Două drumuri, aceeași nevoie de a salva sensul

Frații Ilie și Ion Dumitrașcu s-au născut în Bărbătești/ Vâlcea. Biografiile lor par, la prima vedere, să se despartă hotărât: unul a ales muzica, reflecția filosofică și cercetarea actului artistic; celălalt, Marina Militară, comanda, diplomația militară și cooperarea în structurile NATO. Cărțile îi readuc însă aproape. În toate există aceeași neliniște în fața lucrurilor care riscă să rămână neînțelese ori să fie înghițite de uitare.

Ilie Dumitrașcu ascultă muzica nu doar ca artist, ci și ca gânditor. Întrebarea lui nu este numai cum se alcătuiește discursul sonor, ci ce putem cunoaște prin el, de ce ne răscolește și ce se schimbă în noi după întâlnirea cu opera. Ion Dumitrașcu pornește din altă lume, dar ajunge la o întrebare înrudită: ce rămâne dintr-o viață după ce întâmplările au trecut? Rămân locurile, oamenii, obiectele mărunte, drumurile, rănile, mirările și cuvintele în care toate acestea primesc încă o dată viață.

Unul scrie despre inefabilul muzicii; celălalt, despre memoria satului, despre experiența unei comunități militare internaționale, despre Camino și despre poveștile „acrișoare” ale vârstei. Între ei nu este o ruptură, ci o punte: credința că omul se cunoaște pe sine numai dacă are răbdarea să asculte — o partitură, un drum, o casă părăsită, glasul mamei ori liniștea unei zile de pace.

Ilie Dumitrașcu — muzicianul care întreabă

Născut la 3 septembrie 1944, în Bodești, comuna Bărbătești, Ilie Dumitrașcu a studiat la Liceul de Muzică „George Enescu”, la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” și la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității din București. Doctor în muzicologie, compozitor și cercetător, el aparține acelei rare categorii de muzicieni pentru care sunetul nu încetează să fie și problemă de cunoaștere. Scrisul său este dens, interogativ și neliniștit: nu simplifică misterul muzicii, ci îl luminează din mai multe unghiuri, lăsându-i dreptul de a rămâne mister.

Sursă biografică: profilul Ilie Dumitrașcu — Radio România Muzical

Ion Dumitrașcu — militarul care păstrează fragilitatea lucrurilor

Născut la 14 octombrie 1957, la Bărbătești, Ion Dumitrașcu a urmat Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” și Academia Navală. Contraamiral de flotilă (r) și doctor, a ocupat funcții importante în țară și în structurile NATO; între 2009 și 2013 a fost locțiitorul șefului Diviziei de cooperare militară din cadrul Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate din Europa, la Mons. Literatura lui nu este însă una a gradelor și a solemnității. Dincolo de uniformă se află un observator atent al vulnerabilității omenești, un memorialist al satului vâlcean și un călător pentru care drumul exterior devine aproape întotdeauna drum lăuntric.

Poate tocmai militarul care a văzut de aproape urmele războaielor ajunge să scrie atât de convingător despre „tihna dumnezeiască a unei zile de pace”. Iar copilul plecat din Bărbătești se întoarce, în paginile sale, să dezvelească urmele pașilor rămase sub asfalt, înainte ca ele să nu mai poată fi găsite de nimeni.

Sursă biografică: Contraamiral de flotilă (r) dr. Ion Dumitrașcu — Clubul Amiralilor

Despre selecțiile de față

Fragmentele următoare nu încearcă să rezume volumele, ci să deschidă câte o ușă către fiecare dintre ele. Au fost preferate pagini care pot fi citite autonom și care concentrează vocea autorului. După fiecare selecție este redat cuprinsul volumului. Acolo unde ediția nu oferă un cuprins tipărit, structura a fost reconstituită editorial din titlurile textelor sau din diviziunile cărții.

&&&

Ilie Dumitrașcu — Epistemologia discursului muzical

De la mitul lui Orfeu până la Beethoven și la întrebările ascultătorului contemporan, eseul urmărește felul în care muzica poate fi cunoscută și felul în care, la rândul ei, ne ajută să cunoaștem. Cartea nu oferă definiții comode. Ea pornește tocmai de la imposibilitatea de a reduce experiența muzicală la explicație și cercetează raportul dintre operă, interpretare, conștiință, emoție, valoare și sens.

Fragment ales: „Universul muzical nu e ușor de lămurit”

Universul muzical nu e ușor de lămurit. Orice reflecție despre muzică, dacă vrem să-i divulgăm nota tulburătoare și zona afectată de mister, s-ar cuveni să-nceapă cu-ntrebarea: ce este muzica?, mai pe larg spus, care ar fi natura intimă a muzicii și ce-nțelegem noi, ascultătorii ei, din ce ne spune ea, dacă ne spune-ntr-adevăr ceva, iar dacă nu ne spune nimic, de ce ne răscolește ca și când ne-ar spune? Poate că noi ar trebui să-i dăm un înțeles, dar cum să-i dăm un înțeles când ea e gata să refuze orice-nțeles străin de lumea ei, și tocmai de acest refuz ne poticnim. N-ar trebui să ne oprim la constatarea că ne răscolește? Și chiar așa fiind, rămâne totuși întrebarea, în ce sens ne răscolește, în sensul bun sau în cel rău al răscolirii, și ce se-ntâmplă mai apoi cu existența noastră răscolită? Aceste întrebări, derutante pentru o conștiință lacomă de explicații într-un domeniu care le respinge pe toate, ne conduc inevitabil la problema cunoașterii muzicale, una din cele mai palpitante probleme, și care, din păcate, n-a fost soluționată cum s-ar fi cuvenit, poate și pentru că, din varii pricini, a fost și cea mai puțin dezbătută. Un suport explicativ, oportun într-un asemenea tip de demers, îl întâlnim la vechii greci, în mitul lui Orfeu, al cărui strălucit cuprins însuflețește cercetarea și-o susține. Nu pot să încep tratarea subiectului ales până ce nu reamintesc, pe scurt, conținutul acestui mit. Muzician și poet de geniu, Orfeu era fiu al regelui Oiagros și al muzei Caliope – muză a poeziei epice și a elocvenței, ba, urmând o tradiție a pitagoreicilor, chiar și a filosofiei. Se știe că Orfeu era protejat de Apolo, zeul îi dăruise lira sa. Cu magia cântecelor sale, el îmblânzea sălbăticiunile, mișca pietrele și urnea arborii din loc, ba, în expediția Argonauților, a potolit însăși furia mării și, depășindu-le în măiestrie pe Sirene, care, cu melosul lor dulce, îi atrăgeau spre moarte pe cei vii, Orfeu a salvat echipajul, împiedicând, în acest fel, un naufragiu. La el, faptul artistic dobândise deja sens moral. După moartea soției sale, Euridice, Orfeu a coborât în infern, ca să-i înduplece pe zeii de acolo s-o lase să revină pe pământul vieții. Orfeu i-a câștigat, într-adevăr, prin arta sa, pe zei, dar a pierdut-o pe Euridice, pentru că, nesocotind condiția impusă, s-a-ntors și a privit-o, mai înainte de-a fi avut dreptul să o facă. Aventura s-a terminat printr-un dezastru: ea s-a destrămat ca o umbră, iar el, neconsolat, și-a sfârșit viața în chip tragic. Pentru darurile primite, trebuia să existe o plată.

Volumul nu are un cuprins tipărit separat. Lista de mai jos redă editorial cele cinci mari diviziuni numerotate ale eseului.

– I — Întrebarea asupra naturii muzicii și mitul lui Orfeu

– II — Momente ale istoriei gândirii filosofice și estetice despre artă și muzică

– III — Cunoașterea muzicală, textul, interpretarea și opera

– IV — Beethoven, perfecțiunea artistică și dimensiunea morală a creației

– V — Întoarcerea la întrebarea cunoașterii muzicale

&&&

Ion Dumitrașcu — Târgul de amintiri

Scrisă din experiența anilor petrecuți la SHAPE — Cartierul General Suprem al Puterilor Aliate din Europa (Supreme Headquarters Allied Powers Europe), comandamentul militar central al NATO situat în Mons, Belgia, n. V.S. — cartea deschide cititorului o lume despre care se vorbește adesea prin formule abstracte. În locul spectacolului militar, autorul alege viața de zi cu zi, întâlnirile, diferențele culturale, urmele războaielor și efortul dificil al păcii. Titlul însuși sugerează metoda memorialistului: trecutul este o brocantă în care lucrurile aparent mărunte își recapătă povestea și valoarea.

Textul de pe coperta a IV-a fixează limpede miza volumului: „eforturile pentru păstrarea păcii sunt și trebuie să fie mai mari decât cele pentru câștigarea oricărui conflict armat”. Este mărturia unui militar care nu mitologizează războiul și care privește puterea prin prisma răspunderii față de oameni.

Fragment ales: „Târgul de amintiri”

Oricine știe ce-i aceea o brocantă. Ieși din casă fără un scop anume, să faci o simplă plimbare prin cartier, și deodată, după colț, îți iese în cale. Gătită ca pentru sărbătoare, cu lucruri învăluite în parfumul vremilor trecute, cu oameni ei înșiși diferiți de cei întâlniți în cotidian, brocanta se întinde pe peluză, pe trotuar, în fața garajului sau chiar în interiorul acestuia, prinzându-te ca într-o capcană în mrejele ei. Tentația chilipirului, a unui obiect prețios scos dintre vechituri, a ceva ce aparent îți lipsește deși știi bine că n-ai neapărată nevoie, sunt doar câteva din motivele pentru care n-o ocolești, ci te lași purtat de farmecul ei în lumea încă fascinantă a nimicurilor trebuincioase. Brocanta este denumirea în limba franceză a ceea ce, pe românește, numim talcioc, adică un loc unde se vând vechituri. În timp, a căpătat valențe noi fiind, cel mai adesea, un eveniment social, un loc de întâlnire, o piață de schimb, un mod de petrecere a timpului liber, un mijloc educativ și de informare, o tradiție, un obicei, o mândrie locală. Brocantiştii sunt oameni obișnuiți care-și vând lucrurile de care nu mai au nevoie sau mici comercianți ambulanți, în căutare de clientelă. Sunt și brocantişti de meserie, adică cei care cumpără pentru a revinde.

Cuprins

– Prefață — p. 9

– 1 Începutul — p. 13

– 2 Despre frumusețea pribegiei — p. 21

– SHAPE, la el acasă — p. 21

– Urmașii soldaților — p. 28

– Alergând pentru Terry — p. 32

– Îndeplinește o dorință — p. 34

– Ai sufletul deschis? Deschide-ți casa — p. 37

– Copiii lumii — p. 40

– 3 Despre mândrie și alte sentimente — p. 42

– Sărbători sugrumate — p. 42

– Epoleți transatlantici — p. 44

– Persoană foarte importantă — p. 46

– Diplomat de ocazie — p. 49

– Neamul vikingilor — p. 53

– Zile bune, zile rele — p. 56

– Mi-e dor de lucrurile nefăcute — p. 61

– 4 Despre războaie — p. 63

– A de la Afganistan — p. 63

– Făcătorii de pace — p. 69

– Kosovo, quo vadis? — p. 73

– Din nou despre Afganistan — p. 82

– Răni în convalescență — p. 89

– NATO și lumea musulmană — p. 94

– Conflictele, la feminin — p. 100

– 5 Despre putere și întâmplări nefericite — p. 106

– Eseu nereușit despre putere — p. 106

– Limba noastră cea de toate zilele — p. 110

– Un fapt divers — p. 112

– Despre lucruri neobișnuite — p. 117

– Patria numelui sau numele patriei — p. 122

– Parteneriat însângerat sau despre extremism — p. 126

– 6 NATO pe dinăuntru — p. 130

– Despre botezuri „operaționale” — p. 130

– Lumea privită din buncăr — p. 133

– Taxa de solidaritate — p. 144

– Fructele discordiei — p. 147

– Rușii la NATO — p. 152

– Chestiuni politice — p. 158

– Apărarea, meniu comun — p. 164

– 7 Cutreierând lumea — p. 168

– Legături de sânge — p. 168

– La masă cu amiralul Nelson — p. 180

– Prin butoiul cu pulbere al Balcanilor — p. 192

– Hoinar prin Caucaz — p. 205

– 8 Viaţa, altfel — p. 223

– Târgul de amintiri — p. 223

– Bucurii cu mască — p. 228

– Cafea columbiană și ritm de salsa — p. 232

– Prietenii în mișcare — p. 236

– 9 Întâlniri aproape miraculoase — p. 240

– Prințesa afgană — p. 240

– Rădăcini — p. 244

– Generali din est — p. 247

– SACEUR pleacă — p. 253

– Mă uit peste Atlantic — p. 258

– Întâlniri princiare — p. 263

– 10 Sfârșitul — p. 265

– SHAPE, așa cum a fost — p. 265

– Final de poveste — p. 269

&&&

Ion Dumitrașcu — Borcanul cu murături. Povestiri acrișoare

Volumul cel mai recent își explică singur, cu umor și melancolie, titlul. Amintirile sunt puse laolaltă asemenea legumelor, aromelor și mirodeniilor din cămara mamei: unele dulci, altele amare sau acre, toate schimbate de starea celui care le gustă. Povestirile trec de la cotidian la fantastic, de la ironie la durere și de la lumea largă la „ungherele pierdute ale memoriei”.

Fragment ales: „În loc de prefață”

Când aurul toamnei se topea prin grădină, mama strângea, pentru murături, pătlăgele verzi, întârziate în coacerea lor. Le punea la borcan cu sare și tulpini de mărar uscat, cu bucăți de sfeclă roșie, de morcov, muștar și alte mirodenii. Le deschidea când dădea gerul, lăsându-le să se înmoaie, să se pătrundă cu gustul fiecărui ingredient, cu toate culorile toamnei trecute. Făcea murăturile cum se pricepea; uneori îi ieșeau gustoase, alteori amărui sau acre. De fapt, ele erau aproape la fel de bune, numai noi, mâncându-le, le simțeam diferit, după starea noastră. Ce poți găsi într-o murătură? Un univers de arome dacă știi să le cauți sau aproape nimic dacă n-ai răbdarea gustului. Uneori nici știința și nici răbdarea nu-ți sunt de folos pentru că, în borcanul frumos colorat pe dinăuntru, nu e mare lucru. N-am îndemânarea și nici talentul mamei. În borcanul meu cu murături am pus câte puțin din ce-am găsit prin cămară, prin colțul prăfuit al amintirilor, prin ungherele pierdute ale memoriei. Le-am amestecat după cum am simțit că s-ar potrivi mai bine, cu un pic de amăreală, de acreală, de bucurie, de tristețe, de melancolie, pe scurt, cu câteva din ingredientele bătrâneții, aflate la îndemână. Dacă vă plac murăturile, încercațile și pe acestea, nu pierdeți nimic. De la prima înghițitură veți știi dacă se potrivesc gustului vostru. Dacă nu, faceți, fără pic de regret, gestul oricărui bun ecologist: conținutul la compost, borcanul la reciclat.

Cuprins

– În loc de prefață — p. 5

– Prin ochii altora — p. 6

– Ajunul Crăciunului — p. 15

– La timp — p. 19

– Prețul lui Julian — p. 21

– Cutia de oprit timpul — p. 27

– Resurse umane — p. 31

– Antena cu sufletul gol — p. 40

– Ziua întrebărilor fără noimă — p. 59

– Domeniu public — p. 64

– Vise de noapte — p. 70

– Când Dumnezeu era plecat — p. 78

– Trei fotografii cu Magrin — p. 86

– Jurnalul cu scrisori — p. 86

– Omul cu cartea — p. 104

– Arhivarul — p. 113

– Crista — p. 124

– Musafirul — p. 144

&&&

Ion Dumitrașcu — Puiul de zdrâng

Aceasta este cartea întoarcerii în satul copilăriei. Bărbăteștiul nu apare ca decor, ci ca o lume vie, alcătuită din oameni, meșteșuguri, animale, întâmplări, mirosuri și sunete. Autorul merge prin prezent și vede, suprapusă peste el, geografia dispărută: școala, fierăria, moara, ulițele și urmele pașilor de copil. Cartea devine astfel nu numai autobiografie, ci document afectiv al unei comunități rurale vâlcene.

Prefața îi aparține fratelui său, Ilie Dumitrașcu — un detaliu care dă volumului o căldură aparte. Un frate îi citește celuilalt copilăria și recunoaște în ea nu doar istoria unei familii, ci ceva din copilăria unei lumi întregi.

Fragment ales: „Se întâmplă uneori”

Se întâmplă uneori să trec de pe un tărâm pe celălalt în câțiva pași, fără să alerg până la capătul pământului pe un cal alb, înaripat. O apuc pe drumul prăfuit, cu marginile înierbate, cu case așezate alandala de o parte și de alta, cu râul susurând în apropiere sub punți suspendate pe cabluri grele, cu muntele arătându-se sfidător, drept în față, ca un judecător în robă, pregătit să vegheze la rânduiala lumii. În stânga mea, cum intri în sat, înfiptă în coasta dealului Pleșii, stă școala cea nouă, de-acum veche și ea, ținându-se încă bine, ca o doamnă trecută care-și ascunde cu stângăcie vârsta, cu ferestrele închise și porțile căzute, semn al unui abandon temporar. S-a ridicat împreună cu mine, la puțin timp după ce pusesem pe umăr traista cu cel dintâi abecedar. Între pereții pe jumătate înălțați m-am pierdut într-o zi, printre cărămizi mirosind încă a lut ars și grinzi de brad din care chihlimbarul necopt se scurgea în vinișoare subțiri, de culoarea mierii de toamnă. Speriat, am alergat dintr-o încăpere în alta, ca întrun labirint întunecos, până ce capătul neterminat s-a deschis larg și lumina s-a revărsat brusc arătându-mi calea. Trec mai departe, agale, ca un ostatic prins între două lumi, neștiind, pentru scăpare, cui să plătesc întâia vamă: celei de-acum sau celei de ieri. În jur viața freamătă tandru, cu zgomote leneșe, calde, abia auzite.

Cuprins

Ediția nu conține un cuprins tipărit; acesta a fost reconstituit din titlurile textelor, în ordinea apariției.

– În loc de prefață

– Se întâmplă uneori

– Focul de deasupra noastră

– Dimineața devreme

– Cântecul pământului

– Ai mei

– Tamara

– Bucureșteanul

– Râmniceanca

– Îngerul din nuc

– Cumpăna fântânii

– Puiul de vulpe

– De ziua morților

– Merg la școală

– Întâia palmă

– Serbarea

– Bobei

– Caravana cu filme

– Plăcintă cu viespari

– De capul meu

– În opinci

– Lumea vine peste noi

– Tragedia roșie

– De la A mi se trage

– Truditorii de cuvinte

– Lucruri ascunse

– Nu e nimeni, doar vântul

– Ajunul Crăciunului

– Arde cerul

– Siberia

– Acasă

– Balul de sâmbătă seara

– Crăciunul

– Vine iarna

– La colindat

– Dor de cetină de brad

– Din pământ ies aburi calzi

– Miroase a fân cosit

– Bucurii triste

– Mâini murdare

– Salonul galben

– Fragil

– Vremea culesului

– Noaptea greierilor

– Copacii din umbra morții

– Mama Ioana

– Uleiul, cânepa și războiul

– Cutii negre

– Pietre coapte

– Lâna oilor

– Tristețe

– Cărămidarii

– Moașa Maria

– Morarul și moara

– Acadeaua cu gust amar

– Claca

– Comoara

– Ninge cu miei albi

– Bântuie moartea

– Cât pe ce să fiu bogat

– Moștenirea

– Veverița

– Cuptorul cu prune uscate

– La oraș

– Fiul rătăcitor

– Sfântul

– Moda pe uliță

– Băiat mare

– Șopârla

– Neamuri

– Galena

– Muntele

– Trecui poarta

&&&

Ion Dumitrașcu — Treizeci și trei de zile de fericire

Camino de Santiago este, în această carte, mai mult decât un traseu. Plecarea înseamnă desprindere de lucrurile inutile, dar mai ales de poverile lăuntrice: temeri, răni, orgolii și vinovății. Jurnalul de călătorie alternează observația concretă cu reflecția, întâlnirile cu singurătatea și oboseala cu bucuria simplă de a merge. Fericirea din titlu nu este triumfală; ea este fragilă, câștigată pas cu pas și recunoscută uneori abia după ce a trecut.

Fragment ales: „Desprinderea”

Plec spre nicăieri. E un drum lung pe care mă pregătesc să-l fac. Linia de start e stabilită, dar e primul lucru pe care-l ignor. Nu vreau să știu de unde încep și nici unde o să ajung. E o plecare din mine spre altceva, nedefinit, neinteligibil, necunoscut. Dacă aș încerca să aflu, povestea s-ar goli de sens. Las evenimentele să se întâmple în voia lor. Am început pregătirile cu marșuri scurte. Până la prima răscruce, până la întâiul semn de îndoială. Speriat, la primul obstacol, am dat înapoi. Nerăbdător, plecasem prea devreme. A doua zi am luat-o de la capăt. Gâfâiam la tot pasul, semn că pregătirea urma să fie lungă și anevoioasă. Mi-am privit rucsacul greu, cel care mă trăgea, cu fiecare pas, înapoi. Cu el trebuia să încep. „Păstrează lucrurile esențiale”, mi-am spus. Răscolind printre nimicuri, făceam, de fiecare dată, alegeri nepotrivite. Le cântăream cu neîncredere și le dădeam nume ciudate. Unele au devenit vitale, altele indispensabile, dar care erau cele esențiale ? Cu rucsacul n-am scos-o la capăt. Nici cu sufletul, de altfel. În economia călătoriei viitoare atârna cel mai greu. Temeri și griji, dușmănii mai vechi și mai noi, răni deschise sau nevindecate. Toate erau acolo, neclintite. Le purtasem atâta timp, cum aș putea să mă despart de ele, acum? Mă încurajez spunându-mi că am nevoie de mai mult antrenament. Măresc ritmul și distanțele de marș. Oasele trosnesc din încheieturi sub povara prea grea. În oglinda apei o pală de vânt îmi flutură părul alb. Mă privesc și văd cum, încet, chipul îmbătrânit curge către izvoare. În unde subțiri și firave. În loc să se înmulțească, vor secătui, pe măsură ce se vor apropia de capăt. Capătul va fi începutul lumii pe care o caut.

Cuprins

– Desprinderea — p. 11

– Prin gara începutului de drum — p. 13

– Saint Jean Pied De Port — p. 15

– Întâiul semn — p. 18

– Întâia vamă — p. 20

– Bună dimineața, pelerini — p. 28

– Apostolul Petru — p. 32

– Truditorii câmpului cu stele — p. 36

– Sărbători fără tauri la Pamplona — p. 41

– Maria, regina florilor — p. 45

– Podul suspinelor — p. 47

– Cina cea de taină — p. 49

– Ridică-te și mergi — p. 52

– Fântâna cu vin — p. 55

– Valea zânelor — p. 59

– Cântecul pelerinului — p. 61

– Miracolul Sfântului Domingo — p. 64

– Locul unde nu cresc oameni — p. 66

– Ești ceea ce alegi să fii — p. 68

– Grăbește-te încet — p. 71

– La Polul Nord prin Maramureș — p. 73

– Întâlniri ratate — p. 75

– Miracolul luminii — p. 76

– Ania, ce dor îmi e de tine — p. 78

– Iertarea păcatelor — p. 82

– Hanul de lux cu vedere la ocean — p. 84

– Burgos, orașul despărțirilor — p. 86

– Semeni ne-asemenea nouă — p. 89

– Rătăciri — p. 90

– Berberi dezrădăcinați — p. 92

– Drum bun, pelerinule — p. 95

– Întâmplări neîntâmplătoare — p. 97

– Exerciții cu flori de mac — p. 100

– Despre sensul și filozofia mersului — p. 103

– Casa cu sufletul deschis — p. 107

– La o margine de câmp — p. 109

– Isus e printre noi — p. 110

– Poeți pe datorie și alți visători — p. 113

– Iubește-ți aproapele — p. 116

– Pregătit pentru trecere — p. 119

– Steluțe colorate — p. 123

– Bucuria darului mărunt — p. 125

– Ziua picioarelor rupte — p. 127

– Reverii tomnatice — p. 130

– Pisoii lui Cristian — p. 132

– Întrebări șoptite — p. 135

– Cuceriri vremelnice — p. 137

– Pelerini zgârciți — p. 140

– La hanul măicuțelor benedictine — p. 142

– Pelerini de lux în spitalul săracilor — p. 145

– La început a fost iubirea — p. 147

– Albul scrijelit al trecerii noastre — p. 149

– Strângătorul de lucruri vechi — p. 151

– Antidot la prezent — p. 152

– Orientul pe dedesubt — p. 153

– Ceaiul de la ora cinci — p. 156

– Greutatea păcatelor noastre — p. 159

– Oaspeți în casa Domnului — p. 163

– Pierduți prin cetatea templierilor — p. 166

– Viața în sens invers — p. 169

– Fără suferință nu există glorie — p. 172

– Hora iertării — p. 176

– Miresme nedesfăcute de samba — p. 178

– De optzeci de ori Willy — p. 180

– Să fi rămas, plecând — p. 183

– Hanul cu vise — p. 187

– Focul cu ochii umezi — p. 189

– Oglinzile orașului scufundat — p. 192

– Ministrul creștinătății — p. 195

– Despre o mirare și încă una — p. 197

– Încă puțin — p. 199

– Sao cu eșarfa neagră — p. 201

– De ce nu suntem îngeri — p. 203

– Santiago de Compostela — p. 206

– Camino — p. 211

– Prin ochii altora — p. 214

– Călătoria — p. 214

– Camino cel de toate zilele — p. 217

– Ultima jumătate de inci — p. 218

– Viața mea pe Camino — p. 222

&&&

Ion Dumitrașcu — Trente-trois jours de bonheur

Ediția franceză nu este o simplă dublare bibliografică, ci deschiderea experienței personale către limba și spațiul cultural prin care trece însuși drumul european al pelerinului. Compararea celor două începuturi arată cum se păstrează nucleul cărții — plecarea din sine către necunoscut — chiar atunci când vocea trece într-o altă limbă.

Fragment ales: „Le départ”

Je pars vers nulle part. Le voyage que je suis en train d’entreprendre sera long. La ligne de départ est établie mais je l’ignore volontairement. Je ne veux pas savoir d’où je pars ni où je dois arriver. C’est le départ de moi-même vers quelque chose d’indéfini, d’inintelligible, de méconnu. Je ne veux ni chercher, ni comprendre, ni savoir. J’ai commencé la préparation par de petites marches. Tout d’abord jusqu’au premier carrefour. Au premier signe de doute, au premier obstacle, je recule. Emporté par l’impatience, j’étais parti trop tôt. Le lendemain je recommence tout du début. J’avance avec difficulté, le souffle coupé à chaque pas, le signe certes que la préparation sera longue et difficile. J’ai regardé dans mon sac à dos. C’est par lui que je dois commencer. Prends seulement les choses essentielles, me suisje dit. Mais chaque fois, il y avait quelque chose qui m’empêchait de faire le bon choix, toujours de petits riens. Je les avais pris dans les mains et, en les regardant, je les avais jaugés d’étrange manière : celui-ci est vital, celui-là est indispensable, mais quels sont donc les objets essentiels? Avec le sac à dos, je n’y arrivais pas. C’était pareil avec mon cœur, trop chargé pour l’envol. Des soucis injustifiés, des peurs secrètes, des blessures ouvertes, sèches ou saignantes, tout était là, bien enfoui dans mon esprit. On avait fait bon ménage pendant si longtemps. Comment pourrais-je renoncer tout, d’un coup, maintenant ? Je m’efforce d’être brave et courageux, en me disant que le seul coupable est mon corps qui manque d’entraînement. Chaque jour je rallonge les distances parcourues et j’accélère mon rythme de marche. Un bruit nouveau s’impose à mon oreille : celui que font les articulations en se frottant, comme un engrenage mal lubrifié. Dans le miroir d’une rivière je me regarde pour la première fois et je vois le jeu du vent dans mes cheveux blancs, mon visage tremblant dans les reflets aquatiques qui coulent, doucement, dans l’autre sens. Un sens que je tente de découvrir.

Cuprins

– Le départ — p. 11

– Début du chemin — p. 13

– Saint Jean Pied de Port — p. 16

– Le premier signe — p. 21

– La première épreuve — p. 24

– Bonjour les pèlerins — p. 34

– L’apôtre Pierre — p. 40

– Les marcheurs sur le Champ des étoiles — p. 45

– Des fêtes sans taureaux à Pamplona — p. 51

– Maria, la Reine des fleurs — p. 56

– Le pont des soupirs — p. 59

– Le dernier repas — p. 62

– Lève-toi et marche — p. 68

– La Fontaine à vin — p. 72

– La vallée des fées — p. 77

– La chanson du pèlerin — p. 79

– Le miracle du Santo Domingo — p. 82

– La cité fantôme — p. 85

– Tu es ce que tu choisis d’être — p. 87

– Dépêche-toi lentement — p. 90

– C’était une fois sur le Chemin — p. 92

– Des rencontres ratées — p. 94

– Le miracle de la lumière — p. 96

– Ania, comme tu me manques — p. 98

– Le pardon des péchés — p. 103

– L’auberge de luxe au bord de l’océan — p. 106

– Burgos, la ville des ruptures — p. 108

– Une différence parmi d’autres — p. 112

– Quelques troubles — p. 113

– Berbères déracinés — p. 115

– Buen Camino, pèlerin — p. 119

– Des coïncidences imprévues — p. 121

– Exercices avec fleurs de coquelicots — p. 124

– Sur le sens et la philosophie de marche — p. 127

– L’auberge de cœur — p. 131

– Le jour d’une épreuve ratée — p. 134

– Jésus est parmi nous — p. 135

– Poètes endettés et d’autres rêveurs — p. 138

– Aime ton prochain — p. 141

– Prêt pour partir — p. 145

– Etoiles colorées — p. 149

– Petits cadeaux — p. 152

– Le jour des pieds meurtris — p. 154

– Des rêves tardifs — p. 158

– Les petits chats de Christian — p. 161

– Des questions à voix basse — p. 164

– Où sont les neiges d’antan ? — p. 166

– Un peu de mesquinerie — p. 169

– A l’auberge des sœurs bénédictines — p. 171

– Pèlerins de luxe à l’hôpital des pauvres — p. 174

– Au commencement était l’amour — p. 176

– Des mots et des murs — p. 178

– Le ramasseur de vieilleries — p. 180

– Antidote au présent — p. 182

– L’Orient intime — p. 184

– Le thé de cinq heures — p. 188

– Le poids de nos péchés — p. 191

– Au grenier de Dieu — p. 195

– Perdus dans la cité des Templiers — p. 198

– La vie à l’envers — p. 201

– Rien sans peine — p. 204

– Danser c’est pardonner — p. 207

– Parfum de femme — p. 209

– Quatre-vingt fois Willy — p. 211

– Partir pour rester — p. 213

– L’auberge de nos rêves — p. 218

– Braise et larmes — p. 221

– Le miroir d’une ville submergée — p. 224

– Le Ministre du christianisme — p. 227

– Un doute et encore un — p. 229

– Encore un peu — p. 231

– Sao et son écharpe noire — p. 233

– Nous ne sommes pas des anges — p. 235

– Santiago de Compostelle — p. 237

– Camino — p. 244

&&&

În loc de încheiere

Așezate împreună în Biblioteca Virtuală a Autorilor Vâlceni, aceste cărți alcătuiesc mai mult decât o mică bibliotecă de familie. Ele pun în dialog muzica și memoria, satul și lumea, uniforma și vulnerabilitatea, călătoria și întoarcerea. Ilie și Ion Dumitrașcu au mers pe drumuri profesionale diferite, dar au ajuns, fiecare prin mijloacele sale, în același loc: acolo unde experiența cere să fie înțeleasă și salvată prin cuvânt.

Pentru memoria vâlceană, paginile lui Ion Dumitrașcu despre Bărbătești au valoarea unor mărturii pe care nicio statistică și nicio monografie rece nu le-ar putea înlocui. Pentru cultura muzicală, întrebările lui Ilie Dumitrașcu ne amintesc că o operă nu se epuizează în partitură, analiză ori execuție. Iar pentru cititor, întâlnirea cu cei doi frați poate deveni o invitație simplă: să asculte mai atent ceea ce pare că dispare — un sunet, un om, un loc, un drum.

Ilie Dumitrascu_Epistemologia discursului muzical.pdf

Ion Dumitrascu_33 de zile de fericire.pdf

Ion Dumitrascu_Borcanul cu muraturi.pdf

Ion Dumitrascu_Puiul de zdrang.pdf

Ion Dumitrascu_Targul de amintiri.pdf

Ion Dumitrascu_Trente trois jours de bonheur.pdf