apostolatul în virtutea Jurământului lui #Hipocrate, în Vâlcea anilor '60
inevitabil, memorialistică provocatoare (și) de profunde introspecții/ întrebări (fără răspuns?) Ah, voi sănii! Şi voi, cai, voi, cai!/ Numai dracul v-a scornit, mişelul!/ Peste stepă,-n goană, cu alai,/ Rîde pîn’ la lacrimi clopoţelul... 
toate par aidoma versurilor lui Serghei Esenin; numai stepa nemărginită lipseşte... De cum vine, doctorul Petria o întreabă pe Silvia: — Ce părere aveţi despre circumscripţia Racoviţa? Silvia, care nu înţelege imediat despre ce e vorba, vrea să se lămurească: — De ce? — Fiindcă, reia medicul-şef, dacă mai doriţi să vă transferaţi în raionul nostru, veţi fi titulara ei de la 1 ianuarie 1962...M-am sculat azi dis-de-dimineaţă şi, pentru a nu pierde Rata, plec din vreme spre dispensar. Aci mă caută un om voinic, simpatic, cu profil regulat, ochi îndrăzneţi şi dinţi albi, sănătoşi. Mi se recomandă:
— Sînt oficiantul Ion Ceauşilă de la Topolog. Da’ am casa şi copiii în Găujani. Vă rog să-mi aprobaţi şi mie cererea, ca să lucrez la dumneavoastră.
Avînd nevoie de personal, nu-l refuz.
La 7 şi jumătate urc dîrdîind în camionul descoperit şi, din nefericire, aproape gol. Ce ger, Doamne!
Observ nestingherit peisajul care se perindă maiestuos prin faţa ochilor, în goana maşinii. Drumul glodos şi pietros trece pe lîngă Boişoara, printre chei abrupte şi contorsionate. Culmile se ridică în jur, în trepte de amfiteatru. Spectatori ne sînt arborii răzleţi, gîrboviţi de zăpadă. Cerul e ca de sticlă.În tren călătoresc cu Popescu-Urzică, un tehnician agronom, care lucrează în frumosul canton pastoral al Loviştei, aflat între Boişoara şi Grebleşti. Omul e în vervă şi ne întreţine tuturor veselia. Ne povesteşte şi despre „cucernicia” unor preasfinţi părinţi, călugări de la Horezu:
— Şi, după ce faci cu popa vreo şapte cruci sfîntului Spiridon, bei o bărdacă sănătoasă de vin, care cîntă în ulcică...
În Rîmnic sînt silit să traversez pîraie de sînge şi să tulbur dintr-o prea plăcută treabă pe diverşii reprezentanţi ai speciei canine, care mă privesc cu ostilitate şi neplăcere. S-au tăiat porcii...
La Secţia financiară primesc azi 1600 de lei (1000 de lei din prima de instalare şi 600 chenzina).
— La a doua chenzină veţi lua mai mult, îmi spune contabilul Nicolau.
Mă uit la el bănuitor: oare nu-şi bate joc de mine? Dar nu: omul îmi numără 1600 de lei, hîrtie peste hîrtie, şi-mi dă să semnez de primire.
E rost de-un aparat de radio portativ!
La şedinţa care are loc într-o spaţioasă sală a Sfatului Popular Raional primim indicaţii privitoare la situaţiile de sfîrşit de an. Apoi — seminar de materialism dialectic.
Stăm în bancă patru inşi: dr. Gicu Savu de la Galicea, dr. Gigi Panait, dr. Corneli Zeană şi eu. Examinatorul „ne domină” de la înălţimea catedrei sale şi e ciudat cum mai dăinuie încă mentalitatea de elev şi student la oameni în toată firea. Vezi diverşi medici stînd tupilaţi la spatele altora, tot „mici” şi ei, spre a nu fi examinaţi...
Gigi Panait şi-a cumpărat o motocicletă. Plin de mîndrie (şi de datorii!), îmi întinde factura, scrisă cu litere mari, apăsate. S-o plimbe cu plăcere! Şi pe noi, din cînd în cînd, pe şa...
Trec pe la Oacă, deoarece am fost înştiinţat că ni se dau medicamente pentru urgenţe. M-am bucurat degeaba. Am primit numai cinci fiole de cafeină, cinci fiole de luminal şi... două flacoane de vitamina C!
În drum spre frizer, mă întîlnesc cu Gigi, care avea cu el radioul. Gigi îmi cere împrumut nişte bani. Îi propun să-mi vîndă mie Turistul. După o clipă de gîndire şi alta de cumpănire, îmi întinde aparatul. Îi dau bucuros banii şi-l iau. Iată-mă căpătuit!
