CAPITOLUL XIII/ LA MASA TĂCERII
Filonul folclorului de la GorjLa începutul anului 1961, Maria se hotărăşte să încerce punerea în practică a planului schiţat de ea de multă vreme: să-şi dedice întreaga activitate cîţiva ani într-o regiune a ţării, spre a izbuti să creeze o orchestră populară model, care să desluşească linia de interpretare a folclorului vechi şi nou, selectînd solişti vocali dintre elementele tinere cu aptitudini pentru cîntecul românesc.
În memoriul prezentat Ministerului învăţămîntului şi Culturii, Maria declară că ia asupră-şi sarcina „de a iniţia şi a supraveghea soliştii tineri în ceea ce priveşte ţinuta scenică şi interpretarea vocală, ca astfel să poată îmbina talentul lor cu autenticitatea şi pitorescul regiunii, fără să li se clintească curajul de a prezenta această autenticitate cu tot izul şi stilul adecvat, în aşa chip, ca toată producţia lor să fie ridicată la treapta adevăratei arte ţărăneşti”.
Autoarea memoriului indică fostul judeţ Gorj ca regiune propice aplicării rodnice a planului propus, întrucît descoperise acolo „un filon folcloristic, cristalizat din încrucişarea melodiilor olteneşti cu melodiile bănăţene şi munteneşti”, filon din care năzuieşte să extragă cîntece inedite.
Memoriul, cuprinzînd expunerea principială şi practică a planului de lucru, este aprobat fără rezerve de Minister. Aceeaşi caldă solicitudine o întîmpină ulterior şi din partea Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă şi a conducerii Institutului de Folclor, care referă elogios asupra planului prezentat de Maria Tănase.Şi astfel, spre surprinderea tuturora, în plin succes al „Revistei... 62“ la Teatrul satiric muzical, Maria anunţă conducerii teatrului şi colegilor plecarea ei la Gorj, renunţînd la salariul pe care-1 primeşte în Bucureşti, acceptînd postul de folclorist categoria I la „Taraful Gorjului“, orchestră tutelată de Ansamblul artistic de stat „Nicolae Bălcescu“ din Craiova.
Cu excepţia lui Nicuşor Constantinescu — autorul „Revistei... 62”, care înţelege şi apreciază planul Măriei — toţi ceilalţi din teatru socotesc plecarea cîntăreţei la Gorj ca încă una din seria... „nebuniilor“ ei.
Păreri de rău tîrzii
În memoriul prezentat Ministerului învăţămîntului şi Culturii, Maria declară că ia asupră-şi sarcina „de a iniţia şi a supraveghea soliştii tineri în ceea ce priveşte ţinuta scenică şi interpretarea vocală, ca astfel să poată îmbina talentul lor cu autenticitatea şi pitorescul regiunii, fără să li se clintească curajul de a prezenta această autenticitate cu tot izul şi stilul adecvat, în aşa chip, ca toată producţia lor să fie ridicată la treapta adevăratei arte ţărăneşti”.
Autoarea memoriului indică fostul judeţ Gorj ca regiune propice aplicării rodnice a planului propus, întrucît descoperise acolo „un filon folcloristic, cristalizat din încrucişarea melodiilor olteneşti cu melodiile bănăţene şi munteneşti”, filon din care năzuieşte să extragă cîntece inedite.
Memoriul, cuprinzînd expunerea principială şi practică a planului de lucru, este aprobat fără rezerve de Minister. Aceeaşi caldă solicitudine o întîmpină ulterior şi din partea Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă şi a conducerii Institutului de Folclor, care referă elogios asupra planului prezentat de Maria Tănase.Şi astfel, spre surprinderea tuturora, în plin succes al „Revistei... 62“ la Teatrul satiric muzical, Maria anunţă conducerii teatrului şi colegilor plecarea ei la Gorj, renunţînd la salariul pe care-1 primeşte în Bucureşti, acceptînd postul de folclorist categoria I la „Taraful Gorjului“, orchestră tutelată de Ansamblul artistic de stat „Nicolae Bălcescu“ din Craiova.
Cu excepţia lui Nicuşor Constantinescu — autorul „Revistei... 62”, care înţelege şi apreciază planul Măriei — toţi ceilalţi din teatru socotesc plecarea cîntăreţei la Gorj ca încă una din seria... „nebuniilor“ ei.
Păreri de rău tîrzii
Cu acest prilej Maria Tănase, roagă pe ... prietenii săi, compozitorii H. Mălineanu şi Temistocle Popa s-o întovărăşească în Oltenia şi s-o ajute cîteva luni, în perioada iniţială de înfăptuire a planului.
Cei doi îşi dau seama de însemnătatea sprijinului pe care-1 solicită şi de care are nevoie Maria; dar, reţinuţi în acel moment de alte preocupări în Bucureşti, ezită să o însoţească.
— Îmi reproşez — ne mărturiseşte Temistocle Popa — că nu am avut curajul să mă rup de alte treburi minore şi să-i dau sprijinul cerut... Pentru mine, Maria Tănase a fost un îndrumător spiritual, un pedagog înţelept, care mi-a sădit în suflet dragostea pentru cîntecul popular şi m-a făcut să pricep minunatul limbaj al folclorului nostru. De la ea am înţeles ce înseamnă „trăirea“ unei bucăţi muzicale, cînd am auzit-o — obosită şi bolnavă interpretînd la o emisiune televizată, în uluiala admirativă a tarafului şi a maşiniştilor — două cîntece populare şi creaţia ei „Romanţa bănăţeană“.
Iar H. Mălineanu ni se destăinuie cu aceeaşi sinceritate :
— Dacă am o părere de rău, prilejuindu-mi adeseori zbucium sufletesc, aceasta se datoreşte faptului că, deşi am înţeles-o total — admirînd-o fără nici o rezervă, chiar de la începutul carierei ei — nu am găsit răgazul necesar s-o urmăresc în toate „nebuneştile-i“ dar artisticile-i propuneri şi planuri de concerte, imprimări, recitaluri etc. pe care mi le-a făcut în repetate rînduri. Regretul meu este cu atît mai adînc, cu cît îmi dau seama acum că am lipsit repertoriul muzical, teatrul şi radiofonia de o serie de realizări, care ar fi depăşit cu certitudine — ca valoare şi trăinicie — multe din lucrările în care şi ea şi eu ne-am irosit anii fără rezultate majore. Dacă aş fi avut curajul să mă despart de unele îndeletniciri „cotidiene“ ale profesiunii, am fi putut încerca, şi noi şi publicul spectator, marea bucurie a unor creaţii artistice de nebănuită calitate şi valoare. Dar... mintea de pe urmă, mai ales în cazul de faţă, vine din nefericire prea tîrziu! Nu ştiu dacă Maria m-a iertat sau mă mai poate ierta pentru neînţelegerea la vreme a proiectelor ei excepţionale, rămase însă simple încercări, pentru că nu i-am stat într-ajutor. Eu nu mă pot ierta!...
Aceleaşi păreri de rău le încearcă acum mulţi dintre cei ce fie din inerţie, fie din comoditate ori neînţelegere, au socotit-o „trăsnită“ şi n-au sprijinit-o să-şi traducă în viaţă planurile inspirate din dorinţa continuă de a atinge marile piscuri, în opera de valorificare maximă a limbajului autentic al cîntecelor noastre.
„Trăsneala“ Măriei a însemnat dăruirea ei întreagă unui ţel unic, suprem: să facă să răsune pretutindeni, în ţară şi peste hotare, minunatul grai al poporului, cristalizat în cîntecele lui. Grai în care îşi găsesc expresie binefacerile, vitregiile şi tristeţile pămîntului românesc; grai, folosind stihul şi melodia în neistovita luptă a fiilor patriei spre a-şi apăra cu dîrzenie roadele nesfîrşite ale pămîntului, cununile de flori ale cîmpiilor și colinelor, apele argintate de zbenguiala peştilor, munţii înneguraţi de păduri şi purtînd în pîntece aurul strălucind^ ca o ispititoare chemare, aurul negru şi duhurile telurice ţîşnind exploziv — ca nişte comori închise şi păstrate de destin, spre a ieşi la iveală numai atunci cînd vremea prielnică e dăruieşte bunei stări a milioanelor de suflete, ce s-au jertfit, apărîndu-le!
Maria, iubind fără prihană graiul cîntecelor pămîntului de baştină, s-a străduit pînă la „nebunie“ să dea acestui grai rezonanţa lui imnică, folosind harul ei interpretativ şi nedrămuind nici un efort, nici un sacrificiu.
La masa tăcerii
Cei doi îşi dau seama de însemnătatea sprijinului pe care-1 solicită şi de care are nevoie Maria; dar, reţinuţi în acel moment de alte preocupări în Bucureşti, ezită să o însoţească.
— Îmi reproşez — ne mărturiseşte Temistocle Popa — că nu am avut curajul să mă rup de alte treburi minore şi să-i dau sprijinul cerut... Pentru mine, Maria Tănase a fost un îndrumător spiritual, un pedagog înţelept, care mi-a sădit în suflet dragostea pentru cîntecul popular şi m-a făcut să pricep minunatul limbaj al folclorului nostru. De la ea am înţeles ce înseamnă „trăirea“ unei bucăţi muzicale, cînd am auzit-o — obosită şi bolnavă interpretînd la o emisiune televizată, în uluiala admirativă a tarafului şi a maşiniştilor — două cîntece populare şi creaţia ei „Romanţa bănăţeană“.
Iar H. Mălineanu ni se destăinuie cu aceeaşi sinceritate :
— Dacă am o părere de rău, prilejuindu-mi adeseori zbucium sufletesc, aceasta se datoreşte faptului că, deşi am înţeles-o total — admirînd-o fără nici o rezervă, chiar de la începutul carierei ei — nu am găsit răgazul necesar s-o urmăresc în toate „nebuneştile-i“ dar artisticile-i propuneri şi planuri de concerte, imprimări, recitaluri etc. pe care mi le-a făcut în repetate rînduri. Regretul meu este cu atît mai adînc, cu cît îmi dau seama acum că am lipsit repertoriul muzical, teatrul şi radiofonia de o serie de realizări, care ar fi depăşit cu certitudine — ca valoare şi trăinicie — multe din lucrările în care şi ea şi eu ne-am irosit anii fără rezultate majore. Dacă aş fi avut curajul să mă despart de unele îndeletniciri „cotidiene“ ale profesiunii, am fi putut încerca, şi noi şi publicul spectator, marea bucurie a unor creaţii artistice de nebănuită calitate şi valoare. Dar... mintea de pe urmă, mai ales în cazul de faţă, vine din nefericire prea tîrziu! Nu ştiu dacă Maria m-a iertat sau mă mai poate ierta pentru neînţelegerea la vreme a proiectelor ei excepţionale, rămase însă simple încercări, pentru că nu i-am stat într-ajutor. Eu nu mă pot ierta!...
Aceleaşi păreri de rău le încearcă acum mulţi dintre cei ce fie din inerţie, fie din comoditate ori neînţelegere, au socotit-o „trăsnită“ şi n-au sprijinit-o să-şi traducă în viaţă planurile inspirate din dorinţa continuă de a atinge marile piscuri, în opera de valorificare maximă a limbajului autentic al cîntecelor noastre.
„Trăsneala“ Măriei a însemnat dăruirea ei întreagă unui ţel unic, suprem: să facă să răsune pretutindeni, în ţară şi peste hotare, minunatul grai al poporului, cristalizat în cîntecele lui. Grai în care îşi găsesc expresie binefacerile, vitregiile şi tristeţile pămîntului românesc; grai, folosind stihul şi melodia în neistovita luptă a fiilor patriei spre a-şi apăra cu dîrzenie roadele nesfîrşite ale pămîntului, cununile de flori ale cîmpiilor și colinelor, apele argintate de zbenguiala peştilor, munţii înneguraţi de păduri şi purtînd în pîntece aurul strălucind^ ca o ispititoare chemare, aurul negru şi duhurile telurice ţîşnind exploziv — ca nişte comori închise şi păstrate de destin, spre a ieşi la iveală numai atunci cînd vremea prielnică e dăruieşte bunei stări a milioanelor de suflete, ce s-au jertfit, apărîndu-le!
Maria, iubind fără prihană graiul cîntecelor pămîntului de baştină, s-a străduit pînă la „nebunie“ să dea acestui grai rezonanţa lui imnică, folosind harul ei interpretativ şi nedrămuind nici un efort, nici un sacrificiu.
La masa tăcerii
Către începutul lunii mai 1962, Maria poposeşte la Tg. Jiu, oraşul unde-şi are sediul „Taraful Gorjului“.
Gîndul dintîi al cîntăreţei îi mînă neşovăielnic paşii în parcul oraşului, să vadă monumentul ansamblului arhitectonic al lui Brâncuşi, genialul ţăran obîrşit din satul gorjan Hobiţa — pe dealul Arsurilor — lîngă comuna Peştişani, la vreo 20 de km de Tg. Jiu.
Sculptorul, de care Maria se despărţise la New York în 1939, făurise acolo, în anii 1936—1938, originala-i operă închinată eroilor, cu prilejul unui scurt popas în ţara de baştină.
Brâncuşi a strîns blocuri de piatră din regiunea Simeria-Albeşti şi cioplindu-le cu dalta, a ridicat un arc — Poarta eroilor sau Poarta sărutului, simbolizînd dansul şi sărutul caracteristic, finalizînd nunta şi hora ţărănească; Masa tăcerii (numită şi Masa familiei), înconjurată de 12 scaune de piatră
— realizare arhitectonică unică în lume, reprezentînd în concepţia brâncuşiană străvechea Masă dacică perpetuată în Masa rotundă — în jurul căreia se strîng să prînzească şi să cineze ţăranii noştri; Aleea scaunelor, legînd Poarta sărutului de Masa tăcerii, are rînduite pe margini 24 de scaune pătrate, grupate trei cîte trei la distanţe egale şi încheindu-se cu două bănci de piatră în faţa Porţii eroilor.
Apoi, Coloana fără sfîrşit, Coloana recunoştinţei, Monumentul eroilor (cunoscută sub aceste trei nume) se înalţă, făcută din tuci, cu armătură interioară de oţel şi montată pe un soclu puternic şi masiv de beton. Coloana este închinată eroilor neamului şi atinge înălţimea de aproape 30 metri.
În sfîrşit, Masa festivă — dispusă pe o alee desprinsă din axul principal al parcului, tăiată mai restrîns ca proporţii decît Masa tăcerii — semnifică familia împuţinată după furtuna războiului care a impus jertfa eroilor.
În parcul oraşului, monumentala operă plastică a lui Brîncuşi realizează pe tema eroismului şi în climatul Olteniei, provincie pe care a iubit-o cu patimă — un ansamblu arhitectonic care nu-şi află pereche în creaţia plastică mondială.
De la Coloana fără sfîrşit pînă să ajungă la Masa tăcerii, Maria străbate uliţa străjuită de o parte şi de alta cu nave albe etajate: blocurile noi ale oraşului clădite în anii puterii populare.
Cântăreaţa se preumblă prin aleele parcului, unde şoaptele Jiului, bătînd malul abrupt, mîngîie frunzele tinere ale copacilor! În cîntecul apelor se strecoară chemarea pămîntului patriei, torcînd firul atîtor amintiri care ne leagă de el și care nu se rup niciodată.
Maria se opreşte la Masa tăcerii, în picioare, dreaptă, cu mîinile sprijinite de piatra rotundă, amintirile dau năvală, gîndurile se încrucişează şi o pironesc locului.
Fata lui Ion al Ilincăi de pe Amaradia pare un fulger încremenit într-o făptură care arde, cheltuindu-şi spuma de flăcări.
Aude — parcă fu ieri ! — mărturisirea lui Brîncuşi strecurată printre lacrimi, cu douăzeci de ani în urmă, la despărţirea din metropola americană:
— Cînd te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cîntec de-al nostru o Pasăre măiastră! Auzi, tu fată, mă înţelegi ? Vezi tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaşte tot pămîntul prin ce m-am priceput să fac, dar cînd aud cîntecele noastre, mă apucă un dor de ţară, de oltenii tăi şi-ai mei, de apa tînguitoare a Jiului, de satul meu... Îmi vine, fată, să las tot, să mă întorc acasă şi să mă fac cioplitor în lemn şi piatră pentru toţi stîlpii tindelor şi meselor de cină ale ţăranilor noştri de pe tot cuprinsul ţării... Auzi? Mă-nţelegi ?
Şi Maria îşi aminteşte ce i-a răspuns:
— Mă, nene Costache, trebuie să-ţi spun năzdrăvănia care-mi trece prin cap. Cînd te-ascult grăind aşa, mă gîndesc că tot astfel o fi grăit şi căpetenia dacilor, Burebista, ăla de-a bagat — cu înţelepciunea şi vitejia lui — spaima în toţi vrăjmașii străbunilor noştri! D-aia eu mă mir cum dracu de rezişti să stai răzleţ atîta amar de vreme numai printre străini, departe de sfînta noastră ţărişoară! Pe mine, după o lună- două, mă apucă „amokul“ şi sînt în stare să plec pe jos, în picioarele goale, spre casă. Uite ce, mă nene... Burebista, ţi-o pe șleau: nicăieri nu mă simt la largul meu ca la noi, unde totul mi se pare pictat de mîna lui Dumnezeu, D-aia, te aştept curînd, să-ţi zîc una de-ale noastre, să trosnească in?6 în livada de sub Dealul Piscului!
Gîndul dintîi al cîntăreţei îi mînă neşovăielnic paşii în parcul oraşului, să vadă monumentul ansamblului arhitectonic al lui Brâncuşi, genialul ţăran obîrşit din satul gorjan Hobiţa — pe dealul Arsurilor — lîngă comuna Peştişani, la vreo 20 de km de Tg. Jiu.
Sculptorul, de care Maria se despărţise la New York în 1939, făurise acolo, în anii 1936—1938, originala-i operă închinată eroilor, cu prilejul unui scurt popas în ţara de baştină.
Brâncuşi a strîns blocuri de piatră din regiunea Simeria-Albeşti şi cioplindu-le cu dalta, a ridicat un arc — Poarta eroilor sau Poarta sărutului, simbolizînd dansul şi sărutul caracteristic, finalizînd nunta şi hora ţărănească; Masa tăcerii (numită şi Masa familiei), înconjurată de 12 scaune de piatră
— realizare arhitectonică unică în lume, reprezentînd în concepţia brâncuşiană străvechea Masă dacică perpetuată în Masa rotundă — în jurul căreia se strîng să prînzească şi să cineze ţăranii noştri; Aleea scaunelor, legînd Poarta sărutului de Masa tăcerii, are rînduite pe margini 24 de scaune pătrate, grupate trei cîte trei la distanţe egale şi încheindu-se cu două bănci de piatră în faţa Porţii eroilor.
Apoi, Coloana fără sfîrşit, Coloana recunoştinţei, Monumentul eroilor (cunoscută sub aceste trei nume) se înalţă, făcută din tuci, cu armătură interioară de oţel şi montată pe un soclu puternic şi masiv de beton. Coloana este închinată eroilor neamului şi atinge înălţimea de aproape 30 metri.
În sfîrşit, Masa festivă — dispusă pe o alee desprinsă din axul principal al parcului, tăiată mai restrîns ca proporţii decît Masa tăcerii — semnifică familia împuţinată după furtuna războiului care a impus jertfa eroilor.
În parcul oraşului, monumentala operă plastică a lui Brîncuşi realizează pe tema eroismului şi în climatul Olteniei, provincie pe care a iubit-o cu patimă — un ansamblu arhitectonic care nu-şi află pereche în creaţia plastică mondială.
De la Coloana fără sfîrşit pînă să ajungă la Masa tăcerii, Maria străbate uliţa străjuită de o parte şi de alta cu nave albe etajate: blocurile noi ale oraşului clădite în anii puterii populare.
Cântăreaţa se preumblă prin aleele parcului, unde şoaptele Jiului, bătînd malul abrupt, mîngîie frunzele tinere ale copacilor! În cîntecul apelor se strecoară chemarea pămîntului patriei, torcînd firul atîtor amintiri care ne leagă de el și care nu se rup niciodată.
Maria se opreşte la Masa tăcerii, în picioare, dreaptă, cu mîinile sprijinite de piatra rotundă, amintirile dau năvală, gîndurile se încrucişează şi o pironesc locului.
Fata lui Ion al Ilincăi de pe Amaradia pare un fulger încremenit într-o făptură care arde, cheltuindu-şi spuma de flăcări.
Aude — parcă fu ieri ! — mărturisirea lui Brîncuşi strecurată printre lacrimi, cu douăzeci de ani în urmă, la despărţirea din metropola americană:
— Cînd te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cîntec de-al nostru o Pasăre măiastră! Auzi, tu fată, mă înţelegi ? Vezi tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaşte tot pămîntul prin ce m-am priceput să fac, dar cînd aud cîntecele noastre, mă apucă un dor de ţară, de oltenii tăi şi-ai mei, de apa tînguitoare a Jiului, de satul meu... Îmi vine, fată, să las tot, să mă întorc acasă şi să mă fac cioplitor în lemn şi piatră pentru toţi stîlpii tindelor şi meselor de cină ale ţăranilor noştri de pe tot cuprinsul ţării... Auzi? Mă-nţelegi ?
Şi Maria îşi aminteşte ce i-a răspuns:
— Mă, nene Costache, trebuie să-ţi spun năzdrăvănia care-mi trece prin cap. Cînd te-ascult grăind aşa, mă gîndesc că tot astfel o fi grăit şi căpetenia dacilor, Burebista, ăla de-a bagat — cu înţelepciunea şi vitejia lui — spaima în toţi vrăjmașii străbunilor noştri! D-aia eu mă mir cum dracu de rezişti să stai răzleţ atîta amar de vreme numai printre străini, departe de sfînta noastră ţărişoară! Pe mine, după o lună- două, mă apucă „amokul“ şi sînt în stare să plec pe jos, în picioarele goale, spre casă. Uite ce, mă nene... Burebista, ţi-o pe șleau: nicăieri nu mă simt la largul meu ca la noi, unde totul mi se pare pictat de mîna lui Dumnezeu, D-aia, te aştept curînd, să-ţi zîc una de-ale noastre, să trosnească in?6 în livada de sub Dealul Piscului!
Tăcerile împietrite în juru-i îngăduie universului tainelor din sine-și să dobîndească nebănuită elocinţă, s-o integreze unei lumi, în care trecutul se îngemănează prezentului, morţii şi viii întinzîndu-şi mîinile şi închegînd puntea, peste care într-o viziune a încîntărilor — se deschid căile viitorului.
Maria se smulge cu greu din parcul unde ţăranul de la Hobiţa şi-a dăltuit gîndurile.
La lucru
Maria se smulge cu greu din parcul unde ţăranul de la Hobiţa şi-a dăltuit gîndurile.
La lucru
Ca întotdeauna, Maria se dăruieşte fără măsură împlinirii programului ce-şi propusese. În parcul oraşului, într-o clădire spaţioasă, stabileşte noul sediu al „Tarafului Gorjului“, destinînd cea mai largă încăpere sălii de repetiţii; nu lipseşte nici camera cochetă pentru oaspeţi.
Stăruie, cum numai ea ştia s-o facă, cu dîrzenie, convingător şi îmbracă orchestranţii — după ce le procură instrumente noi — în costume olteneşti, lucrate în războaiele cooperativei de la Tismana şi înflorate de mîinile iscusite al ţărănoilor gorjene.
Îmbrăcat ca de sărbătoare, taraful este apoi dotat cu aparatura modernă de înregistrare: magnetofon, benzi şi staţie de amplificare.
În continuarea aplicării planului, purcede la selectarea — prin concurs — a elementelor tinere, soliste, din rîndurile ţăranilor şi ţărăncilor, propunînd în acelaşi timp primenirea orchestranţilor prin pensionarea celor bătrîni sau bolnavi şi înlocuirea lor cu instrumentişti capabili. Ajută deopotrivă, risipind entuziastă forţele-i fizice în declin, ansamblului artistic „Nicolae Bălcescu“ din Craiova, ca să-şi ridice nivelul spectacolelor, prin prezenţa ei ca solistă, în turneele acestui snsamblu.
Culege şi înregistrează pe benzi peste 50 de melodii şi texte noi din folclorul gorjenesc.
A fost muncă istovitoare, cu rodnice rezultate, desfăşurată un an întreg; Maria a ştiut să se facă înţeleasă şi apreciată de forurile conducătoare de la care a obţinut sprijin temeinic.
Stăruie, cum numai ea ştia s-o facă, cu dîrzenie, convingător şi îmbracă orchestranţii — după ce le procură instrumente noi — în costume olteneşti, lucrate în războaiele cooperativei de la Tismana şi înflorate de mîinile iscusite al ţărănoilor gorjene.
Îmbrăcat ca de sărbătoare, taraful este apoi dotat cu aparatura modernă de înregistrare: magnetofon, benzi şi staţie de amplificare.
În continuarea aplicării planului, purcede la selectarea — prin concurs — a elementelor tinere, soliste, din rîndurile ţăranilor şi ţărăncilor, propunînd în acelaşi timp primenirea orchestranţilor prin pensionarea celor bătrîni sau bolnavi şi înlocuirea lor cu instrumentişti capabili. Ajută deopotrivă, risipind entuziastă forţele-i fizice în declin, ansamblului artistic „Nicolae Bălcescu“ din Craiova, ca să-şi ridice nivelul spectacolelor, prin prezenţa ei ca solistă, în turneele acestui snsamblu.
Culege şi înregistrează pe benzi peste 50 de melodii şi texte noi din folclorul gorjenesc.
A fost muncă istovitoare, cu rodnice rezultate, desfăşurată un an întreg; Maria a ştiut să se facă înţeleasă şi apreciată de forurile conducătoare de la care a obţinut sprijin temeinic.
Trebuie să amintim, însă, că nici conducerea Ansamblului artistic ,,Nicolae Bălcescu“ din Craiova, nici dirijorul „Tarafului Gorjului” nu au dovedit aceeaşi înţelegere şi și rîvnă în realizarea pianului de activitate propus de Maria Tănase. Sunt oameni care pricep și învață greu pentru că, înclinați să meargă pe linia efortului minim, își calculează cu zgârcenie strădania și sau, repetat, întâietate socotelilor mărunte. De omenea elemente s-a izbit deseori cîntăreaţa în trudnica-i activitate creatoare.
Turneul din urmă
La începutul lunii aprilie 1963, Maria alcătuieşte programul şi itinerariul unui turneu cu „Taraful Gorjului“ pe o durată de 72 zile, începînd la 14 aprilie pînă la 25 iunie.
Itinerariul cuprinde — pornind de la Bucureşti — toate oraşele ţării. În program: „Potpuriu de sîrbe gorjeneşti“, „De-ar şti dorul ce ştiu eu“, „Sîrba ca pe lunca Tîrnavei“, „Uşor, puiule, uşor“, „Învîrtita“, „Joc din Banat“, „Hai, mîndre pitiş-pitiş“, „Foaie verde iasomie“, „Deasupra capului meu“, „Se ceartă bradul cu plopul“, „Horă şi sîrbă ca din cimpoi“, „Foaie verde bob de linte“, „Mîndruţo, mi-e dor de tine“, „Voinic necăjit“, „Foaie verde micşunea“, „Dragostea din ce se-ncepe“, „Sîrba lui Tudor din Vladimir“, „Coborîi din deal la vale“, „Lăstărel de peliniţă“, „Sîrba repezită“, „Spune-mi, mamă, ce să fac?“, „Învîrtită şi brîu din Banat“, „Te văzui, neică la poartă“, „Afară plouă şi tună“, „De-ai fi, lună, vorbitoare“, „De cînd sînt pe lumea asta“, „Mărie, Mărie“, şi „Viorea, viorea rea“.
Solişti vocali şi instrumentişti : Dan Moisescu, Lia Bo- oirci, Ion Bălan, Ion Falcoe, Petre Geagu, Lenuţa Traian, Chivu Tantan, Nicu Pîrvu, Dumitru Zamfira, F. L. Nicolina, Mihu Ion şi M. Cavnescu.
În bogatul program de folclor oltenesc cu unele piese în Primă audiţie, reprezentînd noi descoperiri extrase din izvorul gorjenesc, Maria intercalează cîntece şi din alte regiuni ale țării. În final interpretează cîteva bucăţi din vechiul ei repertoriu.
Iată două din cîntecele culese de Maria:
,,Dragostea din ce-i făcută?“ (1)
Itinerariul cuprinde — pornind de la Bucureşti — toate oraşele ţării. În program: „Potpuriu de sîrbe gorjeneşti“, „De-ar şti dorul ce ştiu eu“, „Sîrba ca pe lunca Tîrnavei“, „Uşor, puiule, uşor“, „Învîrtita“, „Joc din Banat“, „Hai, mîndre pitiş-pitiş“, „Foaie verde iasomie“, „Deasupra capului meu“, „Se ceartă bradul cu plopul“, „Horă şi sîrbă ca din cimpoi“, „Foaie verde bob de linte“, „Mîndruţo, mi-e dor de tine“, „Voinic necăjit“, „Foaie verde micşunea“, „Dragostea din ce se-ncepe“, „Sîrba lui Tudor din Vladimir“, „Coborîi din deal la vale“, „Lăstărel de peliniţă“, „Sîrba repezită“, „Spune-mi, mamă, ce să fac?“, „Învîrtită şi brîu din Banat“, „Te văzui, neică la poartă“, „Afară plouă şi tună“, „De-ai fi, lună, vorbitoare“, „De cînd sînt pe lumea asta“, „Mărie, Mărie“, şi „Viorea, viorea rea“.
Solişti vocali şi instrumentişti : Dan Moisescu, Lia Bo- oirci, Ion Bălan, Ion Falcoe, Petre Geagu, Lenuţa Traian, Chivu Tantan, Nicu Pîrvu, Dumitru Zamfira, F. L. Nicolina, Mihu Ion şi M. Cavnescu.
În bogatul program de folclor oltenesc cu unele piese în Primă audiţie, reprezentînd noi descoperiri extrase din izvorul gorjenesc, Maria intercalează cîntece şi din alte regiuni ale țării. În final interpretează cîteva bucăţi din vechiul ei repertoriu.
Iată două din cîntecele culese de Maria:
,,Dragostea din ce-i făcută?“ (1)
_________
(1) Într-o formă asemănătoare, cîntecul, sub titlul „Frumosul merge pe apă” figurează şi în colecţii mai vechi; Maria Tănase însă, l-a interpretat în versiunea de faţă.
Foaie verde şi-o cucută,
Dragostea din ce-i făcută?
Din omul cu vorbă multă;
Zice una, zice două,
Iacă-tă-i... dragostea nouă !
Urîtul din ce-i făcut ?
Din omul care-i tăcut;
Pune-o buză peste alta
(1) Într-o formă asemănătoare, cîntecul, sub titlul „Frumosul merge pe apă” figurează şi în colecţii mai vechi; Maria Tănase însă, l-a interpretat în versiunea de faţă.
Foaie verde şi-o cucută,
Dragostea din ce-i făcută?
Din omul cu vorbă multă;
Zice una, zice două,
Iacă-tă-i... dragostea nouă !
Urîtul din ce-i făcut ?
Din omul care-i tăcut;
Pune-o buză peste alta
Iacă-tă-i... urîtu-i gata!
Frumosul merge pe apă
Frumosul merge pe apă
Şi strigă că nu se-neacă,
Urîtul merge pe sec
Urîtul merge pe sec
Şi strigă: mă-nec, mă-nec!
„Diii, diii, murgule, diii !“
„Diii-diii, murgule, diii !“
Pîn’ la mlndra n-oi muri!
Diii, diii, diii, şi mergi la trap,
Pîn la mîndra n-o să crapi!
Diii, diii, diii, şi la galop
Pîn’ la mîndra n-oi lua foc!
Diii, diii, diii şi mergi la pas,
Pin la mîndra nu te las!
Să-ţi dau apă strecurată
Diii, diii, diii şi mergi la pas,
Pin la mîndra nu te las!
Să-ţi dau apă strecurată
De la mîndra din găleată.
Murguleţ, coamă rotată,
Fă-ţi picioarele grămadă!
Cînd oi zice-o dată: hop!
Să sai şaptezeci de gropi,
Şapte gropi, şapte vîlcele
Murguleţ, coamă rotată,
Fă-ţi picioarele grămadă!
Cînd oi zice-o dată: hop!
Să sai şaptezeci de gropi,
Şapte gropi, şapte vîlcele
La toate mîndrele mele!
La 17 aprilie, a treia zi după începerea turneului, la Turnu Severin, cîntăreaţa are cel dintîi semnal de alarmă, cu puternice rezonanţe, al bolii grave care i-a prins în gheară plămînii.
Transportată de îndată cu salvarea la Craiova, după radioscopii şi analize făcute de urgenţă, medicii pun diagnosticul morbului fără leac, opinînd pentru renunţarea imediată la continuarea turneului şi transportarea cu avionul sanitar la Bucureşti, spre a fi internată la Spitalul Filantropia.
Maria află că drumul tămăduirii îi este închis.
Presentimentul sfîrşitului, care o încercase stăruitor în ultima vreme, dobîndeşte acum certitudine.
Cîntăreaţa stă în cumpănă.
Un telefon o vesteşte că fără prezenţa ei, reuşita primului turneu cu „Taraful Gorjului“, — reorganizat şi pregătit de ea — este primejduită.
Renunţă să plece spre Bucureşti. Găseşte în ea însăşi forţa morală, care-i reechilibrează proverbiala rezistenţă fizică si în aceeaşi zi prinde ansamblul pe itinerariul stabilit, la Herculane. Reapare chiar în seara aceea pe scenă.
Cunoaşte sorocul apropiat al morţii, dar vrea să-şi ducă pînă la capăt turneul pe ţară cu „Taraful gorjenesc“.
Ca şi cînd nu s~ar fi întîmplat nimic grav, Maria apare în matineu şi seara pe scenele teatrelor din provincie încă douăsprezece zile !
Hunedoara —- ultimul spectacol al Măriei
La 1 mai 1963, în mijlocul muncitorilor hunedoreni, interpretează cîntecele din urmă. Spectatorii care o iubesc şi o admiră, o aplaudă îndelung.
Nimeni din cei prezenţi nu-şi pot închipui că o văd şi a ascultă pentru ultima dată!
— Doborîtă de boală — ne povesteşte pictorul Piliuţă, care a asistat la concertul ei de la Hunedoara — abia mai poate respira. Dar nu se lasă pradă deznădejdii şi, rugind orchestra „să se ţină după ea“, cîntă în ambele părţi ale programului cu forţă şi vibraţie, dînd impresia dezlănţuirii puterilor din urmă.
După spectacol, la restaurantul „Corvin“ mărturiseşte:
— Piliuţă, băiete, sînt bolnavă de cancer şi trebuie să plec la Bucureşti, la spital. Nu mă mai ţin „baierile“ să merg înainte. Am aranjat să mă înlocuiască Mia Braia. Aşa că.., turneul îşi va putea continua itinerariul pînă la capăt!
În aceeaşi noapte, trenul o poartă spre Capitală.
Întinsă în pat, în vagonul de dormit, Maria, albă la faţă, e îngîndurată şi tristă.
„Zîmbetul amar“ se încrustează puternic în jurul buzelor.
Ştie că moare.
Nu se vaită, nu plînge.
Nici un semn al disperării în vorbă, în gest, în privire
Resemnată, îşi acceptă destinul!
O singură părere de rău:
— N-am putut împlini tot ce mai aveam de gînd... Mă încearcă regretul închis în versurile poetului:
Nu cîte-au fost îmi vin în minte,
Ci cîte-ar fi putut să fie!
Ci cîte-ar fi putut să fie!
>>
— va urma —
Sursa: carte în foileton «Maria Tănase și cântecul românesc»/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XIII.
__________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #muzicapopulara #FolclorRomanesc #MariaTănase #teatrulderevista #teatru #spectacole #AlhambraBroadway #romanțe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu