Sînt trezit din somn de lăutarii boișoreni — Cristea-tatăl cu cei doi băieți ai săi — care au pornit-o cu colindul. Băieții încheie:
Că noi sîntem mititei,
Ne mănîncă cînii răi,
Să ne dați și nouă bani,
La anul și la mulți ani...
Iar eu mă execut...
Înainte de-a pleca la dispensar, unde trebuie să pregătesc centralizatoarele care cuprind activitatea Boișoarei pe întregul an 1961, stau de vorbă cu Dorina (gazda mea), care are doi copii: Mihăiță, un puști slăbuț și bălai de vreo 5 ani, și Tudorița-Lița, de aproape 3, grăsuță, bucălată, cu ochii negri. Mihăiță, vrînd să se împrietenească cu mine, îmi spune povești. Mă fixează insistent și începe:
— Area odată o Scufiță Roșie. Și o mamă a Scufițî... Și aduna flori...
„Tale n-auzi ?” mă trage de mînecă Mihăiță, crezînd că nu-s atent...
Mă sfătuiesc cu Roșianu în privința raportării finale anuale. Ce să facem ? Să „fabricăm” noi cifrele, folosindu-ne de mediile lunare ale ultimelor două luni ? Să raportăm numai cifrele de care dispunem? Să nu raportăm nimic? Arhiva de la dispensar e o catastrofă!În afara activității din ultimele două luni, pe care-am înregistrat-o conștiincios, în restul anului n-am găsit date decît pentru perioada 1 ianuarie — 20 martie.
În celelalte luni — haos!
Lucrăm pînă la 8 seara. Am mai descurcat cîte ceva, pe ici, pe colo...
Acasă mă așteaptă un ospăț regesc. S-a tăiat porcul!
Ascult Simfonia a VI-a, „Pastorala”, de Beethoven. E atît de primăvăratică și de optimistă, încît, privind afară, am impresia unei nopți de mai...
Joi, 28 decembrie 1961
Toată noaptea a plouat. Afară-i soare. Pe jos e polei și arborii s-au îmbrăcat în teci de gheață, argintii. Spectacolul e feeric, dar, din păcate, trecător. Pînă la dispensar mă dau pe gheață...
Pe cît e de frumos afară, pe-atît de urît mi se pare în dispensar, unde-i umezeală și frig. Mulțumim cît mai repede puținii pacienți și plecăm pe teren.
Urcăm spre sfat, în dorul lelii, nu cu treabă precisă, ci pentru a ne bucura de priveliștea largă.
Loviștea a îmbrăcat azi straiele ei cele mai somptuoase și ne place s-o privim. Albele cîmpuri par de beteală, iar văile Coziei și apa Oltului sînt cotropite de umbre cenușii-albăstrii. Turlele de tablă ale bisericii din Găujani sclipesc de parc-ar fi din argint topit. Boișoara, fată vrednică, încoțoșmănată în blană albă, de miel, ne surîde sfioasă...
Pînă la Dima Davel ne însoțește nea Nicolae Davel, perceptorul sfatului. Dezbatem problema creației lumii, dînsul pe poziția biblică, eu pe-a bunului-simț. Încerc totuși să nu-l supăr. E un om de mare ispravă...
Apusul soarelui ne surprinde aproape de poalele Cetățelei. Vrăjiți, ne oprim. Pe crestele munților Lotrului licărește un jar rece. Soarele, imens și înghețat, pare-un amestec de sînge cu aramă coclită. Cerul verde, ca apa stătută, înghite șuvițele viorii de lumină, prelinse spre Brezoi, iar Oltul lucește cărămiziu. Cozia e înfășurată în falduri și marame multicolore, ruginii, viorii, violete...
Vineri, 29 decembrie 1961
Toată ziua — scripte și hîrțoage. Completăm listele de inventariere, în prezența președintelui sfatului. Numărăm toate medicamentele, tabletă cu tabletă, flacon cu flacon, fiolă cu fiolă. Înmulțim cantitatea fiecărui medicament cu prețul lui spre a obține totalul valoric, verificăm să nu greșim, reluăm numărători și calcule, ba ne și poticnim pe ici, pe colo. Oare cît să coste un scaun? Dar masa noastră uzată? Dar patul de scîndură, zis canapea de consultație? Dar șaua de lemn, pe care nu știu de ce-o ținem?
Pe la 10 seara plec spre casă și n-am isprăvit încă treaba.
Deși sînt foarte obosit, nu pot adormi.
Ascult muzică preclasică: Vivaldi, Pergolesi și, mai tîrziu, Bach.
Abia ațipisem, cînd sînt trezit de voci sălbatice. Cu inima zvîcnindă, înspăimîntat, ascult. Strigă băieții de prin vecini, care chefuiesc:
— Dorinooo ! N-ai niște unsoare să prăjim carnea ?
Sîmbătă, 30 decembrie 1961
Buimac de nesomn, fug pe la 8 spre dispensar. Examinez cazurile mai urgente și trec iar la scripte.
După zece ore de scriptologie, calcule și nervi, sîntem gata!
De vorbă cu Dima, la o țuică fiartă. Dorina ne întrerupe și povestește ceva, repede-repede. Dima observă mucalit:
— La femei puterea e în gură...
Crainicul vorbește la radio despre pace. Dima completează:
— Așa e bine: „cu pace în țară și război în casă“. Și, rîzînd, arată spre războiul de țesut din colț.
Dorina, și ea, ne destăinuiește în bătaie de joc cît e de harnică la război :
— Pusei pînza cînd da frunză,
Și-o țesui la sîn’ Vasile.
E de lungă cît o pungă,
Și de lată cît o spată.
Bag de seamă că mulți din locuitorii Boișoarei, printre care și Dima, sînt, spontan, moraliști și filozofi, așa după cum Monsieur Jourdain făcea proză fără să știe...
Duminică, 31 decembrie 1961
Satul pregătește o primire cît mai sărbătorească pentru Noul an. Dacă n-aș fi fost poftit la Rîmnicu-Vîlcea, aș fi rămas cu bucurie în Boișoara...
Pentru că plec, gazdele vor să mă omenească, așa, ca de Anul nou. Sînt silit, în patru ore, să mănînc și să beau zdravăn de trei ori împreună cu ai casei.
Luni, 1 ianuarie 1962
Am petrecut Revelionul împreună cu unchii mei vîlceni. Seara, tîrziu, găsind o cameră liberă la hotel, mă bucur de liniștea adîncă, pentru... a completa listele de inventariere. Lucrez și la raportul activității de pediatrie, pînă cînd mă biruie somnul.
Marți, 2 ianuarie 1962
Spre prînz, cînd m-am trezit, ningea. Ies în oraș să mă plimb și-l întîlnesc pe dr. Zeană. Mă poftește la o partidă de table și-mi povestește întîmplări hazlii de la Muereasca.
La hotel mai trec cîteva din prețurile unor obiecte de inventar, aflate de la Micky (dr. Zeană), care și el le-a aflat de la altcineva...
Miercuri, 3 ianuarie 1962
Dimineața mă înființez la Secția financiară, unde trebuie să depun inventarul. Abia după aceea pot ridica salariile.
La Secția sanitară — ședință mare. Azi a sosit și Silvia, cu toate formele de transfer rezolvate.
În gara Cornet, unde coborîm, privim cu interes la un mistreț uriaș — împușcat de vînători în pădurea din preajmă —, zăcînd greu pe peron.
De dimineață, în toiul consultațiilor, bate la ușă și intră nea Ion Ceaușilă. Fără nici o introducere prealabilă, mă anunță :
— Am venit. De Găujani să nu mai duceți grijă și să mă dați pe mine acolo...
Și vrea să iasă.
Regret că trebuie să tulbur simplitatea sublimă a situației și să întorc din drum gospodarul, dar n-am încotro: îi spun, privindu-l stăruitor în ochi:
— Tovarășe Ceaușilă, de bunul mers al circumscripției mă ocup, cu voia dumitale, eu, ca medic de circumscripție. Ce vei avea de făcut îți voi comunica întotdeauna în timp util. Deocamdată, du-te dumneata pînă la Tantana Ion, în Boișoara, colea, în vîrful dealului, să vezi dacă mai are copilul bolnav. Acum poți pleca!
Nea Ion a ieșit mormăind... Credea că voi amputa circumscripția pentru a-i lăsa, în exclusivitate, o „halcă”: Găujanii...
Încep lucrul la planul anual al circumscripției. Sînt, în mare, cam 150 de tipuri de sarcini...
Sîmbătă, 6 ianuarie 1962
Mă trezește din somn frigul. Pe geamuri au răsărit flori de gheață. Încerc să mă spăl afară, dar nu-i posibil: e într-adevăr gerul Bobotezei!
La dispensar — cald și bine. Pacienți — mai deloc. Totuși, nu pot pleca înainte de 3.
La 5 mă reîntorc și pînă la 10 seara lucrăm la catagrafie, în vederea vaccinărilor antipoliomielitice.
Pe-afară cîntă colindătorii...
Stăm în trei, la dispensar, și catagrafiem de zor populația pînă la 31 de ani, care va fi vaccinată antipoliomielitic începînd de mîine.
Nea Ion ne poftește în Găujani, azi fiind ziua lui onomastică: sfîntul Ion... Ceaușilă! Bineînțeles că mergem!
Spre Găujani ne conduce chiar nea Ion. În drum n-avem loc de mulțimea colindătorilor, de la prichindei la găligani, mai toți agitînd țăcăraie și țîlilii și stropind în dreapta și stînga cu agheasmă.
Să mai aibă curaj necuratul să se aventureze prin Găujani... Păi, dracu-l ia!
Ion Ceaușilă are gospodărie cuprinsă, în Găujani, lîngă vechea moară de apă. Casa bătrînească, cu zid gros, de cetate, are un cat și prispe de lemn. În pivniță poți întoarce carul... Lea Dedu, nevastă-sa, ne întîmpină ospitalieră. Nea Ion își cheamă și copiii, vreo cinci fete voinice și frumoase, semănîndu-i.
Grăbim spre Boișoara, unde se va înfăptui azi, ca-n toți anii de sfîntul Ion, un ritual străvechi.
Ajungem în sat luminați de razele roșietice ale soarelui la apus. Pîrîul e acoperit de punți verzui, translucide, de gheață. Din loc în loc, prin copci, apa fumegă.
Pe amîndouă malurile s-au strîns, ciotcă, boișorenii curioși. Toți sînt încoțoșmănați: femeile cu bundițe de lînă colorată, bărbații în cojoace. Numai eroul principal al zilei e dezbrăcat...
Sub podețul de bîrne de la Nasture și în susul lui, gheața a fost spartă, așteptîndu-și... înotătorul, pe Ion Ruhat, un bărbat slab, puțin cocoșat și negricios, cu mustăți, păr negru și fața brăzdată de riduri adînci. De cum asfințește soarele, trupul i se arcuiește prin aer și se cufundă în apa înghețată. Lumea începe să se agite și să murmure, apropiindu-se mult de apă, să vadă tot. Cuprins de-o frenezie pe care n-o pot înțelege de loc, badea Ion se zvîrcolește în apă ca un delfin. Cînd nu mă aștept apucă de pe mal o căldărușă și începe să ne stropească. Femeile țipă ascuțit și fug care-ncotro ! Și unde-i îmbulzeala mai mare, acolo azvîrle și nea Ion apa... Bărbații, prinși în vîltoarea jocului, se îmbrîncesc între ei. Cîte unul mai face și baie. Cînd se lasă înserarea, petrecerea ia sfîrșit. Nea Ion Ruhat trece, tremurînd, cu căldărușa întinsă, pe lîngă cei stropiți — cărora apa le va aduce noroc ! — și fiecare-și lasă obolul.
Abia după încă trei ore de lucru la catagrafie, ajung și acasă.
Lectură la o lampă chioară.
Luni, 8 ianuarie 1962
Am făcut un plan de acțiune amănunțit pentru vaccinările antipoliomielitice. Vom începe cu vaccinarea în Boișoara, la dispensar. Am anunțat oamenii din timp, prin afișe, foi volante și prin viu grai. Astăzi, începînd de la 6 și jumătate dimineața, așteptăm, cu drajeurile de vaccin și cu registrele pregătite, sosirea boișorenilor.
Rezultatele trebuie comunicate telefonic la orele 16.
Cînd șirurile lungi de oameni se răresc, plecăm pe teren, după alții. Urcăm în Boișoara la casele cele mai cocoțate și mai depărtate, de unde credem că oamenii ar veni mai greu pînă-n vale.
Pe cînd ne întoarcem spre casă, mă poftește un vecin să-mi arate ceva. „Oare ce-o fi ?“ mă întreb. Vecinul deschide portița unui coteț și scoate din el, trăgînd cu putere de lanț, o... vulpe ! Nu-i prea mare; are părul zbîrlit, urechile ciulite și ochi galbeni, ascunși sub pleoape oblice. Cînd și cînd, sticlește spre noi cîte-o privire piezișă și îndrăzneață. Dacă te apropii, rînjește, dezgolind dinți fini, albi, ascuțiți și lucioși, clempănind sec spre tine. De te simte apropiindu-te fără teamă, se preface moartă! Au prins-o astă-noapte la găini.
Mă interesez de soarta ei. Femeia ar vrea un guler, bărbatul ar vrea s-o vîndă unei grădini zoologice, iar vulpea ar vrea să se-ntoarcă în pădure...
Seara, discuție aprinsă, pe marginea unor texte din Biblie, cu gazda mea, care vrea să mă convertească la creștinism.
Marți, 9 ianuarie 1962Prima vizită în dimineața asta o fac vulpii. Ca și ieri, curioșii mișună. Toți trag de lanț și încearcă s-o mîngîie, s-o lovească, ori s-o tîrîie. Vulpea, încăpățînată, nu se mai atinge de nici un fel de hrană și se preface moartă din ce în ce mai des. A scormonit cu ghearele o groapă în pămînt și a ros mult din lemnul portiței. Ofer 100 de lei omului pentru eliberarea vulpii, dar sînt refuzat. Între curioși se formează tabere opuse. Numai vulpea, privindu-ne pe furiș, cu fulgerele galbene ale ochilor ei, nu e în nici o tabără. E în coteț, legată cu un lanț mai tare decît forțele ei sleite...
În Găujani, ne fixăm cartierul general pentru vaccinări la școală. Oamenii sînt foarte binevoitori și vin cu mult mai mulți decît în Boișoara. Îmi verific părerea că găujănenii sînt oamenii cei mai de treabă din circumscripția mea. În drum spre casă, intru aproape din gospodărie în gospodărie la oamenii care mă cheamă, ba pentru bolnavi, ba pentru a mă cinsti cu cîte un păhărel de țuică...
Miercuri, 10 ianuarie 1962Înainte de-a pleca spre Bumbuiești, la vaccinări, aflu că vulpea ar fi murit. Mă reped pînă la vecini și-o văd întinsă, cu blănița ninsă, rece și nemișcată. Nici nu-mi vine să cred că această mică ființă, atît de vie și de sălbatică, a putut muri! S-a tot prefăcut, biata, pînă cînd a murit...
O tragedie — în fond sfîșietoare — s-a petrecut sub ochii noștri nepăsători, provocată de noi. Oare „stăpînii“ de trei zile ai vulpii sînt mulțumiți?
La Bumbuiești, în localul căminului cultural, așteptăm în van cu vaccinările pînă pe la prînz. Apoi se produce o astfel de îmbulzeală, încît fac scurtă la mînă scriindu-i în registru.
Mergînd spre Boișoara, sîntem solicitați de cîțiva bolnavi. Dialog în casa unei mătuși:
— Cîți ani ai, măicuță ?
— De, maică, nu știu, că n-am fost la botez ! Da’ dacă eram băiat, eram deodată cu Mihăilă a’ lu’ Mohanu, tale îl știi. Așa, muiere, nu știu...
