M-am reîntîlnit în anul acesta cu Sadoveanu, de patru ori. De trei ori la Neamț și o dată la Oașa, pe Valea Frumoasei. Întîia oară, eram cu mașina — și cînd fascicolul farurilor s-a oprit pe poarta înaltă de lemn din aleia de brazi, toți tovarășii mei au simțit dintr-o dată același nedefinit tremur lăuntric: intram în împărăția de simbol a lui Sadoveanu — și această împărăție de simbol nu mai avea împărat. Casa cu verandă și trepte de piatră mijea solitară în amurg, înălțînd vălătuci subțiri de fum prin hornuri. Am pășit prin aceleași odăi cernite, sub aceleași lămpi de fier, între aceiași pereți cunoscuți pe care — minune — trezit de căldura sobelor din amorțeala vreunei crizalide, se zbătea moale un fluture de smalț, azur și aur domnesc, un fluture cu toate culorile și amintirile verii stropite pe aripi.
Apoi am umblat prin desișurile Pocrovului cu zăpada proaspătă încă nebătută de picior omenesc; ne-am suit și la cetatea Ioaniților și a vînătorilor lui Ștefan să luăm unghiuri de vedere, și am zărit pe malul celălalt, dincolo de vechiul șanț de apărare, urme de cerb lungind creasta și pierzîndu-se tainic în pădurea de dantelă și chiciură; am mers pe iazul înghețat de lîngă Vovidenia demonului tinerețelor, sub ale cărui copci săpate în gheață bolboceau crapii bătrîni de Salonta; am oprit o zi și la Fălticeni, unde odinioară nu se întîmplă niciodată nimic — și alte zile am bătut pădurile ninse și încremenite; cărările ne erau tăiate de semne de căprioară.
M-am mai gîndit și le-am spus-o și tovarășilor mei că tot ce-am văzut noi în acele zile, cernerile scuturate de pe cetini, razele de soare tăind oblic golul dintre trunchiuri, tăcerile, urmele de sălbăticiuni, toate acestea la un loc erau marea și niciodată secata „apă a vieții“, din care el băuse și ne îndemna să bem și noi fără sfială.
*
A doua oară am reîntîlnit Neamțul, în mai. Jur-împrejur, decorul se redeșteptase în fiorul pur al întîiului fir de iarbă, al întîiei flori și-al întîiei gîngănii zumzuitoare. Lunca Nemțișorului și pădurile Rîșcăi pluteau într-o ceață transparentă ca o gigantică pînză de păianjen întinsă între ape, munți și cer. Era rece, limpede, mirosea a primăvară — și merii de pe dealuri își împrăștiau în vînt petalele lor roze de confeti de bal. Curtea casei lui Sadoveanu și cărările pădurii erau pline de floarea paștelui. Aveam cu mine pe Torni, fostul springer de vînătoare al maestrului. Un timp a ciulit urechea la zvonurile nedeslușite de chemare ale pădurii. Apoi s-a suit pe trepte — amușinînd spre jilțul înalt cu spătar de lemn, în care diminețile îi plăcea lui Sadoveanu să stea cu un pled pe genunchi, privind neclintit pădurea și ascultîndu-i și el chemarea.
Seara nu funcționează lumina, căci e sîmbătă și cei de la gaterul din Nemțișor nu lucrează pînă luni. Se-aprind lumînări. Fotoliul din dreptul biroului masiv de nuc e în umbră și parcă stingher printre celelalte mobile. Din nou simt golul casei, totuși pereții odăii îmi aduc aminte. Lumînările fîlfîie pe tablourile agățate pe pereți. Unele din ele le-a țintuit poate chiar scriitorul acolo: tablourile fiului lui, Miti, ale lui Ștefan Constantinescu, Baba sau Neli Știubei. De lîngă cămin, bustul cioplit de Baraschi păstrează pe buze și-n răsturnarea abia conturată pe spate a capului, un fel de semeție malițioasă. Umbrele joacă pe marmură și am impresia că în casa asta n-a murit nimeni și nici nu va muri vreodată.
*
Spre începutul toamnei, străbat masivul Cibinului și pe la vîrful Cindrelui și Frumoasa, cobor în valea Sebeșului, la Oașa. Vroiam apoi să trec Șurianu, să mă las în valea Jiului și să urc iar pe Retezat. Pînă la sfîrșit, am rămas la Oașa, de-acolo am plecat la Obîrșia Lotrului și prin valea Vidruței și a Mănăilesei am coborît la Voineasa și la gura Lotrului, în Brezoi.
De la Păltiniș, de unde-am pornit la Oașa, drumu-i lung, iar ghidul turistic e mărinimos cu cele 12 ore ale sale, de mers pe creastă. Eu am făcut 14. Am ajuns la micuța cabană în jurul orei 8, pe întunerec (plecat de la 6 dimineața). Întreaga vale nu suna decît în bolborul Sebeșului și în vuetul brazilor stîrniți de un vînt înghețat. Dinspre Șurianu răbufneau nori negri de zăpadă, acoperind rapid pleoapa rotundă și roșie a lunii.
Cabana era aproape goală. Cabaniera mă servește cu un ceai cald, și-mi dă un pat.
— Du-l tu, Rudi, spune cuiva.
Din umbra unui culcuș săpat într-unul din pereți, se ridică o umbră înaltă și intră în aura lămpii de gaz. Tresar. Omul are un obraz slab, cu dinți mari și galbeni, dezveliți sub gura veșnic în contracție. Ceva în figura lui mi-e cunoscut... Rudi — și-aici e Oașa. N-a scris Sadoveanu de un Rudi în Poveștile de la Bradu Strîmb, Rudi cu cele două fete ale sale, ba nu, trei, Doina, Margareta și Viorica — vînătorul și pescarul Rudi, tovarășul de singurătăți și isprăvi cinegetice ale povestitorului?
— Dumneata ești Rudi Cernota?
— El, răspunde posomorît bătrînul, arătîndu-și dinții de lup și ferind din palmă flacăra jucăușă a gazorniței.
A doua zi dimineață, am stat de vorbă cu Rudi Cernota în pădure. Îmi arată așezarea de vînătoare a lui Sadoveanu, foarte aproape de cabană, pe un mal în care pîrîul Șalanelor se varsă în Sebeș. Rudi îi spune „apa Frumoasei“. Casa, care-i tot o cabană de lemn, are cerdac proaspăt vopsit în verde și privește drept spre bradul bătrîn și îngemănat crescut un pic pieziș pe mal. Al doilea trunchi al bradului e mai tînăr și are mai puțină barba-caprei între cetini. Vrasăzică asta-i casa de la Bradu-Strîmb. Mă uit la casă: liniște deplină. „În ea locuiesc acum niște salariați de-ai I.F.E.T.-ului“, îmi spune Rudi. Cîteva șorțulețe albastre și pantalonași de copil spînzură la o fereastră cu oblonul dat într-o parte.
Aici a vînat, a pescuit și a scris.
— Acum, mata ai văzut-o pe Doina, aud lîngă mine vocea lui Rudi. Ea ți-o făcut ceaiu, ieri.
Într-adevăr, în bucătăria cabanei meșterise la oala cu ceai o femeiușcă micuță, cu ochi frumoși, îmbrăcată în tricou gros și pantaloni pescărești. Crezusem că-i o turistă oarecare.
— E fata mea d-a doua. Cînd era uite-așa — arată cu palma lui mare și noduroasă — o scăpat aici în casă. Domnu Sadoveanu scria singur la birău. Cînd ridică ochii de pe coală, numa ce-o vede pe tătuță uitîndu-se la el. Domnu Sadoveanu a prins a zîmbi, o mîngîie pe păr și-și vede de treaba lui cu scrisa. Da’ Doina îl trage de mînecă și-i zice: „Mata n-ai limbă de nu vorbești?“ D-atunci, ori de cîte ori o vedea domnu Sadoveanu, o oprea și-i vorbea: „Am, dragă, limbă și vorbesc ca toată lumea“. Așa i-o zis. Am și-o fotografie de la el. Și m-o pus și-n cărți.
*
A patra reîntîlnire cu Sadoveanu din anul acesta, s-a petrecut de curînd, spre sfîrșitul lui septembrie.
Urma, împreună cu secretarul maestrului, să facem o călătorie mai îndepărtată și mai bogată în locuri și priveliști, cu punct de plecare Neamțul, după aceea nordul Moldovei, valea Bistriței, Maramureșul prin pasul Prislop străjuit de grohotișurile înzăpezite ale Pietrosului și Ineului — și-o tăietură lungă pe la Borșa, Moiseiu, Dej, Cluj, Sebeș și valea Oltului.
Sosim la Neamț, în timpul prînzului. Focul din sobe împrăștia o boare plăcută de moleșeală. Focul e aprins, căci, deși soare și senin, serile sînt sticloase, reci.
Pînă se pregătește masa, ies în verandă și privesc. Pădurea-i nebrumată și abia și-a schimbat coloritul în roș și ruginiu spre creștetul copacilor. Jos, printre meri și păpușoi îngălbenit, sticlește metalic colțul iazului. Fînețele-s pline de brîndușe. Turnurile Vovideniei sînt proaspăt văruite. Liniște. Liniștea aceea a Neamțului, pe care o bănuiesc că se-ntinde stăpînitoare pînă la Cetatea cu greu întrezărită în valurile suprapuse de soare, tremurînd undeva departe, peste păduri și coame de munți.
Seara, privesc din nou de pe verandă. Stelele ard cît farfuria, roșii și strălucitoare. Motorul gaterului din Nemțișor păcăne mereu ca o inimă înăbușită. Pe drumul Braniștei scîrțîie carele încărcate cu lemne ale pădurenilor porniți spre Pipirig. Apoi, la stînele de pe Rîșca suflă ca-ntr-un fior prelung buciumul. Mă gîndesc că toate astea sînt obișnuite locului — dar cel care le-a ascultat atîția ani nu le va mai asculta niciodată; în puține zile se împlinește acea completă mișcare de revoluție a pămîntului, de milioane de ani aceeași fixînd în timp scurgerea exactă a datei implacabile cînd frunzele pălite ale teiului lui Eminescu s-au adunat și peste mormîntul proaspăt săpat alături. Nici frunțile noastre plecate de atunci nu se pot uita.
Fără să vreau, întorc capul: la colțul dinspre ușă, în jilțul înalt cu spătar de lemn, mi se pare că-l văd pe Sadoveanu, cu pledul pe genunchi, privind neclintit ca-ntotdeauna pădurea — și tot ca-ntotdeauna ascultîndu-i chemarea.
Al. Struțeanu
Sursa: „Luceafărul”, anul V, 1962, articol publicat după moartea lui Mihail Sadoveanu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu