#logodna/ #pețitori în #ȚaraLoviștei (în episodul viitor ,,mergem” la #nunta)
#Julieta de Boișoara e cu puțin trecută de vârsta Julietei lui #Shakespeare (are 16 ani și jumătate!) #viața/ #tinerețea în contrast cu #moartea, chiar dacă inima e puternică... 
și oamenii sînt extrem de refractari la #vaccinare/ #vaccinări...
hai-hui prin sat, pe sub luna zîmbind printre norii albi la o răscruce de drumuri, ca îndeplinind un străvechi ritual păgîn, o ceată de copii, ținîndu-se de mînă, joacă și-i cîntă lunii Lună, lună nouă,/ Taie ceru-n două/ Și ne dă și nouă...
— urmare (carte în foileton) din 31 august 2026 —
— Marți, 15 mai 1962 —
Lucram tocmai la inventarierea noului stoc de medicamente, cînd ne întrerupe o fată de-a lui nea Ion Ceaușilă.
Ne roagă, plîngînd, să mergem în Găujani la bunicul ei, care trage să moară...
Plecăm într-un suflet și ajungem asudați și gîfîind.
Examinez în pripă, dar bătrînul se stinge înainte de-a reuși să intervin cu ceva. Sînt surprins, emoționat și trist: avea inima atît de puternică!
Tratamentul de urgență pe care-l încercăm nu reușește să învie un cadavru. Nici nu îndrăznesc să-l privesc: Le soleil ni la mort ne se peuvent regarder fixement¹, mi-l reamintesc pe La Rochefoucauld.
— Sîmbătă, 19 mai 1962 —Consultații în ritm infernal. Parcă au înnebunit toți! Treabă, treabă, pînă seara tîrziu, cu un scurt intermezzo după-amiază, în Găujani, cînd trecem și pe la biserică. Aici, supravegheați de părintele Tomescu, doi meșteri pictează catapeteasma, răbdători și cu înaltă conștiinciozitate...
Acasă, la ceasul înnoptării, mănînc în tîrlă.
Răduțu, în ușă, dă din coadă și latră prietenos...
— Duminică, 20 mai 1962 —Mă trezesc mahmur. Pînă să mă spăl și să mă rad, se apropie vremea plecării la dispensar. Timpul e noros.
Din mijlocul uliței, aud plînsetul unui copil. Intru să văd de ce plînge. Găsesc un sugar de 4 luni, îngrijit de bunică-sa, fiindcă mama e plecată la Titești. Scîncetul de foame urma tocmai să fie potolit cu tifonul în care baba scuipa hrana, pe care o morfoleau gingiile ei știrbe...
— Marți, 22 mai 1962 —Mai bine de un sfert de oră — în drum spre dispensar — admir marea dragoste a unei mame pentru copiii ei. Într-un pîrîiaș, afluent al Boișoarei, se bălăcea fără grijă o flotilă de rățuște galbene și pufoase, urmînd-o pe mama lor, o găină burzuluită, cotcodăcind mîndră și pășind apăsat prin mijlocul apei... De dragul puilor, găina și-a schimbat pînă și tărîmul de baștină, devenind ființă semiacvatică, fără teama reumatismului...
— Vineri, 25 mai 1962 —
Un telefon colegial de la Cornet, anunțînd o posibilă vizită a unor inspectori financiari, îl pune pe jar pe domnu’ Roșianu, care nu-și făcuse inventarul medicamentelor de vreo lună...
Îl lăsăm pe Roșianu singur să lucreze, iar nea Ion și cu mine mergem la șantierul aflat între Greblești și Boișoara, care consolidează și repară drumul. Șantierul are aproape 150 de muncitori temporari, cei mai mulți din Boișoara. Ne apucăm de îndată să-i vaccinăm. Le facem prima inoculare antitetanică. Treabă, nu glumă!
Atmosfera mi se pare interesantă, dar nu pur muncitorească; e ceva hibrid între muncitoresc și țărănesc.
În drum spre dispensar, legăm vorbă cu un locuitor din marginea Boișoarei, care ne poftește să-i vizităm gospodăria. Intrăm într-o curte largă.
— Anul ăsta ținem doi porci, zice bărbatul cu fală și ni-i arată: grași, mărișori, tolăniți în noroiul din fața troacei pline de buruieni tocate, amestecate cu mălai, cei doi grohăie supărați de „deranjul” pe care li-l pricinuim. Par plictisiți și ne privesc cu ochii lor mici și căprii, acoperiți de gene lungi, albe...