Ca de obicei cînd avem timp, facem cîte o vizită profesorului Ion Popa, directorul școlii din Boișoara. E un om slăbuț, cu frunte mare, ochi albaștri și căutătură blajină. Mi s-a părut întotdeauna un interlocutor plăcut. Soția e învățătoare, iar cei doi copii, foarte îngrijiți, sînt frumușei și timizi.
Joi, 11 ianuarie 1962Pe cînd mă spălam în curte, Dorina îmi arată primul miel fătat anul acesta : negru, cu blănița încrețită, are picioare lungi, șovăitoare și priviri candide. Gazda îmi spune:
— Ați văzut miel negru, don’ doctor. De-acu vă merge bine tot anu’...
La dispensar sîntem azi toți foarte veseli. De multe ori mă gîndesc: oare de ce sînt vesel (sau trist) ? Mă-ncearcă deseori stări sufletești cu o colorație afectivă foarte precisă, dar al căror mobil nu-l descopăr. Și astăzi, prin coincidență, sîntem toți optimiști și bine dispuși...
Primesc după-masă vizita lui Gigi, care, sfîrșind ca și mine vaccinările, vine însoțit de moașă și de oficiantul sanitar Costică Bodoc. Fiind gazdă, vreau să-i fac să se simtă cît mai bine. Aranjez astfel, încît la masă să fie carne din belșug, murături berechet și țuică gîrlă...
După-amiază umblăm prin Boișoara, jucăm table și stăm la taclale. Gigi, vînător prin vocație și în realitate, îmi povestește despre haitele de 20—30 de lupi care bîntuie de vreo trei zile Perișanii...
Comparăm, după întîmplările povestite, greutățile pe care le întîmpinăm la circumscripțiile noastre. După renume, cele mai grele circumscripții din raionul nostru ar fi Malaia (cu satele Voineasa și Ciunget), Perișanii și Boișoara. La Perișani populația e ceva mai numeroasă decît la Boișoara și-i dispersată pe o întindere mai mare. Satele lui Gigi au nume sonore și sînt, cred, foarte vechi: Spinu, Podeni, Mlăceni, Băiașu, Perișani, Pripoare, Surdoiu și Poiana.
Încheiem ziua la o șezătoare, în vecini.
Duminică, 14 ianuarie 1962În urma unei note telefonice urgente, ne revedem pe neașteptate, toți medicii raionului, strînși laolaltă în marea sală a Casei de cultură din Rîmnicu-Vîlcea, convocați la conferința raională a Crucii roșii. Ședința începe. Ascultăm tot soiul de rapoarte, mai mult sau mai puțin interesante (mai degrabă mai puțin...).
În timpul discuțiilor, ne-a impresionat pe toți intervenția lui Mișu Rebegel, al doilea înscris la cuvînt, care, îmbrăcat într-un pitoresc costum național din Loviștea, și-a început cuvîntarea cu înflăcărare:
— Aduc tuturor celor de față salutul fierbinte al colectiviștilor Gospodăriei agricole colective „Steagul Roșu“ din Boișoara...
Mișu expune documentat și cu patos atît realizările, cît și greutățile Boișoarei pe tărîm medical. Îl ascultă în sală, magnetizați, delegații celor 43 de comune ale raionului și din cele 5 așezări urbane... Nu sîntem noi, boișorenii, chiar așa, niște fitecine...
După pauză, se alege noul comitet raional al Crucii roșii. Sînt propus și ales și eu și mă voi ocupa de comunele Boișoara și Titești.
Marți, 16 ianuarie 1962Din pricina gerului și-a lipsei totale a lemnelor, am întrerupt consultațiile la dispensar și le-am continuat acasă. Nu-i cea mai bună formulă, nici cea mai legală, dar ce să fac?
După-amiază, împreună cu Roșianu, la o urgență. Unei bătrîne i-a spintecat vaca sînul. Coasem rana și prescriem tratamentul preventiv, antiinfecțios.
Mîine are loc, din nou, obișnuita ședință raională, de la care nu pot lipsi.
Au început să nu-mi mai placă drumurile astea, atît de dese. Timpul mi se fragmentează, iar despre continuitate nici vorbă nu poate fi...
Va urma:
Sursa: Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara/ 1967/ Editura pentru Literatură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu