Capturile din colaj, cu multe resurse în conexiune, la această legătură.
Începutul cultivării pămîntului a constituit pentru umanitate un salt a cărui necesitate a fost demonstrată, în timp, prin importanţa crescîndă pe care oamenii i-au acordat-o. Completată, în primul rînd, prin creşterea vitelor şi prin culesul în natură, pescuit, vînătoare, agricultura a reprezentat principala sursă de hrană pentru locuitorii ţării noastre.
Caracterul mixt agro-pastoral al ocupaţiilor tradiţionale ale poporului român, în cadrul economiei de tip autarhic a gospodăriei ţărăneşti, a fost considerat una din trăsăturile principale ale civilizaţiei săteşti. În această dualitate esenţială, produsele vegetale s-au situat pe primul plan în grija ţăranului român, ele asigurînd baza hranei zilnice, completată în anumite perioade ale anului prin produse animaliere.
Condiţiile geografice au permis practicarea agriculturii nu numai în zonele de şes sau podiş ci, prin adaptare, şi în zonele de deal-munte.
Tradiţiile milenare ale cultivării plantelor pe pămîntul ţării noastre sînt atestate, pe de-o parte, de vestigiile arheologice care au demonstrat vechimea acestei ocupaţii încă din perioadele cele mai îndepărtate ale istoriei, iar pe de altă parte, de menţinerea, veacuri de-a rîndul, a credinţelor şi obiceiurilor, reminiscenţe ale unor vechi rituri agrare izvorîte din teama cultivatorului pentru o eventuală nereuşită cauzată de condiţii meteorologice nefavorabile. De remarcat că majoritatea obiceiurilor de peste an cuprindeau invocarea ploii ca element fertilizator, forme pentru alungarea relelor ce periclitau recoltele, urări de belşug.
Expoziţia „Elogiul grîului — expresie a civilizaţiei rurale”, deschisă la sediul Muzeului Satului şi de Artă Populară, a prezentat, cu mijloace specifice acestui tip de activitate muzeală, cultivarea grîului ca ocupaţie străveche a poporului român, datele etnografice expuse constituind, totodată, dovezi de continuitate a populaţiei care a practicat-o de-a lungul mileniilor, precum şi a obiceiurilor în care preocupările pentru lucrul şi rodul pămîntului se exprimau uneori direct, alteori metaforic şi simbolic, aproape totdeauna cu un caracter spectacular accentuat care, pe parcursul veacurilor, şi-a pierdut semnificaţiile. Unele dintre obiceiuri se păstrează doar în amintirea bătrînilor, altele au dispărut complet, altele sînt reconstituite pe scenă, dar, în totalitate, ele atestă vechimea practicilor agrare şi statornicia oamenilor în credinţa purtată pămîntului.
Mărturiile arheologice cu privire la cultivarea grîului pe teritoriul ţării noastre coboară, în timp, pînă în epoca neolitică. Dispunem de atestări din staţiunea Cucuteni (Iaşi) după care grîul se cultiva încă din neoliticul superior. Speciile de grîu folosite de localnici au fost Triticum monococcum, care s-au menţinut sporadic în cultură pînă în zilele noastre în Munţii Apuseni, alături de Triticum compactum şi Triticum spelta. Se pare că soiul Triticum aestivum a fost luat în cultură încă de la sfîrşitul mileniului al III-lea î.e.n. şi pentru faptul că putea fi uşor treierat avînd bobul golaş.
Despre cultura grîului în sudul Moldovei se aminteşte în însemnările referitoare la expediţia lui Darius, regele perşilor, împotriva sciţilor (514 î.e.n.). Geto-dacii făceau un comerţ înfloritor de grîu cu coloniile greceşti de pe malul Mării Negre şi cu tracii din sudul Dunării.
Despre cultura grîului în Cîmpia Dunării se fac menţiuni cu ocazia expediţiei lui Alexandru cel Mare împotriva geto-dacilor de pe malul stîng al Dunării în anul 335 î.e.n., cînd „oştenii au fost nevoiţi să culce cu suliţele la pămînt lanurile de grîu pentru a putea înainta”. De asemenea, Teofrast (372—267 î.e.n.) vorbeşte despre o agricultură foarte mănoasă la geto-daci.
Cucerirea de către romani a Traciei şi a unei părţi din Dacia a stînjenit comerţul cu grîu al cetăţilor greceşti de pe malul Mării Negre. Migraţia popoarelor, determinînd retragerea populaţiei sedentare din cîmpie spre munţi, a distrus vadurile comerciale din trecut împiedicînd pe greci şi romani să se mai aprovizioneze cu grîu din ţinuturile vecine Mării Negre.
Legăturile comerciale ale ţărilor române cu sudul au fost reluate odată cu întemeierea Imperiului bizantin. Cultura grîului a cunoscut o înviorare în secolele XIV—XVI, în urma comerţului întreprins de negustorii italieni, îndeosebi genovezi, care apreciau mult grînele româneşti. Vasalitatea ţărilor române faţă de Imperiul otoman a produs o adîncă depresiune în cultura grîului, deoarece preţul impus de turci era mic, neîncurajator pentru cultivatori. Odată cu desfiinţarea monopolului turcesc, prin pacea de la Adrianopol (1829), cultura grîului în ţara noastră a început să se dezvolte rapid, grîul fiind mult solicitat pe pieţele occidentale. Ca urmare, suprafeţe întinse de păşuni din Cîmpia Română sînt desţelenite şi cultivate cu cereale. Începînd din 1850 şi pînă în pragul izbucnirii celui de-al doilea război mondial agricultura ţării noastre a cunoscut o mare dezvoltare. Grîul a fost principala cultură care a determinat această creştere.
După cel de-al doilea război mondial cultura grîului s-a dezvoltat continuu în ţara noastră datorită socializării agriculturii, întăririi permanente a bazei tehnico-materiale, a introducerii şi extinderii în cultură a soiurilor ameliorate şi a îmbunătăţirii tehnologiei de cultură.
Etapele generale de evoluţie a agriculturii privite din punct de vedere tehnic-agronomic încep cu desţelenirea şi defrişarea permanentă, cînd parcela de teren obţinută era folosită pînă la secătuire, apoi se părăsea. O a doua etapă este aceea în care parcela de teren se cultivă cu regularitate practicîndu-se asolamentul; a treia etapă o constituie alternarea cultivării cerealelor de toamnă cu cele de primăvară după care parcela este lăsată pîrloagă un an, pentru a se odihni pămîntul; cea de-a patra etapă este aceea a tehnicii agricole moderne.
Dintre sistemele străvechi de lucrare a pămîntului atestate de documente, de toponimie, de terminologia agricolă românească, precum şi de mărturiile cu caracter etnografic consemnate în lucrări din veacul trecut şi începutul secolului nostru s-au menţinut pe plan zonal sistemul de defrişare în moină şi sistemul pîrjolului, cu ajutorul focului. Ca tehnică agricolă, defrişarea pădurii cu scopul de a obţine parcele de teren ce urmează să fie cultivate cu cereale un număr de ani, folosindu-se fertilitatea naturală a solului, este foarte veche.
Ştirile documentare atestă extinderea suprafeţelor de teren pentru cultivarea grîului prin sistemele de pîrjolire şi moină pînă în secolele XVII—XVIII, ca un fenomen natural, chiar dacă ele se practicau alături de sistemul bienal în Moldova şi Ţara Românească şi de sistemul bienal şi trienal în Transilvania.
Un aspect interesant pentru istoria cultivării pămîntului şi istoria agriculturii, în general, îl constituie recoltarea grîului numit samulastră. Termenul în diverse variante locale — salmurlastră, samurastă, sămurastă, sămurastru — cunoaşte o largă răspîndire în Dobrogea, Muntenia, Banat, sudul Transilvaniei şi parţial în Moldova.
