«prima poveste medievală a orașului nu este despre #MirceacelBătrîn»...
dovada descălecatului ardelean: #BisericaSfDumitru ,,paradoxal”, lăcașul de cult ortodox, franciscan la origine, este situat chiar lângă Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea... ...orașul care își aniversează astăzi atestarea ,,oficială” - 20 mai 1388 Dovada descălecatului ardelean: Biserica „Sf. Dumitru”. Biserica „Sf. Dumitru” este cea mai veche clădire pe care o putem atesta în oraș. Ea este dovada startului ardeleanesc al orașului, inclusiv al unui posibil desant catolic în zonă. Preotul rîmnicean Melete Răutu susține clar ideea că Biserica „Sf. Dumitru” ar fi fost întemeiată de franciscani... în timpul invaziilor bulgarilor catolici (sec. XIII) — se referă la Asănești. Adică știa ceva despre începutul catolic al bisericii. (250) Biserica are o evidentă problemă de datare, iar pictura interioară nu ne poate ajuta în treaba asta fiind realizată mult mai tîrziu. Pictura nu ne ajută, dar ne ajută în schimb arhitectura bisericii.
Arhitectura inițială a Bisericii „Sf. Dumitru" a fost total diferită de cea a bisericilor ortodoxe și ea aparţine perioadei de tranziție de la stilul romanic la cel gotic, fapt cе sugerează că a fost o biserică construită în ultimele decenii ale secolului XIII. De la început ea atrage atenția prin două lucruri: a) a fost o biserică de zid, fapt absolut fapt absolut remarcabil în condițiile în care asemenea biserici apar în Tara Românească după ce aceasta și-a dobândit independența, în 1330 (251) b) este o biserică hală cu turn vestic. Adică, biserica ori era săsească (catolică adică) (252), ori era românească, dar imita perfect bisericile săseşti din Tara Hațegului. De altfel, Hațegul păstrează cele mai vechi biserici din România. Biserica „Sf. Dumitru" din Rîmnic este aproape identică cu biserica hațegană din Strei, tot de secol XII, construită într-un stil gotic timpuriu. Evident, Biserica „Sf. Dumitru" se aseamănă și cu multe alte biserici din Haţeg.Biserica de piatră din Strei (foto 1) este ctitorită pe la sfîrşitul secolului XIII de către boierul român Ambrozie. O altă biserică, asemănătoare cu Sf. Dumitru, este Biserica Sîntămarie Orlea (foto 2), construită între 1270 şi 1280.
De altfel, în sudul Transilvaniei, pentru secolele XIII-XIV, mai sînt circa 250 de biserici săseşti de acest fel (ca de exemplu la Biertan, Viscri, Homorod, Cincu, Hărman, bisericile din Mărginimea Sibiului etc). De fapt, Biserica Sf. Dumitru" este o biserică tipic franciscană (însă cu serioase influențe cisterciene), elementele ei principale fiind:
Ø Simplitatea: planul dreptunghiular de tip hală (deci nu are planul triconc, inventat la Vodița și consacrat la Cozia). Bisericile franciscane de început sînt simple în designul lor, fără ornamente sau detalii decorative complicate, tocmai pentru a reflecta valorile morale ale ordinului lor.
Ø Stilistica gotică timpurie de tip cistercian, cu absida poligonală decroșată a altarului (absidă decroşată = absidă mai îngustă decît lăţimea naosului). NB. La mijlocul secolul XII, călugării cistercieni înființaseră o mănăstire falnică la Cîrța (jud. Sibiu). De aici vine absida poligonală decroșată. Deci, „Sf. Dumitru" ar fi fost, inițial, o mică biserică „cerșetoare". Ironia este că organizarea perfectă a muncii cistercienilor a generat bogăție, iar ordinul a devenit victima defectului pe care îl cenzurase inițial. Or, estetica Ordinului Cistercian a vizat încă de la originile sale, căutarea sărăciei absolute (deci, în antiteză perfectă cu Ordinului Cluniac, ale cărui biserici au fost grandioase chiar de la început).
Ø Ferestrele mici. Ferestrele din bisericile franciscane sînt mici şi simple, pentru a crea un interior liniştit şi întunecat, potrivit pentru meditație.
Ø Turnul vestic cu două niveluri aşezate deasupra intrării. Bisericile franciscane evită adesea construcția de clopotnițe înalte şi prea elaborate. NB. După preluarea clădirii de către ortodocşi (după 1739 - alungarea austriecilor din Oltenia) turnul-clopotniță va primi pe laturile de nord şi sud două încăperi, pentru ca biserica să capete forma de cruce, ca la bisericile ortodoxe.
Ø Arcurile în plin cintru ale ferestrelor de la cele două niveluri ale turnului. Acest tip de arc este alcătuit din cărămizi dispuse într-o formă curbată astfel încît să creeze o deschidere arcuită semicirculară deasupra unei ferestre sau intrări. Arcele acestea au fost folosite, în special, în stilul romanic, dar şi în stilul gotic timpuriu. De fapt, acesta este un amănunt decisiv pentru teza de față (acest tip de arc este întîlnit însă și la Cozia, dar acolo poate fi o influență a arhitecturii gotice de la noi).
Concluzia? Sînt două posibile momente pentru ridicarea bisericii:
* 1277, cînd are loc marea răscoală a saşilor din Transilvania (aceştia doreau să depindă religios direct de papa de la Roma şi nu de ierarhia ecleziastică maghiară a Transilvaniei). Cel mai negru episod al răscoalei s-a petrecut la Alba lulia, cînd răsculații au dat foc catedralei, în timpul unei slujbe. În incendiu şi în evenimentele de atunci au pierit în jur de 2.000 de oameni. Răscoala a durat mult timp, în 1282 Clujul fiind distrus de răsculați, aproape în întregime. Însă mulți saşi, de teama represaliilor, au trecut în Oltenia. Ei ar reprezenta „avangarda colonizării săseşti" a Rîmnicului.
* 1291, cînd a avut loc o răscoală a românilor ortodocşi din Transilvania, aceasta fiind o reacție la campania contra „schismaticilor" declanşată de papa Nicolae III, încă din 1279. (253) În 1291, la Alba lulia are loc ultima dietă a Transilvaniei la care au fost chemaţi şi românii. Nobilimea română a fost silită să treacă la religia catolică, iar cei care au refuzat catolicizarea au intrat în masa poporului de rînd. Poate aceşti nobili români, supărați pe cele petrecute în Transilvania, au venit la Rîmnic şi au ridicat Biserica ,,Sf. Dumitru”.
300 de ani de nedefinire religioasă a românilor. Din 1054, timp de vreo 300 de ani, creştinismul românesc a fost practic nedefinit. Istoricul Daniel Barbu este însă categoric cînd afirmă că Basarab I şi Nicolae Alexandru au fost catolici. Povestea acestuia din urmă este revelatoare pentru teza enunțată la început. Regele catolic Ludovic cel Mare al Ungariei (1342-1382), fiul lui Carol Robert de Anjou, l-ar fi trimis în Tara Românească pe episcopul Dumitru al Transilvaniei, iar domnitorul Alexandru (1352- 1364) - viitorul Nicolae Alexandru - l-ar fi acceptat ca duhovnic. Această strategie îl făcea pe domnitorul valah dublu legat de regatul maghiar, atît din punct de vedere politic, cît şi din punct de vedere religios (254) În 1345, domnitorul Țării Românești, Alexandru, era privit de către catolici ca fiind cîştigat pentru religia catolică. A doua lui soție, Clara de Doboka, era catolică. Este amintit acum şi un frate al domnitorului Alexandru, catolic și el, Nicolae de la Rîmnic. (255) În 1359, Țara Românească prin domnitorul Alexandru face însă opțiunea clară pentru ortodoxism, căci apare Mitropolia de la Curtea de Argeş, iar domnitorul, care pînă la convertirea la ortodoxism se numea Alexandru, își ia și numele ortodox de Nicolae (nume cu care nu apare înainte de 1359). Deci, românii au optat atunci pentru o religie care îi diferenția de toți cei din jurul lor: mongoli, unguri, polonezi, turci sau tătari. Acum începe şi adevărata independență a Tării Româneşti. Concluzia? Românii sînt ortodocşi doar datorită dorinței lor de neatîrnare politică. Problemele dogmatice nu au contat în niciun fel acum.
Mănăstirile din nordul Rîmnicului țes „frontiera religioasă” a Olteniei. Aşezarea geografică a marilor mănăstirilor vîlcene nu este deloc întîmplătoare, ci răspunde unor nevoi însemnate ale vieții din epoca în care au fost clădite. Această „anumită aşezare" a avut trei cauze:
a) Cauze militare. Rostul mănăstirilor vîlcene de a ține calea vrăjmăşului către Rîmnic este cît se poate de evident. Aşadar, la nord de Rîmnic, năvălitorii, veniţi din Ardeal pe singurul drum care era atunci, cel al Oltului, trebuiau să treacă, pe lîngă zidurile unui şir întreg de mănăstiri, ridicate pe ambele maluri ale apei: Cornetul, Turnu, Cozia, schitul din Ostrov, Oltenii, Fedeleşoiu, şi, în imediata apropiere a oraşului, pe dealul din faţă, Cetăţuia. Aceste fapte sînt încă un argument în favoarea ideii că Rîmnicul nu a fost înconjurat niciodată de ziduri. „Zidurile” lui erau mănăstirile. Dacă ne gîndim acum, că la sud de Rîmnic, pe aceeaşi arteră principală, nu se mai găseşte o singură mănăstire importantă, vom înţelege că aşezarea celor de la Nord stă deopotrivă în legătură cu paza defileului şi cu apărarea dinspre Ardeal a acestui oraş. NB. Atunci cînd primejdia pentru tară va veni dinspre sud, un fenomen asemănător se va petrece în jurul Craiovei.
b Cauze economice. Dacă mănăstirea se găsea lîngă un vad sau lîngă un pod vechi, care era proprietatea sa, ori la ieşirea dintr-un defileu, atunci mănăstirea strîngea şi vama de trecere. Este cazul Coziei.
c) Cauze arhondaricale. În sfirşit, aşezarea mănăstirilor mai stătea în legătură cu cu trăvechea instituţie creştină a arhondaricatului (arhondaricul este un apartament dintr-o mănăstire, destinat călătorilor). În tara de atunci, cu sate rare şi răzleţite de drumuri, mănăstirea răspundea şi la îndatorirea de a găzdui pe călători . (256)
Concluzii
La capătul acestei investigații, se impun cîteva concluzii:
PRIMUL ÎNCEPUT
Totul pornește de la sare, cea mai mare bogăție a zonei. Pentru exploatarea ei a apărut Buridava. Dar Buridava de la Cosota-Ocnele Mari era doar un centru de exploatare a sării, nimic altceva.
Buridava este pomenită de Claudius Ptolemeu în jurul anului 150 d.Hr. Aceasta este adevărata primă atestare a orașului, nu atestarea lui de către Mircea cel Bătrîn, în 1388.
Profesorul Nicu Angelescu a fost primul om de cultură rîmnicean care a semnalat existența Buridavei dacice la Rîmnicu Vîlcea, într-o vreme în care se considera că aici fusese așezarea dacică Rusconium. Dr. Angelescu greșește cînd crede că Buridava romană a fost identică cu Buridava dacică. Urbanismul roman avea reguli foarte clare. Romanii nu s-au amestecat cu dacii în Buridava. Și, încă ceva. Buridava dacică nu a fost „cetatea burilor”. Buridavensii erau doar locuitorii „așezării bogate”.
Argumentele în favoarea situării Buridavei dacice la Rîmnic sînt următoarele:
1) Geografic. Este argumentul superiorității mediului geografic de la Rîmnic față de cel de la Ocnele Mari. Angelescu susține pertinent că așezările omenești apar acolo unde mediul geografic este prielnic. Buridava dacică trebuie să fi fost, logic, situată la confluența Oltului cu rîul Olănești, nu într-o vale înfundată și pe un pîrîu fără valoare economică. Orașul Ocnele Mari este situat între două dealuri: unul la nord de localitate, numit Licura, iar celălalt la sud, numit Dealul Ocnei. Rîul Sărat curge de la Est spre Vest trecînd prin centrul așezării și se varsă în Olt, în punctul Rîureni. Adică este o vîlcea cu apă sărată; orașul nu este așezat pe un pinten semeț de deal cum este cazul Rîmnicului. Sarea este o bogăție, dar apa sărată nu, căci nu este potabilă. De fapt, chiar lipsa unei surse de apă dulce la Ocnița (în afară cîtorva fîntîni), a dus la ocolirea zonei de către comunitățile umane. (257)
2) Arheologic. Arheologii locali au descoperit suficiente obiecte dacice (ceramică, morminte, ziduri de cetăți etc) pe dealurile Rîmnicului: Cetățuia, Capela, Petrişor, Troianu, Viilor. (258) Dealurile Capela şi Cetățuia trebuie să fi fost amenajate ca puncte fortificate. Din păcate, cercetările acestea au fost întîmplătoare şi nici prea bine promovate; la Cetățuia, cînd s-a făcut rezervorul de apă, s-a distrus fortificația dacică de acolo (s-a lucrat cu deținuți şi nu s-a dat voie arheologilor de la Muzeul Județean să facă cercetări acolo). (259)
3) Istoric. Orăşelul Ocnele Mari de astăzi este atestat în 1402 (din vremea lui Mircea cel Bătrîn), și nu este nicidecum „urmaşul Buridavei". Lucrurile erau la fel înțelese şi în Evul Mediu. În 1487, Radu cel Mare dăruia Mănăstirii Tismana „două care de sare anual din ocnele de la Rîmnic (și nu de la Ocnele Mari). Despre ocnele „de la Rîmnic" varbeşte, în 1529, și Moise voievod (1529-1530). (260) La fel face și Anton Maria del Chiaro cînd spune, în 1718, că: „Minele de sare mai cunoscute sînt: Rîmnic, Telega și Slănicu” (261). Comuniştii gîndeau la fel lucrurile. Astfel, în 1979, pe cînd se făcea pregătiri pentru aniversarea a 2.000 de ani de la atestarea Buridavei, istoricii Dumitru Berciu şi Alexandru Vulpe considerau foarte potrivită asocierea Buridavei cu Rîmnicul: „Buridava a depăşit în spatiu punctul său de reședință pentru a se extinde asupra unui larg teritoriu dimprejur ” (262)
L DOILEA ÎNCEPUT
La Stolniceni romanii au realizat un mic castru şi o canabae, adică o aşezare în care trăiau familiile soldatilor Buridavei. Nicu Angelescu vrea să dovedească aşezarea Buridavei romane (şi dacice, credea el, considerînd că ele s-au suprapus) cu datele istorice oferite de Tabula Peutingeriană, care este cea mai veche reprezentare cartografică a Daciei. (263) Tabula este un sul de pergament de aproape 7 metri lungime, copie a unei vechi hărți romane, care arata rețeaua de drumuri a Imperiului Roman în jurul secolului IV, din Iberia pînă în Egipt şi India. Ea poartă numele germanului Konrad Peutinger (1465-1547), jurist şi amator de antichități, care a moştenit harta, în 1494, de la un prieten care o descoperise într-o bibliotecă. Tabula a fost împărțită în 12 segmente. România de astăzi apare şi ea pe hartă în secțiunile 7 şi 8. Distanțele dintre localități sînt date în millia passum - MP, adică în mii de paşi (1.000 de paşi = 1.478 m). Lipsesc însă amănuntele geografice, tabula fiind de fapt doar un ghid rutier. Pentru Oltenia sînt consemnate două drumuri: (264)
1) Drobeta- Romula (Drobeta - Palendava - Castra Nova - Romula). Drumul străbătea Oltenia pe lățime.
2) Romula-Caput Stenarum (Romula-Acidava-Rusidava- Pons Aluti-Buridava - Castra Traiana – Arutela - Pretorium - Pons Vetus). Drumul urma malul drept al Oltului. De la Castra Traiana drumul trecea Oltul, apoi urma malul stîng al rîului pînă la Jiblea. Acolo se ramifica în două direcții: una care ocolea masivul Cozia şi mergea la Pretorium, alta care urca pe valea Oltului și ajungea la Caput Stenarum. De acolo drumul o lua spre Apulum. (265)
Pentru a stabili cu precizie aşezarea pe teren a Buridavei dacice și romane, Angelescu se raportează la două aşezări romane, documentate cert pe teren la vremea respectivă, respectiv Pons Aluti (loneştii Govorii) şi Castra Traiana (Dăeşti), căci tabula stabilea clar distanțele dintre acestea şi Buridava. Ce a reieşit? lată...
Nicu Angelescu concluziona: „Verificînd pe teren distanțele dintre ele, aşa cum sint arătate în Tabula Peutingeriană, constatăm că acestea sint date cu cea mai mare precizie. Aflăm astfel că vestitul oraş dac a fost chiar pe locul unde este situat astăzí oraşul Rimnicu Vilcea (266). Complet de acord cu Angelescu, cu precizarea că între cele două Buridave trebuie să fi existat o anume ,,continuitate" teritorială, adică erau aşezate una după alta. În nord Buridava dacică, în sud Buridava romană. Dar amîndouă pe malul Oltului.
AL TREILEA ÎNCEPUT
Plecarea romanilor din Dacia (271) a bulversat total Buridava, iar barbarii au distrus orășelul creat de romani. Ce se întîmplă în mileniul care a urmat (sec. III-XII)? Am văzut deja, există două soluții:
a) Să admitem că Buridava (romană+dacică) nu a murit şi a mai trăit 1.000 de ani, dacoromanii convietuind acceptabil cu migratorii veniți pe aici (vizigoți, gepizi, avari, slavi, bulgari, maghiari, pecenegi, uzi, cumani etc). Buridava asta s-ar fi regrupat însă mai spre zona de deal, adică spre locul în care fusese Buridava dacică.
b) Există şi „varianta Dan Alexe" care presupune următoarea schemă de gîndire: Abandonarea Buridavei în 271, zona fiind ocupată de barbari, pentru cel puțin 1.000 de ani. Adică, acești barbari nu au fost doar în trecere". De exemplu, goții şi slavii au ocupat teritoriul actual al României cam un secol și jumătate fiecare. Populatia daco-romană ar fi trecut Dunărea, alături de administrația romană care a creat două Dacii acolo: Ripensis şi Mediterranea. Dan Alexe aduce ca argument al absenței proto-românilor în spațiul carpato-danubiano-pontic după 271, Biblia lui Wulfila (sec. IV), care foloseşte pentru biserică termenul grecesc de ,,ecclesia", şi nu pe cel latin de „basilica" (de fapt, din Biblia lui Wulfila lipseşte orice termen proto-românesc și nu ar fi fost firesc aşa după mai bine de 100 de ani de conviețuire între daco-romani și goți). Adică, argumentul basilica = „biserică”, care pînă recent era o dovadă a „continuității daco-romane", este întors pe dos şi devine un argument al absenței proto-românilor în acest spațiu după secolul III.
În secolul VI, în zonă vin slavii. Ei sînt importanți pentru povestea noastră, căci atunci cînd proto-românii au înlocuit această populație slavă care coborîse spre Balcani, spre mirajul Imperiului Bizantin (circa 800), adică după ce proto-românii s-au întors pe locurile pe care le abandonaseră cu circa 400 de ani mai devreme, ei au preluat de la aceşti slavi numele rîului şi numele aşezării, Rîmnic.
Între sec. IX-XIII, proto-românii au fost aduşi de bulgarii din „primul țarat", de la sud de Dunăre în zona Transilvaniei și Maramureșului. Începînd din secolul XII, aceștia au colonizat zona aflată la sud şi est de Carpați. Doar aşa s-ar explica excepționala unitate lingvistică românească din spațiul actual al țării. Dan Alexe concluzionează: nu au fost „descălecări", ci „colonizări".
Venirea maghiarilor și tătarilor în zonă a făcut din Rîmnic un „centru de putere”. Conta pentru toată lumea. Militariceşte. Paradoxal, pînă acum spațiul românesc avusese o condiție marginală față de lumea cunoscută de atunci. Am fost la „margine" față de lumea grecească, dar și față de lumea romană. Am fost marginali aproape tot timpul şi în raport cu Imperiul Bizantin, dar şi în raport cu Occidentul.
Însă în sec. XIlI, spatiul romãnesc (și rîmnicean totodată) este ,la miloc", în raport cu cele trei stale care își împărțeau zona: Imperiul mongol, Imperiul bizantin şi Ungaria creștină apostolică. Sînt trei consecinte ale acastui fapt pentru zona vâlceană.
> Dubla descătecare/ colonizare"a Țării Româneşti, de către Litovoi și Thocomer.
> Apariția Rimnicului medieval, care a rezultat însă dintr-un proces de colonizare produs dinspre Transilvania. „Cronica franciscană” a Rîmnicului (1764) spune clar că oraşul a fost întemeiat de către saşi. Prezența lor la Rimnic nu a fost o ciudățenie, pentru că ei erau negustori şi meşteşugari foarte buni.
Saşii au avut monopol pe acest tip de habitat, burgul, aproape 500 de ani. Burgul german a fost un tip nou de aşezare şi el a aparținut, mult timp, doar saşilor. Şi atenție! Pînă la losif II (1780-1790), în oraşele din Transilvania nu puteau fi proprietari de locuințe decît saşii. Abia din 1781 maghiarii şi românii au putut să locuiască în oraşele acestora. (267) Este adevărat, românii nu au iubit oraşul teutonic închis, agresiv şi sfidător față de ceea ce era în afara lui. Pînă la începutul secolului XX, românii au avut o ,,matrice stilistică" de habitat clară, satul. Nu trebuie să ne rușinăm de asta. Dacă te ocupi de agricultură stai la sat. Nicolae lorga (evident, în viziune semănătoristă), susținea că „românii nu pot fi închişi într-un oraş, căci lor le plac spațiile deschise, cîmpia, cerul."
Burgul era excelent gîndit pentru apărare şi comerț. Avea patru caracteristici importante:
• Zidurile de demarcație de lumea sătească. Bastioanele diferitelor bresle, care existau de-alungul zidului, îşi asumau conştient apărarea unor părți din oraş.
• Casele lui au gardurile lipite şi supraînălțate, făcînd invadatorilor o primire extrem de ostilă.
• Burgul avea şi un spațiu comunitar bine definit. Străzile erau dispuse radial către centru, care era zonă comercială, administrativă, politică și religioasă. Acolo se afla piața (excelentă pentru negustorie), acolo se afla şi biserica, vizibilă din orice colț al localității.
• Instituţia „vecinătăților" (astăzi le-am spune cartiere). Oamenii burgului erau ca o familie extinsă, alături unii de ceilalți, la bine şi la greu. (268)
De ce nu corespunde Rîmnicul unui adevărat oraş de tip săsesc? Sînt cel puțin două argumente. În primul rînd, Rîmnicul medieval nu a avut un rol productiv important (şi nu îl va avea pînă la comunişti). A fost doar un tîrg comercial. În al doilea rînd, Rîmnicul nu a avut niciodată nimic din elementele specifice ale oraşului teutonic medieval (cele descrise mai sus), adică oraşul nu s-a separat de satele învecintate în niciun fel, el fiind mai mult un „sat coordonator" şi nu a avut o piața centrală bine demarcată. De fapt, în Rîmnicul premodern a existat o singură stradă, adică așa cum sînt alcătuite toate satele româneşti extracarpatice, şi nicidecum sistemul radial de străzi al burgurilor săseşti.
> Colonizarea maghiară ardeleană a fost dublată de o ofensivă catolică foarte agresivă, începută de cel mai mare papă medieval, Inocențiu III, prin intermediul franciscanilor. Rîmnicul a devenit însă ,,vîrful de lance" al ortodoxismului nostru contra catolicismului maghiar care venea pe Valea Oltului. Avanposturile lui au fost mănăstirile!
Sursa (incl. pentru capturile de ecran , aici, una câte una cu descrieri): Sorin Oane/ #PovestileRimnicului 2025/ ..Prima poveste medievală a orașului nu este despre Mircea cel Bătrîn”.
__________
250 Melete Răuțu, Monografia eclesiastică a județului Vâlcea, Imprimeria județului şi a comunei R-Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1908, p. 77.
251 Grigore lonescu, Istoria arhitecturii în România, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1963, p. 50.
245 Virgil Lazăr, Răscoala saşilor din 1277 şi alte răscoale de-a lungul vremurilor, în „România liberă" online, 30 martie 2018.
246 Laurențiu Rădvan, Oraşele din Țările Române în Evul Mediu, Editura Universității „Alexandru loan Cuza", laşi, 2008, р. 146.
247 Matei Cazacu, Dan loan Mureşan, loan Basarab, un domn român la începuturite ȚăriiRomâneşti, Editura Cartier, Bucureşti, 2013.
248 Ibidem, p. 154.
249 Istvan Vasary, op.cit, p. 149-150.
250 Melete Răuțu, Monografia eclesiastică a județului Vâlcea, Imprimeria județului și a comunei R-Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1908, p. 77.
251 Grigore lonescu, Istoria arhitecturii în România, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1963, р.50.
252 Claudiu Aurel Tulugea, Emilian Frâncu, Date noi privind biserica Sf. Dumitru din Rm. Vâlcea, în „Buridava", nr. X, 2012, p. 136-142.
253 A.D. Xenopol, Istoria românitor din Dacia Traiană, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică. Bucureşti, 1986, р. 30-31.
254 Daniel Barbu, Pictura murală din Tara Românească în secolul al XIV-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, р. 9-17.
255 Emilian Frâncu, op.cit, p. 27. A se vedea și Nicolae lorga, Istoria bisericii româneşti și a vieții religioáse a românilor, vol. I, Editura Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1908, p. 21.
256 lon Donat, Fundațiunile religioase ale Olteniei. Partea l-a. Mânăstiri şi schituri - cu o hartă, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1937, р.7-9.
257 lon Tuțulescu, Arheologia izvoarelor sărate de la Ocnele Mari,în „Buridava", nr. XVI, Râmnicu Vâlcea, 2022, p. 34-35.
258 Mariana losifaru, Descoperiri arheologice geto-dacice pe raza municipiului Rîmnicu Vilcea, în „Buridava", nr. 4/1982, Rîmnicu Vilcea, p. 27-32; vezi și Petre Purcărescu, Un mormînt daco-get descoperit în municipiul Rîmnicu Vilcea, în „Buridava“, nr. 4/1982, Rîmnicu Vilcea, p. 32-35.
259 Petre Bardaşu, Studiide istorie, Editura Conphys, Rîmnicu Vilcea, 2002, р. 40.
260 Ibidem, p. 50.
261 Anton-Maria del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, Editura Viața românească, lași, 1929, p. 9.
262 Andrei Popa, op.cit., p. 167.
263 Nicolae Angelescu, Plimbări şi mici excursii... p. 236-237. Angelescu s-a folosit însă de ļucrarea lui Grigore Tocilescu, Dacia înainte de romani, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1880, p. 67- 100.
264 Florin Fodorean, Tabula Peutingerina and the province of Dacia, în „Acta Musei Napocensis". 2002-2003, Cluj-Napoca, р. 53.
265 Livian Rădoescu, Dumitru Hortopan, Rețeaua rutieră în Dacia Meridională (sec. II-II d.Hr.), în Analele Universității „Constantin Brîncuşi" din Tirgu Jiu, nr. 1/2010, p. 25-50.
266 Nicolae Angelescu, Plimbări şi mici excursi., p. 237.
267 Traian Valentin Poncea, Geneza oraşului românesc extracarpatic (secolele X-XIV), Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 1999, p. 2 (este un comentariu al profesorului Radu Florescu, în Introducere).
268 Mihaela Kloos-llea, Vecinātatea, o familie mai mare, în „Poveşti săseşti", 15 decembrie 2015. online.
_____________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #bvaav #BOR #BisericaOrtodoxaRomana #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #PovestileRamnicului #IstoriaRamnicului #atestareRamnic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu