Incendiul care a distrus Arnota în 1922

#IncendiulDeLaArnota/ iun. 1922
selecții din #PresaVremii/ fapte și #controverse privind distrugerile provocate de focul aprins de un ,,bandit” (—incendierea, nu #RugulAprinsArnota)
deceniul de pustiire și (aproape) abandon care a urmat și inițiativa episcopală din 1934 construirea drumului (1935), în #tabărădemuncă organizată de #MiscareaLegionara continuarea lucrării de către #ArmataRomână (1936)
afirmația că legionarii ar fi construit drumul nu trebuie transformată într-o celebrare propagandistică este un fapt istoric care trebuie prezentat împreună cu contextul politic descris la #TabereLegionareVâlcea, dar nici nu trebuie ascuns sub formula vag-eufemistică „tineri universitari”: pentru istoria refacerii Arnotei, contribuția din 1935 a fost reală/ esențială
în centrul acestei istorii rămâne un paradox perpetuat până în zilele noastre: #StatulRomân a lăsat necropola lui Matei Basarab să se ruineze vreme de peste un deceniiu, oferind Mișcării Legionare exact terenul de care avea nevoie pentru a se prezenta drept forța capabilă să transforme #credința, #disciplina și #solidaritatea în faptă concretă — apoi fapta concretă în prestigiu și #capitalpolitic.

&&&

„Monumentele noastre cele vechi”

La mănăstirea Bistriţa, în munte, sus, este mănăstirea Arnota unde este înmormântat voevodul Matei Basarab. Biserica tot mai stă în picioare. Chiliile nu mai sunt decât nişte ziduri descoperite, pe care creşte nebună o vegetaţie luxuriantă. Nici un călugăr nu se mai adăposteşte aici căci nu are unde. Un simplu ţăran are în păstrare cheile bisericei. Şi este o poziţiune încântătoare. E aici. Pe această culme de munte se desfăşoară seria de munţi înalţi până la Cozia şi de acolo vine o mulţime de vreme un om cult şi plin de bunăvoinţă. Dar ce să facă el singur printre aceste ruini? El este şi preot, şi dascăl şi servitor. Chiliile aproape toate sunt în ruină şi bietul stareţ se uită cu îngrijire cum se ruinează şi cele două chilii cari au mai rămas şi care îi servă de locuinţă.

Sursa: Const. Mille, „Monumentele noastre cele vechi”, Lupta, anul II, nr. 35, duminică, 29 ianuarie 1922.

Observație: articolul este anterior incendiului din vara anului 1922. El descrie însă starea precară în care se găsea deja ansamblul de la Arnota.

❦ ❦ ❦

„Un bandit dă foc unei mănăstiri istorice”

— El moare carbonizat —

Craiova, 20 Iunie

Mănăstirea, cu renume istoric, Arnota din jud. R.-Vâlcea, a căzut prada flăcărilor, în următoarele împrejurări:

Tâlharul Victor Beliţescu s’a dus să prade pe călugărul Dosofteî. În lipsa acestuia a intrat în chilie, de unde a luat bani, ulei, icoane şi odoare bisericeşti. Fiind surprins de călugăr, banditul a tras asupra lui focuri de revolver. Călugărul scăpând teafăr a închis uşa chiliei pe dinafară, şi a alergat după ajutoare.

Hoţul încerca să scape, spărgând uşa, când tocmai se înapoia călugărul cu ajutoarele. Banditul văzându-se prins, a tras toate focurile de revolver ce mai avea şi apoi a dat chiliei foc, care a mistuit întreaga mănăstire. A scăpat numai paraclisul, unde este mormântul voevodului Matei Basarab.

Banditul neputând să scape din chilie a fost carbonizat.

Sursa: „Un bandit dă foc unei mănăstiri istorice”, Universul, iunie 1922, p. 4; telegramă datată „Craiova, 20 Iunie”.

❦ ❦ ❦

„Incendierea mănăstirei Arnota”

O mână criminală a pus foc mănăstirei unde e îngropat marele voevod român Matei Basarab

R.-VÂLCEA. — Acum câteva zile un puternic incendiu a isbucnit în timpul nopţei la mănăstirea Arnota din judeţul Vâlcea, construită acum câteva secole de marele nostru Voevod Matei Basarab, şi în care se află mormântul acestui Domnitor.

Incendiul a consumat întreaga mănăstire, rămânând numai scheletul zidurilor, precum şi bisericuţa în care se află mormântul lui Matei Basarab. Ajutoarele date de sătenii din împrejurimi, n’au putut salva de cât această bisericuţă; de altfel, văzându-se proporţiunile pe cari le ia focul, toate ajutoarele au fost concentrate asupra Sfântului locaş în care se adăpostesc osemintele Domnitorului, şi cu acest chip a fost salvată bisericuţa din interiorul mănăstirei.

Focul distrugând aproape întreaga mănăstire, a produs pagube de milioane, căci pe lângă valoarea istorică a mănăstirei şi lucrărilor sale arhitectonice de seamă, mănăstirea Arnota poseda lucrări picturale de o valoare artistică de netăgăduit, făcute sub directa supraveghere a Domnului Munteniei, cunoscut ca om învăţat şi de mare gust artistic.

Matei Basarab, construind, printre alte locaşuri sfinte, mănăstirea Arnota, i-a dat o atenţie deosebită, pentru că în viaţă încă, şi-o destina ca loc unde osemintele sale aveau să capete o vecinică odihnă.

Pe cât de mare e pierderea, pe atât de stupidă cauza ce a determinat distrugerea prin foc a acestui monument istoric.

Vom povesti împrejurările, provocate de o mână criminală.

Superiorul mănăstirei Arnota călugărul Dosoftei; era cunoscut ca om cu stare şi asupra căruia s’ar fi găsit oricând sume mari de bani. Un tâmplar din com. Costeşti (jud. Vâlcea), anume Victor S. Beleţescu, care lucrase cândva la mănăstire, — dar avea o purtare dezordonată, în paguba meseriei ce cunoştea, — şi-a pus în gând să jefuiască pe superiorul Arnotei. Sub cuvânt că avea să solicite superiorului citirea unei „deslegări” Victor Beleţescu a pătruns în mănăstire şi rămânând conform ritului, singur cu călugărul, în chilia acestuia, s’a repezit la superior şi ameninţându-l cu moartea, i-a cerut să-i dea bani. Călugărul înspăimântat de ameninţările banditului, i-a dat banii, dar a pus mâna şi pe un revolver şi pe când Beleţescu voia să plece în linişte pe drumul unde venise, Dosoftei a închis uşa şi pe o ferestruică a început să tragă mai multe gloanţe de revolver în bandit.

Acesta a reuşit să se strecoare în podul Arhondăriei şi venind în dreptul chiliei stareţului a încercat să spargă tavanul spre a se introduce din nou la stareţ şi să-l omoare.

Planul nu i-a succes de astă dată şi, venind seara, înainte de a-şi părăsi refugiul, Victor Beleţescu a strâns un maldăr de uscături găsite în pod, apoi le-a dat foc, cu scopul de a ucide pe călugăr şi în acelaş timp urmele crimei să dispară prin incendiu. Stareţul a reuşit să se furişeze şi să fugă în sat.

Focul, alimentat şi de vântul care bătea în acel moment, dar şi de lemnăria veche a mănăstirei s’a întins cu repeziciune asupra întregului corp de clădire, decimându-l până au rămas numai zidurile şi bisericuţa.

Criminalul, Victor Beleţescu, în fugă, s’a ales cu numeroase arsuri pe corp. Mult nu i-a trebuit să moară carbonizat.

Cercetările, purtate de d-l Sescio­reanu, prim-procuror al trib. Vâlcea, pentru descoperirea şi arestarea incendiatorului, au fost încoronate de succes. Victor Beleţescu a fost adus în faţa şefului parchetului de Vâlcea şi a mărturisit totul.

Asupră-i s’au găsit portofelul, banii şi celelalte valori furate din chilia stareţului.

El a fost depus în arestul preventiv din R.-Vâlcea.

Sursa: „Incendierea mănăstirei Arnota”, Ultima Oră, iunie 1922, p. 2.

❦ ❦ ❦

„Monumentele noastre cari dispar”

— La Horezu şi Arnota —

Acum doi ani, când eram la mânăstirile de peste Olt, poposind la Mânăstirea Horezu, unde, după ce ne-a condus patriarhala „Maica Stariţă” prin toate chiliile mânăstireşti, ne-a arătat decepţionată complet şi odăile regale, cari mobilate foarte frumos pe vremuri, serveau de multe-ori odihnă regelui Carol şi reginei Elisabeta. Astăzi însă sunt desmobilate aceste odăi. Visitele Suveranilor rare. Horezu nu se mai bucură de atenţia de odinioară. Apa a început să străbată acoperişul slăbit. Pereţii, începând cu tavanul, au început să se moaie. Cele „trei miuţe de Lei ce le primise «Maica Stariţă», de la o «făcătoare de bine» n’ajungeau decât pentru geamuri”.

Daţi-mi voie dragi contimporani să-mi cer iertare, dar ignorarea aceasta nu cred tocmai s’o merite Domnul martir Brâncoveanu, acela, care s’a jertfit cu întreaga familie pentru credinţa străbună, necedând Turcilor hrăpăreţi.

Toate acestea la Horezu.

Cămionul în care eram ieşiţi, ne trecu mai departe cu speranţe mai bună. Înaintând poduri sparte, mai apoi mergând pe jos drumuri ruinate, camíonul ne depuse înaintea falnicei mânăstiri Bistriţa, al cărei Sf. Grigorie Decapolitul, păstrat într’o adevărată originalitate, cu inele arămii când timpul Cruciatelor, — sfântul care când este purtat în şiruri slăbite prin ţinuturile oltene aduce ploile — ne-a mai urmat decepţii.

Plouă o ploaie deasă, uricioasă. Din primăvară, o ploaie vine babească întunecoasă, care şirova­lase ţinutul, dăduse muntelui Arnota un aspect spălăcit. Conturul muntelui nu se mai osebía. Grăbiţi de stăruinţa babelor bisericărim să ajungem în trei sferturi de oră pe vârful Arnota, pe care e situată mânăstirea cu acelaş nume, zidită de învăţatul şi viteazul domn Matei Basarab, în care şi-a şi clădit acest om neobosit lăcaşul de veci.

Arnota era păzită de un călugăr alăturí de el, însă acela a plecat cu câteva zile înainte în satul Drăgăşani din apropiere, după merinde şi nu s’a mai reîntors, probabil din cauza mizeriei, fiindcă de Arnota nu se mai îngrijea nimeni în lume. Mai noaptea mânăstirii nu poate oferi înnoptare nici unui biet călător, apoi cele patru mânăstire de-unde? — Statul nu ne poate da nimic, zicea călugărul patriarhal.

Încolo, e suficient să mai amintesc, că mânăstirea era în starea cea mai mizerabilă! Ploaia deteriorase frumoasa pictură din biserică. Portretul marelui Basarab nu se mai cunoştea. În pereţi erau crăpături enorme; călugărul, pe lângă tot pesimismul său, abia mai îndrăznea să intre în mânăstire pentru a face slujba obicinuită. Doar chiliile şi temniţa sinistră, cari încunjurau Arnota ca pe o cetate, îi mai lungeau existenţa.

Pronia însă n’a permis dărâmarea atât de ruşinoasă a sfântului lăcaş. Era în Marţa Paştilor din anul 1922 când vizitaserăm Arnota, iar în toamna aceluiaş an ziarele anunţau cu o indiferenţă obicinuită distrugerea ei prin incendiu.

În felul acesta ne-a „dispensat” şi ne dispensează mereu neglijenţa de monumentele cele mai superbe. Astăzi de Arnota, mâne de bojdeauca din Iaşi, poi-mâne de casa din Ipoteşti şi a. m. d.

Pentruce toate acestea? Pentruce ne pedepsim Istoria — adecă pe noi prin noi — într’un mod atât de neiertător şi aprig?!

Fi-vom noi oare capabili să suportăm când va trebui — blestemele acesteia?

Chestiunea ar trebui luată în serios, pentru ca nu cumva să ne constrângă vre’o eventualitate severă spre a ne numi ticăloşi!...

Gheorghe Dinteanu

Sursa: Gheorghe Dinteanu, „Monumentele noastre cari dispar — La Horezu şi Arnota —”, România, 1924, p. 94.

❦ ❦ ❦

„Monumentele noastre cari dispar”

(notă: articolul începe pe pagina 2 cu referiri la alte monumente ameninţate şi continuă pe pagina 3 cu relatarea despre Horezu şi Arnota. Fragmentul referitor direct la incendiul Arnotei este:)

Acum doi ani, când eram la mânăstirile de peste Olt, poposind la Mânăstirea Horezu, unde, dupăce ne-a condus patriarhala „Maica Stariţă”, prin toate chiliile mănăstireşti, ne-a arătat decepţionată complet şi odăile regale, cari mobilate „foarte frumos”, pe vremuri, serveau de multe-ori odihnă viteazului rege Carol şi nenuritoarei regine Elisabeta. Astăzi însă sunt desmobilate aceste odăi. Visitele Suveranilor rare. Horezu nu se mai bucură de atenţia de-odinioară. Apa a început să străbată acoperişul slăbit. Pereţii, începând cu tavanul, au început să se moaie. Cele „trei miuţe” de Lei ce le primise „Maica Stariţă”, de la o „făcătoare de bine” nu ajungeau decât „pentru geamuri.”

Daţi-mi voie dragi contimporani să-mi cer iertare, dar ignorarea aceasta nu cred tocmai să-o merite Domnul martir, Brâncoveanu, acela, care s’a jertfit cu întreaga familie pentru credinţa străbună, necedând Turcilor hrăpăreţi; Domnul cel mai avut şi mai mărinimos al nostru neam.

[...]

Încolo, e suficient să mai amintesc, că mânăstirea era în starea cea mai miserabilă! Ploaia deteriorase frumoasa pictură din biserică. Portretul marelui Basarab nu se mai cunoştea. În pereţi erau crăpături enorme: călugărul, pe lângă tot pesimismul său, abia mai îndrăsnea să intre în mânăstire pentru a face slujba obicinuită. Doar chiliile şi temniţa sinistră, cari încunjurau Arnota ca pe o cetate, îi mai lungeau existenţa.

Pronia însă n’a permis dărîmarea atât de ruşinoasă a sfântului lăcaş. Era în Marţa Paştilor din anul 1922 când visitaserăm Arnota, iar în toamna aceluiaşi an ziarele anunţau cu o indiferenţă obicinuită distrugerea ei prin incendiu.

În felul acesta ne-a „dispensat” şi ne dispenseasă mereu neglijenţa de monumentele cele mai superbe. Astăzi de Arnota, mâne de bojdeauca din Iaşi, poi-mâne de casa din Ipoteşti şi a. m. d.

Pentruce toate acestea? Pentruce ne pedepsim Istoria — adecă pe noi prin noi — într’un mod atât de neiertator şi aprig?!

Fi-vom noi oare capabili să suportăm când va trebui — blestemele acesteia?

Chestiunea ar trebui luată în serios, pentru ca nu cumva să ne constrângă vre’o eventualitate severă spre a ne numi ticăloşi!...

Gh. Dintean

Sursa: Gh. Dintean, „Monumentele noastre cari dispar”, Drum Nou, 1924, pp. 2–3. 

❦ ❦ ❦

Ce a urmat după incendiul de la Mănăstirea Arnota

Incendiul izbucnit în iunie 1922 nu a distrus biserica Mănăstirii Arnota, în care se aflau mormintele lui Matei Basarab și ale tatălui său, Danciu vel-vornic. Eforturile oamenilor din împrejurimi s-au concentrat asupra salvării bisericii, însă focul a mistuit chiliile, arhondaricul și celelalte corpuri necesare vieții monahale. Au rămas în mare parte zidurile goale. Dintre vechile odoare au scăpat, între altele, cele două clopote dăruite de Constantin Brâncoveanu, cărora incendiul le-a afectat numai torțile.

Arnota nu a fost însă refăcută imediat. Timp de peste un deceniu, așezământul a rămas aproape abandonat: biserica exista și putea fi folosită sporadic, dar nu mai erau condiții pentru o viață monahală normală. Era continuarea unei degradări începute cu mult înainte de incendiu. În ianuarie 1922, cu aproape cinci luni înaintea catastrofei, Constantin Mille descria chiliile drept niște ziduri descoperite, acoperite de vegetație, și spunea că un simplu țăran păstra cheile bisericii. În primăvara aceluiași an, înainte de incendiu, Gheorghe Dinteanu găsea mănăstirea într-o stare „miserabilă”: apa pătrundea în biserică, pictura era deteriorată, pereții aveau crăpături, iar călugărul abia mai îndrăznea să intre pentru a săvârși slujba.

Incendiul nu a făcut, așadar, decât să desăvârșească pustiirea unui monument pe care statul și autoritățile bisericești îl lăsaseră de mult în voia sorții.

Au urmat aproximativ doisprezece ani în care nu se poate documenta o reconstrucție sistematică. Arnota supraviețuia mai ales prin biserica rămasă în picioare și, probabil, prin prezența unuia sau a câtorva viețuitori. Nu fusese desființată ca așezământ bisericesc, dar nu mai funcționa în sensul deplin al cuvântului: nu avea o obște stabilă, chilii locuibile, un drum practicabil și gospodăria necesară unei mănăstiri izolate la peste 800 de metri altitudine.

Abia în 1934 Episcopia Râmnicului–Noului Severin a inițiat o acțiune organizată de refacere. Consilierul cultural, preotul D. Cristescu, a înaintat la 14 iulie 1934 un referat privind restaurarea Arnotei și reînvierea vieții sale monahale. Episcopul Vartolomei Stănescu a sprijinit proiectul, a contribuit cu bani și a cerut ca arhitectul Atanasescu să întocmească planurile și devizele lucrărilor. A fost creat un comitet de restaurare, s-au strâns donații și au început refacerea unor chilii și amenajarea unui mic muzeu pentru odoarele mănăstirii.

Rămânea însă o problemă elementară: drumul. Arnota era legată de Bistrița și Costești printr-o cale anevoioasă, improprie transportului materialelor de construcție. Fără deschiderea unui drum adevărat, orice restaurare de amploare era aproape imposibilă.

Aici a intervenit, în vara anului 1935, Mișcarea Legionară.

În unele izvoare bisericești ale epocii, inclusiv în monografia Sfânta Mănăstire Arnota, publicată de preotul D. Cristescu în 1937, se vorbește prudent despre „tineretul universitar, care a lucrat la acest drum în vara anului 1935”. Formula este incompletă și, în fond, eufemistică. „Tineretul universitar” era alcătuit în principal din membrii taberei de muncă organizate de Mișcarea Legionară la Arnota.

Așa cum am arătat și în documentarea publicată sub genericul #TabereLegionareVâlcea, între 8 iulie și 15 septembrie 1935, nu mai puțin de 242 de legionari au lucrat la construirea drumului prin stâncă dintre Bistrița și izolata mănăstire Arnota. Tabăra ar fi fost condusă de doctorul în teologie G. Andronescu și de un anume Crînganu. Radu Gyr a consacrat acestei acțiuni poemul în douăsprezece strofe „Cântecul Arnotei”.

Nu este corect, prin urmare, să atribuim construirea drumului numai Armatei și nici să ascundem identitatea politică a „tinerilor universitari”. În 1935, tabăra legionară a deschis și a amenajat drumul. În vara anului următor, un detașament de 50 de militari din Regimentul 1 Pionieri Craiova a continuat și a consolidat sistematic lucrarea. Prefectura județului Vâlcea a contribuit cu 30.000 de lei la întreținerea soldaților.

Cele două contribuții trebuie consemnate distinct:

• în 1935, Mișcarea Legionară, prin tabăra sa de muncă, a executat partea inițială și esențială a drumului;
• în 1936, Armata Română a continuat și a consolidat traseul, făcând posibil accesul mai sigur și transportarea materialelor.

Drumul nu a fost o lucrare marginală, ci una dintre condițiile practice ale renașterii Arnotei. Pe el au putut fi urcate materialele necesare refacerii chiliilor, uneltele, proviziile și oamenii implicați în șantier. Restaurarea mănăstirii și construirea drumului au făcut parte, în realitate, din același proces.

Mișcarea Legionară intrase astfel pe un teren extrem de „fertil” din punct de vedere propagandistic. Statul și instituțiile responsabile lăsaseră un monument emblematic să se ruineze, iar după incendiul din 1922 trecuse mai bine de un deceniu fără o intervenție hotărâtă. Apariția câtorva sute de tineri organizați, care munceau voluntar, spărgeau stânca și făceau accesibilă necropola lui Matei Basarab, oferea Mișcării imaginea pe care aceasta și-o dorea: disciplină, sacrificiu, credință, solidaritate și acțiune concretă în locul neputinței statului.

Arnota nu a reprezentat un caz izolat. În Vâlcea, tabăra de aici poate fi pusă în legătură cu aceea de la Drăgășani, unde legionarii au produs cărămizi destinate construirii Catedralei. Era aceeași strategie: alegerea unei lucrări cu puternică încărcătură religioasă și comunitară, mobilizarea voluntarilor și transformarea rezultatului material într-o demonstrație publică a capacității de organizare a Mișcării.

Aceste tabere aveau, fără îndoială, și o dimensiune practică. Drumul de la Arnota a fost construit, iar cărămizile de la Drăgășani au fost produse. Dar tocmai caracterul vizibil și folositor al lucrărilor le conferea o uriașă valoare propagandistică. Mișcarea Legionară câștiga prestigiu local, adeziuni și, inevitabil, capital electoral. Se instala în comunitate nu numai prin discurs și simboluri, ci prin lucrări pe care oamenii le puteau vedea și folosi.

Această realitate trebuie prezentată în întregime: fără să negăm contribuția materială a participanților, dar și fără să desprindem munca lor de proiectul politic legionar. Taberele erau simultan șantiere, instrumente de educare și disciplinare internă, spectacole publice ale solidarității și mijloace de recrutare și legitimare politică.

Lucrările de refacere a Arnotei au continuat în paralel. Monografia din 1937 reproduce o fotografie cu legenda: „Vedere prinsă din partea de Nord a mănăstirii Arnota, după restaurarea în parte a chiliilor mănăstirii”. Formularea arată că, la data apariției cărții, refacerea nu era încă terminată. Totuși, în intervalul 1935–1937, cea mai mare parte a ansamblului devenise din nou utilizabilă.

În 1937, episcopul Vartolomei Stănescu l-a adus ca stareț pe ieromonahul Gherasim Iscu, cu misiunea de a reorganiza viața monahală. Fusese obținută chiar aprobarea pentru o școală sau un seminar monahal. Acesta este momentul în care putem spune că Arnota a redevenit efectiv funcțională: avea din nou chilii locuibile, acces practicabil, conducere proprie și un proiect de constituire a unei obști.

Renașterea nu a fost însă durabilă. Retragerea episcopului Vartolomei, plecarea lui Gherasim Iscu de la Arnota în 1939 și apropierea războiului au slăbit proiectul. Mănăstirea a continuat să existe, dar cu o viață monahală fragilă și cu puțini călugări.

O nouă etapă majoră de consolidare s-a desfășurat între 1954 și 1958, când au fost întărite clădirile ansamblului și introduse instalații de apă și încălzire. Alte lucrări au urmat în anii 1970, iar în 1979 s-au încheiat consolidarea bisericii și înlocuirea acoperișului cu tablă de plumb. Abia după 1999, prin transformarea Arnotei în mănăstire de maici și formarea unei obști stabile, așezământul a intrat într-o etapă de funcționare monahală deplină și continuă.

Prin urmare, drumul de la incendiul din 1922 până la renașterea Arnotei a fost lung:

un deceniu de pustiire și aproape abandon; inițiativa episcopală din 1934; tabăra de muncă legionară și construirea drumului în 1935; continuarea lucrării de către Armata Română în 1936; refacerea majorității chiliilor și reinstalarea unei conduceri monahale în 1937.

Iar în centrul acestei istorii rămâne un paradox: instituțiile statului au lăsat ani întregi necropola lui Matei Basarab să se ruineze, oferind Mișcării Legionare exact terenul de care avea nevoie pentru a se prezenta drept forța capabilă să transforme credința, disciplina și solidaritatea în faptă concretă — și fapta concretă în prestigiu și capital politic.

Imaginile din colaj una câte una cu descrieri și mai multe informații în conexiune.

___________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #nevedemlabiblioteca #UZPR #BVaAV #ArhiepiscopiaRamnicului #BOR #BisericaOrtodoxaRomana #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #Ortodoxie #memorialistica #legionari #PSD #PNL #USR #AUR #PartidulPoporului #comunism #Guvern #PartizaniArnota #Bistrita #OlgaGologan #democrație #legionari #maskirovka #manipulare #antropologiesociala