Samulastra este recolta ce se obţinea din scuturătura grîului în vremea secerişului, adică o recoltă ce se culegea regulat fără a fi semănată. Ea se făcea numai pe terenurile lăsate în pîrloagă.
În ceea ce priveşte instrumentarul agricol folosit în cultivarea grîului, acesta se înscrie în categoriile tradiţionale, unele diferenţe fiind determinate de condiţiile specifice de relief de la o zonă la alta. Sub raport funcţional aceste unelte pot fi împărţite în: a) unelte pentru arătură (pentru desfundat şi pregătit pămîntul în vederea semănatului); b) unelte pentru recoltat şi prelucrat grîul.
Din prima categorie fac parte toporul de defrişat, plugul aratru sau cu brăzdar de fier, parul pentru însămînţat, iar din a doua, grebla, secera, coasa, furca de lemn, îmblăciul, lopata de lemn, vîntureaşca.
Ca tehnici de arat la români au fost răspîndite două sisteme: primul, în care aratul începe de la o margine a ogorului răsturnîndu-se brazda tot pe dreapta, şi al doilea, în care aratul începe de la mijlocul ogorului. În zonele de munte acele părţi de teren care nu puteau fi arate erau săpate cu sapa şi hîrleţul.
Semănatul grîului se făcea cu mîna „de-a bolînda”, adică boabele se aruncau oblic, fără rînduri trasate, sămînţa fiind tratată înainte cu soluţie de piatră vînătă şi var, „ca să nu tăciuneze”. În acest sistem mergeau două persoane, una ţinea sămînţa în sac (polovică), înainta şi semăna ţinînd rîndul; cel din spate completa cu sămînţă locurile goale şi avansa pe partea dreaptă pentru a acoperi toată suprafaţa.
Tot pentru semănat s-a utilizat şi maşina de semănat care împărţea pămîntul, trasînd un şanţ, iar boabele alunecau de un scoc. În partea din spate era fixată lama care trăgea pămîntul, acoperind sămînţa.
Timpul prielnic pentru semănatul grîului era intervalul dintre lunile octombrie-noiembrie pentru grîul de toamnă şi martie-aprilie pentru cel de primăvară, coacerea avînd loc în primul caz în luna august, în cel de-al doilea în septembrie. Era preferat grîul de toamnă celui de primăvară, datorită condiţiilor climaterice care permiteau dezvoltarea şi coacerea într-o perioadă mai îndelungată.
Seceratul grîului se efectua în acelaşi mod pe tot cuprinsul ţării, începînd, în funcţie de clima locală, la cîmpie mai de timpuriu, la munte mai tîrziu. Grîul se recolta fie cu ajutorul secerei (secerau atît bărbaţii, cît şi femeile), fie cu coasa.
Grîul secerat se punea pe legături făcute de obicei în zorii dimineţii, cînd paiele erau încă umede şi se „înmlădiau” mai uşor. Se legau apoi în snopi, aşezaţi în picioare pentru a se usca. Apoi se clădeau clăile.
De-a lungul timpului, tehnicile tradiţionale de treierat practicate de români au fost: treieratul cu îmblăciul; treieratul cu animalele; treieratul cu vălătucul (sau dosca); treieratul cu maşina.
Treieratul spicelor cu îmblăciul, pe arie, se făcea de obicei de mai multe persoane deodată, menţinîndu-se un anumit ritm. Aria era amenajată special, iar snopii se puneau cu spicele în centru.
Treieratul grîului cu animalele s-a practicat în multe zone, deosebirile constînd în utilizarea de specii diferite de animale şi în modul de treierare.
Întrajutorarea reciprocă la treierat a fost un fenomen caracteristic la români. Vecinii şi rudele se ajutau între ei la treieratul cu animalele şi, mai recent, la treieratul cu maşina.
Odată treierate, boabele de grîu erau vînturate fie cu lopata de lemn, fie cu vîntureaşca sau ciurul. Apoi se adunau şi se depozitau în aşa-numitele gropi de bucate sau în hambare, lăzi etc., de mărimi şi forme diferite.
Pentru a putea fi folosit în alimentaţie, grîul se prelucra cu ajutorul rîşniţelor sau al morilor. Se pare că cea mai veche unealtă pentru obţinerea făinii este posibil să fi fost piua, în care boabele erau pisate.
Rîşniţele, atestate încă din neolitic, s-au menţinut pe întreg parcursul epocii feudale, avînd o largă răspîndire şi în veacul trecut.
În afara acestei mori de mînă, investigaţiile etnografice au atestat utilizarea pentru măcinatul boabelor de grîu a morilor acţionate cu animale, cu forţa hidraulică, eoliană sau cu aburi.
Prepararea propriu-zisă a făinii şi a pîinii, alimente tradiţionale ale populaţiei, prezintă interesante caracteristici etnografice.
În acest scop s-au utilizat două sisteme principale de coacere: ţestul (pentru pîinea nedospită) şi cuptorul (pentru pîinea dospită).
În sudul Carpaţilor Meridionali — Oltenia, Muntenia, Dobrogea — ţestul a avut o răspîndire generală, fiind construit din lut, în formă de clopot. În zona de munte din sudul Transilvaniei, Ţara Haţegului, zona Orăştiei, în judeţul Alba s-a utilizat ţestul din piatră sau tuci.
În ceea ce priveşte cuptorul de pîine, constatăm că sînt mai răspîndite două categorii: cuptoarele construite în tinda casei, alături de vatra liberă, sau de plita pentru pregătit mîncarea şi cuptoarele construite în curtea casei.
Folosirea cuptorului de pîine a avut urmări considerabile în alimentaţia tradiţională a poporului român, contribuind la conturarea unor caracteristici proprii în alimentaţie, pîinea mare, coaptă în cuptor deosebindu-se substanţial de pîinea făcută în ţest, atît prin aspectul său, cît şi prin componentele sale.
În ceea ce priveşte obiceiurile legate de aceste munci agricole, menţionăm că au avut întotdeauna o semnificaţie augurală, dat fiind importanţa categoriilor de început şi de primul în mentalitatea tradiţională, cu scopul de a invoca bunăvoinţa şi protecţia forţelor despre care se credea că le guvernează.
Referindu-ne la obiceiurile legate de cultivarea grîului, le putem grupa astfel:
— Obiceiuri privind începutul muncilor agricole: aratul, semănatul, sărbătorirea „primului plugar”;
— Obiceiuri privind perioada de creştere a culturilor agricole: „paparuda”, „caloianul”;
— Obiceiuri privind perioada de maturizare a culturilor şi de recoltare a acestora: drăgaica (sînzienele), cununa, buzduganul.
Odinioară oamenii serbau Anul Nou primăvara, la echinocţiu, odată cu reînvierea naturii.
Legat de obiceiurile privind începutul muncilor agricole menţionăm că în Banat, la începutul lunii februarie, se organizau cetele de „corni”, mascaţi, ce poartă numele unui arbust cu flori galbene ce înfloreşte în această perioadă înaintea oricărei alte plante, ca prim semn al trezirii naturii la viaţă, sfidînd gerul iernii. Au loc „nunţi” şi jocuri la care întreg tineretul satului poate participa mascat. Măştile respective, măşti de cap, reprezintă în esenţă demoni ai naturii, încornoraţi ca şi silenii. În afara acestora, la carnaval participă o serie de personaje diferite: mire şi mireasă, naşul şi naşa, popa şi dascălul etc.
Întregul carnaval muntenesc de primăvară al „cucilor” se leagă de unele rituri primitive agro-pastorale. Originea tracă a acestui obicei e acceptată de majoritatea cercetătorilor, într-o perioadă mai îndepărtată „cucii” fiind răspîndiţi în Transilvania, Moldova, Ţara Românească, Dobrogea, ca şi în Macedonia bulgară. Carnavalul începea cu alaiul „cucioaielor” (flăcăi travestiţi în femei), cu zurgălăi la picioare, la brîu şi pe piept, simulînd baterea rituală cu „chiulciul” (un bici în vîrful căruia se prindea o opincă ruptă). Al doilea moment al desfăşurării era adunarea, în jurul „bunicii cucilor”, a diferitelor personaje-măşti: mire, mireasă, plugari şi plugăriţe, ciobani şi ciobăniţe, vînători etc.
Actul ritual central în vederea căruia se pregătea întreaga asistenţă era începutul aratului. În mijlocul satului se trăgeau trei brazde în cerc, iar personajul mirelui (plugarul) era udat din plin cu vin sau apă. Scopul vizat era acela al fertilităţii, de asigurare a belşugului recoltei viitoare, de purificare a plugarului. Este aici aceeaşi concepţie a caracterului sacru al muncii întîlnită în toate obiceiurile, concepţie determinantă în codul etic al poporului nostru.
Obiceiurile legate de pornitul plugului erau foarte unitare pe întreg teritoriul ţării şi se refereau fie la brazda imaginară trasă în jurul casei sau a gospodăriei, fie la obiectele simbolice ce semnificau belşugul.
Primul flăcău din sat care ieşea cu plugul la arat era sărbătorit în cadrul unui obicei numit „plugarul” în Muntenia sau Moldova şi „bricelatul” sau „bricelitul” în Transilvania. Persoana respectivă era de obicei vătaful cetei de feciori, deci cel care fusese ales pentru vrednicia lui în a îndruma tinerii între 13 şi 25 ani.
Alaiul plugarului era impunător, căci în frunte mergeau flăcăii călări sau în cortegiu, în costume de sărbătoare, cu steagul de ceată sau de nuntă în frunte. Personajul principal, „plugarul”, era în costum de lucru, cu brîu şi cu şiruri de verdeaţă încrucişate pe piept, cu frunze de muşcată la pălărie, cu împletituri de paie de la opinci pînă la genunchi.
Susţinut pe o grapă şi sprijinit pe plug sau furcă de patru bărbaţi, era dus la rîu, unde, după o luptă cu alţi doi flăcăi de frunte, „armaşul mare” şi „armaşul mic”, era aruncat în rîu. După această spălare rituală „plugarul” stropea asistenţa pentru ca anul să fie propice unei recolte bogate.
Perpetuarea acestor obiceiuri din generaţie în generaţie, participarea întregii comunităţi, larga lor răspîndire în întreaga ţară demonstrează că agricultura era ocupaţia principală, iar hărnicia era apreciată în mod exemplar.
În categoria obiceiurilor privind perioada de creştere a culturilor menţionăm unul ce era practicat primăvara şi în perioadele de secetă — „caloianul” sau „scaloianul”. „Caloianul” pare a fi unul dintre idolii legaţi de reînvierea naturii, a vegetaţiei şi de asigurarea belşugului în recolte.
Practicat de copii, dar considerat cu seriozitate de adulţi, „caloianul” era un simulacru de înmormîntare. Se modela din lut o păpuşă (uneori două — un bărbat şi o femeie) pe care o îmbrăcau în haine sau în coji colorate de ouă şi, respectînd toate etapele înmormîntării (cortegiul, plîngerea, pomana), o înhumau.
După trei zile, caloianul era dezgropat şi, pe o scîndură sau în coşciug, era lăsat să plutească la vale pe un rîu, în credinţa că, astfel, se asigura anului agrar belşug (şi mai ales ploaie).
Cu aceeaşi semnificaţie şi desfăşurat în aceleaşi împrejurări era dansul „paparudelor”. Ele erau măşti-costume de formă conică din frunze, purtate de fetiţe între 10—12 ani. Într-un alai vesel de copii, acestea (una sau trei) colindau pe la casele gospodarilor, dansînd şi cîntînd o invocaţie a ploii, iar cei ce le întîlneau aveau obligaţia să le ude.
În evoluţia obiceiului costumul de frunze s-a redus la o cunună, fustă şi glezniere, iar în textele interpretate în momentul desfăşurării obiceiului putem depista nu numai o intenţionalitate, ci şi urări de belşug general, cu rezonanţe optimiste:
„Paparuda, ruda
Ia ieşi de ne udă
Cu găleata, leata
Peste toată gloata
Crească grînele
Ca prăjinile,
Iară orzurile
Cît rogoazele
Dară meiele
Cît bordeiele”.
Din categoria obiceiurilor privind perioada de maturizare şi recoltare a grîului, considerat cereala de căpetenie, menţionăm, în primul rînd, „drăgaica”.
Acest obicei a suscitat multe ipoteze în privinţa genezei şi a funcţiunii sale. Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, prezintă o descriere amănunţită, exprimîndu-şi părerea că „drăgaica” ar face parte din panteonul dac, fiind corespondent al zeiţei „Ceres”.
„Drăgaica”, răspîndită şi în Oltenia, Muntenia, Dobrogea, a cunoscut în Cîmpia Dunării forme mai complexe, un scenariu care prevede o simulare a nunţii, cu personajele principale — mire şi mireasă şi ceata de fete.
Nu numai maschetele şi panglicile colorate care cădeau împrejurul capului şi corpului jucătoarelor, ci şi anumite condiţii care trebuiau îndeplinite: existenţa unui steag, jurămîntul pe steag la marginea unei ape, purtarea florilor de drăgaică la brîu şi la steag, ritualul spargerii jocului, amintesc jocul căluşarilor.
În Transilvania „drăgaica” purta numele de „cunună”. Fiecare sătean împletea din lanul său o cunună pe care o fată îmbrăcată în costum de sărbătoare o ducea acasă, fiind udată pe drumul de întoarcere de întreaga comunitate. Sărbătoarea era însoţită de cîntece despre cunună.
Adusă acasă, cununa se aşeza deasupra mesei şi apoi era scuturată în grîul de sămînţă pentru anul următor sau fixată pe locul primei brazde. În cazul clăcilor de secerat, la sărbătoarea cununei participa aproape întregul sat. Aducerea cununii la locuinţa celui care a organizat claca era însoţită de veselie şi cîntece în care ideea fundamentală era mulţumirea pentru recolta actuală şi speranţa şi urarea unui belşug mai mare în anul următor.
Ca şi la „cunună”, în Oltenia se împletea din spicele rămase în mijlocul lanului un triunghi simbolic numit, prin sugestia formei, „barba popii”. Legat cu un fir roşu, se aşeza pe perete în camera curată.
Faptul că obiceiurile din ziua de drăgaică erau legate de începutul secerişului ne este demonstrat şi de existenţa unei alte forme a ei; în ziua respectivă, în diferite zone din Muntenia, se împărţeau fructe, legume, practica avînd funcţiuni apotropaice şi augurale.
În calendarul tradiţional sărbătorile solstiţiului de iarnă, Anul Nou, erau cele mai fastuoase, mai bogate şi mai variate. Odată cu schimbarea începutului de an din primăvară în iarnă, o parte a obiceiurilor primăverii a fost transferată la cumpăna noului an.
Unul dintre cele mai importante obiceiuri era „pluguşorul”, pandant al „plugarului” din primăvară. „Pluguşorul” era practicat de flăcăii grupaţi în ceată, de copii sau de oameni căsătoriţi, textele fiind diversificate pe grupe de vîrste şi pe situaţiile familiale ale celor colindaţi. Învăţarea textului şi a regulilor de desfăşurare se făcea în perioada adunării cetei „junilor” (între 6 decembrie şi 7 ianuarie).
Alaiul colindătorilor care purtau un plug împodobit, tras de boi cu brad între coarne, clopoţei, ciucuri, era însoţit cu plesnituri de bice, buhai (reprezentînd boii, mugetul lor), de multe ori de capră şi grup de mascaţi. Capra, în concepţia mitologică a traco-geţilor ca şi a latinilor, ilustra personificarea demonică a prolificităţii zoologice şi a fertilităţii telurice.
Tot cu prilejul anului nou se încercau un fel de profeţii asupra bogăţiei recoltei viitoare. În această categorie de obiceiuri intră însămînţarea grîului într-un vas şi legarea lui cu panglică roşie („încolţirea grîului”).
Obiceiurile care includ grîul şi pîinea cunosc semnificaţiile tradiţionale şi sînt din cele mai variate, constituindu-se în primul rînd ca simbol al muncii împlinite, al respectului datorat eforturilor productive. Pîinea era considerată nu numai simbolul generalizator al muncii, ci şi al omeniei.
Momentele prelucrării grîului erau însoţite de anumite datini. Astfel, din primul grîu măcinat se făceau colaci care se cufundau în fîntînă sau se păstrau pînă la aratul viitor, cînd se puneau la plug.
De asemenea, unele din uneltele folosite la coacerea pîinii aveau un străvechi şi semnificativ ritual (de exemplu „ropotinul ţestului”). Ţestul în care se cocea azima era confecţionat, respectîndu-se anumite datini, numai de către femei. Pîinea a constituit obiectul unor datini cu sensuri etice. Ea era coaptă şi uneori chiar ornamentată, păstrată cu grijă şi pusă la loc de cinste pe masă, consumarea ei prilejuind un adevărat ritual: era tăiată şi împărţită de capul familiei ca o recunoaştere a rolului său în asigurarea bunăstării casei. Menţionăm că nu era permisă risipirea pîinii şi nici aruncarea firimiturilor în locuri „necurate sau în foc”.
Alături de pîine, şi alte produse din făină — colacii şi pîinile ornamentale — au jucat un rol important în diferite momente ale vieţii calendaristice. Cel mai adesea acestea erau dăruite, gestul avînd, în raport cu funcţia obiceiurilor respective, sensuri variate, pornind de la cultul morţilor şi pînă la mărturia unei bunăstări dobîndite prin eforturi de muncă.
Cercetînd semnificaţiile care decurg din prezenţa pîinii în diferite obiceiuri, putem considera că ea simboliza un început, căruia omul dorea să-i asigure continuitatea şi prosperitatea. Iar funcţia socială a acestui simbol putea fi urmărită în rosturile sale legate de închegarea şi menţinerea relaţiilor în cadrul colectivităţii. „Pîinea nouă” concretiza simbolic apoteoza împlinirilor ciclului agrar. Şi mai mult, în gîndirea tradiţională întreaga viaţă a omului putea fi influenţată de puterea concentrată în pîine.
Expoziţia „Elogiul grîului” a prezentat publicului, prin materialul arheologic, fotografii, schiţe, texte şi reconstituiri, principalele aspecte în care triunghiul agricultor — condiţii propice unei recolte bogate — belşugul recoltei a fost exprimat direct.
Prezentînd relaţia ancestrală a ţăranului român cu dualitatea Pămînt–Cosmos, relaţie ce a stat la baza spiritualităţii poporului nostru, expoziţia a evidenţiat:
- Aspectele legate de practicarea acestei ocupaţii străvechi pe teritoriul patriei noastre, respectiv întregul ciclu de munci agricole, cu tot instrumentarul de unelte, tehnici, rod al unei observaţii atente şi al unei bogate experienţe de muncă şi viaţă.
- Complexitatea, vastitatea şi bogăţia unor obiceiuri pe care numai un popor cu mare vechime şi tradiţii adînc înrădăcinate în straturile cele mai vechi ale umanităţii le poate avea. Aceste tradiţii au rămas mereu vii, transmise din generaţie în generaţie, cu încărcătura lor simbolică şi cu funcţionalitatea pe care mentalitatea comunităţii săteşti a păstrat-o pînă tîrziu.
Exponatele şi materialele anexe au fost structurate pe cinci nuclee tematice, cuprinzînd:
- practicarea agriculturii din cele mai vechi timpuri;
- începutul muncilor agricole şi obiceiurile aferente;
- recoltarea grîului şi obiceiurile de maturizare;
- măcinatul, coacerea pîinii şi colacii rituali;
- cultura grîului în epoca modernă, soiurile ameliorate şi produsele de panificaţie.
În ansamblu, expoziţia a pus în valoare, ca idee centrală, concepţia despre lume şi viaţă a poporului român, respectul său pentru muncă, buna apreciere a hărniciei, satira împotriva lenei şi a lipsei de destoinicie, participarea întregii colectivităţi la evenimentele anuale, tradiţionale, iar obiceiurile şi riturile de tip agrar exprimă toate acestea într-un sistem coerent, codificat pentru comunitatea sătească tradiţională şi pe care am încercat să-l decodificăm pentru vizitatorul aflat în pragul secolului al XXI-lea.
>>
Sursa: Georgeta Roșu/ „Expoziţia «Elogiul grîului – expresie a civilizaţiei rurale»”, în Revista Muzeelor şi Monumentelor. Muzee şi colecţii, nr. 2, 1988, p. 22–31. Articol consacrat istoriei cultivării grîului în România şi obiceiurilor tradiţionale asociate muncilor agricole, de la Plugar şi Paparudă la Drăgaică, Cunună şi Pluguşor.
&&&
NOTE
- Apud Cornelia Belcin, Ocupaţiile daco-geţilor în lumina literaturii antice, în „Revista de Etnografie şi Folclor”, tom. 17, nr. 1/1968, p. 63–73.
- H. H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. I, p. 298.
- Călători străini despre ţările române, vol. I, p. 99.
- Grîul, sub redacţia lui Nichifor Ceapoiu, Bucureşti, Editura Academiei R.S. România, 1984, p. 25 şi următoarele.
- Leontin Ghergariu, Unelte şi instalaţii ţărăneşti pentru obţinerea unor produse alimentare în Sălaj, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, 1965–1967, Cluj-Napoca, 1969, p. 449–455.
- Valeriu Butură, Contribuţii la studiul instalaţiilor tehnice ţărăneşti din Munţii Apuseni, în „Revista de Etnografie şi Folclor”, nr. 6/1964.
- Al. Popescu, Tradiţii de muncă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 34 şi următoarele.
- Idem.
RÉSUMÉ
Continuant de mettre en valeur, généreusement, le riche patrimoine qu’il possède, le Musée du Village et d’Art Populaire a offert au public une exposition thématique destinée à représenter un hommage rendu à ceux qui, depuis les temps les plus reculés, ont habité l’espace carpato-danubien-pontique et à leur fidélité envers la terre et la nature qui donne et entretient la vie.
Le premier segment de l’exposition a présenté aux visiteurs les aspects principaux liés à la cultivation du blé des temps les plus reculés jusqu’à présent : les variétés de blé cultivées, les systèmes de travailler la terre, les principaux travaux agricoles, l’évolution des relations commerciales relatives à l’exportation du blé etc.
Le deuxième segment a exposé les outils de base et leurs variantes employés dans la cultivation du blé, les installations techniques pour la transformation du blé en farine et les assortiments de panification réalisés de farine de blé.
Le troisième segment a illustré les costumes du paysan roumain liés aux travaux agricoles et à la cultivation du blé. Y ont été également présentés une série d’aspects du folklore littéraire.
L’exposition a mis en valeur, comme idée centrale, la conception du peuple roumain sur le monde et la vie, son respect pour le travail et son ardeur au travail.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu