Rolul mănăstirilor în ,,Istoria Igienei în România”

În ţerile române, bisericile şi mănăstirile sunt în general mai vechi decât oraşele. Înainte de a studia modul de alimentare cu apă a satelor şi oraşelor, trebue să cercetăm modul după care bisericile şi mănăstirile şi-au procurat apa necesară în timpul năvălirilor inimice, când au servit de adăpost locuitorilor refugiaţi în incinta lor.

B. P. Hasdeu spune că până la Alexandru Basarab (1310—1364) au fost în ţară numai biserici, nu şi mănăstiri. Deja bisericile vechi de mir au fost înconjurate cu ziduri, având în incinta lor câte un puţ ori izvor, pentruca în caz de invaziune duşmană să poată servi ca refugiu. Biserica Bucur din Bucureşti, fundată ca bisericuţă de lemn, înainte de a fi acest oraş capitală, edificată de zid de Mircea Vv. Basarab în a. 1416, este aşezată pe o movilă care fusese întărită ca punct de apărare. (Pantazi Ghica).

Ca exemplu mai dăm una din bisericile cele mai vechi, cea din Câmpulung, zidită de Alexandru Basarab ca biserică de mir, iar mănăstirea s'a clădit de fiul său Radu Negru Basarab, 1373—1384 (B. P. Hasdeu). Mănăstirea Câmpulung a fost înconjurată cu două ziduri înalte, tari, formând două curţi concentrice; la spatele mănăstirii curge Râul-Târgului; o portiţă în zidul înconjurător ducea spre râu, dar înlăuntrul curţii interioare avea un puţ adânc vechiu, zidit cu piatră.

În Moldova avem ca exemplu al unei biserici de mir întărite cea din satul Şcheia pe malul Şiretului, fundată de Ştefan cel Mare în 1486 (C. Istrati), şi dintr'o epocă mai înaintată, dela finele evului mediu, una din cele două biserici catolice din Cotnari, despre care zice N. Iorga, după Remondi, că eră zidită de piatră, că în a. 1636 eră bine fortificată, înconjurată cu lemne groase bine legate, astfel că biserica cu cimitirul constituiau un castel.În Muntenia şi în Oltenia mănăstirile fortificate cele mai vechi sunt Vodiţa, Tismana şi Câmpulung. În Moldova mănăstirea întărită cea mai veche este Moldoviţa, pe râuleţul Moldoviţa, aproape de Câmpulung, în Bucovina, fundată, după F. A. Wickenhauser, de Alexandru cel Bun în a. 1402, înconjurată cu ziduri tari; Petru Rareş a zidit-o din nou, întărind-o şi mai bine. În incinta mănăstirii eră un izvor cu apă; ea avea pivniţe bine boltite pentru adăpostirea de bogăţii, căci eră mănăstire bogată şi putea în vremuri de restrişte să primească multă lume; asemenea Bistriţa, lângă Piatra, fundată de Alexandru cel Bun. Apoi vin mănăstirile zidite şi fortificate de Ştefan cel Mare, Neamţu, zidită, după C. Istrati, în 1463 şi 1497, după Pantazi Ghica în 1392, de Ştefan III, şi în 1402 de Alexandru cel Bun; şi Putna înfiinţată şi întărită în a. 1466—1470. În curtea mănăstirii Putna există şi astăzi puţul adânc, care a fost săpat la fundarea mănăstirii în curtea interioară, precum şi altul în curtea exterioară. (C. A. Romstorfer). Despre mănăstirea Secu, zice Pantazi Ghica că a fost fundată în 1560 ca schit, sub domnia lui Alexandru Lăpuşneanu, transformată în mănăstire în 1599, sub domnia lui Eremia Movilă, cu case mari, ziduri forţi, turnuri, suterane vaste, că turnul principal a fost bombardat, că se mai văd în zidurile lui deteriorările cauzate de ghiulelele ce l-au izbit.

Influenţa mănăstirilor a crescut, din cauză că în timpuri de invaziuni inimice în ţară, mănăstirile au servit de adăpost poporului. I. Slavici şi G. Mandrea zic, în raportul asupra monumentelor naţionale din anul 1881, că toate mănăstirile, pe lângă menirea lor religioasă, erau nişte locuri de conac pentru călători şi un fel de fortăreţe, locuri de adăpost şi de apărare pe timpuri de invaziune, că mare era şi numărul mănăstirilor cari, ca singure locaşe împrejmuite cu ziduri, erau destinate, potrivit cu spiritul timpurilor de atunci, pentru internarea celor căzuţi în păcate, a nebunilor ori a celor nenorociţi din naştere, ca orbi, surdomuţi ori năuci. Domnii şi boierii au recunoscut importanţa religioasă, culturală şi strategică a acestor instituţiuni, au destinat câte o mănăstire ca să le serve de loc de înmormântare după moarte şi unde să li se facă pomenire, şi din această cauză mănăstirile au primit danii bogate de moşii, munţi, păduri, bălţi, eleştae, mori, drepturi de pescuire, de perceperea unor dări, scutiri de vamă interioară, ţigani, ş. a. Este natural că mănăstirile au trebuit să dispună de apă de băut, de apă pentru alte trebuinţe casnice şi pentru vitele lor, nu numai în apropiere, în afară de incintă, ci şi înlăuntrul lor, pentruca să poată suporta chiar un asediu; de aceea găsim în cele mai multe mănăstiri cişmele şi puţuri. Unele mănăstiri erau înconjurate cu şanţuri late umplute cu apă, precum arată un desemn al mănăstirii Putna, pe lângă care curgea şi gârla de munte Putna cu apă limpede.

Arhitectul P. Antonescu, descriind mănăstirea Cozia, la trecătoarea dela Turnu-Roşu, despre care crede că ar fi zidită de Vv. Mircea cel Bătrân, în a. 1386, de vreme ce N. Iorga constată că a fost fundată de Petru Vodă, Petru dela Argeş sau Radu Paisie, care a domnit până la 1545, zice că la toate mănăstirile, planul general eră acesta: o incintă de curtine groase zidite mai totdeauna în piatră brută şi căptuşită pe dinlăuntru cu un rând de chilii; înlăuntru o curte foarte mare, în mijlocul căreia se ridică „biserica cea mare”; la colţurile incintei zidite se aflau turnuri de apărare. După o geografie românească din a. 1766, mănăstirea Cozia se află pe malul Oltului, cât bate apa în zid, avea înlăuntru izvoare şi cişmele cu ape dulci, măcar că este foarte în munţi, avea vii, pomi şi loc de hrană împrejurul mănăstirii. Aici îşi aduceau Domnii comorile şi îşi feriau zilele. Şcoli, cetăţi, reşedinţe de vară, ateliere, gospodării, aziluri, toate îşi aveau fiinţă şi loc între cele patru ziduri ale unei mănăstiri. Să-şi închipuie cineva mulţimea aceea ce roia în curtea unei mănăstiri şi prin cerdacurile chiliilor de prin prejur. De toţi şi de toate se aflau aci: cântăreţi, chelari, tâlmaci, pitari, meşteri tiparnici, zugravi, velniceri, dogari, făurari, vieri, plugari, scriitori, cari pământeni, cari veniţi din alte ţări. Clopotele sunând alarma dealungul văilor şi codrilor, liniştea sfântă brutal întreruptă de vestea îngrozitoare şi de spaima fugarilor, porţile se zăvoresc, odăjdiile se îngroapă, foişoarele amuţesc, mănăstirea se preface în cetate.


Nu numai în Principatele române, ci şi în Ungaria s’au întărit mănăstirile, pentruca să poată servi de adăpost sigur la invaziunea hordelor barbare. În colecţiunea de documente istorice Hurmuzaki, vol. I, se află o epistolă din a. 1247 a Papei Inocenţiu IV către arhiepiscopii din Strigon şi din Calocea, pe care îi invită să caute oarecari locuri sigure, să le fortifice, aşa ca în timp de pericol poporul unguresc să se poată retrage acolo dinaintea Tătarilor. În Ardeal şi până în secolul XVI au fost întărite multe biserici de mir cu bastioane, valuri, şanţuri.

Negru Vodă la fundarea mănăstirii Argeş i-a pus îndatorire ca să serve de adăpost boierilor şi poporului, în cazul de năvăliri duşmane în ţară. În Ţara-Românească numai în valea Oltului, dela Dunăre până la hotarul Ardealului, se aflau 27 mănăstiri mai însemnate, împrejmuite cu ziduri tari, alimentate cu apă şi aprovizionate întotdeauna cu hrană, cari înlesniau retragerea locuitorilor spre munte. Dintre mănăstirile întărite din valea Oltului, cunoaştem pentru unele modul alimentării lor cu apă.

Despre mănăstirea Vodiţa, în judeţul Gorj, arată A. Ştefulescu, că a fost înfiinţată de Vodă Vladislav cu ajutorul Sf. Nicodim, 1364—1372, aşezată în munţii greu accesibili, înconjurată cu ziduri. Se pare că a avut apeduct, căci s’au găsit acolo olane de pământ ars. A. Ştefulescu descrie asemenea mănăstirea Tismana, lângă râuleţul Tismana, înfiptă pe stânci, vârîtă între munţi giganţi, care a fost şcoală, biserică, cetate şi spital, zidită tot de Voevodul Vladislav în 1364—1372, cu concursul Sf. Nicodim, la început de lemn, iar clădirea definitivă de zid a fost întemeiată de Radu Negru Basarab, 1373—1384, şi isprăvită de Dan Vodă, 1385. Mănăstirea-cetate Tismana era întărită pentru apărarea trecătoarei dela Vulcana, având două curţi concentrice, ziduri tari, poarta îmbrăcată cu fier, arme; în anul 1605 poseda 7 tunuri, 24 ţeacălaşe, sute de puşti şi carabine. Era alimentată cu apă din izvoarele ce răsar din peştera mănăstirii, adusă în interiorul ei prin olane; şi trebue să fi fost bine aprovizionată cu apă, cetatea-mănăstire Tismana, căci a susţinut cu succes asedii: Ioan Corvin s’a adăpostit aci în 1444 cu oştirea lui; Neagoe Vodă a scăpat aci de persecutările lui Mihnea cel Rău, 1509; Mateiu Vodă s’a adăpostit aci în contra trupelor lui Leon Vodă, 1631; în 1716 Tismana a fost centru de operaţiune al Oltenilor cari, sub conducerea sărdarului Barbu Brăiloiu şi a căpitanului Nic. Roseti, au curăţit Oltenia de Turci şi Tătari, şi în fine în 1821 Tudor Vladimirescu cu pandurii săi. (I. Slavici, G. Mandrea, A. Ştefulescu).

Mănăstirea Răchitoasa în Olt era tot fortificată, având înlăuntrul ei şipot şi puţ, ca şi Govora, zidită de Radu Vodă, 1496, Gura Motrului, înfiinţată de Neagoe Vodă Basarab în 1519. Baia de Aramă aparţine deja erei moderne. (I. Slavici, G. Mandrea).

În Muntenia mai găsim în evul mediu mănăstirile întărite: Radu Vodă, Strehaia, Snagov, Bucovăţ şi Schitul Ciolan.

Mănăstirea Strehaia a fost, după N. Spineanu, zidită în a. 1396 de Constantin Vodă Basarab şi construită din nou de Mateiu Basarab în 1645, care a fortificat-o, înconjurând-o cu ziduri puternice. În curtea mănăstirii se află o fântână veche şi un rezervoriu de apă, în care se aducea prin ţevi de fier apă din Motru. D-l Frunză zice că în locul acestei mănăstiri a stat în vechime un oraş însemnat, care fu reşedinţă domnească, iar d-l I. Bianu, că de mănăstirea Strehaia sunt legate legende privitoare la luptele lui Mihaiu Viteazul cu Turcii, legenda că această mănăstire a fost reşedinţa Banilor Olteni.

I. Bianu constată că biserica a fost zidită de Mateiu Vodă Basarab la 1645, iar mănăstirea în 1650, şi dela 1673 până la 1688 a fost Episcopie.

Mănăstirea Snagov, 2 ore departe dela staţia Periş, situată pe un ostrov în mijlocul unei bălţi mari, a fost, după tradiţii, zidită de Vlad Ţepeş. (G. Mandrea). Sigur e că la 1654 toate clădirile ce alcătuiesc această mănăstire erau încă în fiinţă, când au fost descrise de călugărul Paul de Alep. Ostrovul, pe care sunt aşezate ruinele mănăstirii, era legat cu malul prin un pod de stejar. Dela început mănăstirea Snagov a fost o cetate puternică, ascunsă vederii inimicului prin pădurile seculare ale Vlăsiei. G. Mandrea afirmă că mănăstirea Snagov a fost zidită înainte de a. 1400. Mănăstirea Bucovăţ, lângă Jiu, zidită de Ştefan Basarab, care a decedat în a. 1573 (N. Iorga), a fost bine fortificată şi a avut puţuri. Schitul Ciolan, în judeţul Buzău, fundat cam pe la 1590, înconjurat cu ziduri, are în curte 2 puţuri adânci cu apă foarte bună. (B. Iorgulescu). Mănăstirea Horez, care asemenea fusese întărită, aparţine erei nouă, fiind fundată aproape de finele secolului XVII. Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, fundată de Alexandru II în 1568 şi reedificată de Radu Vodă în 1614 pe o înălţime lângă Dâmboviţa, a fost întărită şi bine alimentată cu apă. (P. Ghica).

În Moldova au mai existat în evul mediu mănăstirile întărite Slatina şi Pobrata în judeţul Suceava, Zamca în Bucovina şi Galata lângă Iaşi... În Moldova au mai existat în evul mediu mănăstirile întărite Slatina şi Pobrata în judeţul Suceava, Zamca în Bucovina şi Galata lângă Iaşi. Slatina şi Pobrata au fost descrise de N. Iorga. Slatina, fundată de Alexandru Lăpuşneanu în anul 1559, era o clădire mare, bogată, încăpătoare, cu zid înalt de bolovani, cu turnuri zdravene, massive, din cari am mai văzut ruinele în anul 1897—1899; mănăstirea are în interiorul curţii puţ şi şipote cu apă bună şi se mai văd ruinele unui vechiu apeduct, care aducea în olane apă din apropiere. Mănăstirea Pobrata, zidită de Petru Rareş în 1530, a avut ziduri groase de piatră de cremene, două turnuri dinţate păziau colţurile; casele domneşti, răzimate pe un turn greoiu, stau şi astăzi în picioare. Mănăstirea Zamca, lângă oraşul Suceava, a fost închisă de un zid înalt cu turnuri şi într’o mică depărtare de acest zid de un val de pământ cu şanţ şi cu bastioane; în curtea interioară se află un puţ vechiu adânc, care conţine apa cea mai bună şi cea mai rece din Suceava. Zamca se compune din mai multe clădiri, zidite treptat în secolii XIV şi XV, parte probabil sub domnia lui Ştefan cel Mare, fortificată de regele polon Sobieski. (C. Istrati, C. A. Romstorfer, J. Polak). Mănăstirea fortificată Solca din Bucovina, bine alimentată cu apă, a fost zidită deja în era modernă, în 1613. Mănăstirea Galata, lângă Iaşi, a fost întărită şi alimentată cu apă printr’un mic apeduct; în catastihul mănăstirii Galata din anul 1558, dat la lumină de d-l D. A. Sturdza, figurează 444 bucşi de fântână. C. Istrati mai menţionează între mănăstirile fortificate din Moldova: mănăstirea Floreşti în judeţul Tutova, înfiinţată de Ştefan cel Mare în a. 1480, din vechime bine alimentată cu apă; mănăstirea Voroneţ, fundată tot de Ştefan cel Mare în 1488; mănăstirea Bisericani din judeţul Neamţu, fundată 1499; mănăstirea Dobrovăţ, în judeţul Vasluiu, zidită în 1504.

În ceea ce priveşte alimentarea mănăstirilor cu apă, se pare că au executat-o meşteri bizantini şi albanezi, deprinşi cu asemenea lucrări. J. Chr. v. Engel arată că Neagoe Basarab, 1512—1521, Domn al Munteniei, a zidit la mănăstirea Sf. Dionisie dela Muntele Athos un apeduct; o confirmă şi medicul Ioan Comnen în descripţia mănăstirilor din Muntele Athos.

În ţerile române mănăstirile întărite au avut dar altă menire decât castelele fortificate, cetăţile conţilor, baronilor şi cavalerilor din Occident; cele din urmă, ca aşezăminte private, au servit numai persoanei şi familiei nobilului proprietar, adeseori pentru prădarea neguţătorilor trecători cu mărfuri şi a altor călători, de vreme ce mănăstirile române au fost şi au rămas instituţiuni publice, cari au servit binelui obştei.




Sursa: Iacob Felix/ «Istoria Igienei în România»*

__________



[Literatură]: J. Chr. v. Engel, Geschichte der Moldau und der Walachei. Halle 1804; F. A. Wickenhauser, Die Urkunden des Klosters Moldowitza. Wien 1862; B. P. Hasdeu, Archiva istorică a României, I, Bucureşti 1865; D. Frunzescu, Dicţionar geografic şi statistic al României. Bucureşti 1872; F. A. Wickenhauser, Geschichte des Klosters Solka. Czernowitz 1877; Hurmuzaki, Documente, t. I; B. Iorgulescu, Dicţionar geografic al judeţului Buzău. Bucureşti 1892; N. Iorga, Acte şi Fragmente, I, Bucureşti 1895; N. Spineanu, Dicţionar geografic al judeţului Mehedinţi. Bucureşti 1894; G. Mandrea, Mănăstirea Snagov. Bucureşti 1900; N. Iorga, Studii şi Documente, III, Bucureşti 1901; J. Polak, Das armenische Kloster Zamka. Czernowitz 1901; Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museums, IX, Czernowitz 1901; P. Antonescu, Mănăstirea Cozia. Bucureşti 1903; A. Ştefulescu, Mânăstirea Tismana, ed. II, Bucureşti 1903; I. Bianu, Episcopia Strehaei. Bucureşti 1904; C. Istrati, Biserica Borzeşti. Bucureşti 1904; N. Iorga, Sate şi mănăstiri din România. Bucureşti 1905; C. A. Romstorfer, Das alte griechisch-orthodoxe Kloster Putna. Czernowitz 1904; Pantazi Ghica, Monumentele istorice ale României. Bucureşti 1882; I. Slavici şi G. Mandrea, Monumentele istorice ale României. Bucureşti 1881.


___________ * Lucrarea «Istoria Igienei în România» este un studiu fundamental al medicului Iacob Felix, publicat sub egida Academiei Române în analele sale.Lucrarea descrie evoluția sănătății publice și a măsurilor de igienă din spațiul românesc. Dr. Iacob Felix este considerat fondatorul igienei moderne în România.

Lucrarea sa a apărut în volumele Analele Academiei Române (Memoriile Secțiunii Științifice)* la începutul secolului al XX-lea. În original: <<ANALELE ACADEMIEI ROMANESERIA II.— TOMUL XXVII. 1904 — 1905/
MEMORIILE SECȚIUNII ȘTIINȚIFICE/ BUCUREȘTI INSTIT. DE ARTE GRAFICE „CAROL GÖBL“ S-sor ION ST. RASIDESCU 16, STRADA DOAMNEI , 16, 1905>>