De la BUCUREŞTI la SIBIU prin defileul OLTULUI

„De pe culmile Hăşmaşului Mare şi pînă în cîmpiile îndepărtate unde viaţa i se sfîrşeşte, drumul Oltului prin lume e un cîntec neîntrerupt, un lung poem simfonic căruia mereu i se adaugă noi melodii şi teme, reluate de tot mai multe şi desăvîrşite instrumente, încît întreg cîntecul creşte, se amplifică şi se revarsă peste maluri, ca însuşi mersul sporit al apelor sale“.

Da! Acesta este Oltul „un lung poem simfonic“, un poem al naturii darnice cu patria noastră, un poem din care poporul a cules mărgăritarele nemuritoarelor doine, iar poeţii pagini de aleasă inspiraţie ca cele ale lui Geo Bogza — citat mai sus, care i-a închinat o carte întreagă.

Aproape 700 km străbate Oltul, de la izvoare pînă în valurile Dunării. Cînd năvalnic, cînd liniştit, el străpunge munţi şi udă cîmpii roditoare, creind peisajele de basm care i-au adus faima.

Pe porţile deschise de el în piatra dură a munţilor, s-a strecurat, din cele mai îndepărtate timpuri, şi omul. Pe firave şi îndrăzneţe poteci la început, apoi pe drumuri de fier şi şosele din ce în ce mai largi, pînă a ajuns la arterele desăvîrşite şi modernizate de harnicii constructori ai socialismului.

„Năile“ care purtau pe undele Oltului drobii de sare, trimişi spre alte meleaguri, şi plutele ce coborau spre Dunăre „catargele“ mîndrilor codri de molizi, au trecut în amintirile veacurilor trecute. De-a lungul Oltului aleargă acum trenuri şi automobile, a căror viteză poate să ţină ritmul vieţii moderne. Drumurile ce însoţesc Oltul, fie că e vorba de cele din primul defileu de la Tuşnad, fie că e vorba de cele care duc spre inima Transilvaniei prin al doilea defileu — cel de la Racoş, fie de cele din defileul Turnu Roşu-Cozia, nu sînt astăzi numai importante căi de comunicaţie între regiunile ţării, nu sînt numai căi de scurgere de la un loc la altul a materiilor prime şi produselor noii industrii socialiste, ci şi drumuri turistice. Şi încă unele din cele mai cercetate, frumuseţea şi varietatea lor constituind o deosebită atracţie pentru oamenii muncii, cărora, în anii marilor prefaceri pe care le trăim, li se oferă din plin posibilitatea de a-şi cunoaşte patria şi a-şi petrece plăcut timpul liber.

Să pornim împreună pe unul din aceste drumuri turistice, care ne dau posibilitatea să cunoaştem cea mai mare şi minunată ispravă a Oltului: defileul Turnu Roşu — Cîineni — Cozia. Drumul este cea mai directă legătură între Bucureşti şi Sibiu şi poate constitui, în sine, itinerarul unei excursii cu autocarul, automobilul, motocicleta sau bicicleta, dar poate fi şi numai un fragment dintr-un itinerar mai lung, ales pentru excursiile din zilele de concediu.

1. De la Bucureşti la Piteşti

Pe şoseaua Chitilei (drumul naţional nr. 7) ieşim din Bucureşti, constatînd că, în această direcţie, raza oraşului măsoară nu mai puţin de 11 km.

Trecem prin Chitila, pe lîngă fabrica de zahăr şi fabricile de cărămizi, traversăm liniile ferate ce duc spre Braşov şi Piteşti şi iată-ne, la km 19 — în plin codru. Pe cîţiva kilometri, şoseaua străbate pădurea Rîioasa, cu stejari tineri ce amintesc uriaşul codru al Vlăsiei de altă dată, sub umbra căruia stăteau cîndva cîmpiile Bucureştiului.

Dincolo de pădurea Rîioasa, sate tipice de şes îşi înşiră aproape fără întrerupere gospodăriile, de o parte şi de alta a şoselei: Tărtăşeşti, Bîldana, Slobozia-Mare, Lunguleţu, Sălcuţa. În fiecare din ele se văd semnele noului: cămine culturale, magazine săteşti, sedii de gospodării agricole colective şi de stat, case noi etc.

În comuna Bîldana (km 31), se desparte, spre dreapta, şoseaua spre Tîrgovişte, fosta capitală a Ţării Romîneşti, de la 1385 pînă în 1659, cînd Radu cel Frumos o mută definitiv în tîrgul Bucureştiului.

Înainte de a intra în satul Lunguleţu, trecem peste Dîmboviţa, iar după comuna Sălcuţa ajungem în orăşelul Titu, centru raional.

De la Titu se desparte calea ferată spre Tîrgovişte şi Pietroşiţa şi tot de aici se poate ajunge la Potlogi (12 km), comună în care Constantin Brîncoveanu a ridicat, în 1699, un castel în stilul epocii sale, castel restaurat de curînd.

După Costeştii din Deal, pătrundem în regiunea Argeş, regiune care se întinde, din crestele munţilor Făgăraş şi Lotrului, pînă în cîmpia Dunării, înmănunchind toate formele de relief şi numeroase bogăţii naturale. Unele din aceste bogăţii erau cunoscute de mult, altele au fost descoperite recent. Valorificarea lor a început însă doar în anii puterii populare, contribuind la transformarea regiunii Argeş dintr-o regiune agricolă, vestită în trecut prin sărăcie şi mizerie, într-o regiune industrial-agricolă în plină dezvoltare. Cifrele statistice arată că în ultimii ani valoarea producţiei industriale a fost de 16 ori mai mare ca în 1938, ea devenind preponderentă.

Deocamdată, trecerea prin satele care se ţin lanţ de-a lungul şoselei, doar tablele indicatoare marcînd sfîrşitul unuia şi începutul altuia, nu trădează decît schimbările intervenite în viaţa lor şi în agricultură. Şoseaua, umbrită de alaiul uriaşilor plopi sădiţi de-a lungul ei pe vremea lui Cuza, se apropie însă de zona „muscelelor“ şi siluete de sonde încep să arate profundele prefaceri. Într-adevăr, industria petrolului, pătrunsă în Argeş, în 1948, cu sonda de la Şuţa Seacă, este astăzi o mîndrie a regiunii.

În comuna Văleni-Podgoria, aşezată la poalele unui muscel acoperit cu livezi de pomi fructiferi şi vii, un indicator ne semnalează primul obiectiv turistic important de pe acest itinerar: MUZEUL GOLEŞTI (deschis zilnic între orele 9 şi 17).

Părăsim şoseaua naţională, la stînga şi după 1 km intrăm în comuna Goleşti. În mijlocul ei se află conacul boierilor Goleşti, construit în 1640, refăcut şi mărit la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. De acest valoros monument de arhitectură romînească sînt legate o serie de evenimente importante din istoria patriei. Astfel, în 1821, în retragerea sa spre munţi, Tudor Vladimirescu poposeşte la Goleşti. Trădat, el este luat de aici, din mijlocul pandurilor săi, şi dus spre Tîrgovişte, fiind omorît, în drum din ordinul lui Alex. Ipsilante, şeful Eteriei.

În 1826, într-o încăpere de lîngă foişorul porţii, în care locuise Tudor Vladimirescu, din iniţiativa luminatului boier Dinicu Golescu, se deschide o şcoală „slobodă obştească unde pot merge fiii nobleţei, ai norodului şi măcar şi robi pămînteni şi străini pentru învăţătură romînească“, prima şcoală din ţările romîneşti la care pot învăţa şi copii de ţărani.

În timpul pregătirii revoluţiei din 1848, conacul din Goleşti găzduieşte pe Nicolae Bălcescu, prieten cu Alexandru Golescu-Arăpilă şi pe alţi revoluţionari democraţi.

Din 1958, conacul Goleştilor a fost transformat în muzeu, avînd astăzi patru secţii: expoziţia privind răscoala de la 1821 şi revoluţia de la 1848; secţia memorială a familiei Golescu; secţia de etnografie şi artă populară a regiunii Argeş şi expoziţia „Începuturile organizării învăţămîntului naţional în Ţara Romînească, în prima jumătate a sec. XIX“.

După vizitarea muzeului, reluîndu-ne drumul pe şoseaua Piteştiului, întîlnim curînd comuna Ştefăneşti, vestită prin podgoriile sale şi înnoită cu un cartier de blocuri de locuinţe pentru muncitorii uzinei metalurgice din Colibaşi, construită în anii puterii populare.

Trecem apoi peste Rîul Doamnei, lăsăm, spre dreapta, şoseaua ce duce spre Cîmpulung-Muscel, prima capitală a Ţării Romîneşti, şi mai departe spre Braşov, peste vechea trecătoare a Branului; trecem şi apele Argeşului şi intrăm în Piteşti, oraşul de reşedinţă al regiunii Argeş, capătul primei etape a itinerarului nostru.

Un tîrguşor anonim, dezvoltat dintr-un sat amintit de documente în 1388, dar care în secolul XVII avea doar 250 de case, Piteştiul a început să devină un oraş modern. Dezvoltarea sa a început în 1956, cînd s-a construit primul cartier de locuinţe pentru petrolişti. De atunci, el s-a înnoit în fiecare an şi noul său centru urban, alături de celelalte cvartale de locuinţe, de noul local al teatrului de stat „Al. Davilla“, modernul hotel „Argeş“ şi numeroasele construcţii social-culturale, sînt dovezile rapidei sale transformări şi a ritmului de creştere, mărturisit şi de cifrele statistice, care înregistrează aproape o dublare a populaţiei în ultimele două decenii.

Dacă popasul este mai lung, se poate vizita muzeul regional (o secţie istorică şi o secţie „Regiunea Argeş pe drumul construirii socialismului“) şi parcul Trivale, un parc natural, ce se întinde pe 27 de hectare şi care se află doar la zece minute de mers pe jos din modernul centru al oraşului.

2. De la Piteşti la Rîmnicu-Vîlcea

Continuîndu-ne drumul, ieşim din Piteşti prin cartierul său nordic, în care se află principalele întreprinderi industriale. În dreapta şoselei vedem fabrica de textile „11 Iunie“, dezvoltată şi modernizată în anii puterii populare dintr-o mică fabrică cu utilaje primitive. În continuare apare noul combinat de prelucrare a lemnului, care produce cherestea, mobilă, parchete, placaje etc., folosind tehnica şi utilajele cele mai moderne. Silueta fabricii de tananţi „Argeşul“, construită şi dată în exploatare în 1950, se vede mai departe, spre lunca rîului al cărui nume îl poartă, în timp ce în apropierea şoselei se răspîndesc halele întreprinderii de ateliere şi baze tubulare Bascov, a industriei petrolifere.

La marginea oraşului, şoseaua se bifurcă. Către nord, de-a lungul Argeşului, urcă drumul spre Curtea de Argeş (32 km), a doua capitală a Ţării Romîneşti, cu interesante ruine şi monumente, drum care mai departe duce spre Cheile Argeşului, unde se construeşte hidrocentrala „16 Februarie“ şi barajul ei înalt de 165 m, care va opri apele Argeşului, înmulţite cu ale Vîlsanului, Doamnei şi Topologului. Nu peste mult timp, hidrocentrala va trimete anual sistemului energetic naţional cei 400 de milioane de kilowaţi-oră născuţi de zbuciumul apelor în uriaşele-i turbine.

Şoseaua pe care o urmăm coteşte la stînga, pe valea Bascovului, zonă petroliferă, apoi începe şerpuirile pe muscelele cu care se sfîrşesc în cîmpie culmile sudice ale munţilor Făgăraş. Peisajul dealurilor este încîntător. Ninsoarea florilor de primăvară albeşte livezile, cărora, dinspre nord, le răspund, ca un ecou, zăpezile ce întîrzie pe piscurile Făgăraşilor pînă tîrziu în iunie.

Erau cîteva livezi şi înainte pe muscelele Argeşului, dar mai multe erau surpăturile şi terenurile degradate. Din 1959, colectiviştii au început însă plantarea masivă a celor mai bune soiuri de pomi fructiferi şi în fiecare an 10—15 000 de hectare de dealuri golaşe au fost amenajate în terase şi acoperite de tinere livezi. Această muncă se continuă pe tot întinsul regiunii.

Admirînd ingeniozitatea constructorilor care au ales noul traseu al şoselei şi uriaşa muncă pe care au depus-o pentru consolidarea malurilor nisipoase în care au fost tăiate serpentinele, urcăm şi coborîm mereu. După ce lăsăm mult în stînga Dealul Negru, cu şerpuirile vechiului drum, vestit prin numeroasele accidente pe care le provoca, coborîm spre Valea Oltului. Iată-ne pe malurile lui în pragul centrului raional Rîmnicu-Vîlcea. Oraşul este aşezat la confluenţa văii Olăneşti cu Oltul, pe o terasă înclinată a Dealului Capelei şi este principalul centru economic, cultural şi administrativ, al văii „Oltului bătrîn“. Tîrg încă de la începuturile de organizare ale Ţării Romîneşti, Rîmnicu-Vîlcea s-a dezvoltat mult în ultimii ani, ca urmare a modernizării şi extinderii întreprinderilor vechi, dintre care fabrica de piele şi încălţăminte este cea mai importantă, dar mai ales datorită noilor întreprinderi: Combinatul de industrializare a lemnului (a cărui construcţie a început în 1952) şi Întreprinderea de foraj, apărută odată cu începerea exploatării zonei petrolifere din Oltenia.

Noile blocuri de locuinţe, muzeul regional, casa în care a locuit Anton Pann (casă tipică regiunilor de deal, cu prispă acoperită deasupra beciului înalt), Cetăţuia şi parcul Zăvoi sînt obiectivele turistice ale oraşului. Ele se află în centru, în afară de Cetăţuia, care se înalţă pe o movilă la marginea Rîmnicului vechi (ieşirea din oraş spre Călimăneşti), movilă pe care romanii au avut un castru. În mica bisericuţă a Cetăţuii au fost ucişi, în 1529, Radu de la Afumaţi şi fiul său Vlad, de către boierii ridicaţi împotriva lor.

3. De la Rîmnicu-Vîlcea la Sibiu

De la Rîmnicu-Vîlcea începe a 3-a şi cea mai interesantă parte a itinerarului nostru. Şoseaua urmează malul drept al Oltului (malul stîng cum urcăm) şi cu fiecare kilometru se apropie de zidul Carpaţilor meridionali care apar, din cînd în cînd, la orizont. Pînă la Călimăneşti peisajul, tipic dealurilor subcarpatice, este odihnitor, iar apele „Oltului bătrîn“ calme şi leneşe. De altfel, lunca lui se tot lărgeşte, lăsînd loc ogoarelor, livezilor şi podgoriilor din depresiunea ce se întinde pînă la poalele munţilor şi care poartă numele de Jiblea, după localitatea din faţa Călimăneştilor, ridicată pe locul unui fost castru roman.

Ajunşi pe fostul „Cîmp al lui Căliman“, facem un popas. Ne îndeamnă frumoasa staţiune balneară Călimăneşti-Căciulata, cu vilele ei cochete, cu parcurile înflorite şi umbrite de tot soiul de arbori. Vizităm parcul, în mijlocul căruia se înalţă sanatoriul balnear şi în care se află mai multe izvoare cu ape minerale, apoi trecem, pe un pod cu uriaşe arcuri de beton, în ostrovul care a despărţit aici apele Oltului.

Ostrovul e prima surpriză pe care Oltul ne-o oferă. Loc de pustnicie cîndva, — pe el se află şi un mic schit, ctitorie a lui Neagoe Basarab din 1522 —, el a fost transformat într-un frumos parc în care arborii seculari se înfrăţesc cu cei mai tineri, oferind cu dărnicie umbră. Un club, permanent cercetat de cei aflaţi la cură şi odihnă în staţiune, cîteva sere şi o plajă întinsă, ce coboară lin în undele Oltului, sînt amenajările care completează fericit parcul „23 August“, cum se numeşte acum ostrovul. Un pod de vase, o jucărie pe sîrmă, mînată de ape, asigură trecerea din Ostrov pe malul stîng al Oltului, la halta Călimăneşti.

Ne reluăm călătoria, dar de-acum popasurile vor fi tot mai dese (ar fi şi păcat să renunţăm la ele şi să ne mulţumim doar cu privirea fugară din mers).

Următorul îl vom face la parcul Căciulata, situat între şosea şi Olt, la poalele dealului Pişorea, în mijlocul căruia se află vestitele izvoare cu apă „puturoasă“, dar cu deosebite calităţi curative în bolile tubului digestiv şi glandelor anexe. Aceste ape, alături de cele de la Călimăneşti, de la Olăneşti şi Govora, au adus, de altfel, un îndreptăţit renume salbei de staţiuni de pe Valea Oltului şi nu-i de mirare că în anul 1964 aproape 100 000 de oameni ai muncii, din toate colţurile ţării, şi-au petrecut concediul şi şi-au îngrijit sănătatea aici.

Doi kilometri mai departe, poposim din nou. De data aceasta, ca să cercetăm două monumente de arhitectură, care aduc peste veacuri mărturia măiestriei meşterilor din evul mediu.

Primul este Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrîn, zidită în 1382—86, în stilul bizantin adaptat în Ţara Romînească. Frescele din pronaos, din secolul al XIV-lea, cele din naos de pe vremea lui Brîncoveanu (care a adăugat şi un pridvor bisericii), decoraţiile faţadelor realizate din materialul de construcţie, rozete şi chenare de piatră, frumos sculptate, merită fiecare a fi cercetate. De asemenea, vom vizita micul muzeu din foişorul ale cărui temelii sînt bătute de apele Oltului şi din care se deschide o frumoasă privelişte spre munţii din a căror încleştare Oltul de-abia a scăpat.

Trecem pentru cîteva minute şi peste drum de Cozia, pentru a vedea biserica „bolniţei“ mănăstirii, care prin silueta sa bine proporţionată este una dintre cele mai frumoase construcţii romîneşti din secolul al XVI-lea (ctitoria lui Petru Vodă, devenit călugăr sub numele de Radu Paisie).

Mai sus de Cozia, pe malul celălalt al Oltului (unde se poate ajunge cu bărcile), se vede poiana pe care s-au păstrat ruinele castrului roman Arutela, aflat în imediata apropiere a unor izvoare cu ape termale, folosite în termele castrului. Izvoarele, redescoperite în anii trecuţi, urmează a fi exploatate.

Pînă la acest castru, drumul construit de romani de-a lungul Oltului, de la Dunăre spre inima Daciei, a urmat malul rîului, presărat ici-colo cu castre ridicate pentru paza lui. Legenda spune că romanii au vrut să taie mai departe drumul în piatra tare a munţilor prin care Oltul a trecut cu atîta caznă. Dar după ce au tăiat prima stîncă şi au văzut cît de greu le este să învingă munţii, au renunţat şi au făcut drumul în jurul muntelui Cozia, pe care Făgăraşii l-au trimis ca străjer al porţii Oltului.

Piatra tăiată de romani a rămas stingheră pe malul stîng şi poporul a numit-o „Masa lui Traian“. Ea ne semnalează acum sfîrşitul marelui defileu al Oltului şi începutul călătoriei noastre de-a lungul lui.

Este greu de redat în cuvinte măreţia peisajului care ne întîmpină şi care ne va încînta tot timpul necesar parcurgerii celor 47 de kilometri cît măsoară defileul de la Cozia pînă la Turnu-Roşu. Isprava Oltului este într-adevăr extraordinară. El a reuşit să sape pînă la rădăcină cea mai masivă şi mai înaltă parte a Carpaţilor meridionali. Punctul cel mai înalt al trecătorii are doar 350 m altitudine (la Turnu Roşu), în timp ce vîrfurile munţilor Făgăraş, Lotrului şi Căpăţînei depăşesc 2000 m altitudine, astfel că ele domină cu peste 1700 de metri această vale transversală, unică în Carpaţii romîneşti.

Partea sudică a defileului este cea mai impresionantă. Între muntele Cozia (1677 m), care îşi înalţă coastele stîncoase la est de Olt, şi Năruţu (1499 m), ultimul vîrf al culmii Căpăţînii, la vest, apele au săpat în piatră o albie îngustă, străjuită de colţi prăpăstioşi, printre care Oltul se învolburează, trecînd vijelios coturile temute de plutaşii de altă dată (Cîrligul Mare şi Cîrligul Mic) sau zona în care treptele de piatră îl fac să spumege şi care a fost numită Armăsarul. Şoseaua care urmează malul drept şi calea ferată de pe malul stîng au trebuit să fie tăiate direct în piatră. De altfel, calea ferată, construită de inginerul romîn Mihai Rîmniceanu la sfîrşitul secolului trecut, a reprezentat, pînă la construcţia liniei Bumbeşti-Livezeni, punctul culminant al construcţiilor romîneşti de căi ferate.

Ieşind din defileul Coziei, la Gura Lotrului, munţii se depărtează, lăsînd loc depresiunii Brezoi, către vest şi depresiunii Titeşti, către est, regiune numită în istorie Ţara Loviştei (ţara vînătorii). Depresiunea Brezoi-Titeşti este o groapă tectonică formată între munţii Lotrului şi Făgăraşului şi este presărată cu numeroase aşezări omeneşti (Brezoi, Malaia, Voineasa, Călineşti, Cîineni etc.).

Puţin mai sus de Gura Lotrului, pe dreapta şoselei, întîlnim schitul Cornetu, valoros monument din sec. XVII, ctitoria banului Craiovei Mareş Blăjescu.

După Cîineni, situat pe locul castrului roman Pons Vetus, părăsim depresiunea Brezoi-Titeşti şi intrăm în defileul Turnu Roşu, format între culmea principală a munţilor Făgăraş şi munţii Lotrului. Deşi mai puţin impresionant, peisajul rămîne pitoresc şi variat. La rîul Vadului, depăşim hotarele regiunii Argeş şi intrăm în regiunea Braşov.

Trecem apoi de Valea Lotrioarei, vizitată asiduu de pescarii amatori de păstrăvi şi poposim cîteva clipe la Turnul Spart, căruia i se mai spunea şi „turnul romanilor“. Fortificaţia, ridicată pentru apărarea trecătorii, nu este atît de veche pe cît vrea să arate al doilea nume, ea fiind menţionată de documente doar la 1383. În 1533, cînd apele Oltului au fost atît de mari încît au inundat şi castelul din oraşul Făgăraş, turnul s-a surpat şi nu a mai fost refăcut. Resturi de ziduri se văd şi în stînga şoselei, pe „Dealul turcilor“, care prin numele lui aminteşte distrugerea unei armate turceşti, în 1493, cînd 15 000 de morţi au înroşit apele Oltului. La capătul defileului, o altă fortificaţie domină şoseaua. Este Turnul Roşu, de la care şi-a luat numele trecătoarea. El a fost zidit în 1533 (după surparea Turnului Spart) şi se spune că ar fi fost vopsit cu sînge turcesc.

Drumul nostru prin măreţul defileu al Oltului s-a sfîrşit şi orizontul începe să se lărgească. Trecînd pe lîngă Boiţa şi urcînd apoi pe poalele dealului care poartă cîteva resturi ale cetăţii Tîlmaciu (fortificaţie din secolul al XIV-lea), vedem către dreapta cîmpia întinsă a Ţării Oltului, cum mai este numită depresiunea Făgăraşului, străjuită de cele mai înalte piscuri din Carpaţii romîneşti. În stînga, vedem apărînd munţii Cindrelului, despărţiţi de munţii Lotrului, de pitoreasca Vale a Sadului, intrată în istoria contemporană prin hidrocentrala Sadu V, construită în ultimii ani. De la Tîlmaciu ne aflăm în depresiunea Cibinului. Curînd, şoseaua pe care am urmat-o de la Bucureşti se contopeşte cu şoseaua care vine de la Braşov, prin Făgăraş. Trecem prin Veştem şi Şelimbăr (localitatea lîngă care Mihai Viteazul a obţinut strălucita victorie, din 1599, în urma căreia a unit Transilvania cu Ţara Romînească) şi intrăm în Sibiu, al doilea mare centru economic, cultural şi administrativ al regiunii Braşov. Oraşul, datorită aşezării sale, a vechii cetăţi şi a numeroaselor monumente şi instituţii de cultură, are pe bună dreptate faima unui centru turistic de mare atracţie. De aceea, vom încheia itinerarul nostru cu un popas suficient de lung, pentru a avea răgazul vizitării lui pe îndelete.

---

Sursa: „De la Bucureşti la Sibiu prin defileul Oltului”, în Almanah turistic 1965, pp. 42–48.

Autor: text nesemnat. Numele autorului nu apare nici la începutul, nici la sfârşitul articolului. Fragmentul introductiv este preluat din scrierile lui Geo Bogza, după cum precizează chiar articolul; aceasta nu înseamnă însă că Geo Bogza ar fi autorul întregului material.