În grădina din spatele casei, pe cei 30 de ari ai săi, între pruni, omul a semănat porumb, care — ca peste tot în Loviștea — crește și se dezvoltă mai bine chiar decît în multe alte părți, la șes. Într-alt olat a pus cartofi și legume. Ne întoarcem în ogradă și-i vedem orătăniile: găini puzderie, rațe și gîște, patru curci, un curcan și cîteva bibilici, care ne împresoară, scurmînd și cîrîind. Două buții înalte, negre, așa cum se găsesc pretutindeni în Loviștea, își așteaptă borhotul, așezate cuminți sub hambar, în podul căruia se mai află încă porumb destul, din recoltele trecute. Stăpînul e în gospodăria agricolă boișoreană de cinci ani.
La dispensar, Roșianu ne aștepta (pe noi, dar mai ales pe alții...) încuiat cu lacătul pe din afară. Plecăm imediat în teren, la vaccinări. Ajungem la dispensar pe întuneric. Noaptea scriu procese-verbale de amendare pentru recalcitranți.
— Duminică, 27 mai 1962 —Azi am planificat vaccinări antitetanice în Bumbuiești. Cu toată graba, nu reușim să plecăm înainte de ora 12. Nea Ion mă supără iar; nu vine nici pînă la ora asta, deși avem nevoie de el pentru mobilizarea populației.
Oamenii sînt extrem de refractari la vaccinări și am constatat că dacă-i anunțăm să se prezinte, nu reușim decît să-i îndepărtăm. Așa că, instaurînd un soi de poliție sanitară, îi somăm pe loc, oriunde.
Profităm de faptul că la sfat e strîns popor mult și nu iertăm pe nimeni. Ne și certăm cu vreo doi inși (chiar salariați ai sfatului), pe care-i vom amenda.
În Bumbuiești, după ce trecem pe la popa Oprea, care ne-a trimis vorbă să nu-l ocolim, că are nevoie de noi, vaccinăm prin sat pînă la înserare.
În drum spre nea Laică Baciu, care ne-a poftit să înnoptăm la el, mă cert furcă cu nea Ion, dar, văzîndu-l că plînge cu lacrimi amare, caut să-l îmbunez. Ceaușilă îmi mărturisește, după împăcare, că-i „ciudos” din fire. Nu-i place cînd îl cert...
Masă cu lăutari, urmată de somn într-un pat domnesc.
— Luni, 28 mai 1962 —Toată ziua vaccinăm în Bumbuiești.
— Luni, 4 iunie 1962 —Fiindcă poimîine așteptăm o brigadă de inspecție de la raion, începem de azi marea curățenie la dispensar.
— Marți, 5 iunie 1962 —
Cu noaptea în cap cercetez dispensarul: e curat ca un pahar și ordinea nu are cusur; geamurile strălucesc, dușumeaua pare de mahon, iar în arhivă și între medicamente găsești ce cauți și cu ochii închiși. Pot fi mulțumit.
După telefonul prealabil, doctorul Butan sosește cu brigada. Îi „repartizăm” pe cei cinci „inspectori” (medici reputați din Rîmnicu-Vîlcea) la gazdele găsite de noi prin sat și începem așteptarea (cu puțină emoție) a zilei de mîine.
— Miercuri, 6 iunie 1962 —Începînd de la ora 8 și jumătate sînt la dispoziția brigăzii. Activitatea noastră, tratamentele, bolile cu extindere în masă, ieșirile în teren, starea igienei, tot, tot este examinat, comentat, comparat. După expresia consacrată, sîntem „controlați și îndrumați” pînă cînd începem să nu mai știm bine ce-i cu noi... Trebuie să-mi dispersez atenția în cinci direcții diferite, deoarece se lucrează concomitent...
Din procesele-verbale încheiate, reiese că am trecut cu bine „examenul”...
Brigada se deplasează la Perișani. O însoțesc și eu.
— Marți, 12 iunie 1962 —Seara de azi e așa de ademenitoare, încît nu mă rabdă inima să stau în casă. Umblu hai-hui prin sat, pe sub luna zîmbind printre norii albi.
La o răscruce de drumuri, ca îndeplinind un străvechi ritual păgîn, o ceată de copii, ținîndu-se de mînă, joacă și-i cîntă lunii:
Lună, lună nouă,
Taie ceru-n două
Și ne dă și nouă...
— Miercuri, 13 iunie 1962 —
Chemați în Bumbuiești de popa Oprea, la preoteasa care-i bolnavă, ne ducem s-o vedem și pe Floarea Văcăruș, întoarsă de la spital. Vorbind cu ea și examinînd-o, îi spun că se va resimți încă multă vreme după tentativa de sinucidere, din cauza toxicității anilinei, care, desigur, îi va fi atacat ficatul.
— Sîmbătă, 16 iunie 1962 —În Rîmnic, pînă spre ora prînzului, vizitez magazinele și librăria.
Trec și pe la Secția sanitară, să-l văd pe Viorel Dimitriu. Aici, parc-aș găsi un alt om: rece și distant, Viorel nu mai e nici spontan, nici simpatic. A intrat, cum se spune, în „piele de șef”.
La film: Une aussi grande absence, franco-italian, cu Henri Colpi, Alida Valli și Georges Wilson. Tulburător. O realizare mare, cu artiști excelenți.
— Sîmbătă, 23 iunie 1962 —Se prezintă azi la dispensar doi tineri — un băiat și-o fată — și-mi solicită să le eliberez certificate prenupțiale. Folosind expresia consacrată la Boișoara, în astfel de prilejuri, îi întreb:
— V-am „luat sîngele”?
Răspunsul afirmativ, parafat și ștampilat, pe care mi-l prezintă pe hîrtie — rezultat negativ al reacției Bordet-Wassermann și examenul radiologic pulmonar normal —, îmi dă dreptul să le „lucrez” actele. Încep serios:
— Numele dumneavoastră?
Vorbește, pentru amîndoi, băiatul:
— Lisandru Lisei Boromîz și Chireața Horumba...
În timp ce scriu, îi privesc pe furiș. Mirele — să tot aibă 18–19 ani —, subțirel, îmbrăcat curat, cu cămașă țărănească albă, strînsă în chimir nou, de Cisnădie, și-un lăibăraș negru, de postav aspru deasupra, cu cioareci albi de lînă și bocanci negri, lustruiți, își frămîntă încurcat, în mîinile muncite și mari — parcă prea mari pentru el! — pălărioara neagră, cu zgardă, și mă privește țintă, cu ochi negri, strălucitori. Are părul castaniu, cu șuvițe lungi pe frunte și pielea arsă de soare. Mustăcioara tînără, rară, n-a fost încă amenințată de brici; nici obrazul oval, acoperit cu puf, ca de-o umbră.
Fata e înăltuță, zveltă, cu puțin trecută de vîrsta Julietei lui Shakespeare (are 16 ani și jumătate!) și-i ceea ce se cheamă o frumusețe. (Pe aici i se spune chiar: „îi o frumusață de fată, în norocul cui s-o brodi!...”) O examinez cam... nemedical și cu toată atenția: îmbujorată de o teamă nelămurită, Chireața privește în pămînt și-și mușcă mărunt colțul buzei, cu dinții albi, rotunzi. Îi ghicesc ochii: albaștri, cu gene lungi. Părul bogat e împletit în cozi atîrnînd grele, pe spate, sub broboada albă și diafană de borangic. Prin bluza ca neaua, ușor străvezie, de sub bundița de catifea moale, neagră și înflorată bogat la margini cu fir de argint și maci roșii, se străvede sînul, abia împlinit. Răsuflă grăbită și nu știe cum să-și țină mîinile... Poartă o fustă neagră de mătase lucioasă, încrețită des, și-un șorț cu dungi verticale, colorate sobru, stins: roșu, verde și negru. În picioarele suple, cu glezne fine, poartă sandale. Răspîndește în jur toată tinerețea plaiurilor de afară și tot soarele...
Cu formalitățile duse la bun sfîrșit, le urez:
— Să vă fie într-un ceas bun!
Amîndoi, fericiți, rîd și-mi mulțumesc. Băiatul, codindu-se — să plece? să mai stea? —, îmi vorbește:
— Noi v-am ruga ceva, domnu’ doctor, da’ nu știm cum să începem...
— Începeți cu începutul, îi încurajez eu.
— Păi, s-ar bucura și părinții, și socrii, și noi să poftiți pe la noi, c-avem nunta de mîine într-una! îmi spune, într-o suflare.
Încurcat, mă scarpin în cap. Ce să le răspund?
— Dragii mei, vă mulțumesc de cinstea pe care mi-o faceți! O să viu negreșit.
Privesc gînditor după ei. Găsesc bun prilejul să pot urmări de la început și pînă la sfîrșit o nuntă boișoreană.
Îmi închipui — după strictele canoane boișorene — pețitul lui Lisandru.
Într-o bună zi, după înțelegerea cu fata, Lisandru își va fi povestit aleanul și părinților, hotărît de însurătoare. Laică Boromîz, tatăl, boișorean vrednic, voinic, lat în spete, rumen la obraz, cu părul alb, des ca peria și mustața stufoasă, rebelă, răsucită la vîrfuri, va fi scuipat în palme, și le va fi frecat îndelung, întrebînd într-un tîrziu, cu glas de tunet:
— Băiete, tu nu șuguești? Ori vrei să mai mărg odat’ cătană și pintru tine... Tu nici la oi nu eș’ bun, darămite la însurătoare!
— Da frai-miu, Gheorghe, nu s-a însurat la opșpe ani, ca mine? Și ce, tot ’tale i-ai făcut armata? O stat muierea cu mămica și el s-o fost dus la armată, a vorbit și Lisandru.
Convins, pesemne, de „argumentele” fiului, bătrînul va fi hotărît:
— Băiete, gata, mai mult să nu vorbești! Mergem la socri! Dar vai de pielea ta dacă m-oi da tu pe mine de rușine, că ăia-s oameni cumsecade. Să le strici tu fata?
Nea Laică Boromiz, lea Oara — nevastă-sa —, o femeie mărunțică, cu fruntea mare și pomeții ieșiți, și, bineînțeles, Lisandru merg cu pas întins spre gospodăria din Găujani a lui Achim Horumba.
Bătrînul duce pe umăr o straiță ciobănească. Pe drum, copiii se uită uimiți la chimirul lui, negru, lat și înalt, cu clopoței de argint la marginile de jos, sunînd la mișcările mai smucite.
În fața porții cu pricina, toți se opresc și Laică Boromîz bate tare și rar în poartă. Le deschide lea Frusina Horumba, „soacra mică”, legată strîns cu basmaua pe sub bărbie:
— Da’ poftiți înăuntru, ce stați în drum? Ia acu’ ghine și Achim...
Pețitorii se așază în odaia mare, în care au fost poftiți și în care se lasă, de îndată, o tăcere necuprinsă. Laică Boromîz își așterne jos, încet și plin de grijă, desagii grei, și-și șterge de zor fața, cu o basma roșie...
Cît ai clipi, intră și Achim Horumba, scundac și slab, avînd mîinile lungi, mari și roșii, în veșnică mișcare, și fața zbîrcită. Părul scurt e cenușiu, iar barba și mustața sînt proaspăt rase. Are sub sprîncenele albe și stufoase doi ochi albaștri, pătrunzători, cu care fulgeră roată în jur, și un nas mare, coroiat.
— Bine-ați sosit, vecine, zice. Acu’ venii și eu de la grajdi, unde bătui o blană, că mi-o dărîmă pe ailaltă vițelul, mînce-l-ar un lup! C-avem un vițel alb și gras, da’ tare șturlubatic!
— Da vreo vițică de vînzare n-aveți? a zîmbit din mustață Laică, aducînd vorba încotro voia el. (Pe-aici așa i se spune fetei de pețit: oița, căprioara, vițica, juncica, floricica, păpușa etc., etc.).
— N-am, vecine, decît vițelul, s-a făcut el a nu-nțelege. Frusinicăăă! Ia mai lasă găinile și vin’o țîr’ încoa, c-avem de vorbit cu vecinul Laică și cu Maria... a zis, mai apoi, Achim, așezîndu-se mai bine în scaun. Și tu, Lisandre, ce mai zici? vorbi apoi către fecior, măsurîndu-l din priviri. În care stînă ești? Tot în Zănoaga?
— Tot în Zănoaga, bade Chimule, că-i muntele frumos și numai bun de mînzări, că eu mi-s pe-al treilea an mînzarar, doar în primul fusei cu Mitu Brădosu în Leu!
Lea Frusina vine „de la găini” cu o mămăligă fierbinte, pe care o răstoarnă în mijlocul mesei, pe-un ștergar aspru de in, împărțind-o, cît ai clipi, c-o ață, în felii mari, aburinde și-mbietoare... Laică Boromiz împinge spre mijlocul mesei țuica și face loc, scoțînd-o tot din straiță, și unei bășicuțe de brînză grasă, pe care o crestează cu briceagul, după ce închină:
— Noroc! La mulți ani!
Ciocnesc toți ceșcuțele de țuică, pe care le-a așezat îndemînatica Frusina, și mănîncă mămăligă cu brînză.
Din una-n alta, bătrînii au ajuns și la înțelegere.
— Apoi, dacă copiii se plac, noi n-avem nimic împotrivă, că ce s-avem..., a zis Achim Horumba cu îndoială în glas, și-a adăugat: Pe Lisei îl văz eu că n-ar zice nu, da cu fata nu vorbirăm... Că de n-o vrea, apoi cu iertăciune să ne fie, da’ aldămașul nu l-om mai bea!
— Chireațooo! Fă Chireațooo! a strigat atunci Frusina ascuțit pe geam. Vino-n cas’ la tatu-tu acu’...
Și, ca ivindu-se din pămînt, a răsărit și fata. Lisandru a pălit și fata s-a înroșit, în vreme ce Laică Boromiz, privindu-i cu mulțumire, își răsucea harnic mustățile. Ceilalți, foindu-se pe lavițe și în scaune, așteptau nerăbdători „evoluția evenimentelor”...
Fără a aștepta măcar să fie întrebată, sfioasa și îmbujorata Chireața, numai s-o vezi și s-o auzi și să nu-ți vină să crezi, a zis repede:
— Mămico și tăticule, eu pe Lisandru îl iau, că-l plac și dumivoastră să nu puneți opreliști, că eu tot îl iau...
Și apucîndu-l chiar, demonstrativ, pe Lisandru de mînă, a așteptat răspunsul, dreaptă și cu fruntea sus, abrașă ca o munteancă.
— Atunci să fie într-un ceas bun, a zis Achim cu năduf, văzînd că n-are cu cine se tocmi, țintind ochii la nevastă-sa, care dădea din cap, — „da, da!” — și-și ștergea ochii cu mîneca...
Țuica următoare a fost poreclită „aldămaș”...
— Și-acu, om’uorbi de zestre, a „tunat” din gură Laică, scoțîndu-și din chimir ochelarii.
Bărbații s-au strîns laolaltă, iar femeile, șușotind de zor între ele — basma în basma —, s-au tras mai deoparte.
Achim Horumba, frecîndu-și bărbia, a rîs deodată din ochi și-a zîmbit cu toată fața, zicînd:
— Noi îi dăm fetei, cum să nu, zestre bună: Cozia iarna în arendă, jumătate din Găujani să-l vîndă ea cui o vrea și Oltul de la Cîineni la Robești, cu tot peștele din el...
— Apoi, vecine, la Olt nu te băga, că p-ăla îl dau eu, a glumit și Laică, adăugînd îndată: Da’ pe-aici, prin casă și prin grădini le-ați sfîrșit chiar pe toate?
— Mă Laică mă, nu fi tîlhar, că doar ești leat cu mine, nu-i așa? Și lasă grija, că nu mi-oi trimite eu fata numai cu rochia de pe ea la ogrăzile tale, ca să rîdă muierile de ea...
Și întorcîndu-se către Frusina, îi zise cu voce hotărîtă:
— Nevastă! adă hîrtie și cerneală și să ne strîngem la un loc să tomnim zestrea...
În Boișoara, ca și-n întreaga Loviște, după pețit, cel mai tîrziu la o săptămînă, are loc „logonda”, întotdeauna în casa miresei, dar susținută de ambele familii. Se face atunci masă mare, la care vin tinerii doritori să se bucure de fericirea viitorilor miri și unde, după masă, se joacă, se chiuie și se spun povești, fără îngrădirea vreunui ritual, totul petrecîndu-se așa, de capul fiecăruia...
De joi pînă în nuntă, e obicei pe-aici să ducă mirele zilnic de mîncare miresei (ce are el pe acasă și chiar mîncare mai aleasă!) și-i mereu bucurie mare la socrii mici, în casa miresei, și prilej bun de întîlnire între tineri, de vorbă și de planuri de viitor, de gospodărie începătoare.
Cam cu vreo săptămînă înaintea cununiei, e rost de multă treabă, de alergătură și de căutare, fiindcă nunta trebuie pregătită cu dichis: băutura și mîncarea să fie multă și gustoasă, iar lăutarii vestiți... Mai trebuie aduși și brazii cu care e datoare pădurea însurățeilor, și care vor fi împărțiți: o pereche la mire, una la mireasă, alta la preot și alții pe la nași și rude. Doar cel mai frumos și mai înalt dintre brazi se ține pentru fedeles, că restul se împart.
— Sâmbătă, 30 iunie 1962 —
Imaginile din colaj una câte una - la această legătură.
____________
¹ „Soarele și moartea nu pot fi privite fix”.
___________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #BVaAV #SJU #memorii #MediclaBoișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești #ȚaraLoviștei #sănătate #pacienti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu