşti (Oltenia) –, învăţătorul a purtat această zestre de înţelepciune şi sensibilitate, dăruind-o cu generozitate copiilor şi sătenilor.
Satul a devenit, pe măsură ce cărturarul a ajuns tot mai conştient de vocaţia sa, locul unui apostolat cultural, a cărui lecţie Zugrăvescu şi-a însuşit-o din tradiţia haretiană a învăţământului românesc, întruchipată de atâtea generaţii de dascăli – „luminători” ai satelor. Şi nu numai şi-a însuşit-o, dar a şi practicat-o în mod exemplar. În toate comunele în care a funcţionat ca învăţător, Zugrăvescu s-a vrut şi a fost un dascăl al satului în accepţia tradiţională a cuvântului, un păstor spiritual, nutrind un puternic sentiment al obştii şi fiind stăpânit de cultul datoriei faţă de comunitate. Aşa se explică curajul şi tenacitatea cu care a lansat şi a finalizat iniţiative edilitare, lăsând în urma sa atâtea ctitorii, edificii de şcoală şi de cămine culturale, troiţe, fântâni şi monumente ale eroilor. Nu le-a ridicat singur, bineînţeles, ci împreună cu obştea satului, graţie unui dar extraordinar de a-i atrage pe oameni, de a-i convinge să creadă în ideile sale şi de a-i determina să-l urmeze în materializarea lor.
Satul a fost, în fine, pentru Zugrăvescu, prin excelenţă, „frontul” animaţiei culturale. El a transformat satul, toate satele prin care a trecut, într-o imensă scenă, pe care a adus să cânte şi să joace aproape toată suflarea satului. De fapt, Zugrăvescu, unul dintre vrednicii „ucenici” ai lui Constantin Popian, a acţionat, şi pe acest plan, tot în spiritul tradiţiei noastre culturale: a mutat centrul de greutate al vieţii spirituale din vatra satului pe scena aşezământului cultural. Viaţa culturală a satelor şi, mai ales, a Voiceştilor din anii ’50 şi ’60, a fost „scrisă” de Zugrăvescu, care a izbutit să transmită şi sătenilor suflul animaţiei culturale şi al educaţiei civice.
A doua constantă definitorie a activităţii şi personalităţii lui Ilie Zugrăvescu a constituit-o cântecul, o dimensiune permanentă a vieţii sale, încă din copilărie. Petrecută în ambianţa de viaţă folclorică a satului tradiţional, copilăria i-a fost, după propria-i mărturisire, aidoma unui cântec. Darul cântecului, moştenit de la mama sa, a fost apoi modelat în mediile şi contextele de viaţă folclorică: şezătorile, nunţile şi hora satului au reprezentat, pentru viitorul interpret, tot atâtea izvoare de repertoriu şi modele de stil. La şcoala tradiţiei populare s-a adăugat cultivarea muzicii religioase: încă de copil, Zugrăvescu a învăţat cântările Sfintei Liturghii, ceea ce explică prezenţa cântăreţului în strana bisericilor din satele prin care a trecut.
Omniprezenţa cântecului în viaţa lui Ilie Zugrăvescu s-a manifestat în multiple ipostaze şi la diferite nivele de performare. Înainte de toate, rapsodul cânta pentru sine, pentru propria-i bucurie de a trăi, cânta în împrejurările cotidiene – bune sau rele – ale vieţii, cânta la muncă sau la petrecere, la durere sau la bucurie, cânta ori de câte ori simţea nevoia să-şi descarce preaplinul sufletului. Dar el cânta, deopotrivă, pentru oameni, cânta la şcoală sau în biserică, cânta pe front, în tranşee sau în spitale, pentru răniţi, cânta în şezători, la nunţi şi petreceri, pe scenă, în spectacole, la concursuri, cânta pentru plăcerea semenilor săi. Cântecul era pentru Ilie Zugrăvescu o punte către oameni, un mijloc de comunicare şi de comuniune cu lumea din jurul său. Dascălul se folosea de cântec pentru a-şi netezi calea spre inima copiilor. Animatorul cultural construia, pe temeiul cântecului, un întreg program de educaţie estetică, etică şi civică. Pentru om, cântecul era o raţiune de a fi, expresia fundamentală a bucuriei de a trăi, aşa cum mărturiseşte într-unul din cântecele sale, exprimând o profesiune de credinţă, un mesaj testamentar: „Lume, eu cânt pentru tine, / Că mâine mă duc din tine. / Îţi las ţie cântecul, / Inima şi sufletul. // Vă las cântecele mele, / Să le cântaţi pe vâlcele, / Să cântaţi, să chiuiţi, / Dacă vreţi ca să trăiţi.”
Ilie Zugrăvescu a fost un rapsod în accepţia pe care a acreditat-o la noi, în Vâlcea, Gheorghe Bobei, mai vârstnicul şi mai faimosul său contemporan. Era, deopotrivă, păstrător, purtător şi performer al cântecului popular. Atât în repertoriu, cât şi în stilul de interpretare, Zugrăvescu pornea de la fondul tradiţional, de la zestrea moştenită, dar formaţia cărturărească îşi punea amprenta asupra opţiunilor repertoriale şi a valenţelor interpretative. În repertoriu, el apela şi la alte surse, la colecţiile de folclor, iar în registrul interpretativ, experienţa dirijorului, a modelatorului de voci era pregnantă. Ilie Zugrăvescu n-a avut şansa de a se forma ca muzician profesionist (războiul l-a împiedicat să-şi finalizeze studiile la Conservatorul din Cernăuţi), dar a devenit un rapsod în sensul adânc şi peren al cuvântului, unul dintre cei mai fecunzi depozitari de melos tradiţional din Vâlcea.
Satul şi cântecul – cele două dimensiuni ale omului, cărturarului şi artistului Ilie Zugrăvescu – erau, de fapt, îngemănate într-una şi aceeaşi personalitate, cu multiplele ei faţete şi ipostaze: rapsodul, cântăreţul în strană, dirijorul, animatorul cultural, folcloristul. Generozitatea omului, vocaţia cărturarului şi harul artistului, toate converg spre acelaşi sens existenţial. Zugrăvescu, familia sa n-a avut parte de copii. De aceea, toată zestrea sufletească şi-a revărsat-o asupra „copiilor neamului” – aşa-i numea el pe toţi cărora le fusese dascăl sau dirijor. Pentru Zugrăvescu, ataşamentul faţă de sat şi dragostea pentru cântec constituiau un izvor de împlinire şi fericire. Acest izvor s-a revărsat în timpul vieţii şi se revarsă, şi în postumitate, asupra semenilor săi.
Textul pe care-l public în aceste pagini se constituie într-un argument pentru aserţiunile formulate mai sus. El certifică locul, rostul şi sensul cântecului în viaţa lui Ilie Zugrăvescu, în perioada 1939-1944, ani în care s-a aflat, cu intermitenţe (acestea fiind rezervate activităţii de „ostaş” pe frontul profesional – didactic şi cultural), în slujba Ţării, ca rezervist concentrat sau ca ostaş combatant pe frontul războiului. Principala armă a redutabilului artilerist nu era aruncătorul de 120 mm din dotare, ci, paradoxal, cântecul, atât de inofensiv, şi, totuşi, atât de eficient, miraculos de eficient, prin multiplele lui virtuţi terapeutice în „tratarea” atâtor servituţi şi suferinţe pe care le provoacă războiul, acest mod aberant, absurd şi anormal mod de „convieţuire” între oameni, practicat şi în zilele noastre. Cel mai puternic antidot, alături de credinţă, al fricii de moarte. Crezul ostaşului Ilie Zugrăvescu – pe care el a încercat să-l inoculeze şi camarazilor săi – era că, prin rugăciune şi muzică, te poţi salva, poţi supravieţui. În cazul lui şi al altor camarazi, acest tratament s-a dovedit valid, inclusiv prin cântatul la telefon, ca la Radio... Cel care cântase, în direct, la Radio România, „brevetează”, pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial, cântatul live la telefon...
Să-l ascultăm!
„... În toamna anului 1939, din luna august, am fost concentrat, concentrare care a durat treisprezece luni. Prima deplasare a unităţii mele s-a făcut în nordul Ardealului, fiind cantonaţi în zona Zalăului. De acolo, port o amintire pentru curajul de care am dat dovadă. Comandantul companiei pedepsind un sergent cu carcera într-un WC-eu, eu am rămas foarte indignat, (pentru) că acest sergent era de o bunătate rară şi a fost pedepsit atât de aspru. Am aşteptat să se lase noaptea şi m-am dus de l-am scos de acolo. Sergentul a rămas impresionat de gestul meu, mulţumindu-mi, dar m-a şi avertizat că eu voi fi pedepsit şi mai rău. I-am spus să nu-mi poarte de grijă, fiindcă voi fi capabil să ştiu ce să-i răspund, a doua zi, când mă va trage la răspundere. N-a avut curajul să stea de vorbă cu mine, dar a luat poziţia mutului, urându-mă, deşi eram furierul companiei. Timp de patru luni de zile, n-a vorbit nimic cu mine. Trecea pe la cancelarie, semna hârtiile şi, cu asta, basta. Eu am tratat această indiferenţă totală cu aceeaşi indiferenţă, fapt pentru care, în fiecare seară, după ce toţi mergeau la culcare, eu mai rămâneam la cancelarie să lucrez şi, de multe ori, începeam să cânt la telefon, până când, într-o seară, un ostaş de la batalion mă întreabă: „Măi nene, ce minune mare a pământului eşti, de cânţi aşa de frumos? Cine eşti?” După ce m-am recomandat la telefon, el m-a invitat a doua zi, după masă, la batalion, să mă recomande maiorului, care luase iniţiativa să organizeze o serbare de Crăciun, (promiţându-mi) că îmi va da rol şi în piesă şi am să şi cânt unu-două din cântecele mele favorite. A doua zi, m-am prezentat la batalion şi ostaşul de la telefon m-a condus la maior, spunându-i: „Domnule maior, ştiţi ce frumos cântă ostaşul acesta?!” Invitat să cânt o strofă dintr-o doină, (maiorul) a rămas încântat, dându-mi şi rol în piesă şi spunând să-mi găsesc şi costum naţional, pentru a cânta Doina lui Iancu Jianu. M-am conformat ordinului, găsind costum naţional la o învăţătoare din sat, unde eram cantonaţi şi, între acte, am cântat această doină, smulgând aplauze furtunoase din partea ostaşilor prezenţi la spectacol şi, mai mult, l-am văzut pe colonelul regimentului făcându-mi semn să cobor de pe scenă şi să mă duc la dânsul: mi-a înmânat 500 de lei, îmbrăţişându-mă cu multă căldură sufletească şi spunându-mi să nu mai mor niciodată că prea cânt frumos. După terminarea spectacolului, am plecat la cantonament, dar după ce parcursesem o distanţă de 300 de metri, aud în urma mea nişte paşi grăbiţi şi, când s-a apropiat de mine, aud: „Măi, Zugrăvescule, eu n-am ştiut ce talent mare zace în dumneata!” Era comandantul meu de companie, care nu vorbise cu mine patru luni de zile. Îl impresionase nu numai cântecul, dar şi gestul frumos al colonelului, care manifesta o mare severitate faţă de ostaşi, dar şi faţă de toţi ofiţerii pe care-i avea sub comanda sa, rămânând uimit (de faptul) că, prin cântecul meu, am reuşit să-i înmoi inima, dăruindu-mi bani şi îmbrăţişându-mă. După această întâmplare, am rămas buni prieteni, comandantul punându-mă de multe ori să-i cânt din cântecele mele, cântece pe care le cântam tuturor ostaşilor din compania mea, care mă iubeau nespus de mult.
Această serbare a fost dată în 1939, de Crăciun, în comuna Bilieşti (?), judeţul Putna. Am fost desconcentrat în toamna anului 1940 şi m-am prezentat la şcoală, la Bosanci, unde mi-am reluat activitatea de învăţător, funcţionând încă un an, dar, după începerea războiului, la 22 iunie 1941, am fost mobilizat să plec pe front, în Răsărit. M-am prezentat la Reg. 26 Dorobanţi Craiova, unde, spre surpriza mea, am primit ordin de demobilizare, pentru că Divizia mea, a II-a, a primit ordinul că nu mai pleacă pe front. Foarte bucuros, m-am dus la un restaurant, să servesc masa, dar, după ce am mâncat, ospătara m-a întrebat dacă doresc ceva băutură. I-am răspuns să-mi aducă o bere, dar la masa cea mai apropiată de taraf, unde cânta o cântăreaţă. Fiind îmbrăcat în cel mai frumos port al bucovinenilor (pe care l-am îmbrăţişat încă din anul 1935, când am păşit în Bucovina; de cum am sosit în oraşul Suceava, din curiozitate, am mers la Casa de Cultură, unde n-am găsit niciun civil, toată lumea fiind îmbrăcată în costum naţional), am atras atenţia unui cetăţean care, împreună cu alţii, o înconjurau pe cântăreaţă, admirându-i talentul. Acesta a venit la mine şi m-a întrebat dacă-mi plac cântecele. I-am spus că da şi, de aceea, m-a poftit printre ei, unde am început să cânt şi eu. Cetăţenii au rămas uimiţi şi unul dintre ei mi-a propus să merg cu ei la restaurantul lui „Pastaie” (?), cel mai luxos restaurant de pe strada Unirii din Craiova. Acolo, din fericire, am găsit o masă liberă chiar la intrare, lângă taraful de lăutari. Unul dintre însoţitori a mers la şeful tarafului, pe care l-a rugat să-mi dea voie să cânt un cântec. Şeful a fost de acord şi, condus de însoţitor, a venit la mine şi m-a întrebat ce vreau să cânt. I-am răspuns: Doina lui Iancu Jianu. I-am spus să pornească acompaniamentul, după care eu am început doina, sfârşind-o în bisurile consumatorilor. N-am repetat cântecul, ci am cântat altul, şi altul, primind aceleaşi bisuri, până am obosit.
M-am trezit cu un domn bine care m-a întrebat dacă am cântat vreodată la Radio. I-am răspuns că nu. M-a întrebat de ce. I-am răspuns că n-am găsit pe nimeni care să meargă cu mine să mă recomande. Dânsul mi-a explicat procedeul atât de simplu: să merg personal la Radiodifuziunea Română şi să-i spun portarului cine sunt, că doresc să cânt la Radio, la „Ora răniţilor” şi să-l întreb cu cine pot să stau de vorbă. Acesta mi-a dat şi adresa domnului Iota (sau Sota?), strada Timişana, unde am mers, dar nu l-am găsit pe domnul în cauză. În schimb, am avut o frumoasă surpriză să-l văd intrând pe profesorul meu de vioară, Teodor Geantă, care a rămas uimit să dea cu ochii de mine, după nouă ani, tocmai la Radio, întrebându-mă ce-i cu mine. I-am răspuns că, îndemnat de un domn din Craiova, am venit să cânt la Radio, la „Ora răniţilor”. Domnul Geantă mi-a spus că voi reuşi să cânt, lucru care m-a încurajat mult. L-am întrebat şi eu pe dânsul pentru ce se află la Radio şi mi-a răspuns că a venit să-l angajeze pe fiul său, Ionel, care terminase Conservatorul, la secţia Vioară, ca să intre în Orchestra de muzică populară de la Radio. Între timp, a venit domnul Iota (sau Sota). Prezentându-mă şi spunându-i dorinţa mea, acesta m-a dus la dirijorul orchestrei, domnul Ticulescu, care mi-a cerut să-i cânt o strofă dintr-un cântec. Dirijorul a rămas foarte mulţumit şi, felicitându-mă pentru vocea catifelată, i-a spus însoţitorului meu să mă ducă la direcţia emisiunii şi să mă programeze în direct, la ora 14, pentru a doua zi. Mergând acolo, doamna pe care am găsit-o m-a întrebat ce cânt. În loc de răspuns, i-am întins un carnet cu 843 de cântece. Rămânând uimită, m-a întrebat când am învăţat atâtea cântece. I-am răspuns că de când am văzut lumina (zilei) pe pământ, fiindcă pe primele le-am auzit de la mama mea, când încă nu-mi venise graiul şi murmuram melodiile cântecelor cu care mama mă adormea. Doamna m-a îndemnat să-mi aleg patru cântece vesele pe care să le cânt cu mult drag şi să vin a doua zi, la ora zece, fiindcă aduce taraful lui Costică Tandini, cu care am să cânt.
M-am prezentat a doua zi, la ora zece, făcând repetiţie numai o oră, fiindcă am intrat perfect în ritm, iar la ora 14 am fost prezent în faţa microfonului, cu taraful în spate. Prezentatoarea m-a întrebat dacă am mai cântat vreodată la Radio. I-am spus că nu. M-a sfătuit ca, atunci când voi cânta mai tare, să mă las condus de mâinile dânsei, să mă apropie sau să mă depărteze de microfon, ca să nu se producă paraziţi. Am întrebat-o ce fac dacă mi-o veni rău. Mi-a răspuns că aici nu au loc glumele. I-am spus că am făcut această glumă ca să-mi înlătur emoţiile care mă stăpâneau. La ora 14 exact, am fost prezentat: „Urmează domnul Ilie Zugrăvescu, învăţător din comuna Bosanci, judeţul Suceava, care va cânta cântecele ..., acompaniat de taraful lui Costică Tandini.” Am cântat toate cele patru cântece ireproşabil, (astfel) că toţi cei de la Radio, care au condus această emisiune au venit de m-au felicitat, iar unul dintre ei m-a întrebat dacă am Conservatorul. I-am răspuns că nu şi l-am întrebat de ce mi-a pus această întrebare. Mi-a răspuns că, dacă aveam absolvit Conservatorul de muzică, mă opreau acolo ca artist profesionist, sfătuindu-mă să-l urmez. Fiind foarte fericit de acest mare succes, am plecat la şcoala din Bosanci cu gândul nestrămutat ca să urmez Conservatorul. Întâlnindu-mă cu colegii mei de şcoală (cancelarie), aceştia m-au întrebat prin ce minune am ajuns la Radio, fiindcă ei mă ştiau plecat pe front. Le-am povestit şi m-au felicitat pentru execuţia ireproşabilă a cântecelor.
După două luni de zile, am fost mobilizat din nou şi trimis pe front, la Odessa, unde, după două săptămâni, am fost rănit de o mină. Şi în aceste două săptămâni, cât am stat pe front, nicio clipă nu m-a părăsit optimismul şi, în orele de răgaz, cântam în tranşee ostaşilor mei, făcându-i să uite ororile războiului şi inoculându-le credinţa că nu vor muri pe front. Am fost rănit de o mină, când îi urmăream pe ruşi, care se retrăgeau în Odessa, ca să opună rezistenţă, să nu poată fi cucerită. Am fost trimis în spatele frontului, la primul spital de campanie, unde, în urma îngrijirilor date în prima noapte, a doua zi m-am simţit mai bine, fiind transportat la Tiraspol şi, după aceea, la Tighina, unde am fost îmbarcat în trenul răniţilor, pentru a fi duşi la un spital din ţară. Simţindu-mă puţin mai bine, am început din nou să cânt ostaşilor mei, dintre care unii erau foarte greu răniţi. Dând cu ochii de mine, comandantul trenului, acesta m-a admirat (pentru faptul) că, rănit fiind, încă îmi ardea de cântat. Admirându-mi şi talentul de a cânta, acesta m-a rugat să-l însoţesc prin toate vagoanele, pentru a-i supraveghea pe toţi răniţii, cântând în permanenţă. Ajungând la Iaşi, vagonul meu s-a oprit tocmai în faţa peronului şi doamnele de la Crucea Roşie, care aduceau daruri răniţilor, auzind pe cineva cântând în tren, au urcat la mine în vagon şi m-au întrebat cine este comandantul meu. Acesta, fiind lângă mine, s-a recomandat, iar doamnele l-au rugat să mă lase în Iaşi, să mă ducă la un spital bun, lucru pe care comandantul meu nu l-a acceptat şi am pornit mai departe, debarcând la Bacău. Acolo am fost duşi la o şcoală industrială, care fusese transformată în spital. Pentru că eu mă găseam mai uşor rănit, m-au lăsat mai târziu ca să-mi extragă schijele şi când mi-a venit rândul, medicul m-a întrebat dacă mai cânt. Am început să cânt la primele extracţii, însă, când mi-a extras schija cea mai mare, cu carne cu tot, am leşinat. A doua zi, am fost mutaţi, unii dintre noi, la Şcoala Normală de Fete. După două zile de la extracţii, am început din nou să cânt, făcând ca salonul meu să fie căutat de mulţi răniţi, care puteau să meargă, admirându-mi talentul de a cânta. Aceştia m-au invitat să merg în saloanele lor, să le cânt şi celor care sunt mai grav răniţi şi nu se pot ridica din pat, pentru că cei care mă vizitaseră şi mă auziseră cântând au spus în saloanele lor că au dat de un elev sergent, de meserie, în viaţa civilă, învăţător, care cântă frumos. Am acceptat cu multă plăcere rugămintea lor şi i-am însoţit pe fiecare în saloanele lor, cântând de dimineaţa până seara, când personalul sanitar mă invita în salonul lor, unde cadrele medicale se destindeau jucând şah şi alte jocuri, vinul nelipsind de la masă, iar eu eram rugat să cânt mereu. Într-o seară, n-am avut poftă de cântat şi n-am vrut să merg. Nu s-au lăsat până nu a venit unul cu un pahar plin de şampanie, care mi-a deschis pofta de cântat, fapt pentru care am acceptat să-l însoţesc. Eu, fiind unul dintre oamenii cărora nu le prea place să consume alcool mai mult decât trebuie, în acea seară, fie că am băut mai multe pahare decât de obicei, fie că am fumat două ţigări, lucru care nu mi-a plăcut, pentru că nu fumasem niciodată până atunci şi n-am fumat nici după aceea, am plecat la salonul meu cam ameţit şi de teamă să nu vomez în pat, m-am culcat pe duşumea, lângă uşă. Dimineaţa, când m-am deşteptat, m-am trezit în pat. Lucrul acesta m-a contrariat mult, căci mi-am zis în sinea mea: de vreme ce eram, probabil, beat, cum de am ajuns în pat? În timp ce mă frământam cu nedumerirea mea, vecinul meu de pat, un sergent major, m-a întrebat de ce sunt nedumerit. I-am povestit ce făcusem seara. Atunci, el mi-a spus că, ieşind noaptea pe afară, a dat de mine şi, fiindu-i teamă să nu răcesc, m-a ridicat pe braţele lui şi m-a dus în pat, lucru de care am făcut cu toţii haz. Păcat, însă, că, la externare, ostaşul respectiv a fost trimis la regiment, unde a şi murit.
Într-o zi, m-am dus şi eu la sala de spectacole a şcolii, unde evoluau pe scenă mai multe formaţii artistice venite din oraş pentru a-i distra pe răniţi. Fiindcă eram „omul scenei” de la vârsta de şapte ani, am rugat pe cei care conduceau acest spectacol să-mi dea voie să cânt şi eu o doină, lucru pe care mi l-au acceptat şi, cântând frumos, am cucerit inima întregului auditoriu, astfel (încât, atunci) când am coborât o doamnă mare, soţia doctorului şef al spitalului, m-a întrebat ce sunt în viaţa civilă. Fiindcă eram îmbrăcat modest ca rănit, mi-a fost jenă să-i spun adevărul şi-am spus că sunt cioban. Necrezându-mă, a insistat până ce i-am spus (ce eram). M-a felicitat din toată inima şi m-a rugat să nu lipsesc de la niciun spectacol, lucru pe care l-am executat cât am stat în spital, cântând de fiecare dată.
După o lună şi jumătate de spitalizare, urma să fiu externat şi, întrebând personalul sanitar de ce nu mă externează, mi s-a răspuns că au nevoie de mine. Am întrebat ce serviciu le fac şi mi s-a răspuns că ceea ce nu pot face ei, fac eu, adică cântecele mele întregeau de minune întregul lor tratament, pe care-l aplicau tuturor răniţilor. Eu nu-mi dădeam seama de efectul miraculos al cântecelor mele asupra bolnavilor, dar m-am edificat mai târziu, când, căzându-mi în mână o revistă, am aflat că medicii tracilor foloseau în spitale tarafurile cu lăutari, iar într-un almanah sanitar, am aflat cum unele boli nervoase sunt ameliorate cu compoziţii germane. M-au reţinut în spital încă o lună şi jumătate, externându-mă după sărbătorile de iarnă, când am făcut în spital un grup de colindători din răniţii care mergeau spre bine, cu care am colindat, întâi, personalul sanitar şi, apoi, pe toţi răniţii din spital, mergând din salon în salon. (...)
Fiind pe front, în tranşee, mi-am făcut cerere, pe care am expediat-o Revizoratului Şcolar, pentru a fi detaşat la Cernăuţi, ca să pot urma Conservatorul de Muzică, astfel că după externare m-am prezentat la noul meu post din Nepolocăuţi. Această comună se găsea tocmai la frontiera de nord a Bucovinei, hotar cu Polonia, având apa Ceremuşului, majoritatea populaţiei fiind ruteni. Sosind cam la jumătatea lunii ianuarie, am aşteptat înscrierea la Conservator, toamna care urma, şi, pentru aceea, mi-am reluat activitatea didactică, începând, ca de obicei, să mă interesez şi de activitatea în afară de şcoală: am făcut un cor de şcoală, cu care am început să organizez serbări, cor pe care l-am învăţat şi răspunsurile liturgice, dând răspunsurile cuvenite (în biserică). (Cu acest cor), am început să fiu invitat de către unii dintre preoţii dimprejur, copiii fiind mulţumiţi că participau cu multă plăcere şi la cântările din biserică, dar şi la mesele ce li se ofereau. Ca activitate extraşcolară, mi-am pus de gând să ridic o clădire de cămin cultural, pentru nevoile spirituale ale satului (...), dar, în toamna lui 1942, când ne găseam la construcţia acoperişului, m-a mobilizat din nou, plecând pe front tocmai dincolo de Rostov. Aflând că batalionul de marş din care făceam parte trecea prin gara de frontieră Grigore Ghica Vodă – unde, de nenumărate ori, mergeam cu elevii de şcoală, întâmpinând trenurile cu răniţi, pentru a le oferi daruri şi cântându-le pentru a le alina suferinţele, şi unde, la plecarea mea din Nepolocăuţi pe front, toţi elevii mei m-au condus la gară, împreună cu mulţi părinţi de-ai lor, copiii vărsând lacrimi de durere că-i părăsesc, iar părinţii urându-mi să mă întorc sănătos, ca să putem termina lucrarea frumoasă pe care am început-o – aflând, zic, şi ziua când trecea trenul prin gară (care era departe de Nepolocăuţi la 2 km), am comunicat că voi trece şi prin Nepolocăuţi, unde trenul urma să facă o haltă mai mare, rugând femeile din Cercul bunelor gospodine să pregătească, pentru oamenii din compania mea, ceva bun. Aflând că trenul va staţiona numai o oră şi jumătate, am dat o fugă, singur, noaptea, în sat, găsind femeile la lucru: unele făceau pâine, altele cozonaci, altele frigeau păsări etc. – toate cele trebuitoare pentru o companie întreagă. Le-am mulţumit pentru gestul lor frumos şi, după ce m-au încărcat cu bunătăţi – câte am putut duce pentru ostaşii mei din pluton, le-am spus ca restul să-l ducă la trenurile de răniţi. Am sosit la tren rupt de oboseală, din cauza greutăţii, dar foarte mulţumit că am reuşit să nu scap trenul, fiindcă, după zece minute de la sosirea mea, trenul a trecut frontiera şi a staţionat la Sniatin (Polonia), prima gară, unde a stat ceva mai mult. În acest timp, l-am luat pe comandantul de companie şi i-am arătat, în depărtare, luminile satului meu, unde eu funcţionam ca învăţător, şi i-am povestit ce-am făcut cât timp trenul a staţionat în gara de frontieră Grigore Ghica Vodă. Auzind cele spuse, nu-i venea să creadă, dar când l-am dus la ostaşii mei, care se ospătau, mi-a spus că de ce am făcut lucrul acesta fără să ştie el, că vorbea cu comandantul trenului să zăbovească până ce, cu oamenii care mi-i dădea, să aducem toate bunătăţile pregătite pentru o companie întreagă, şi după aceea pornea.
Mi-a fost dat, pe parcursul trenului, până dincolo de Don, să văd multe din ororile războiului, sate întregi incendiate, catedrale măreţe, ca aceea din Novocerkask, ciuruită de gloanţe, iar în Rostov am văzut şi eu trenul blindat, care, deşi era o namilă uriaşă cu blindajul său, totuşi războiul l-a învins, zăcând pe şinele trenului. Am debarcat la Kotelnikovo şi, noaptea, am ocupat poziţie de luptă pe dealurile lui, iar în zorii zilei, am fost nevoiţi să înfruntăm un mare atac inamic, care a pus pe fugă pe ostaşii infanterişti care se aflau în faţa aruncătoarelor noastre de 120 mm. Dacă nu dădeam dovadă de curaj, eram puşi în situaţia să ne părăsim brandurile noastre, rămânând la inamic, şi, pentru aceasta, am luat arma în mână şi am strigat cât am putut ostaşilor care fugeau disperaţi, spunându-le că-i împuşc cu ostaşii mei dacă trec de noi: „Staţi că trag în voi!”. În felul acesta, i-am oprit, dar era nevoie de un contraatac al nostru şi atunci, din propria-mi iniţiativă, am pornit singur înaintea lor strigând cât am putut: „Înainteee!!! Uraaa!!!”, reuşind să-i ridic pe toţi, pornind într-un avânt eroic şi reuşind să respingem inamicul. După aceea, m-am întors la brandurile mele. Căpitanul m-a felicitat pentru curajul dovedit în această acţiune grea: „Măi, Zugrăvescule, nu ştiam că ai atâta curaj!” Timp de câteva zile, n-am mai fost deranjaţi şi nici noi n-am atacat, fiindcă se făceau mari pregătiri de luptă, fiind din nou nevoiţi să mergem în alt sector, unde urma să aibă loc o bătălie decisivă.
Mă găseam în prima zi de Crăciun şi mă gândeam la marele atac pe care-l pregătise inamicul nostru şi m-am întrebat dacă, mâine sau poimâine, voi mai fi. Şi mi-am zis: Voi fi! Voi trăi!” Noaptea s-a declanşat atacul şi, cum comuna care era atacată se găsea pe o pantă de deal, din cauza unor bombardamente grele, majoritatea caselor au luat foc, dând un aspect apocaliptic. Reacţionând şi noi cu brandurile noastre de 120 mm, unul dintre cele două s-a defectat şi căpitanul mi-a ordonat să-l duc înapoi, pentru a fi refăcut, şi am trimis ostaşii mei, iar eu am mai rămas, făcând pe agentul de legătură, dar când am văzut că inamicul avea o mare superioritate – şi în oameni şi în armament – mi-am dat seama că efortul nostru era zadarnic şi riscam să fim luaţi prizonieri. Am părăsit frontul, care era pe punctul de a se prăbuşi şi am pornit pe urma brandului trimis înapoi. M-am găsit, la un moment dat, singur, pe un drum pe care, reperat fiind de artilerie, cădeau, din când în când, bombe care explodau. Mă gândeam că, dacă mă prindea un proiectil de artilerie, acolo îmi rămâneau oasele, fără să ştie cineva de soarta mea, dar am pornit la drum cu curajul care mă caracteriza şi, când am ajuns la creasta dealului, pe panta cealaltă, era o mare masă de ostaşi care părăsiseră poziţiile de luptă. Un general (Iordăchescu) ţipa la ei, făcându-i dezertori. M-am strecurat de unul singur şi, după cinci minute, am văzut, pe creasta dealului, un arc de cerc de 45°, înţesat cu tancuri pornite într-un atac vijelios, băgând în groază pe toţi ostaşii români pe care-i dădăcea generalul. Acesta, având maşina lui, a dat bir cu fugiţii, şi fiecare ostaş, pe socoteala lui. Fiindcă, în acest timp, apăruseră şi unele căruţe de-ale noastre, m-am aruncat (într-una) din fugă, căci caii fugeau speriaţi de prăpădul din urma lor şi, după câteva minute, uitându-mă înapoi, am văzut cum tancurile călcau tot ce găseau în calea lor. De frică, am sărit din căruţa care alerga nebuneşte şi, prin ploaia de proiectile şi de gloanţe, de la toate armele, am alergat să-mi găsesc o gropiţă, să mă odihnesc puţin, că nu mai puteam răsufla. De acolo, am privit măcelul care avea loc şi, îngrozit, am alergat la apa Axaiului, fiindcă tancurile alergau şi după doi-trei ostaşi, şi ajungând la apă, m-am aruncat de la mare înălţime, reuşind să ajung la mal, continuându-mi drumul mai răzleţit, fiind nevoit să trec din nou apa Axaiului pe un pod şi, când am ajuns în vârful dealului, am văzut cum un stol de avioane tocau la lumea care trecea podul pe care trecusem şi eu. Am ajuns la Kotelnikovo, unde debarcasem la sosire. Am găsit o căsuţă mică, tixită de ostaşi ca peştii, unde am aţipit puţin de atâta nesomn şi, din nou, am pornit la drum, speriat de un ostaş care a venit strigând: „Fugiţi, că tancurile sunt aproape!” A doua zi am dat de toată compania mea, care era intactă, lipsă fiind numai eu. S-a bucurat nespus de mult căpitanul meu, pentru că mă considera mort. Atunci, mulţi dintre ostaşi au venit la mine şi mi-au amintit de slujbele pe care le făceam în fiecare seară, înainte de a pleca pe front, cu sfeşnice improvizate, unde ardeau multe lumânări, iar eu le spuneam să ştie că nu vor muri pe front, întrucât credinţa îl mântuie pe om.
Mi-amintesc că mergeam pe drum în retragere, cu un vânt năprasnic din spate, de-abia ţinându-ne pe picioarele noastre, pe un ger de aproape minus 50°, făcând ca mulţi să-şi găsească sfârşitul pe acest drum, iar seara, când am ajuns la un lac îngheţat, pe care trebuia să-l traversăm, întrucât caii de la căruţe şi brandurile alunecau, o noapte întreagă, pe burtă ne-am târât să împingem căruţele şi brandurile, şi aproape în zorii zilei, când am ajuns la mal, eram vlăguiţi de puteri şi transpiraţi de curgea (pe noi) apa, care se solidifica imediat din cauza gerului mare. A doua zi a venit căpitanul la mine: primind ordin să trimitem în ţară tot armamentul greu, plus toate căruţele, mi-a încredinţat misiunea de a merge la Mariopol, să îmbarc totul, pentru a le duce în ţară. Şi de data aceasta am văzut cum Pronia Cerească îmi poartă de grijă, fiindcă toţi ostaşii care au rămas s-au transformat în infanterişti. După două săptămâni de aşteptare în Mariopol, unde am făcut îmbarcarea, am plecat în ţară, la P. S. Regimentului, unde am predat tot materialul, iar eu am fost internat pentru că eram „puternic degerat”.
După ieşirea din spital, am trecut din nou pe la părinţii mei, care nu (mai) ştiau nimic de mine, bucurându-se mult că am scăpat cu viaţă. Am plecat, după aceea, la Nepolocăuţi, la şcoala mea, unde mi-am reluat preocupările mele, găsind localul aşa cum l-am lăsat, ba, mai mult, pe notar supărat fiindcă primpretorul, trecând prin comună, i-a spus că nici pentru un grajd nu va fi bună. Nu m-am descurajat şi am pornit din nou la adunarea de fonduri, organizând hore şi baluri. Dar, când m-am dus la preot, care era preşedinte, şi i-am spus ce vreau să fac, mi-a zis că sunt nebun, fiindcă la o distanţă de 30 de km, erau mari lupte de partizani. Am pornit la drum de unul singur, reuşind ca, de Sf. Ilie, această clădire să fie gata, organizând o mare petrecere cu toţi oamenii satului, cu masă bogată, la care au fost chemaţi mulţi invitaţi, chiar şi de la Cernăuţi.
Toamna, am mers la Conservator, să dau examen, dar spre marea mea mâhnire, am apucat numai secţia de Canto, care, pentru mine, era o secţie secundară, fapt pentru care mă hotărâsem să nu mă mai prezint la examen şi, dacă, totuşi, m-am prezentat, am făcut-o numai din curiozitate. Am cântat din nou Doina lui Iancu Jianu. Preşedintele Comisiei m-a felicitat şi m-a îndemnat să fac cerere de dispensă, fiindcă depăşisem vârsta de 25 de ani. I-am spus că nu fac cererea, pentru că am pierdut examenul de Teorie şi Solfegiu. M-a rugat să stau pe loc: s-a dus la Comisie, a discutat cazul meu şi a revenit bucuros că a determinat întreaga Comisie să mă primească şi la secţia dorită de mine, fără examen, datorită examenului de la Canto. Am urmat cursurile de la o distanţă de 32 de km, cu trenul, cu un program încărcat, fiind împiedicat, de multe ori, de a pleca mai devreme şi de a ajunge acasă, ca să mă pot odihni suficient; de multe ori, rămâneam până la ora 23 noaptea, sosind (acasă) după ora 24. În drumurile pe care le făceam la Cernăuţi, pentru a urma Conservatorul, am dat de un orb care cânta din gură, acompaniat de o cobză. Am găsit de cuviinţă să-i dau o mână de ajutor, însoţindu-l, eu cântând din gură şi el din cobză. Toţi banii strânşi de la oameni îi reveneau lui, eu renunţam de fiecare dată, făcând pe acest infirm fericit că Dumnezeu m-a scos în calea lui, să-i uşurez viaţa de familie. (...)
Prin luna decembrie, aflând că la Orfelinatul de Băieţi din Cernăuţi se face vacant un post de învăţător (...), m-am dus la Învăţământ şi am solicitat acest post. Inspectorul general, care îmi făcuse inspecţia (pentru gradul II, acordată din oficiu), mi-a spus că nu poate să facă o ilegalitate, fiindcă acest post mai este solicitat de încă două cadre didactice, dar având gradul I (pe care, învăţătorul Zugrăvescu nu-l putuse obţine, evident, din cauza războiului!). Foarte dezamăgit, i-am spus inspectorului că mă întorc în satul meu şi-am să muncesc până mă voi topi ca o lumânare, fiindcă nu găsesc modalitatea de a urma Conservatorul în condiţii mai uşoare. Am plecat de la Învăţământ distrus sufleteşte, dar, când am coborât ultimele trepte, omul de serviciu m-a strigat, spunându-mi că mă cheamă inspectorul general. Acesta, transformat cu totul sufleteşte, mi-a comunicat să fac cerere de detaşare la Orfelinat, ajutându-mă să urmez cursurile Conservatorului, pentru că n-a întâlnit, până atunci, (zicea el) un suflet atât de mare ca al meu. (...) La 4 ianuarie 1944, am primit ordinul să mă prezint la noul post de la Orfelinatul de Băieţi din Cernăuţi. Eram fericit că am scăpat de nopţile pierdute în tren, când mă reîntorceam acasă de la Conservator şi de frigul pe care-l suportasem în cele două ierni, neavând lemne de foc (...), dar cel mai mult mă bucuram că am reuşit să intru în Cernăuţi prin meritele şi realizările mele, pentru care mă dăruisem cu toată puterea sufletului meu. După o viaţă atât de grea şi după acea muncă extenuantă, pe care am dus-o la Nepolocăuţi, la Orfelinat mă simţeam ca în rai, având de toate: masă şi cazare bună, numai o singură clasă şi cu copii buni. (...)
Doamne, ce bine m-am simţit la acest Orfelinat, păcat că această fericire, pe care o trăiam din plin, a fost stopată de ordinul de evacuare a Bucovinei, pe 17 martie 1944. Pentru aceasta, directorul mi-a dat delegaţie pentru oraşul Târnăveni, unde se hotărâse, de către cei mari, refugierea orfanilor de război. Ajuns la Târnăveni, am luat legătura cu directorul şcolii, care luase (deja) măsuri de evacuare a şcolii, elevii ei fiind repartizaţi la şcolile din oraş. Dar, după două zile de la sosirea mea, luând cunoştinţă de la radio de o nouă mobilizare, am fost nevoit să nu mai aştept sosirea orfanilor (de la Cernăuţi) şi am plecat la Craiova, la Regiment, cu care am ajuns la Cetatea Albă. Timp de mai bine de o lună de zile, nu s-a tras niciun foc de armă, parcă nici nu era stare de război, dar, în spatele acestei linişti totale, se ascundea ceva greu. Inamicul se organiza pentru un mare asalt, aducând trupe masive, împreună cu mult armament. În acest timp, căpitanul mă mai trimitea pe la observator şi cântam toată ziua, chiar şi la telefon. (...) Căpitanul m-a rugat să-i cânt colonelului. I-am spus că-i cânt. Căpitanul l-a sunat pe colonel şi l-a întrebat dacă are plăcerea să asculte Radiodifuziunea Română şi, la semnul lui, am început să-i cânt Doina lui Iancu Jianu. A stat colonelul ascultând, şi, la un moment dat, l-a întrebat pe căpitan cine cântă. Căpitanul a repetat: Radiodifuziunea Română. Colonelul a recunoscut că se cântă ca la Radio, dar a insistat. Căpitanul a răspuns: „Vă aduceţi Dumneavoastră aminte, în comuna Floreşti, în ziua de Paşti, unde noi eram cantonaţi înainte de plecarea pe front, s-a făcut o horă mare şi un ostaş striga diferite strigături. Colonelul, aducându-şi aminte de această scenă, la care luase parte, l-a întrebat: „Nu cumva este învăţătorul acela din Bucovina?” Căpitanul i-a confirmat. După ce am terminat de cântat, colonelul m-a felicitat şi l-a rugat pe căpitanul meu să mă pună să cânt în toate nopţile, ca ostaşii să fie treji, pentru că ne aşteptam la un mare asalt din partea inamicului. Am cântat trei nopţi de-a rândul şi în cea de a treia, la ora 24, a început atacul. Inamicul a reuşit să treacă Nistrul, ocupând oraşul Cetatea Albă. Şi noi, (cei) de la aruncătoare, am deschis focul: cele două plutoane care se găseau mai avansat şi, mai în urmă, eu, cu al treilea pluton. Deşi nu-l vedeam pe inamic, îl simţeam cum înaintează prin tragerile din ce în ce mai scurte, comandate de observatorul companiei. La un moment dat, l-am auzit pe căpitan ordonând: „Zugrăvescule, rămâi pluton de sacrificiu, noi, cei din faţă, ne retragem.” Când le-am comunicat ostaşilor mei ordinul primit, aceştia au început să plângă, spunând că mor cu toţii şi le rămân copiii orfani şi femeile văduve. I-am încurajat să reziste cât pot, intensificând tragerile. La un moment dat, am primit de la căpitan ordinul de retragere şi, comunicându-l şi băieţilor, aceştia au aruncat în sus capelele, spunând că sunt salvaţi. Ne-am retras până la căpitan, unde am tras până şi ultimele proiectile şi, uşuraţi, am pornit să ne retragem. Fiindcă trei nopţi la rând n-am putut dormi decât foarte puţin, m-am urcat într-o căruţă şi am adormit, capul bălăbănindu-mi-se pe cutiile goale de proiectile. Probabil că, peste două ore de mers, m-am trezit de liniştea din jurul meu, fiindcă se oprise marşul din cauza unui atac aerian, care a produs mari incendii. Am strigat la ostaşi şi unul m-a chemat să mă duc în adăpostul lui. Încetând atacul aerian, am continuat marşul, dar am primit ştirea că podul pe care urma să trecem a fost avariat. Am solicitat căpitanului să-mi dea ostaşi şi unelte ca să intervenim la repararea lui. După două ore, s-a reluat marşul, dar, când să ieşim din comună, un alt val de avioane s-a abătut asupra comunei, provocând din nou mari incendii. Am scăpat teferi şi ne-am continuat marşul până în zorii zilei, când am sosit în comuna Plătăreşti. În acest timp, iar am dormit într-o căruţă şi, când căpitanul a dat ordin să se facă ceai pentru oameni şi să se dea nutreţ pentru cai, eu am ieşit în stradă ca, după o jumătate de oră, să aud explodând mai multe proiectile, trimise de artileria inamică, tot mai aproape de noi. Am trimis pe un caporal să-i deştepte pe ofiţeri, iar eu am ordonat înhămarea şi (plecarea) fiecare pe socoteala lui, urcând dealul de la Sărata, unde se găseau deţinuţii politici. Când eram în vârful dealului, m-a ajuns din urmă căpitanul, care mi-a reproşat că am ordonat înhămarea şi (plecarea) fiecare pe socoteala lui. Am coborât pe cealaltă pantă şi am continuat drumul pe firul văii. La un moment dat, l-am văzut pe căpitan că s-a îndreptat spre stânga şi nu la dreapta, însă, uitându-mă într-acolo, am văzut inamicul camuflat, care ne urmărea să ne încercuiască. Am mers după căpitan şi, când am traversat dealul, s-a pornit atacul inamic, odată cu un mare atac aerian, care ne-a tăiat calea, făcând mulţi prizonieri. Eu şi cu un sublocotenent, tot învăţător, am scăpat de a fi făcuţi prizonieri. Ne-am continuat drumul către Marea Neagră şi când am văzut că nu ne mai putem salva aruncătoarele, am fost nevoiţi să le abandonăm şi am pornit din nou la drum. La cca 10 km departe de Marea Neagră, am fost atacaţi de 17 avioane, făcând multe victime, şi printre oameni, şi printre cai. Eu am scăpat, fiind rănit uşor. Am fost nevoiţi, câţiva ostaşi, să mergem cu apele mării în picioare. M-a cuprins o sete grozavă, pentru că pierdusem mult sânge. Încercând să beau apă din mare, n-am reuşit, pentru că era cât se poate de sărată şi amară. Am ajuns într-un sat, dar era pustiit, oamenii se refugiaseră, n-am găsit decât un moşneag, care, cerându-i apă, m-a sfătuit să nu beau apă din fântâni, fiindcă este otrăvită de nemţi. Am fost nevoit să beau din bălţile din afara comunei. N-am mai putut merge niciun km şi am căzut într-un şanţ, de unde am fost ridicat de un ostaş trimis de căpitan cu doi cai, care m-a ajutat să traversez braţul Chilia cu un bac, (fiind) printre primii salvaţi. Pe la ora 12, după un marş cât se poate de chinuitor, am recurs la mersul în genunchi. Cerându-i unui ostaş din compania mea să-l roage pe căpitan să-mi dea un cal, acesta mi-a spus: căpitanul a fost luat prizonier împreună cu mulţi ostaşi de-ai noştri, fiindcă timpul a fost prea scurt ca să poată trece toţi braţul Chiliei. Am ajuns la braţul Sulina, unde n-am găsit decât două bărci şi sute de soldaţi care căutau să se salveze. Abia în zori de zi am reuşit să traversez şi acest braţ, apoi şi al Sulinei noi, canalul pe care circulau vaporaşele. Am intrat într-o casă de gospodar, pe care l-am găsit la masă, cu familia lui. Ne-a servit numai cu mămăligă şi cu roşii – o mâncare mai bună ca aceasta nu credeam că vom găsi, fiindcă eram nemâncaţi de trei zile, decât ceaiul din Plătăreşti. Gospodarul ne-a sfătuit să mergem cu un vaporaş până la Tulcea, dar dimineaţa ne-am trezit tot acolo, fiindcă remorcherul a fost trimis în portul Sulina, unde se dădeau lupte grele. Urcându-mă pe punte, ca să mă mai odihnesc, m-am aşezat aproape de scara de coborâre, temându-mă de un atac aerian, care a şi avut loc, bombardându-l. Am scăpat teafăr, fiind primul care am coborât. Am fost nevoit să-mi reiau marşul pe jos până seara, când, nemaiputând merge, am intrat într-o curte de gospodar şi am căzut. Au venit gospodarii, m-au ridicat şi m-au dus în casă, m-au pansat, dându-mi şi mâncare, şi pat să dorm, însă nu mult după aceea, am fost trezit de oameni, spunând că ei pleacă cu turma de oi ca s-o salveze, fiindcă inamicul era prin apropiere. Am fost nevoit să pornesc din nou pe jos, trecând pe pod braţul Sf. Gheorghe. Ajungând în Tulcea, am apucat ultimul tren care, după câteva minute, a pornit fulger, neoprindu-se decât la Medgidia, unde m-am dat jos să merg la o cantină să capăt pâine, dar n-am găsit şi, întorcându-mă în gară, am găsit trenul plecat, fapt pentru care m-am supărat rău, dar m-am bucurat când s-a comunicat că trenul pe care l-am scăpat a fost bombardat când a căutat să treacă Dunărea, făcând mulţi morţi şi răniţi. Târziu, am urcat într-un tren de refugiaţi, dar, în apropierea Bucureştilor, am fost nevoiţi să aşteptăm ore întregi, fiindcă în oraş se dădeau lupte pentru evacuarea nemţilor. Deşi eram foarte obosit şi înfometat, am început să fredonez un cântec. Fetele din compartiment m-au întrebat ce sunt în viaţa civilă. Eu le-am răspuns că sunt cioban, dar, necrezându-mă, au insistat până le-am spus adevărul. Când au aflat că sunt învăţător, au explodat de bucurie, pentru că în compartiment erau numai învăţători refugiaţi. Aceştia m-au poftit la masa lor, iar noaptea am dormit pe podea, fetele oferindu-mi două pături, una ca aşternut, alta de acoperit. A doua zi, am reuşit să traversăm Bucureştii, continuându-ne drumul la Craiova, unde, timp de o lună de zile, am primit îngrijirile necesare. Am fost lăsat la vatră, ducându-mă din nou să-mi revăd părinţii, care nu mai ştiau nimic de soarta mea, bucurându-se că, şi de data aceasta, am scăpat cu viaţă.
Aceasta este „povestea de război” a învăţătorului Ilie Zugrăvescu, combatant pe frontul ultimei conflagraţii mondiale. „Poveste”, pentru că pare, într-o primă lectură, fantastică, la hotarul dintre realitate şi ficţiune, dar şi pentru că este relatată de un învăţător cu har de povestitor. Ea face parte din textul memorialistic pe care autorul mi l-a încredinţat spre publicare. Am început să culeg manuscrisul şi să pregătesc volumul, care va purta titlul: Viaţa mea – un izvor de cântec. Memorii. Apariţia acestei cărţi va împlini cea din urmă dintre dorinţele testamentare ale „apostolului” haretian. Celelalte au devenit „operă” în ultimii ani de viaţă ai învăţătorului şi în primul deceniu din postumitatea lui, încorporând generoasa „investiţie” a unor oameni conştienţi şi responsabili de moştenirea înaintaşilor: o culegere de folclor cuprinzând (selectiv) repertoriul rapsodului; un film documentar şi artistic despre viaţa şi activitatea lui; un aşezământ memorial; un concurs-festival de interpretare a folclorului; un album discografic cu o selecţie din cântecele sale; un program cultural prilejuit de centenarul naşterii sale, integrat, providenţial, Centenarului Spiru Haret. Recunosc, nu toate acestea durează: evenimentele strălucesc pe moment, dar apoi se sting, iar documentele lor sunt cotropite de colbul arhivelor. Cele care rămân sunt producţiile culturale – cartea, filmul, discul –, dar şi acestea, virtual, pentru că, practic, perenitatea lor spirituală depinde de conştiinţa şi responsabilitatea celor datori să le viabilizeze, să vegheze la cultivarea memoriei şi să se preocupe de valorificarea moştenirii înaintaşilor. Din acest punct de vedere, constat că, de mai bine de zece ani, numele lui Ilie Zugrăvescu nu mai este prezent pe afişul cultural vâlcean, exceptând consemnarea lui în paginile Enciclopediei judeţului Vâlcea.
Raportată la postumitatea cărturarului, soarta veteranului de război este şi mai vitregă, deşi principalul obiectiv al activităţii postdecembriste a fostului combatant Ilie Zugrăvescu l-a constituit slujirea Cultului Eroilor, cinstirea celor care şi-au jertfit tinereţea, mulţi chiar viaţa, din dragoste şi datorie faţă de ţară. Nu cunosc ca vreo entitate (instituţie, organizaţie etc.) să-şi fi propus să cunoască şi să pună în valoare „eroismul” ostaşului Ilie Zugrăvescu pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial. Nicio autoritate locală din comunităţile vâlcene pe care le-a slujit Ilie Zugrăvescu – cu lucrul, cuvântul şi cântecul – n-a găsit de cuviinţă, după ştirea mea, să sfinţească jertfelnicia sa civică, profesională şi spirituală, printr-un gest simbolic. Nicio stradă, şcoală, bibliotecă sau instituţie culturală din comunele Creţeni (localitatea natală) şi Voiceşti (locul de muncă) nu-i poartă numele. Doar Primăria şi Consiliul Local Păuşeşti-Măglaşi (comunitate care i-a ocrotit, la Căminul de Bătrâni, ultimii ani de viaţă) i-au acordat, încă din timpul vieţii, titlul de Cetăţean de Onoare. În ceea ce priveşte viaţa privată, niciunul dintre urmaşii săi colaterali (familia Zugrăvescu neavând parte de copii) nu s-a învrednicit, în aceste prime două decenii de postumitate, să facă un gest de respect, cât de mic. Singura cinstire, autentică şi constantă, a venit din partea familiei Ştefănescu din Mreneşti-Dos (Creţeni), prin grija admirabilei ţărănci, Georgeta, începând cu primirea şi privegherea, în casa lor (urmare a nevredniciei aceloraşi urmaşi, Ilie Zugrăvescu nu mai avea o casă proprie) a celui adormit şi continuând cu pomenirea lui creştinească.
Şi atunci, mă întreb şi vă întreb, stimaţi ascultători şi viitori cititori: la ce sunt bune toate aceste simpozioane şi volume despre eroism, dacă ele nu izbutesc să ne trezească din ignoranţa, letargia şi indolenţa pe care le manifestăm, cronic, faţă de eroii şi veteranii noştri de război – cunoscuţi, cu nume şi prenume, fiind incapabili să-i recunoaştem şi să ne manifestăm recunoştinţa, dincolo de aceste contexte „omagiale”, minate de festivism şi formalism?! De aceea, vă propun să regândim aceste iniţiative ştiinţifice, culturale şi editoriale, imprimându-le, dincolo de bunele intenţii „omagiale”, etica responsabilităţii civice. Şi lansez acest apel: mai puţină apologie şi retorică, mai multă construcţie şi educaţie!
Sursa şi contextul
prezentării: Gheorghe Deaconu, „Cum a cântat ostaşul Ilie Zugrăvescu pe front,
ca la radio...”, în Pagini din istoria României în timpul celui de-Al DoileaRăzboi Mondial (1941–1945), coordonator Eugen Petrescu, Bucureşti, Editura Militară,2025, p. 689–702.
Textul este inclus
între lucrările Simpozionului Naţional de Istorie „România în cel de-Al Doilea
Război Mondial, 1941–1945”, desfăşurat la Mănăstirea Cozia, în 9 mai 2025, în
contextul comemorării a 80 de ani de la Ziua Victoriei. Manifestarea a fost organizată
de Centrul de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălaşa”, din cadrul Filialei
Judeţene „Matei Basarab” Vâlcea a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina
Maria”, în colaborare cu Arhiepiscopia Râmnicului şi Editura Militară.
Coordonatorul manifestării a fost Eugen Petrescu.
În programul publicat la pagina 93, comunicarea profesorului dr. Gheorghe Deaconu figurează în prima secţiune, care începea la ora 10.00, sub titlul „Cum cânta ostaşul Ilie Zugrăvescu pe front, ca la radio...”. Cronica evenimentului, de la pagina 95, confirmă prezenţa autorului.
Adresarea „stimaţi
ascultători şi viitori cititori”, păstrată în încheierea contribuţiei, indică
un text conceput pentru prezentare orală şi publicare. Recuperarea mărturiei
veteranului este însoţită de un apel pentru păstrarea şi valorificarea
moştenirii sale, prin care autorul cere ca omagierea să ducă la gesturi
concrete de recunoaştere, recunoştinţă şi educaţie.
Volumul
documentează cadrul manifestării şi participarea autorului, fără să precizeze
data redactării sau dacă textul a fost citit integral în forma publicată.
Pentru programul şi cronica simpozionului, vezi p. 93–96.
Imaginile din colaj una câte una cu descrieri și linkuri spre informații în conexiune - la această legătură.
______
#CultulEroilor #MApN #memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #bibliote #UZPR #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #BVaAV #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #EugenPetrescu #patriotism #istoriemilitară #armataromana #MinisterulAparariiNationale #ArmataRomâniei #ww2 #history
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu