Călimănești și Mănăstirea Cozia/ 1910

PRIN MUNȚII NOŞTRI

VALEA OLTULUI

— MONASTIREA COZIA —

Noi, românii, suferim de un mare păcat. Pe când strămoşii noştrii aveau o neţărmurită dragoste pentru frumuseţile pitoreşti ale ţârei, — dovadă, sfintele şi bătrânele monăstiri, ridicate de ei, în cele mai măreţe colţuri ale pământului românesc, — noi, urmaşii lor, părem cu totul obosiţi şi nepăsători faţă de splendidele podoabe cu cari Dumnezeu a înzestrat leagănul neamului nostru.

Avem, în cuprinsul ţârei şi, mai ales, în lungul şir al Carpaţilor, adevărate minuni de frumuseţi naturale.

Tainicile şi religioasele văi, şi monăstiri singuratice, din judeţul Neamţului, dumnezeeştiile frumuseţi de pe Valea Teleajenului, din Prahova; măreţele şi sălbaticile înnălţimi, stânci şi peşteri adânci, din întinsul cuprins al Bucegilor, — şi, mai cu osebire, splendidele arătări, — cum numai în Elveţia se întâlnesc, — de pe Valea Jiului, a Oltului şi a Lotrului, — toate aceste sunt comori rare, cu cari ori ce popor din lume s’ar putea mândri şi pentru cari ori-ce iubitor al naturei ar fi în stare să facă mari şi învrednicite jertfe...

Cu toate acestea, tocmai noi românii, nici nu le cunoaştem îndeajuns, nici nu voim să ne ostenim pentru ele...

Dacă la „Văratec“, la „Agapia“, la „Durău“, la „Dorna“, la „Sinaia“, la „Rucăr“, la „Călimăneşti“ şi chiar mai departe, la „Brezoi“, se îngrămădesc, în timpul verilor, destui boeri români; apoi această lume de fast şi mai ales de modă, nu se surghineşte prin aceste fremecătoare tărîmuri din poveşti, de dragul măreţiilor naturei; ci, mai de grabă, spre a nu sta vara în oraşe şi spre a fi cât mai aproape de cercul a câtor mai multe cunoştinţe...

Dovadă că lucrurile stau aşa, este tristul adevăr că puţini din aceşti „fericiţi“ vilegiatorii sunt în stare să se depărteze de hotelurile de vilele şi de locuinţele în cari se adăpostesc vara, spre a lua toiagul turistului întru căutarea tainelor ascunse ale Firei...

Înălţimile munţilor sunt pururea pustii; iar dacă vre-un cutezător turist încearcă să sfărme cătuşele ruginitelor noastre obiceiuri, luând cărările munţilor, atunci încep ţăranii din păduri şi păstorii de la stâne să se minuneze, — cu drept cuvânt, — de asemenea umbre „boiereşti“ rătăcitoare „Prin pustii locuri“...

Atât de straniu se arată, chiar în faţa locuitorilor munţilor, obiceiul, — atât de răspândit şi de pătimaş, în alte ţări civilizate, — de a se hrăni omul, cu ori ce fel de jertfe, la cele mai largi isvoare ale frumuseţilor pământene...

În nesocotirea lenevoaselor deprinderi ale lumei noastre „alese“, iubitoare de trai bun, de somn tihnit, de veşminte scumpe, de echipagii somptuoase, de avanturări amoroase, de baluri, de jocuri de cărţi, şi de tot felul de intrigi „diplomatice“ — nepăsători chiar faţă de nevinovaţii noştrii ţărani cari văd la turiştii largouţi, „oameni fără nici-o treabă“, — ne luăm, în aceste zile ploioase de primăvară, sacourile de voiaj, alpenştocurile şi verzile pelerine tiroleze, şi pornim, — din Ploeşti, — să vedem Valea Oltului...

Nu pomenim nimic, — cât timp e scurt şi frumuseţile, de mai departe, sunt fără asemănare, — despre largul platou, dintre Piatra Olt şi Râmnicul Vâlcei, prin care curge „Oltul“ umbrit de zăvoaie mari şi străjuit, de amândouă la turele, de munţii vineţi, pierduţi în zări, ai Argeşului şi ai Vâlcei...

Deasemenea trecem grăbiţi pe lângă Râmnicul Vâlcei: acest frumos „Salzburg“ al României, aşezat în răscrucea munţilor şi a apelor, sub frumoasele culmi ale Olăneştilor, în aerul curat şi răcoros al Carpaţilor...

Adevăraţii noştrii fiori, de adâncă mulţumire sufletească, şi chiar de neînchipuită uluire, încep de la Jiblea...

Aci, şi munţii Vâlcei, şi munţii Argeşului, — după ce întind o largă horă în jurul Oltului măreţ, — se strâng, în fund, spre miază-noapte, în năpraznice baricade, în cât se pare că au stăvilit, pentru vecii vecilor, intrarea legendarului fluviu în pământul românesc...

Aceste chei gigantice, — cari ne amintesc trecătorile sălbatice ale lui „Schöllnnen“, din munţii „Gothardului“, — ne aprind inimile de odată...

După o jumătate de ceas de mers încet, cu piciorul, intrăm în „Călimăneşti“.

Ce staţiune balneară minunată!

Cum nu s’a învrednicit nimeni, până acum, să-i zugrăvească poziţiunile pitoreşti, — ne închipuiam, în şubreda şi greşita noastră judecată, că acest loc vestit pentru apele sale bine făcătoare, e vre-un sat răsipit, împrăştiat pe şosele prăfuite, la marginea vre-unor deluleţe galbene, ofilite, mâncate de şavoaie...

Şi, când colo... în spatele şi în jurul „Călimăneştilor“ se înnalţă munţii trufaşi, a căror coame crenelate, sparg norii cu dinţii lor de fier...

Şi păduri de fag, prin cari se învălmăşesc pinii tineri şi brazii bătrâni, stau par’că să se prăbuşească peste hoteluri, peste vile, peste parcuri, peste şosea, şi peste Olt...

Răcoriţi, de această neaşteptată şi falnică înfăţişare, ne aşternem drumului spre „Cozia“...

Şoseaua „Oltului“ e o adevărată minune a ţârei noastre...

Ea şerpueşte, în fermecătoare împletituri, pe deasupra Oltului, în umbra unor întunecoase alee de tei seculari; iar, mai departe, în umbra stâncilor titanice şi a codrilor înnalţi...

Parcuri frumoase, cu albe înprejmuiri, podeţe şi rustice chioşcuri de mesteacăni, se desvăluie înnaintea noastră în îngustul şi lungul cuprins al „Călimăneştilor“....

Şi hoteluri mari, de mult zidite; şi vile bogate, unele înfipte în desişuri tainice, altele ridicate de curând pe schele, — dau acestui tărâm strălucirea şi podoaba vestitelor orăşele ale Alpilor.

În faţa „Călimăneştilor“, se deschide un ostrov, pitoresc, ca din basme, cu o mică şi străveche bisericuţă în mijloc, înconjurată de şuvoaie...

De aici înainte, Oltul rămâne singur, cu şoseaua şi cu vilele, din jurul ei, până deasupra „Căciulatei“; iar, de-acolo înainte, se războieşte, în război cumplit cu stâncile munţilor.

Mergem, tot mai învioraţi, în umbra ocrotitoare a cerului acoperit de nori...

Stoluri-stoluri, de fete şi de neveste tinere, îmbrăcate în potop de râuri şi de fluturi de argint, ne întâmpină vesele în cale...

Sunt sânzienele noastre de demult, din poveşti cu feţi frumoşi şi cu balauri; sunt păstrătoarele datinelor vechi, a cântecelor de dor, a legendelor bătrâne, şi a tot ce s’a dospit şi s’a plămădit, din lănci, din lacrămi, şi fuioare, sub cerul înnalt al Carpaţilor...

Le auzim doinând, par’că, frumoasa baladă a „Fetei de la Cozia“, sau măreţul cântec al Jiului“, şi sub torsul acestei închipuiri adânci, paşii noştrii se înteţesc, munţii cresc ameninţători în slavă, iar „Oltul“ prinde a îngâima, cu gemăt înnăbuşit, prin hăuri, povestea lui de veacuri...

Şi, aşa, pe nesimţite, purtaţi de vise, cum numai în munţii Oltului se pot închega, sosim la „Cozia“...

Munţii se dau iarăş, în lături, pentru ca, în fund, pereţii să se strângă în şi mai cumplite stăvilare...

La mijloc lasă poiană largă, verde, înconjurată de culmi uriaşe; iar, în mijlocul acestei poiene solitare, pe ţărmul drept al lui „Mircea Voivod“...

Intrăm în cuprinsul monastirei, cuprinşi de o adâncă înfiorare...

Nu-i nimeni care să ne călăuzească, spre sfântul altar: nici călugări, nici alţi paznici.

Călugării stau dincolo de şosea, în umbra unui drăgălaş paraclis înnegrit de cenuşa vremei, iar paznicul, de aici, doarme, — de bună seamă, — în casele acelea noui, fără stil, fără noimă, şi fără ruşine, pe cari statul le-a trântit în partea secularei cetăţui, spre a vădi cât de gol, de şubred şi de ticălos, este sufletul de azi, al vremei, faţă de îngenunchetoarele altare ale trecutului românesc.

Pătrundem, în tinda bisericei, ca mausoleul unui cimitir pustiu...

Domnişorii, domnişoarele şi cuconiţele pioase, cari îşi cerşesc sănătatea zdruncinată în desfrâuri, de la apele Călimăneştilor şi ale Căciulatei, au găsit, — în „ravisantele“ lor excursiuni pe Valea Oltului, — o meserie foarte bună, de săvârşit, aici...

Peste minunatele frescuri, aşternute pe faţada bisericei, de mâna tremurândă, de credinţă, a strămoşilor noştrii, — frescuri vrednice să stea în cele mai slăvite musee ale lumei, — aceste suflete deșuchiate şi-au încrustat numele banale, urâcioase, cu bricegele şi cu daltele...

Tot aşa au făcut pe vremuri, şi turcii, în biserica; au scos ochii sfinţilor, cu iataganele şi cu flintele...!

Privim această ne mai pomenită batjocură, adusă mormântului lui Mircea, al mamei şi al soţiei lui Mihai Vodă Viteazul; şi ne întrebăm în ce ţară trăim: ce fel de „români“ sunt profanatorii acestor sfinte locaşuri şi ce fel de părinţi, al neamului românesc, sunt guvernele cari lasă un asemenea monument în prada smintiţilor...

Cu inimile strânse de durere, luăm în cercetare, rând pe rând, măreţele cerdacuri, coridoare, săli omeneşti, paraclise, chilii, cuhnii şi hrube, ce se înlănţuesc de jur împrejurul sfintei monastiri.

Zidirile sunt toate, întregi, falnice, cu tot farmecul şi toată poezia vechilor vremuri de credinţă şi de lupte.

Nici nu cred să existe vre-un alt monument istoric atât de vechi, atât de sfânt prin trecutul şi prin moaştele pe cari le poartă, — şi, totuşi, atât de bine ocolit de vijeliile veacurilor, — ca acesta!

Într’o altă ţară, „Monastirea Cozia“ s’ar fi preschimbat, de mult, sub privigherea statului, într’un falnic loc de pelerinagii.

Paznicul priceput ar fi fost aici; şi totul s’ar fi îngrijit astfel, în cât nimic să nu se piardă, şi nimic să nu se schimbe, din sfânta ei înfăţişare de demult.

Acum, marile săli domneşti, bătrânele cerdacuri animate deasupra Oltului, şi în cari Mircea şi Mihai ospătau, cu grije, sub privirile blânde ale vechilor vlădici şi vechilor egumeni, — toate sunt prefăcute în „sufragerii“ şi dormitoare pentru fetele de la Azilul „Elena Doamna“.

Zac paturile de fier, unele peste altele; zac saltelele putrede, în locul de odinioară, al sfintelor odăjdii şi armuri: miroase, în sfârşit, bolţile medievalei cetăţui, nu a rugină, nici a smirnă, nici a oseminte bătrâne; ci a „iacnii“ de birturi proaste, şi a „parfumuri“ de şcolăriţe „fin de siècle“...

Aceasta e „Cozia“...

Şi sărutăm paraginile, încă nepângărite, cu o nemărginită smerenie; şi plecăm trişti, ca şi cum am fi lăsat, pradă corbilor, un mort iubit, în urma noastră...

Gh. Silvan.

Sursa: „Prin munții noștri. Valea Oltului — Monastirea Cozia”, de Gh. Silvan, în ziarul Minerva, anul II, nr. 529, București, duminică, 6 iunie 1910.

&&&