În trei — cu Gigi şi Bindi — la restaurant. Bem vin şi mîncăm cîte-o friptură.
Vorbesc la telefon 25 de minute cu mama, care nu vrea să ştie decît un singur lucru: cînd voi veni în Bucureşti?
Miercuri, 20 decembrie 1961
Explorator în Corbeni. Plimbări îndelungi, după ce, împreună, rezolvăm consultaţiile.
Din vîrful unui deluşor privim spre Cheile Argeşului, care vor fi transformate, prin barajul ce se va construi aici, în maluri de lac. Topologul, Vîlsanul şi Rîul Doamnei, captate, vor ridica nivelul apelor pînă la cota dorită de constructori. Convoaie de maşini însoţesc apele Argeşului spre izvoare. Aici s-au mutat experienţa şi entuziasmul Bicazului!
Seara „mîncăm” (ne închipuim noi!) la restaurant. Sărăcie lucie! Aprovizionare proastă.
Vineri, 22 decembrie 1961
La Rîmnicu-Vîlcea, sîntem la Secţia sanitară pe la 8. Îl aşteptăm pe doctorul Petria. Între timp, stau de vorbă cu domnişoara Duduman. Se zvoneşte că doctorul Petria şi-ar fi cerut schimbarea din funcţia de medic-şef al raionului pentru a se dedica cu totul ftiziologiei, specialitatea lui. Mi-ar părea rău!
De cum vine, doctorul Petria o întreabă pe Silvia:
— Ce părere aveţi despre circumscripţia Racoviţa?
Silvia, care nu înţelege imediat despre ce e vorba, vrea să se lămurească:
— De ce?
— Fiindcă, reia medicul-şef, dacă mai doriţi să vă transferaţi în raionul nostru, veţi fi titulara ei de la 1 ianuarie 1962...
Vineri, 22 decembrie 1961 (continuare)
După peripeţiile obişnuite ale transportului cu trenul (arhiplin) şi cu Rata (aşijderea), coborîm la mine în Boişoara, la dispensar.
Înăuntru e cald. Domnu’ Roşianu ne oferă drept „bun sosit” carne prăjită şi vin fiert. Îi prezint Silviei dispensarul.
Mergem spre casă pe lună. Un cîine se repede spre noi, dar, văzîndu-mă, dă din coadă. E Paşavel, prieten vechi!...
Sîmbătă, 23 decembrie 1961
După consultaţii, caut toată ziua gazdă, dar nu găsesc.
După-masă, cu Silvia şi Roşianu, facem teren în Boişoara. Bolnavii care ne-au solicitat se găsesc în extremităţile satului, prilej bun pentru Silvia de a lua contact cu Boişoara.
Îl vom vizita pe nea Gavrilă. Uliţa pe care urcăm e pieptişă şi glodoasă. Cîinii dezlegaţi ne atacă primejdios. Noroc de bastonul de corn al domnului Roşianu!
Nea Gavrilă e grav bolnav. Între altele, are şi o ciroză atrofică. Recomand hepatoterapie, vitaminoterapie şi antispastice, insist asupra regimului, deşi ştiu că această familie simpatică şi blajină va fi curînd lovită de moarte.
Coborîm pe Uliţa Mare şi ne oprim la învăţătorul Popescu, pentru a o revedea pe nevastă-sa. În acest caz, boala e cronică, cu prognostic bun.
Bem ţuică fiartă rituală şi, mergînd pe ulicioare pieptişe şi lutoase în susul Boişoarei, ajungem la nea Dima Davel, cioban vestit în Boişoara. Nea Dima are o sănătate de fier; în schimb, nevasta lui e bolnavă. După ce prescriem medicaţia indicată, nea Dima ne face bulzi ca la stînă, din brînză făcută de el astă-vară.
Seara, acasă: table, radio, lectură şi controversă medicală.
Duminică, 24 decembrie 1961
Dis-de-dimineaţă plănuim. Azi ne hotărîm să trecem muntele şi Oltul (ca într-un cîntec popular); sîntem curioşi să vedem cum o fi Racoviţa.
Ieşind din Bumbuieşti, panglica noroioasă, dar strălucitoare a potecii coboară pînă într-o vale. Urcă mai încolo sprintenă un deal şi încă unul, trece pe sub stîlpii funicularului, care leagă rampele de la Titeşti de Valea Oltului, şi se uneşte cuminte cu drumul larg, de căruţă, în gura satului Clocotici.
Pînă în Valea Oltului mai traversăm satul Brad, străjuit de o biserică arătoasă, şi Racoviţa, unde oprim la sfat. Ni se spune că preşedintele racoviţean e peste Olt, în Cornet, la Ţuţuleşti. Acolo se află şi dispensarul.
Oltul — aici apă largă, adîncă şi leneşă — îl trecem pe o punte suspendată şi oscilantă.
Dispensarul — un antreţel şi o cameră — se află într-o casă particulară. E destul de bine utilat şi are chiar şi arhivă! Dintre salariaţi, cunoaştem o soră de ocrotire şi pe moaşă.
Cu preşedintele sfatului din Racoviţa ne întîlnim la M.A.T. Auzind vestea că satul va avea un medic nou, cinsteşte cu noi cîte un ţoi de ţuică şi urează:
— Să fie într-un ceas bun!
Luni, 25 decembrie 1961
Azi am hotărît ziua mutării mele, găsind gazdă chiar în vecini, la Dima Mihai.
Casa „mea” e cochetă, zidită trainic, cu balcon larg, înconjurat de bolţi succesive şi scară de piatră ducînd la catul de sus. Gardul de la drum e din zid, închizînd o grădiniţă de flori, acum pustie. Peste drum se află biserica şi şcoala din vale. Acareturile sînt în spatele casei. Dima Mihai e gospodar: are o vacă frumoasă, vreo zece oi, o poiată de păsări, doi porci şi ceva pămînt.
Ajutat de Silvia şi de Roşianu fac transbordarea de la o casă la alta. Nasture îmi împrumută un godin; îl montăm în camera mea, care n-are sobă.
În timp ce eram ocupat cu mutatul, mă caută un ţăran înalt, cu privirea sticlind vicleană, avînd favoriţi, mustaţă scurtă şi buze subţiri, surîzînd răutăcios.
Mă somează brutal să-l însoţesc imediat la Bumbuieşti, pentru a-i vedea copilul bolnav. Îl întreb de cînd e bolnav copilul şi-mi răspunde că de vreo trei zile.
— De ce n-ai venit pînă azi cu el la dispensar? zic.
— Fin’c-am avut triabă... îmi răspunde.
Îi atrag atenţia că azi e ziua mea liberă şi îi dovedesc că, pe deasupra, mă şi mut. Îmi răspunde nepoliticos:
— Azi e şi ziua mea liberă...
Ca să închei discuţia, îi spun să-şi aducă în decurs de două ore copilul la dispensar, să-l văd. Pe solicitant îl cheamă Dode Piloiu şi aflu că-i fiul lui moş Vifor.
Cum terminăm cu mutatul, mergem la dispensar. Zăpada e mare. A nins, spornic, toată noaptea. Satul s-a umplut de colindători. Mai toţi sînt cu steaua.
Fetiţa lui Dode Piloiu are o bronşită banală. Prescriu medicaţia necesară, dar omul pleacă nemulţumit. Ar fi vrut să merg eu la Bumbuieşti.
Adresa de la Sanepid, de azi, mi se pare în genul celor notate odinioară de doctorul Ulieru: „...să se trimită numele tuturor copiilor surdomuţi născuţi din părinţi sterili”.
Cîteodată ni se mai cer şi nouă inepţii...
Marţi, 26 decembrie 1961
La dispensar, consultaţii şi mici intervenţii chirurgicale. Foarte multe afecţiuni ale căilor respiratorii superioare: bronşite, traheite, sinuzite, rinite.
Am incizat şi un panariţiu enorm.
Înainte de-a începe lucrul la un plan de perspectivă al circumscripţiei, stau de vorbă cu preşedintele Popa despre condiţiile grele de lucru de la dispensar, pricinuite de lipsa lemnelor. Îi spun:
— Dumneata ştii că Roşianu trebuie să ceară mereu lemne de pomană de la joagărul gospodăriei? Aprobi aşa ceva?
— Nici nu aprob, dar nici nu dezaprob, răspunde diplomatic preşedintele, şi ne asigură că va face tot posibilul pentru a ne satisface.
Silvia trebuie să plece. Ne învoim în Găujani cu nea Nate — care are o sanie şi-un cal bun — să ne ducă pînă la Cîineni. Plecăm pe la prînz. E o vreme de basm hibernal. Gerul e uscat, soarele orbitor şi cerul translucid. Zăpada scîrţîie viu sub paşi. Sîntem înfofoliţi în sarici uriaşe şi trîntiţi comod în fîn, pufăim la aburi ca locomotivele.
Nea Nate mînă calul, trosnind amarnic din bici. Roibu, voinic, ţesălat, cu părul lucios şi fundiţe împletite-n coamă, aleargă voios, sunîndu-şi clopoţeii.
Ah, voi sănii! Şi voi, cai, voi, cai!
Numai dracul v-a scornit, mişelul!
Peste stepă,-n goană, cu alai,
Rîde pîn’ la lacrimi clopoţelul.
Toate par aidoma versurilor lui Serghei Esenin; numai stepa nemărginită lipseşte...
Străbatem în goană canionul înecat de zăpadă al Boişoarei. Trecem ca vîntul pe lîngă moara lui Pancioi. Privesc cu aceeaşi uimire dintotdeauna figura de piatră, cu profil enigmatic, care străjuieşte drumul în dreptul unei gîtuiri a văii, acolo unde apele pîrîului Valea Găujanilor se amestecă cu Boişoara.
Acum, pe creştetul sfinxului odihneşte zăpada, în cuşmă pufoasă. Apa Boişoarei, în matca ei bolovănoasă, e de un albastru metalic. Zărim pentru o clipită, scăpărînd între alţi giganţi de piatră, gătiţi în hlamide albe, Surul semeţ.
Grebleştii, în care oprim pentru cîteva clipe, ne par un sat dintr-un basm german. Au casele din turtă dulce: roşii, galbene, cărămizii sau pictate, cu acoperişurile din zahăr tos...
De la Colţul Călimării, unde bate mereu vîntul turbat, vedem în toată măreţia ei solemnă Valea Oltului, pierzîndu-se în umbrele viorii şi-n pîclele înserării... va urma:
- Miercuri, 27 decembrie 1961 -
Sursa: Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara/ 1967/ Editura pentru Literatură.
Imaginile din colaj una câte una - la această legătură.
_____________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #bvaav #memorii #MediclaBoișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești #ȚaraLoviștei #SJU #SpitalulJudeteanValcea #sănătate #pacienti
— Sînt oficiantul Ion Ceauşilă de la Topolog. Da’ am casa şi copiii în Găujani. Vă rog să-mi aprobaţi şi mie cererea, ca să lucrez la dumneavoastră.
Avînd nevoie de personal, nu-l refuz.
La 7 şi jumătate urc dîrdîind în camionul descoperit şi, din nefericire, aproape gol. Ce ger, Doamne!
Observ nestingherit peisajul care se perindă maiestuos prin faţa ochilor, în goana maşinii. Drumul glodos şi pietros trece pe lîngă Boişoara, printre chei abrupte şi contorsionate. Culmile se ridică în jur, în trepte de amfiteatru. Spectatori ne sînt arborii răzleţi, gîrboviţi de zăpadă. Cerul e ca de sticlă.În tren călătoresc cu Popescu-Urzică, un tehnician agronom, care lucrează în frumosul canton pastoral al Loviştei, aflat între Boişoara şi Grebleşti. Omul e în vervă şi ne întreţine tuturor veselia. Ne povesteşte şi despre „cucernicia” unor preasfinţi părinţi, călugări de la Horezu:
— Şi, după ce faci cu popa vreo şapte cruci sfîntului Spiridon, bei o bărdacă sănătoasă de vin, care cîntă în ulcică...
În Rîmnic sînt silit să traversez pîraie de sînge şi să tulbur dintr-o prea plăcută treabă pe diverşii reprezentanţi ai speciei canine, care mă privesc cu ostilitate şi neplăcere. S-au tăiat porcii...
La Secţia financiară primesc azi 1600 de lei (1000 de lei din prima de instalare şi 600 chenzina).
— La a doua chenzină veţi lua mai mult, îmi spune contabilul Nicolau.
Mă uit la el bănuitor: oare nu-şi bate joc de mine? Dar nu: omul îmi numără 1600 de lei, hîrtie peste hîrtie, şi-mi dă să semnez de primire.
E rost de-un aparat de radio portativ!
La şedinţa care are loc într-o spaţioasă sală a Sfatului Popular Raional primim indicaţii privitoare la situaţiile de sfîrşit de an. Apoi — seminar de materialism dialectic.
Stăm în bancă patru inşi: dr. Gicu Savu de la Galicea, dr. Gigi Panait, dr. Corneli Zeană şi eu. Examinatorul „ne domină” de la înălţimea catedrei sale şi e ciudat cum mai dăinuie încă mentalitatea de elev şi student la oameni în toată firea. Vezi diverşi medici stînd tupilaţi la spatele altora, tot „mici” şi ei, spre a nu fi examinaţi...
Gigi Panait şi-a cumpărat o motocicletă. Plin de mîndrie (şi de datorii!), îmi întinde factura, scrisă cu litere mari, apăsate. S-o plimbe cu plăcere! Şi pe noi, din cînd în cînd, pe şa...
Trec pe la Oacă, deoarece am fost înştiinţat că ni se dau medicamente pentru urgenţe. M-am bucurat degeaba. Am primit numai cinci fiole de cafeină, cinci fiole de luminal şi... două flacoane de vitamina C!
În drum spre frizer, mă întîlnesc cu Gigi, care avea cu el radioul. Gigi îmi cere împrumut nişte bani. Îi propun să-mi vîndă mie Turistul. După o clipă de gîndire şi alta de cumpănire, îmi întinde aparatul. Îi dau bucuros banii şi-l iau. Iată-mă căpătuit!
În trei — cu Gigi şi Bindi — la restaurant. Bem vin şi mîncăm cîte-o friptură.
Vorbesc la telefon 25 de minute cu mama, care nu vrea să ştie decît un singur lucru: cînd voi veni în Bucureşti?
Marţi, 19 decembrie 1961
Cu permisiunea doctorului Petria, încerc să ajung azi la Corbeni, în vizită la Silvia.
Urc în Rata de Curtea de Argeş cu aerul unui turist scandinav. Am cu mine aparatul de radio portativ (care constat că tace mîlc în maşină), aparatul de fotografiat (un Zorki), exponometrul, hanoracul, bocancii de schi, rucsacul imens, căciuliţa (pe nemţeşte, foarte propriu, eine Mütze)...
De cîte ori mă aflu în preajma Bisericii Domneşti şi a Mînăstirii Curtea de Argeş, am un sentiment bizar: trecînd parcă peste timp, mă simt contemporan cu cavalerul Floare-de-Crin, cu Neagoe Basarab, cu... Meşterul Manole. Are loc o ciudată interferenţă între fantezie, ficţiune şi realitate.
La autogară ajung cu un minut după plecarea maşinii de Corbeni, şi aşa arhiplină... După o matură chibzuială şi hotărîre scurtă, plec pe jos spre Corbeni. Poate-poate m-o lua vreun camion...
La o trifurcaţie (drumurile duceau spre Corbeni, Arefu şi Cîmpulung-Muscel), mă culege o maşină cu care călătoresc pînă la Corbeni.
Credeam c-o dau gata pe Silvia cu Turistul! Cînd colo, în loc de entuziasm, am fost întîmpinat (numai în ceea ce priveşte Turistul!) glacial. Silvia adaugă, aprins:
— Andrei, dacă ştiai ce aparate se găsesc la noi, la Corbeni, nici nu te uitai la „ăsta”... Se vînd aparate Stern II, germane, cu trei lungimi de undă...
O clipă am rămas consternat:
— Cum, chiar cu trei lungimi de undă? Nu te cred! îi spun eu cuprins de-un entuziasm steril (deşi, sincer vorbind, două lungimi de undă mă satisfac pe deplin!).
Noua confirmare m-a pus pe gînduri. Din faza „pe gînduri” am trecut la faza „pe jar”, mai ales cînd aparatele Stern II, noi-nouţe, au apărut în faţa ochilor mei, pe tejgheaua magazinului.
Ce-i de făcut? În primul rînd, împrumut ceva bani. Apoi încep tatonarea terenului:
— N-aş putea oare schimba aparatul de radio nou, pe care-l am, cu un Stern II, plătind, natural, diferenţa de preţ?
— Nu!
În cazuri de acestea, mă dovedesc un om tare răbdător. Răbdător şi insistent. Zicîndu-mi „cu răbdarea treci marea”, am început să examinez, mimînd un interes viu, toate obiectele expuse. Din cînd în cînd, îl întrebam cîte ceva pe vînzător, trăgeam cu coada ochiului la radiouri şi conchideam:
— Dar cu Sternurile nu faceţi schimb?
Omul zîmbea amuzat şi rămînea de granit. Dar el era granitul şi eu... picătura de apă! După trei ore şi jumătate de insistenţe, „scaiul” (adică eu) s-a desprins de tejghea, cu fruntea brobonită de sudoare, cu ochii strălucitori de bucurie şi cu Sternul ţinut neglijent de curea... Perseverare diabolicum!
Împreună cu Silvia şi o doctoriţă „corbeancă”, ascultăm muzică pînă seara tîrziu. Calităţile tehnice ale aparatului întrec toate aşteptările.
Cu permisiunea doctorului Petria, încerc să ajung azi la Corbeni, în vizită la Silvia.
Urc în Rata de Curtea de Argeş cu aerul unui turist scandinav. Am cu mine aparatul de radio portativ (care constat că tace mîlc în maşină), aparatul de fotografiat (un Zorki), exponometrul, hanoracul, bocancii de schi, rucsacul imens, căciuliţa (pe nemţeşte, foarte propriu, eine Mütze)...
De cîte ori mă aflu în preajma Bisericii Domneşti şi a Mînăstirii Curtea de Argeş, am un sentiment bizar: trecînd parcă peste timp, mă simt contemporan cu cavalerul Floare-de-Crin, cu Neagoe Basarab, cu... Meşterul Manole. Are loc o ciudată interferenţă între fantezie, ficţiune şi realitate.
La autogară ajung cu un minut după plecarea maşinii de Corbeni, şi aşa arhiplină... După o matură chibzuială şi hotărîre scurtă, plec pe jos spre Corbeni. Poate-poate m-o lua vreun camion...
La o trifurcaţie (drumurile duceau spre Corbeni, Arefu şi Cîmpulung-Muscel), mă culege o maşină cu care călătoresc pînă la Corbeni.
Credeam c-o dau gata pe Silvia cu Turistul! Cînd colo, în loc de entuziasm, am fost întîmpinat (numai în ceea ce priveşte Turistul!) glacial. Silvia adaugă, aprins:
— Andrei, dacă ştiai ce aparate se găsesc la noi, la Corbeni, nici nu te uitai la „ăsta”... Se vînd aparate Stern II, germane, cu trei lungimi de undă...
O clipă am rămas consternat:
— Cum, chiar cu trei lungimi de undă? Nu te cred! îi spun eu cuprins de-un entuziasm steril (deşi, sincer vorbind, două lungimi de undă mă satisfac pe deplin!).
Noua confirmare m-a pus pe gînduri. Din faza „pe gînduri” am trecut la faza „pe jar”, mai ales cînd aparatele Stern II, noi-nouţe, au apărut în faţa ochilor mei, pe tejgheaua magazinului.
Ce-i de făcut? În primul rînd, împrumut ceva bani. Apoi încep tatonarea terenului:
— N-aş putea oare schimba aparatul de radio nou, pe care-l am, cu un Stern II, plătind, natural, diferenţa de preţ?
— Nu!
În cazuri de acestea, mă dovedesc un om tare răbdător. Răbdător şi insistent. Zicîndu-mi „cu răbdarea treci marea”, am început să examinez, mimînd un interes viu, toate obiectele expuse. Din cînd în cînd, îl întrebam cîte ceva pe vînzător, trăgeam cu coada ochiului la radiouri şi conchideam:
— Dar cu Sternurile nu faceţi schimb?
Omul zîmbea amuzat şi rămînea de granit. Dar el era granitul şi eu... picătura de apă! După trei ore şi jumătate de insistenţe, „scaiul” (adică eu) s-a desprins de tejghea, cu fruntea brobonită de sudoare, cu ochii strălucitori de bucurie şi cu Sternul ţinut neglijent de curea... Perseverare diabolicum!
Împreună cu Silvia şi o doctoriţă „corbeancă”, ascultăm muzică pînă seara tîrziu. Calităţile tehnice ale aparatului întrec toate aşteptările.
Miercuri, 20 decembrie 1961
Explorator în Corbeni. Plimbări îndelungi, după ce, împreună, rezolvăm consultaţiile.
Din vîrful unui deluşor privim spre Cheile Argeşului, care vor fi transformate, prin barajul ce se va construi aici, în maluri de lac. Topologul, Vîlsanul şi Rîul Doamnei, captate, vor ridica nivelul apelor pînă la cota dorită de constructori. Convoaie de maşini însoţesc apele Argeşului spre izvoare. Aici s-au mutat experienţa şi entuziasmul Bicazului!
Seara „mîncăm” (ne închipuim noi!) la restaurant. Sărăcie lucie! Aprovizionare proastă.
Vineri, 22 decembrie 1961
La Rîmnicu-Vîlcea, sîntem la Secţia sanitară pe la 8. Îl aşteptăm pe doctorul Petria. Între timp, stau de vorbă cu domnişoara Duduman. Se zvoneşte că doctorul Petria şi-ar fi cerut schimbarea din funcţia de medic-şef al raionului pentru a se dedica cu totul ftiziologiei, specialitatea lui. Mi-ar părea rău!
De cum vine, doctorul Petria o întreabă pe Silvia:
— Ce părere aveţi despre circumscripţia Racoviţa?
Silvia, care nu înţelege imediat despre ce e vorba, vrea să se lămurească:
— De ce?
— Fiindcă, reia medicul-şef, dacă mai doriţi să vă transferaţi în raionul nostru, veţi fi titulara ei de la 1 ianuarie 1962...
Vineri, 22 decembrie 1961 (continuare)
După peripeţiile obişnuite ale transportului cu trenul (arhiplin) şi cu Rata (aşijderea), coborîm la mine în Boişoara, la dispensar.
Înăuntru e cald. Domnu’ Roşianu ne oferă drept „bun sosit” carne prăjită şi vin fiert. Îi prezint Silviei dispensarul.
Mergem spre casă pe lună. Un cîine se repede spre noi, dar, văzîndu-mă, dă din coadă. E Paşavel, prieten vechi!...
Sîmbătă, 23 decembrie 1961
După consultaţii, caut toată ziua gazdă, dar nu găsesc.
După-masă, cu Silvia şi Roşianu, facem teren în Boişoara. Bolnavii care ne-au solicitat se găsesc în extremităţile satului, prilej bun pentru Silvia de a lua contact cu Boişoara.
Îl vom vizita pe nea Gavrilă. Uliţa pe care urcăm e pieptişă şi glodoasă. Cîinii dezlegaţi ne atacă primejdios. Noroc de bastonul de corn al domnului Roşianu!
Nea Gavrilă e grav bolnav. Între altele, are şi o ciroză atrofică. Recomand hepatoterapie, vitaminoterapie şi antispastice, insist asupra regimului, deşi ştiu că această familie simpatică şi blajină va fi curînd lovită de moarte.
Coborîm pe Uliţa Mare şi ne oprim la învăţătorul Popescu, pentru a o revedea pe nevastă-sa. În acest caz, boala e cronică, cu prognostic bun.
Bem ţuică fiartă rituală şi, mergînd pe ulicioare pieptişe şi lutoase în susul Boişoarei, ajungem la nea Dima Davel, cioban vestit în Boişoara. Nea Dima are o sănătate de fier; în schimb, nevasta lui e bolnavă. După ce prescriem medicaţia indicată, nea Dima ne face bulzi ca la stînă, din brînză făcută de el astă-vară.
Seara, acasă: table, radio, lectură şi controversă medicală.
Duminică, 24 decembrie 1961
Dis-de-dimineaţă plănuim. Azi ne hotărîm să trecem muntele şi Oltul (ca într-un cîntec popular); sîntem curioşi să vedem cum o fi Racoviţa.
Ieşind din Bumbuieşti, panglica noroioasă, dar strălucitoare a potecii coboară pînă într-o vale. Urcă mai încolo sprintenă un deal şi încă unul, trece pe sub stîlpii funicularului, care leagă rampele de la Titeşti de Valea Oltului, şi se uneşte cuminte cu drumul larg, de căruţă, în gura satului Clocotici.
Pînă în Valea Oltului mai traversăm satul Brad, străjuit de o biserică arătoasă, şi Racoviţa, unde oprim la sfat. Ni se spune că preşedintele racoviţean e peste Olt, în Cornet, la Ţuţuleşti. Acolo se află şi dispensarul.
Oltul — aici apă largă, adîncă şi leneşă — îl trecem pe o punte suspendată şi oscilantă.
Dispensarul — un antreţel şi o cameră — se află într-o casă particulară. E destul de bine utilat şi are chiar şi arhivă! Dintre salariaţi, cunoaştem o soră de ocrotire şi pe moaşă.
Cu preşedintele sfatului din Racoviţa ne întîlnim la M.A.T. Auzind vestea că satul va avea un medic nou, cinsteşte cu noi cîte un ţoi de ţuică şi urează:
— Să fie într-un ceas bun!
Luni, 25 decembrie 1961
Azi am hotărît ziua mutării mele, găsind gazdă chiar în vecini, la Dima Mihai.
Casa „mea” e cochetă, zidită trainic, cu balcon larg, înconjurat de bolţi succesive şi scară de piatră ducînd la catul de sus. Gardul de la drum e din zid, închizînd o grădiniţă de flori, acum pustie. Peste drum se află biserica şi şcoala din vale. Acareturile sînt în spatele casei. Dima Mihai e gospodar: are o vacă frumoasă, vreo zece oi, o poiată de păsări, doi porci şi ceva pămînt.
Ajutat de Silvia şi de Roşianu fac transbordarea de la o casă la alta. Nasture îmi împrumută un godin; îl montăm în camera mea, care n-are sobă.
În timp ce eram ocupat cu mutatul, mă caută un ţăran înalt, cu privirea sticlind vicleană, avînd favoriţi, mustaţă scurtă şi buze subţiri, surîzînd răutăcios.
Mă somează brutal să-l însoţesc imediat la Bumbuieşti, pentru a-i vedea copilul bolnav. Îl întreb de cînd e bolnav copilul şi-mi răspunde că de vreo trei zile.
— De ce n-ai venit pînă azi cu el la dispensar? zic.
— Fin’c-am avut triabă... îmi răspunde.
Îi atrag atenţia că azi e ziua mea liberă şi îi dovedesc că, pe deasupra, mă şi mut. Îmi răspunde nepoliticos:
— Azi e şi ziua mea liberă...
Ca să închei discuţia, îi spun să-şi aducă în decurs de două ore copilul la dispensar, să-l văd. Pe solicitant îl cheamă Dode Piloiu şi aflu că-i fiul lui moş Vifor.
Cum terminăm cu mutatul, mergem la dispensar. Zăpada e mare. A nins, spornic, toată noaptea. Satul s-a umplut de colindători. Mai toţi sînt cu steaua.
Fetiţa lui Dode Piloiu are o bronşită banală. Prescriu medicaţia necesară, dar omul pleacă nemulţumit. Ar fi vrut să merg eu la Bumbuieşti.
Adresa de la Sanepid, de azi, mi se pare în genul celor notate odinioară de doctorul Ulieru: „...să se trimită numele tuturor copiilor surdomuţi născuţi din părinţi sterili”.
Cîteodată ni se mai cer şi nouă inepţii...
Marţi, 26 decembrie 1961
La dispensar, consultaţii şi mici intervenţii chirurgicale. Foarte multe afecţiuni ale căilor respiratorii superioare: bronşite, traheite, sinuzite, rinite.
Am incizat şi un panariţiu enorm.
Înainte de-a începe lucrul la un plan de perspectivă al circumscripţiei, stau de vorbă cu preşedintele Popa despre condiţiile grele de lucru de la dispensar, pricinuite de lipsa lemnelor. Îi spun:
— Dumneata ştii că Roşianu trebuie să ceară mereu lemne de pomană de la joagărul gospodăriei? Aprobi aşa ceva?
— Nici nu aprob, dar nici nu dezaprob, răspunde diplomatic preşedintele, şi ne asigură că va face tot posibilul pentru a ne satisface.
Silvia trebuie să plece. Ne învoim în Găujani cu nea Nate — care are o sanie şi-un cal bun — să ne ducă pînă la Cîineni. Plecăm pe la prînz. E o vreme de basm hibernal. Gerul e uscat, soarele orbitor şi cerul translucid. Zăpada scîrţîie viu sub paşi. Sîntem înfofoliţi în sarici uriaşe şi trîntiţi comod în fîn, pufăim la aburi ca locomotivele.
Nea Nate mînă calul, trosnind amarnic din bici. Roibu, voinic, ţesălat, cu părul lucios şi fundiţe împletite-n coamă, aleargă voios, sunîndu-şi clopoţeii.
Ah, voi sănii! Şi voi, cai, voi, cai!
Numai dracul v-a scornit, mişelul!
Peste stepă,-n goană, cu alai,
Rîde pîn’ la lacrimi clopoţelul.
Toate par aidoma versurilor lui Serghei Esenin; numai stepa nemărginită lipseşte...
Străbatem în goană canionul înecat de zăpadă al Boişoarei. Trecem ca vîntul pe lîngă moara lui Pancioi. Privesc cu aceeaşi uimire dintotdeauna figura de piatră, cu profil enigmatic, care străjuieşte drumul în dreptul unei gîtuiri a văii, acolo unde apele pîrîului Valea Găujanilor se amestecă cu Boişoara.
Acum, pe creştetul sfinxului odihneşte zăpada, în cuşmă pufoasă. Apa Boişoarei, în matca ei bolovănoasă, e de un albastru metalic. Zărim pentru o clipită, scăpărînd între alţi giganţi de piatră, gătiţi în hlamide albe, Surul semeţ.
Grebleştii, în care oprim pentru cîteva clipe, ne par un sat dintr-un basm german. Au casele din turtă dulce: roşii, galbene, cărămizii sau pictate, cu acoperişurile din zahăr tos...
De la Colţul Călimării, unde bate mereu vîntul turbat, vedem în toată măreţia ei solemnă Valea Oltului, pierzîndu-se în umbrele viorii şi-n pîclele înserării...
- Miercuri, 27 decembrie 1961 -
Imaginile din colaj una câte una - la această legătură.
_____________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #bvaav #memorii #MediclaBoișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești #ȚaraLoviștei #SJU #SpitalulJudeteanValcea #sănătate #pacienti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu