1938/ Popasuri pe Valea Oltului/ Schitul din Ostrov, Cozia, Turnu şi Stănişoara

Părintele Spiridon • Prinosul sufletelor curate

Printre vechile şi istoricele lăcaşuri de reculegere de pe Valea Oltului: Cozia, Turnu şi Stănişoara, se numără şi schitul Ostrovul.

Situat în extremitatea de Miază-zi a minunatului ostrov din faţa Călimăneştilor, într’un cadru pitoresc şi arhaic, în care frumuseţele firii se îngână cu murmurul aspru al Oltului, schitul Ostrovul, de mai bine de 400 de ani, stăruie în aceeaş umilă şi impresionantă cucernicie.

Războiul, schimbările survenite pe urma lui, ritmul precipitat al progresului care i-a adus în apropiere calea ferată şi lume multă, n’au putut să-i răpească farmecul singurătăţii, acel duh de izolare şi linişte, caracteristic până şi schiturilor sau mănăstirilor situate chiar în inima oraşelor.

Ostrovul e una din frumoasele şi vechile ctitorii ale lui Neagoe Voevod—aşa după cum rezultă şi din cele două inscripţii dela intrare: una pe frontispiciul pridvorului şi a doua la intrarea în biserică. Prima inscripţie sună:

„Această sfântă bisearică făcut-o au Io Neagoe Voevod şi doamna Despina. Vleat 7030 (dela Hristos 1552)”. In cea de a doua inscripţie nu se mai pomeneşte numele doamnei Despina, ci numele lui Neagoe Voevod precum şi al maicei Marta Monahia şi al fiicelor sale: Platonida, Monahia, Ioana şi Ereiţa „care îndemnate de darul lui Dumnezeu au zugrăvit toată bisearica la vleat 7268 (1760)“.

Schitul e slujit de patru călugări: un ieromonah, doi călugări cântăreţi şi unul paracliser.

In ultimul timp, bisericii i s’au adus îmbunătăţiri de către mai mulţi credincioşi. Totodată, de buna ei stare se interesează îndeaproape comisiunea monumentelor istorice.

Pe vremuri Ostrovul a fost schit de maici. Aci a fost călugărită Teofana, mama lui Mihai Viteazul, iar printre stareţele perindate la conducerea lui a fost şi mama lui Ion Brătianu.

Spre Cozia

Bătrânii de prin partea locului spun că prin 1860 la acest schit a fost o închisoare de femei. Tot aci se găseşte şi o icoană împărătească a Maicii Domnului, icoană făcătoare de minuni şi a cărei faimă e deajuns de răspândită mai cu seamă în Ţara Oltului.

Dela Ostrovul şi până la Cozia e o distanţă de vreo trei kilometri. Străbaţi cunoscutele staţiuni Călimăneşti şi Căciulata. La ieşirea din această din urmă staţiune, ţinând drumul pe şoseaua naţională ce duce spre Sibiu, după cale de câteva minute se iveşte Cozia.

La mănăstirea Cozia, vechea ctitorie domnească a lui Mircea cel Bătrân, am poposit într’o Duminică. Străbătând şoseaua ce desparte mănăstirea de arhondarie şi unde încă dela 1548 se află zidită biserica bolniţei de Petru Voevod, zis Radu Paisie, m’am îndreptat spre curtea mănăstirii.

La intrare, ţintuită pe un stâlp din dreapta porţii, o înştiinţare atrage atenţia vizitatorilor: „In urma stricăciunilor şi profanărilor ce-am constatat personal, vizitarea bisericii este permisă numai după cererea făcută P. C. Egumen şi în grup de cinci persoane conduse de un călugăr“. Înştiinţarea e semnată de d. prof. N. Iorga, preşedintele comisiunii monumentelor istorice.

In adevăr, în urmă cu vreo doi ani, valoroasele picturi cari ornează pridvorul bisericii, erau pline de sgârieturi şi semnături. Aceste profanări provineau în cea mai mare parte din timpul răsboiului. Tunurile au bubuit şi prin aceste meleaguri de pace şi vis, iar de pe culmele munţilor granatele şi mitralierele secerau fără întrerupere şirurile de călăreţi şi pedestraşi duşmani. Crucile umile de pe munţi, crucile împrăştiate din belşug pe marginea drumurilor; însemnări pe câte un bloc de piatră care arată locul unde au fost morminte comune; arborii cu trunchiul sau coaja sfârtecate de gloanţe, glăsuesc drumeţului cât de cruntă a fost vijelia răsboiului abătută pe aci. Nu e de mirare deci că chiliile au fost prefăcute în grajduri, că întreaga aşezare mănăstirească a fost devastată de mâni sacrilege.

Dela Cozia, ţinând drumul pe şoseaua Sibiului, laşi în urmă Termele romane şi Masa lui Traian şi nici nu bagi bine de seamă când pe dreapta, dincolo de Olt, sclipind în soare şi străjuită de arbori seculari, se zăreşte cupola galbenă a mănăstirii Turnu.

Când am ajuns în bătătura mănăstirii, toaca anunţa sfârşitul vecerniei. Călugării unul câte unul, încep să se strecoare spre chilii; alţii luând grebla, sapa sau coasa pleacă din nou la muncă.

In totul sunt vreo douăzeci de inşi; opt călugări şi restul fraţi care îşi fac stagiul de noviciat. Dintre aceştia vreo şase sunt mai tineri şi mai voinici. Ceilalţi sunt bătrâni sau infirmi. Cu toate acestea, toţi sunt obligaţi să muncească. Turnu, chiar înainte de răsboi, a fost o mănăstire săracă. In vremea ocupaţiei, fiind aşezată în drumul principal de scurgere al armatelor germane, a sărăcit şi mai mult.

In chilia părintelui Spiridon

Dintre călugări numai unul este scutit de muncă şi de severele pravile monahale: părintele Spiridon, care a atins vârsta de 116 ani.

Am ţinut să-l văd. Însoţit de un călugăr m’am îndreptat spre fundul curţii. Aci într’o chilie întunecoasă, din apropierea trapezei, locueşte părintele Spiridon.

L-am găsit stând pe marginea unui pat de scânduri, într’o atitudine meditativă, strecurând boabele metaniilor printre degetele mâinilor încrucişate pe genunchi. Părea un mag obosit cu părul şi barba de argint. Ceva mai la o parte, pe o măsuţă rudimentară, lângă un opaiţ, odihnesc câteva cărţi bisericeşti strânse în scoarţe negre, soioase. Restul încăperii e afumat şi mohorât. Jos, într’o vatră minusculă lumina spuza unui jăratec:

— Ai făcut foc, părinte?

— Nu, dormisem niţel şi poate l-o fi făcut careva dintre fraţi...

Vârsta de 116 ani, faptul că niciodată în viaţa sa n’a fost bolnav şi că citeşte fără ajutorul ochelarilor, părintele Spiridon le datorează vrerii lui Dumnezeu.

„E drept — spune el — că niciodată n’am mâncat carne, n’am băut alcool şi am urmat cu sfinţenie sfaturile din cetaniile înţelepte care poruncesc inimă bună şi cumpătare, dar mulţi dintre fraţi le-au urmat întocmai şi totuşi Domnul i-a chemat demult întru împărăţia Sa“.

L’am întrebat:

— Te simţi bine, părinte?

Părintele Spiridon tăcu câteva clipe, apoi fără să ne privească, rosti obosit, ca pentru sine:

— Binişor.... slăvit fie Domnul stăpânul stăpânilor... Răbojul e pe sfârşite... Apoi lipi pleoapele confundându-se în tăcere.

Peştera

Tot la Turnu, la câţiva paşi de chilia părintelui Spiridon se găseşte o peşteră. Asupra ei nici unul dintre călugări nu poate da vreo desluşire precisă. Singur părintele Spiridon — după câte îşi aminteşte dela înaintaşi,—spune că ea datează cu mult înaintea bisericii mănăstirii, care, cum arată inscripţia dela intrare, a fost zidită în anul 1676 de către Varlaam, mitropolitul Ţării Româneşti în zilele lui Ion Duca Voevod.

Peştera este admirabil scobită, într’un bloc de piatră dură. E o adevărată capodoperă de răbdare, dacă ne gândim că în urmă, cu mai multe sute de ani când a fost executată nu se puteau întrebuinţa alte instrumente decât târnăcopul şi dalta.

Călugării dela Turnu povestesc că mitropolitul Varlaam, abătându-se odată prin Valea Oltului, a dat de această peşteră, care era locuită de doi pustnici şi le-a promis că le va zidi o biserică. Biserica zidită e aceea care se găseşte şi azi în fiinţă şi care — cum am spus — e ctitoria mitropolitului Varlaam.

In decursul timpului, bisericii cât şi atenanselor mănăstirii, li s’au adus îmbunătăţiri de mai mulţi credincioşi. Astfel, decedatul dr. Gherasim Timuş, fost mitropolit al Argeşului şi profesor de limba ebraică la facultatea de teologie şi al cărui mormânt se află la Turnu, a clădit aci un adevărat palat, care acum serveşte ca loc de odihnă pentru mai mulţi din capii bisericii.

• • •

Din stânga chiliei părintelui Spiridon, fără să bănueşti, se deschide drumul ce duce spre Stănişoara.

Cum ai pătruns în bolta de frunze şi umbră drumul croit la început în uşoară pantă, e făcut parcă să stimuleze încrederea escursionistului, să-l asigure că urcuşul până la Stănişoara nu e greu. Dar ce surpriză! Drumul, scobit în coasta muntelui, coteşte deodată pe dreapta şi ca un covor nesfârşit de culoarea humei şerpuie leneş peste repezile înălţimi din faţă.

Să te opreşti? Să renunţi de a înfrunta urcuşul? Ar fi de prisos. Nu rămâne altceva decât dacă n’ai avut prevederea de a închiria un cal sau un catâr, să te resemnezi bizuindu-te pe picioare.

Cu cât te apropii de Stănişoara şi cu cât te afunzi mai adânc în inima codrilor, cu atât liniştea înconjurătoare devine mai profundă, farmecul mai captivant. Dela un timp ecoul pădurilor rămâne insensibil la fluerul strident al locomotivelor ce se perindă prin faţa haltei mănăstirii Turnu. Chiar murmurul Oltului, care spumegă înfuriat în vale, se pierde cu desăvârşire.

Şi liniştea, după care deatâteaori tânjim în luptă cu nesuferitele sgomote din oraşe, aci predomină în toată splendoarea. Nu se aude decât foşnetul frunzelor şi ciripitul înviorător al păsărelelor de munte. Popasul într’un asemenea cadru, în chip inevitabil îţi şterge, în mare măsură, personalitatea modelată, îndeobşte, după calapodul preocupărilor cotidiene şi te face să acorzi cea mai largă concesie poeziei de singurătate şi vis.

Suflete curate

Întreg drumul până la Stănişoara, e semănat de troiţe, unele din ele simple, executate naiv, altele cu înfăţişări de adevărate paraclise cu altar, cruci şi icoane. Aci, nu odată, drumeţii surprinşi de noapte sau de intemperii se adăpostesc, ori aşa după cum se pricep aduc prinosul lor de închinăciune Aceluia care a zămislit atâtea frumuseţi.

Astfel, icoanei Maicei Domnului, care împodobeşte frumoasa troiţă situată la jumătatea drumului dintre Turnu şi Stănişoara, nu ştiu ce suflet bun, reeditând povestea umilului măscăriciu Barnabé din Compiègne a lui Anatole France, a găsit de cuviinţă să-i facă o completare originală şi impresionantă.

A văzut că Maica Domnului n’are mărgele (O scăpare din vedere a zugravului). A cumpărat atunci un şir de mărgele albe, de sticlă, le-a încercuit cu fire de busuioc, mentă şi sânziene, apoi cu ajutorul unor ace cu gămălie a împodobit gâtul Născătoarei care zâmbeşte cu pruncul în braţe...

Ceva mai încolo de troiţa despre care am vorbit, drumul devine capricios. La distante mici, când suie când coboară, când străbate vreo poiană, când trece pe marginea vreunei prăpăstii înfiorătoare. Şi nu se cuminţeşte decât la o răscruce singuratică, de unde ca printr’un caleidoscop zăreşti profilându-se în lumină, turlele albastre ale mănăstirii Stănişoara.

Înregistrezi senzaţia unei clipe de înviorare. Ai impresia că oboseala a dispărut. Fără să vrei iuţeşti pasul şi cu cât te apropii te întâmpină un tablou de-o măreţie de nedescris. In vale, pe dreapta, cât cuprinzi cu ochii, codrul îşi ondulează marea de arbori, în stânga, vârful „Foarfeca” se înaltă smirnă ca o piramidă uriaşă, sumbră, căreia norii şi vulturii îi dau veşnic târcoale.

Stănişoara e ctitoria boerului piteştean Gheorghe Buligă. Acesta auzind de niste pustnici stabiliţi la Cozia, le-a promis că le va zidi o biserică. S’a ţinut de cuvânt şi în 1872 a durat o biserică pe locul de reculegere ideal, unde se află acum mănăstirea Stănişoara.

• • •

Dela Stănişoara am coborît a doua zi după slujba vecerniei. Când am ajuns în vale, la Turnu, înoptase deabinelea. La poalele muntelui, în dreptul chiliei părintelui Spiridon, acolo unde e capătul coborâşului, mi-am încetenit paşii.

Dibuind prin întuneric, am trecut puntea improvizată peste şipotul gălăgios din fundul curţii mănăstireşti îndreptându-mă spre arhondarie. Ca de obicei, uşa chiliei părintelui Spridon era deschisă.

Pe măsuţă, lângă psaltire, se zărea opaiţul pâlpâindu-şi flacăra şi luminând chipul bătrânului monah care, în aceeaş atitudine meditativă, cu mâinile încrucişate pe genunchi, stătea nemişcat ca o statue. Se ghicea uşor că sufletul lui e aproape de Dumnezeu. Din trapeză se auzia un glas de psalt; fraţii adunaţi la cină ascultau viaţa sfântului zilei. In vale, dincolo de drumul de fier, răsuna dârz murmurul Oltului.

DIMITRIE LESNEA

Sursa: Dimitrie Lesnea, „Popasuri pe Valea Oltului. Schitul din Ostrov, Cozia, Turnu şi Stănişoara. Părintele Spiridon • Prinosul sufletelor curate”, în Adevărul literar şi artistic, anul XIX, august 1938.