Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XIV

— urmare din 26 aprilie 2026 — 

CAPITOLUL XIV

ZILELE DIN URMĂ

Popas în Popa Nan

În dimineața de 2 mai, Maria sosește acasă, în str. Popa Nan 32. Arată obosită. Ochii ei mari nu s-au deschis decât pe jumătate, iar scânteierea lor aproape s-a stins.

— Ce-i, Măriuță? Ce se-ntâmplă cu dumneata? — o întâmpină cineva de-ai casei.

— Am să-ți spun îndată. Îmi pare bine că în clipa asta îs singură, ca să-ți pot vorbi deschis. Dragul meu, boala mea este fără scăpare. Simt că m-a cuprins și mă sugrumă moartea. Mă pregătesc să apuc drumul veșniciei. Vreau să mă rup de toți și de toate, fără să îndurerez pe nimeni. Vezi, sînt liniștită...

Și după câteva clipe de tăcere, își continuă destăinuirea:

— N-am făcut tot ce aș fi vrut, dar acum, când mi s-a împlinit sorocul, nu mă-ncearcă nici o mustrare. Mai mult n-aș fi putut realiza poate până la vârsta mea. Și totuși, îmi pare rău că n-am avut vreme să cercetez cum aș fi dorit filonul de la Huedin. Ascultă însă stihurile astea de la Mărgau, trimise de Romulus Dianu:

Bagă-mă doamne, în pământu
De trei metere de-a fundu;
Numa-o brîncă las afară
Să mîngîi pe mîndra iară.

Rău mă mustră măicuța,
Că-i negruță mîndruța!
Da, trag nădejde c-o dălbi
O dată cu bigolii!

Sînt sărac și n-am nimicu,
Decît chelea pe buricu;
Foame-i cât îi lungu-anului,
F... tăt norocul lui, măi!

— Splendidă, nu? Ce zici? Și... mi se potrivește! Mai trebuie să-ți mărturisesc că, de când mi-am aflat boala — cu toate ferelile și încurajările doctorilor — mă urmăresc stăruitor versurile din altă poemă:

— Care?

— „Dă-mi mâna ta!“ Ți-o mai amintești? Să-ți spun finalul:

Dă-mi mâna ta
secată de dorinți
și nu-mi mai strecura
vreo șoaptă,
ci mută, ca un rece stei,
dă-mi dezlegarea
să m-avânt, senin,
pe culmile
plutind peste lumini
și întuneric,
peste
genunile vremelniciei.
Dă-mi mâna ta
acum
la-neveșnicita
despărțire!

— Aș vrea să mă despart de voi, dragii mei, fără să mă chemați înapoi, tulburându-mi liniștea cu dorurile, cu îndurerările voastre! Te rog, făgăduiește-mi să nu-i spui nimic soțului meu. Vreau să-l cruț!

Intră în cameră soțul, însoțit de medic.

— Hai! Să mergem la Spitalul Colțea, spune doctorul, să facem analizele, radiografiile, radioscopiile ca să vedem precis ce-i cu dumneata, coană Mario!

Cercetând plăcile radiografice și rezultatele analizelor, medicii își dau seama de gravitatea bolii, dar ca de obicei ocolesc să-i spună adevărul.

Maria înțelege, însă, din privirea lor îngrijorată, din schimbul de cuvinte abia șoptite între ei, că probele și analizele confirmă diagnosticul, pe care-l pusese cu vreo opt luni înainte la Tg. Jiu un tânăr medic specialist, vechi prieten al cântăreței.

La spitalul Bernat Andrei

Este transportată de urgență și internată la Spitalul Bernat Andrei. Din nou: analize, radioscopii, și de astădată i se face și o bronho-scopie, al cărui rezultat confirmă diagnosticul inițial.

Licărește o singură speranță: încercarea unei operații care să reteze tumora canceroasă fixată pe plămânul drept.

Are loc, în acest scop, un consult.

Speranța fulgeră o clipă și în sufletul Mariei. Zadarnic însă! Rezultatul consultului medical conchide că tumora s-a extins rapid, prinzându-i integral bronhiile ambilor plămâni, făcând astfel inutilă orice intervenție chirurgicală.

Aflând că s-a renunțat la operație, ultima nădejde, Maria dobândește certitudinea morții apropiate.

Tot la Spitalul Bernat Andrei sosesc să o consulte spre a-și da avizul și specialiștii de la Spitalul Filantropia, care opinează pentru aplicarea unui tratament citostatic.

Vestea îmbolnăvirii Mariei s-a răspândit fulgerător. Prietenii și admiratorii cântăreței sunt consternați.

De pretutindeni: telefoane, scrisori... Toți doresc și așteaptă, parcă, o dezmințire...

Maria Țuculescu-Galatcion îi trimite o lungă scrisoare, din care desprindem aceste rânduri:

— Te iubesc, Mărie, ca pe o soră neprețuită, cu bogăția ta sufletească rară, cu generozitatea și puterea ta de dăruire neasemuită. Personalitatea ta, atât de complexă și originală, ține de fabulă și de vis: o artistă genială, dublată de un om excepțional. Maria mea scumpă, nu te îndoi o clipă de imensa dragoste ce îți port. Tu ești sora mea iubită, pentru care mă rog în genunchi, seară de seară. Mă rog pentru sănătatea ta — rază de soare — scumpa mea „pasăre măiastră”. Fă-te bine, Mărie scumpă, fă-te bine! Ți-o doresc din străfundul inimii mele, ți-o dorește a mea, ți-o dorește lumea întreagă.

Din prag

Înainte de a fi internată la Spitalul Vasile Roaită vine din nou acasă, în Popa Nan, să-și revadă căminul și să-și ia rămas bun.

Simte că puterile trupului slăbesc văzând cu ochii.

Moartea îi dă tot mai stăruitor târcoale.

Gândul zboară departe, desprins din sferele vremelniciei. Privește în juru-i mirată, absentă, plutind purtată parcă pe aripile visului fantastic al veșniciei!

Surâde din când în când și mângâie cu vorba domoală pe cei din jur, ca să nu le învârteșească durerea.

Roagă pe Minodora să-i cânte doina „Mărie! Mărie!”

Holul casei se umple de mireasma versurilor și a melodiei.

În fotoliu, lângă telefon, Maria stă și soarbe cântecul cu pleoapele obosite, închise.

Umblă prin casă, își plimbă privirea peste tot. Se așează din nou în fotoliu și răsfoiește albumele cu fotografii; fețele ei de la trei ani — când a prins-o obiectivul cu uriașa conopidă în brațe în grădina din Livada cu Duzi — și până la ultima, cea din ianuarie 1963 de la Craiova. Fiecare pagină de album reînvie o treaptă din viața ei, un episod, un eveniment din lanțul întâmplărilor din cariera ei artistică.

Din mahalaua Cărămidarilor, dintre florile grădinii din Livada cu Duzi, de pe genunchii lui Ion al Ilincăi, jocurile și cântecele fetelor și flăcăilor din ogradă, școala primară de la Tabacu, liceul Ion Heliade Rădulescu, Bufetul Herdan, Cenaclul din Blocul Bazaltin, „Mary Atanasiu” de la „Cărăbuș”, imprimările pe discuri de ceară de la Viena, debutul de la Radio, crâșmele nimbate de cântecele ei, aparițiile pe scenele teatrelor de revistă și dramă; apoi New York, Paris, Londra, Constantinopol, Milano, Belgrad, Sofia; filmele, turneele din orașele și satele românești, imprimările pe discuri și benzi; și, în sfârșit, mina de aur a folclorului gorjănesc din preajma monumentalei creații sculpturale a lui Brâncuși. Sutele de imagini ale albumelor îi evocă răstimpul a cinci decenii trăite în desfătarea prilejuită de totala ei contopire cu sufletul poporului românesc!

Închide albumele cu imaginile amintirilor.

Pe scoarţa lor groasă cade o lacrimă, săgetată de zîmbetu-i amar... 

Cei din jurul ei se feresc să-i întîlnească privirea. Cred că Maria nu-şi cunoaşte boala şi nu îndrăznesc să-i pună întrebări. A treia zi, de dimineaţă, soseşte maşina să o ducă la spitalul Vasile Roaită.

În pragul casei, întoarce capul şi-şi odihneşte, întrebătoare, privirea pe frunzele și florile din veranda încărcată de verdeața siluetelor delicate, înălțîndu-se din ghivece și ciuberele mari, îngreunate de pămîntul jilav păstrat între toarte. 

Știe că-i întîlnirea de pe urmă cu florile ei!

Cîntecele şi florile pămîntului nostru îi picură în suflet lacrima despărțirii! 

La Spitalul Vasile Roaită

Este instalată în secția vechiului prieten și admirator, doctorul Chiriacescu, unde Maria se bucură de îngrijirea atentă a medicilor, dovedind impresionant devotament şi spirit de jertfă în efortul de zi şi noapte cheltuit spre a menține echilibrul moral al bolnavei.

Personalități din viața artistică și culturală a țării se interesează zilnic de evoluția bolii cîntăreței şi vin s-o viziteze şi s-o încurajeze. Se perindă prieteni şi admiratori: pictorul Corneliu Baba împreună cu soția, sculptorița Florica Hociung, sculptorul Gheorghe Anghel, actriţa Wauvrina şi Aurora Şotropa, cîntărețele mai tinere: Florentina Vlad, Lucreția Ciobanu, fosta ei elevă Ileana Constantinescu, Niculae Iordache, şoferul devotat, care în ultimii opt ani a purtat-o cu maşina lui pe ulițele Capitalei, toți o înconjoară cu dragostea şi admirația lor. Inginerul Gică Zugravu, care nu şi-a cruțat niciodată osteneala, înlesnind cu automobilul său ,,alergăturile" Mariei pe la diferite autorități, vine aproape zilnic, stă tăcut în camera bolnavei, aşteptînd să se ridice din pat şi să-i spună: Hai Gică, să facem repede un drum pină la Casa Scînteii, la Ministerul Comerțului, la Ministerul învățămîntului, la Sfatul Popular...

În cuier atîrnă, la vedere, rochia albă, croită de două zile de prietena Dorina Niculescu, sefa atelierulul Arta modei", care lucrase cîntăreței multe din rochiile de scenă în ultimii ani. Această rochie de pe urmă, cusută cu fire rupte din fuiorul durerii şi stropită cu lacrimile prieteniei... Privindu-şi chipul în oglindă, se minunează de bogăţia ,,argintului" care-i luceste în părul, niciodată atins de fantezia coloristică a vreunui coafor, şi îşi suspină dorurile: 

— Mi-e dor de-un fir de iarbă, să-i rup din brazdă şi să-l răsucesc între palme ca pe un cîntec tărănesc împletit de sufletul meu în toate chipurile! Mi-e dor de-o floare, s-o pun la cingătoarea rochiei albe, ca o stea cît un licurici scăpărînd pe cerul albastru! Mi-e dor să mă cufund în apa limpede a odihnei fără fund şi să dorm... să adorm fără să mă mai trezesc din somn, ascultîndu-mi - visînd - cîntecele...

Cântecul de pe urmă

Intr-o după amiază, cînd umbrele cad pe urma soarelui fugar în altă lume, Maria strînge surorile spitalului în camera ei şi se ridică încet, între perne:

— Ziceţi, fetelor, îngînat după mine,,Mărioară de la Gorj".

Şi cîntecul oltenesc se înfiripă, tremurat ca o frunză, jucînd în lumină, din şoapta desprinsă de pe buzele ostenite şi abia întredeschise ale cîntăreței.

Fu cîntecul ei de pe urmă !

A doua zi trimite să vină notarul şi-i dictează testamentul: 

...Pe cap să mi se pună colțarul de pichet alb, iar în picioare ciorapi albi scurţi, fără pantofii, care m-au chinuit toată viaţa... După moarte, trupul nescăldat, ci numai şters cu alcool, să fie pus la dispoziția medicilor, dacă - după autopsie - vor socoti că-i de folos cercetărilor ştiinței... Pe un drum secetos - dornic de apă - så se scobească adînc o fintînă pentru drumeții însetoşaţi... Doresc viață lungă şi sănătate tuturor celor pe care i-am cunoscut, chiar dacă unora li s-a părut că le-am stat greu în cale... Ritualul înmormîntării să fie cît mai sobru. Aş vrea ca mama să nu afle de moartea mea, să i se spună că sînt plecată undeva în străinătate pentru tratament... Multumesc conducerii țării, căreia îi port recunoştinţă pentru întelegerea manifestată față de mine...

Legenda făurită după moartea Mariei - ca atîtea alte legende țesute încă de pe cînd trăia - spune că ar fi lăsat cu limbă de moarte să fie îmbrăcată in costum național, sicriul aşezat într-un car tras de patru boi, un taraf de láutarí să-i cînte pe drumul către cimitir melodii țărănești şi alte asemenea dorinţe, ce le-ar fi exprimat în textul testamentului. Sint numai legende, create de imaginația populară, reflectind vrerile sutelor şi miilor de spectatori, în amintirea cărora Maria trăieşte asociată cu imaginea interpretei cintecului ţărănesc.  

Ea a dorit dimpotrivă, ca înmormîntarea să fie simplă, fără larmă şi dacă e cu putinţă să nu fie vestită decît a doua zi după coborîrea în groapa de veci.

În ziua cînd îşi dicta testamentul, vine să o vadă şi artista poporului Ioana Radu, care o roagă s-o ierte dacă a amărît-o vreodată:

— Admirația şi dragostea mea pentru dumneata o grăieşte şi casa mea înseninată de fotografiile dumitale, strînse de prin toate oraşele, unde le-am găsit expuse prin vitrine.

 La Spitalul Fundeni

Boala neputînd fi stăvilită, medicii hotărăsc aplicarea unui nou tratament, folosind ultimele medicamente aduse din străinătate.

Pentru aplicarea acestui tratament, Maria este internată la Spitalul Fundeni. Eforturile medicilor nu izbutesc însă să distrugă morbul încuibat în plămînii cîntăreței.

În acest timp, Maria trimite vorbă sculptorului Ion Vlad să vină la ea la spital.

— Te-am chemat să-ți dau o idee pe care am împărtăşit-o şi prietenei Florica Hociung. Dar mai întii, cunoşti stînca de la Balota? Statia de cale ferată dominînd de pe muchea unui deal pietros, panorama cîmpiei dunărene, înainte de a poposi la Turnu Severin?  

— Da!

— Ei bine, pe stînca aia, care priveşte spre Dunăre şi peste fluviu pînă departe spre miazăzi, aş vrea să ciopliți cu dalta voastră măiastră un monument, simbolizînd ,,Cîntecul românesc". Prietene Vlad, vreau să faceți o mare frescă folclorului nostru muzical şi al creatorilor lui; asta-i ideea! Ne despărţim acum pentru totdeauna şi am vrut să încredinţez gîndul meu artei voastre. 

La Spitalul Fundeni găseşte internată şí pe colega ei de teatru, Cornelia Teodosiu-Popa, căreia îi mărturiseşte boala de care suferă:

— Pentru mine, draga mea, ştiu bine că nu mai este scăpare. Tot ce fac bieții doctori, ostenindu-se să mă salveze, e zadarnic! De aceea mă pregătesc de moarte.

— Nu-ți face gînduri rele, Mario ! Nici vorbă de moarte!

— Ascultă Cornelio, lasă acadelele astea de încurajare. N-au nici un rost. Eu îmi cunosc de mult boala. Am tot sperat că mă înşel. Am mințit pe cei apropiați şi am cercat să mă mint şi pe mine! Acum, acum ştiu că drum de întoarcere spre viață nu mai este pentru mine!

Deschide uşa Minodora.

— Ai venit la tanc, fetiţo; ştii petalele de trandafiri strînse de mine în vasul cel mare, înflorat, din hol?

—  Da, doamnă Maria!

—  Te duci acasă, le bagi într-o faţă de pernă şi mi le aduci astă seară chiar, iar tu, Cornelio, să faci rost de ac şi ață să-mi coşi perna. 

—  Nu înțeleg ! La ce-ți trebuie o pernă nouă ?

 Vreau să-mi odihnesc capul în mormînt pe o pernă de trandafiri, să-mi fie moale şi parfumată! Acum înțelegi? Sau tot faci pe proasta?

Intoarce, greoi, capul spre Minodora:

—  Tu şterge-o şi pînă diseară să te prezinți cu fața de pernă şi petalele de trandafiri !

A doua zi veghează la capul Mariei și Mia Braia. Cîntăreața de romanţe de acum 30 ani, ea însăşi compozitoare şi textieră (,,Vioara", ,Poarta" ş.a.), aminteşte Mariei - la patul ei de suferinţă - cum s-au întîlnit:

—  Cînd te-am văzut ,,pirpirie" în sala studioului LIFA, am rămas dezamăgită. Dar timbrul vocii grave şi sulițele de jar ale ochilor tăi m-au cutremurat. Am încercat o tulburare greu de lămurit. Poate că era chiar... invidia! Aşa ne-am cunoscut, Mărio! Azi am venit să stau lîngă tine şi trebuie să-ți fac o mărturisire: eu am avut vocaţie pentru componistica de lieduri şi dirijorie. Şi, pentru că împrejurările nu mi-au fost prielnice, m-am pomenit deodată cîntînd romante ! ,,Romantele" mi-au adus succes și bani. Tu, Mărio, te-ai dăruit toată, cheltuindu-te fără cruțare cîntecului.

Maria ascultă mărturisirile cîntăreței, de care o leagă multe amintiri din colindele laolaltă prin țară.

—  Stai jos, dacă te-ai ostenit să mă veghezi, stai jos, aici lîngă mine şi lasă-mă să-mi reazim capul pe umărul tău. Mi-e frig...

Cu ochii închişi, mişcînd buzele cu greu, Maria povesteşte Miei Braia întîmplări din viața ei, amintiri comune şi apoi... evenimente din istoria Franţei, Italiei, Turciei, României...

Memoria uimitoare a bolnavei surprinde pe cîntăreata de romanțe, care stă lîngă ea:

—  Eşti nebună, Mario! Ştiam că ai o memorie neobişnuită, încît ai putut să realizezi o adevărată ,,enciclopedie a cîntecelor populare." Dar istorie, cînd dracu aí mai învăţat?

—  N-am învățat! N-am învăţat! Am ascultat pe alţii povestind, din ce-au citit ei le-am prins poveştile şi nu le-am uitat. Asta e !

Difuzorul din curtea spitalului transmite o emísiune de muzică populară: „Dadă, dadă, frică mi-e că mor ca miine", interpretat de Maria.

—  Auzi, Mario ? spune Mia.

—  Da, da, ca mîine mor şi eu! Aşa cum spune cîntecul! Să vină Cornelia ! Să vină Cornelia!

Cînd vine Cornelia Teodosiu, o roagă să-i ia rochia albă din cuier şi s-o îmbrace ea.

—  Plimbă-te prin cameră, Cornelio ! Aşa, da! Imi place cum cade, avem aproape aceeaşi înălţime. Şi mie o să-mi vină bine... Nu-i aşa fetelor?

Mia Braia:

—  Tie, oriunde şi orice îţi va veni bine, pentru că nimeni dintre noi, artistele, nu ne-am îmbrăcat cu gustul tău şi nu am purtat rochiile cu graţia ta. Parcă nu te-ai fi născut, ca şi noi, într-o margine de oraş!  

Florile copilăriei

Joi, 20 iunie, intră în precomă. Minodoro, şopteşte Maria, ridicînd capul de pe perna cu trandafiri; Minodoro, te du dis-de-dimineață la soru-mea Aurica, în Livada cu Duzi, culege un brat zdravăn de flori din grădina lui taica: busuioc, iasomie, calomfir, lămîiţă, izmă creață, rosmarin, floricele de muşețel şi adu-mi-le mîine în zori.

A doua zi, din florile care-i amintesc copilăria din ograda părintească, rupe doi pumni si le dă Corneliei să le pună într-un săculet, rugînd surorile în halate albe să-i treacă tubul cu oxigen, care-i uşurează respiraţia, prin săculet. Inhalează oxigenul o dată cu parfumul florilor... Mireasma lor îi evocă întîmplările legate de vremea copilăriei şi adolescenţei.

Maria surîde și fața i se înseninează, alungîndu-i trístetea. Ațipeşte cîteva clipе.

Cînd se trezeşte, în odaie - drept ca lumînarea - stă lîngă pat cîntărețul Alexandru Grozuţă. 

—  Ai venit şi tu? Mă bucur! În clipa mea... din urmă ! E frumos din partea ta, Alecule!

Cu două zile înainte, o veghease, ajutind-o şi mîngiind-o cu dragoste şi devotament, vecina din Popa Nan, Aneta Ion.

Adoarme un minut și se trezeşte. Şi iar adoarme şi iar se trezeşte pentru cîteva clipe.

Vineri dimineața, 21 iunie, deschide ochii, liniştită.

—  Fetelor! Am visat pe taica. Sta în uşa camerei, aicea; îmi făcea semn cu mîna şi-mi surîdea! I-am spus că sînt gata; am cerut iertare tuturor celor pe care i-am amărît de multe ori poate, fără să vreau şi l-am anunțat că sînt pregătită de drum... 

Cornelia o întrerupe:

—  Vise, ţațo, vise... Ce nu vede şi vorbeşte omul în vis! Astea-s prostii! Nu pleci la nici un drum, Mario! Parfumul florilor de-acasă ți-a reamintit de taică-tău şi l-ai visat. Asta-i tot! 

—  Bine-ar fi, Cornelio, dacă ar fi cum zici tu. Dar eu simt că mă duc, plec dintre voi, Cornelio, plec pentru totdeauna!

Luminile ochilor se sting

În cele trei zile de precomă, cînd se trezea pentru cîteva clipe doar, Mia Braia - care a stat pe lîngă ea aproape două săptămîni - ne povesteşte că Maria avea aceeaşi stare de exaltare fluidică, pe care o încerca întotdeauna pe scenă, aceeaşi tensiune. Se transfigura, părînd că doboară boala.

—  N-am întîlnit, continuă cîntăreața de romanțe, în lumea noastră feminină nici o făptură cu o asemenea puternică, neverosimilă vitalitate!

Sîmbătă, 22 iunie 1963, Maria se trezeşte la 8 dimíneaţa:

—  Fetelor, surorilor! Azi nu mai scap, mi-a sosit soro- cul! Simt cum se scurge viața din mine; nu mă mai doare nimic, nimic! Mi-e dor de odihna fără sfîrşit, de linişte, de tăcerea pietrelor. Aş vrea să mă-mbrăcați cu rochia albă şi să mă duceți acasă. Vreau să-mi dau duhul în patul meu, în odaia mea! Vă rog să nu plîngeți, să nu faceti zgomot.

—  Bine, îi răspunde Cornelia în şoaptă, mergem acasă. Să vină directorul spitalului să-ți facă formele de ieşire şi plecăm împreună. Mă duc pe sală să spun soţului tău.

Du-te! Spune-i, roagă-l să-mi pregătească odaia şi să mi-o umple cu flori, cu multe flori!

Minodora rămîne de veghe la căpătîi.

Cînd revine în cameră Cornelia Teodosiu, Maria doarme, respiră greu.  

Surorile, medicii pășesc în jurul ei tiptil, în virful picioarelor, să n-o trezească.

La ora 14 şi 10 minute deschide ochii mari, se uită împrejur cu priviri din altă lume. Zîmbeşte trist, mirată. Apoi pleoapele se pleacă încet, încet și bătăile inimii tac.

Cornelia o strigă pe nume din ce în ce mai tare, mai tare... 

Maria nu mai răspunde.

Cîntecul se sfîrşise...

Cînd ochii cîntăreței s-au stins, la căpătîiul ei străjuiesc două lumini ţîşnind din ceară de albine.

Culege-mi visele... 

În zilele cînd îşi căuta echilibrul lăuntric să poată înfrunta, senină, moartea pe care o simţea aproape, tot mai aproape, Maria aşternu pe hîrtie rîndurile din urmă către soțul ei, pecetluindu-le în plicul păstrat în geantă, lîngă perna de trandafiri. Le-a tăinuit cu grijă, ferindu-le de cei din jur. Dorea să fie citite numai după plecarea ei din vremelnicie.

Scrisoarea, care sună ca o spovedanie, cu accentul impresionant al desprinderii definitive din lanțul bucuriilor şi tristeţilor efemere, se încheie cu această rugă:

—  Culege-mi visele pe care le-am făurit lîngă tine și împarte-le oamenilor...

— va urma —

Sursa: carte în foileton «Maria Tănase și cântecul românesc»/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XIII.

__________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #muzicapopulara #FolclorRomanesc #MariaTănase #teatrulderevista #teatru #spectacole #AlhambraBroadway #romanțe