Gheorghe Dumitrașcu/ ,,Frecvenţa elevilor şi cantinele şcolare”

<<
Baza materială a învăţământului, în această perioadă, cunoaşte o uşoară îmbunătăţire prin creşterea numărului de localuri de şcoală din investiţii bugetare locale sau centrale, precum şi prin închirierea unor spaţii particulare sau oferte gratuite, în propria locuinţă, venite din partea unor dascăli sau a unor binevoitori, fie proprietari sau simpli gospodari. Cu toate aceste modeste deschideri, care constituiau paşi înainte pe calea progresului învăţăturii de carte, totuşi, mulţi părinţi nu-şi trimiteau de bună voie copiii la şcoală. Persista în mentalul săteanului că munca în gospodăria lui, cu contribuţia tuturor membrilor familiei, aduce foloase mai multe şi imediate pentru existenţa sa decât participarea copiilor la şcoală.

Căutând prin toate mijloacele să găsească acea cale care să sporească numărul elevilor pentru „popularea şcolilor rurale” şi cercetând în profunzime cauzele pentru care sătenii manifestau reţineri în a-şi da copiii la şcoală, Spiru Haret surprinde caracterul prea teoretic al învăţământului din acea vreme şi distanţarea lui de nevoile imediate şi de perspectivă ale ţăranului. Deci, activitatea practică trebuia să constituie pivotul de legătură trainică, prin care învăţătorul trebuia să se apropie de săteni, iar copiii să fie atraşi către acea învăţătură pe care puteau s-o priceapă şi teoretic, dar mai ales s-o aplice practic în gospodăria părinţilor.

Din analiza numeroaselor petiţii ale sătenilor, prin care se invoca păsuirea lor de amenzile şcolare, rezultă că nu reaua voinţă, ci sărăcia în care se zbăteau este cauza principală pentru care cei mai mulţi părinţi nu-şi dau copiii la şcoală. De aceea, pentru a veni în sprijinul sătenilor nevoiaşi, Spiru Haret încurajează prin numeroase adrese şi circulare acele persoane binevoitoare de a ajuta elevii săraci în diferite chipuri. Apelurile sale sunt auzite de mulţi, dar ascultate de puţini.

Faptul că „omul şcoalei” cunoştea îndeaproape problemele legate de frecventarea cursului primar şi nu numai, prin circulara sa din 30 iunie 1897, privitor la obligativitatea şcolară explică detaliat că „Principiul învăţământului obligatoriu, pus în lege, trebuie realizat, însă această realizare urmează să se facă în spiritul adevărat al legii, care nu este de a transforma obligativitatea învăţământului primar într-un impozit oneros, ci de a tinde ca, treptat, fiecare copil să vină la şcoală” (18).

Folosind argumentele din articolele legii învăţământului şi ale regulamentului ce tratau problemele obligativităţii frecventării şcolare, Spiru Haret precizează, şi cu alte prilejuri, că, până să se ajungă la amenda părinţilor, este nevoie să se recurgă la măsuri preventive, în termenele prevăzute de lege, respectându-se cu stricteţe „împrejurările” fiecărei localităţi. O serie de documente confirmă faptul că, în practica multor diriginţi de şcoli, în dorinţa de a avea un efectiv de elevi cât mai mare la cursuri, aceştia nu făceau niciun fel de triaj între copiii trecuţi în recensământ, ci propuneau spre amendare pe toţi cei care nu se înscriau de bună voie la cursuri. Asemenea practici stârneau nemulţumiri şi rezistenţă din partea sătenilor. Din aceste motive, în comuna Călina, la 30 martie 1897, peste 30 de familii se opun cu înverşunare să-şi trimită copiii la şcoală, iar învăţătorul C. Popescu, fără a cerceta cu discernământ situaţiile specifice fiecărei familii, propune autorităţilor judeţene şi locale măsuri coercitive prin „aducerea forţată a acestor copii la şcoală (19). Astfel de cazuri, semnalate pretutindeni în ţară, care se manifestau prin recurgerea la „forţă” erau cunoscute şi de Haret, de aceea, prin circularele transmise ulterior, ministrul lămureşte detaliat cum să se procedeze şi care sunt categoriile de copii, stabilite prin lege, care sunt obligaţi cu prioritate să urmeze cursurile. Totodată, el precizează să nu se mai înscrie copii mai mulţi decât poate cuprinde spaţiul şcolar disponibil să-i găzduiască.

Pentru ca activitatea şcolii „să nu devină nesimpatică mai ales sătenilor”, ministrul Instrucţiunii îi atenţionează pe revizori şi învăţători să nu înscrie mai mulţi copii ai unui părinte, lăsând la o parte unicul copil al altora mai cu dare de mână. (20)

Faptul că tot mai multe familii de săteni nu-şi trimiteau copiii la şcoală, aceştia fiind reţinuţi la treburile gospodăreşti şi cele agricole, era semnalat de autorităţile şcolare în toamna anului 1897, că această situaţie a luat un caracter de masă, iar pentru oprirea acestui „fenomen” au trecut la „aplicarea amenzilor” (21) . La şcoala din Mânăstireni, au fost amendaţi, în luna noiembrie, 44 de părinţi ai copiilor la Valea Mare, la Petroasa (Valea Mare) 49, la Vaideeni 78, la Ghioroiu 18, la Şerbăneşti 9, la Horezu 39, la Ocnele Mari 9, la Măglaşi 43, la Slătioara 97 etc. (22) Dacă analizăm amenzile şcolare care s-au dat părinţilor în lunile octombrie, noiembrie şi decembrie, din anul 1897, constatăm că ele se ridică la sume importante, iar după trei luni de la pronunţarea lor, administraţia financiară nu se învrednicise să le „execute” pentru că ţăranul era atât de „obidit şi prea nevoiaş” să mai plătească şi această povară. (23)

În ianuarie 1898 Spiru Haret a dat o altă circulară către revizorii şcolari prin care se propuneau mai multe măsuri spre „a se putea aplica cu folos frecventarea regulată a elevilor la şcolile rurale”. Printre aceste măsuri se număra şi înfiinţarea de cantine şcolare pentru elevii ce vin de la mare distanţă de şcoală, în special copiii din mediul rural: „Cine ştie cu câtă nevoie au a lupta bieţii copii de săteni pentru a urma şcoala? Depărtarea, lipsa de drumuri, violenţa intemperiilor şi lipsa de protecţie contra lor (uneori lipsa de haine calde) pentru copiii obligaţi a merge pe câmp până a ajunge la şcoală, sunt greutăţi pe care orăşenii nu le cunosc” , preciza ministrul în circulară.

Într-un raport, din 29 iunie 1898, către Ministerul Instrucţiunii Publice, referitor la experienţa folosirii cantinelor şcolare înfiinţate până atunci, revizorul D. Constantinescu arăta impactul asupra şcolarului ca urmare a tratamentului omenos acordat tuturor copiilor de către dascălii vâlceni. Revizorul, urmărind cu atenţie „petrecerea” timpului în cantinele şcolare, sesizează o uşoară schimbare în psihologia, dar şi în comportamentul copiilor. Mai întâi, constată o apropiere „sufletească” între copiii cu aceiaşi stare socială, o cunoaştere reciprocă prin mărturii sincere ce şi le fac, apoi, aici se simt în siguranţă şi ocrotiţi iar la „prepararea lecţiunilor” şi în timpul „recreaţiunii” sunt ajutaţi şi supravegheaţi cu atenţie de învăţător, care se poartă ca un părinte iubitor, ceea ce „îndoieşte” încrederea părinţilor şi a copiilor în dascălul educator. Se precizează că, în Vâlcea, funcţionau la acea dată 63 de cantine în bune condiţiuni şi aceasta datorită zelului dascălilor, care s-au întrecut prin implicarea lor morală şi materială în acest scop.  „Am avut învăţători - menţionează revizorul - care şi-au deschis punga pentru realizarea acestei frumoase şi umane idei” (25) . Totodată el considera că înfiinţarea cantinelor şcolare, „în care să şadă copiii de luni până sâmbătă, în fiecare săptămână pe timpul iernii şi chiar în celelalte timpuri ale anului”, a fost „idee fericită ... pentru fala ţării...”, care răspunde, datorită dascălilor, de a „înlesni rurarilor toate mijloacele posibile pentru luminarea copiilor lor fără a expune sănătatea şi deci viaţa lor la intemperii şi alte rele” (26). Aceste cantine constituie de fapt, spune revizorul, „o înlesnire de a învăţa carte şi nimic mai mult”.

În anul şcolar 1897/1898, în judeţ, au funcţionat, în 22 de comune, cantine care serveau şi ca dormitor: paturile erau din scânduri iar mâncarea pentru unii copii era adusă de acasă, iar pentru alţii „s-a preparat de cameristul sau femeia învăţătorului (soţie) din cele aduse de părinţi” (27). Tot în aceeaşi perioadă au funcţionat 63 de cantine fără dormitor, „numai pentru a avea copiii unde să mănânce la prânz ceea ce le-au dat părinţii de acasă ” (28).

Temporar, pentru anul şcolar 1898/1899, au mai funcţionat pentru cazuri „eventuale”, ca ploi torenţiale, rupere de poduri, ninsori abundente sau geruri mari, încă 15 cantine cu paturi de dormit în comunele:

1. Lăpuşata, Ocolul-Otăsău pentru 35 copii;

2. Mihăeşti -//- -//- 35 -//-

3. Scundu -//- -//- 30 -//-

4. Stăneşti -//- -//- 30 -//-

5. Mădulari -//- -//- 20 -//-

6. Milostea, plasa Horezu -//- 15 -//-

7. Oteşani -//- -//- 20 -//-

8. Roşiile, Olteţul de Sus -//- 30 -//-

9. Creţeni, Oltul -//- 30 -//-

10. Măciuca -//- -//- 28 -//-

11. Mădulari, plasa Horezu -//- 15 -//-

12. Orleşti, Oltul -//- 40 -//-

13. Pietroase -//- -//- 30 -//-

14. Ştefăneşti -//- -//- 45 -//-

15. Zlătărei -//- -//- 25 -//-

TABEL

cu şcolile la care au funcţionat, în anul şcolar 1897/1898, cantine fără

dormitor, numai pentru a avea copiii unde să mănânce la prânz

ceea ce le-au dat părinţii de acasă.

Primăriile au procurat câte o cameră deosebită

1. Băbeni - pl. Ocolul-Otăsău 30 copii rămaşi la prânz

2. Bogdăneşti -//- 21 -//-

3. Bujoreni -//- 20 -//-

4. Căzăneşti -//- 8 -//-

5. Cermegeşti -//- 28 -//-

6. Fişcălia -//- 19 -//-

7. Frânceşti -//- 18 -//-

8. Glăvile -//- 30 -//-

9. Genuneni -//- 15 -//-

10. Govora -//- 28 -//-

11. Ioneştii-Mincului -//- 20 -//-

12. Lăpuşata -//- 30 -//-

13. Măldăreşti -//- 15 -//-

14. Mihăeşti -//- 24 -//-

15. Scundu -//- 26 -//-

16. Stăneşti -//- 16

17. Urşi -//- 10

18. Vârleni -//- 15

19. Vlădeşti -//- 30

20. Alunu pl. Horezu 15

21. Berbeşti -//- 20

22. Foleştii de Jos -//- 20

23. Foleştii de Sus -//- 24

24. Mădulari -//- 10

25. Milostea -//- 18

26. Oteşani -//- 15

27. Pojogi -//- 19

28. Racoviţa -//- 16

29. Râureni -//- 28

30. Romani -//- 12

31. Stroeşti -//- 14

32. Tomşani -//- 11

33. Bărbăteşti pl. Cozia 16

34. Bodeşti -//- 10

35. Cacova -//- 12

36. Cheia -//- 6

37. Costeşti -//- 48

38. Dobriceni -//- 15

39. Pietrarii de Jos -//- 12

40. Pietrarii de Sus -//- 20

41. Sărăcineşti -//- 5

42. Băeşti Olteţul de Sus 22

43. Broşteni -//- 25 -

44. Dozeşti -//- 30

45. Dejoiu -//- 3 -/

46. Nisipi -//- 10 -/

47. Roşiile -//- 40

48. Creţeni pl. Oltul 30

49. Făureşti -//- 18 -/

50. Frăţila -//- 16

51. Ghioroiu -//- 20

52. Laloşu -//- 10 -/

53. Măciuca -//- 30 -/

54. Mădulari -//- 20 -/

55. Oteteliş -//- 10 -/

56. Orleşti -//- 30 -/

57. Pietroasa -//- 26 -/

58. Stăneşti -//- 35 -/

59. Ştefăneşti -//- 40 -//-

60. Şuşanii de Sus -//- 12 -//-

61. Vasilaţi -//- 30 -//-

62. Zăvideni -//- 45 -//-

63. Zlătărei -//- 30 -//-

P. S. Ar mai trebui să funcţioneze asemenea cantine şi în comunele:

1. Dăeşti pl. Ocolul-Otăsău 25 -//-

2. Monastireni -//- 30 -//-

3. Ocniţa -//- 50 -//-

4. Popeşti -//- 20 -//-

5. Şirineasa -//- 23 -//-

6. Titireciu -//- 35 -//-

7. Horezu -//- 25 -//-

8. Mateeşti pl. Horezu 15 -//-

9. Turceşti -//- 15 -//-

10. Vaideeni -//- 25 -//-

11. Brezoiu pl. Cozia 10 -//-

12. Călimăneşti -//- 30 -//-

13. Muiereasca de Jos -//- 20 -//-

14. Muiereasca de Sus -//- 25 -//-

15. Păuşeşti-Măglaşi -//- 75 -//-

16. Păuşeşti-Otăsău -//- 40 -//-

17. Robeşti -//- 26 -//-

18. Şerbăneşti -//- 25 -//-

19. Stoeneşti -//- 40 -//-

20. Sineşti Olteţul de Sus 26 -//-

21. Slăveşti -//- 25 -//-

22. Tinca -//- 30 -//-

23. Guşoieni Oltul 20 -//-

24. Nemoiu -//- 20 -//-

25. Ştirbeşti -//- 26 -//-

26. Rusăneşti -//- 30 -//-

Revizor,

(Serviciul Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale, Fond Reviz. Şcolar,

dos. 13/1898, f. 155-158)

Îngrijorat de pericolul degenerării biologice a plăpândelor fiinţe din lumea satelor, precum şi de cuprinderea unui număr redus de copii la învăţătura de carte, revizorul vâlcean D. Constantinescu, prin circulara din 17 decembrie 1898, făcea un emoţionant apel la autorităţile judeţene şi locale, la învăţătorii şi fruntaşii satelor pentru „a avea milă de acele sute de sărmani copii, care, după ce trăiesc în cea mai neagră mizerie în casele părinţilor lor, vin aşa de la distanţe mari, adesea uzi şi rău îmbrăcaţi şi aproape fometoşi, ca să stea în băncile şcoalei până la amiază, când abia o bucată de turtă uscată şi 2-3 fire de usturoi le potoleşte foamea, iar seara se reîntorc în aceleaşi cămine mizerabile după un drum destul de lung" (29). Cât priveşte contribuţia materială oferită de localitate pentru existenţa cantinelor şcolare, constatăm că cele mai multe cantine au luat fiinţă cu ajutorul locuitorilor satului, iar altele, având asigurată o parte din resursele bugetare ale comunelor, erau completate substanţial cu sprijinul părinţilor copiilor. 

Dorinţa sătenilor de a-şi vedea copiii la şcoală şi spiritul lor de întrajutorare este ilustrat, în unele documente, şi în modul cum funcţionau aceste cantine, în pofida dezinteresului total al celor mai mulţi „primari nesupuşi sau inumani”, care lăsau totul pe „ajutorul oferit de locuitorii satului” (30). „Pe unde au reuşit să funcţioneze cantinele - se arată într-un raport al revizorului şcolar, adresat prefectului de Vâlcea, la sfârşitul anului 1898 - fiecare copil din cei departe de şcoală aduce de acasă ceea ce-i dau părinţii: o mână de fasole sau prune, mazăre, linte, cartofi, ceapă, varză, unii chiar carne sau câte un pumn de mălai sau făină. Pe rând, în fiecare zi, vine dis-de-dimineaţă câte o mamă a copiilor, primeşte toate acestea şi pregăteşte (de obicei ce se aduce din ziua precedentă) 2-3 feluri de mâncare într-o cameră alăturată de aceea în care mănâncă copiii. Mălaiul se cocea bine cu coajă groasă în ţest. La ora mesei, învăţătorul intră în sala de mâncare: aici e o masă largă de scânduri pe care stau străchini şi linguri aduse de copiii care iau parte la masă, face rugăciune şi mănâncă împreună cu copiii (de aceea şi el, ca exemplu, şi-a adus produse spre pregătire), în care timp li se istoriseşte câte un moral. E o plăcere, într-adevăr, să vezi asemenea masă la care cu atâta drag vin copiii, încât şi cei ce stau aproape şi având părinţi bogaţi vin acum şi ei la această masă cu bucurie". Referitor la cantinele şcolare cu dormitor, în acelaşi raport se menţionează: „Unde rămân copiii seara, tot în această cameră, sunt şi paturi lungi de scândură cu aşternuturi aduse de copii de acasă: dar n-au încă lampă, sărmanii sunt deprinşi a învăţa la gura sobii, cum e foarte rău. Aceştia vin singuri duminică seara şi pleacă sâmbăta la orele 3 p. . Ei îşi aduc provizii pentru o săptămână. Serviciul ce-l fac mamele copiilor, nu numai că-l fac de bunăvoie, dar unele se întrec a veni care mai de care, mai ales mamele mari". Cât despre sprijinul ce ar fi trebuit să-l dea autorităţile locale, precum şi cei înstăriţi, în raport se precizează că „primarii refuză orice concurs, până şi de lemnele ce se ard fac gură", iar comunele unde „sărăcia e la culme" şi se găsesc destui bogătaşi, aceştia au dovedit că „nu simt mizeria altora şi rămân indiferenţi la zbaterile sătenilor” (31). Depăşind greutăţile de orice fel, învăţătorii au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să vină în sprijinul elevilor pentru a frecventa şcoala, înfiinţând 80 de cantine şcolare până la sfârşitul anului 1898, iar Vâlcea devenea astfel un „judeţ de frunte al ţării” (32), izbutind, în scurt timp, să înfiinţeze, prin dascălii săi, cele mai multe cantine din ţară. Ca urmare, s-a înregistrat un aflux neaşteptat al elevilor către şcoală, aşa încât, în anul de învăţământ 1898/1899, înfiinţarea cantinelor şcolare a produs o creştere de peste 50% a populaţiei şcolare în instituţiile de învăţământ din judeţ (33) 

Manifestând rezerve faţă de „propăşirea satelor”, conservatorii, instalaţi la guvern în aprilie 1899, au căutat să abroge nu numai legislaţia liberală, ci să anuleze şi celelalte măsuri şcolare luate de Haret în vederea îmbunătăţirii frecvenţei elevilor.

Cunoscând şi apreciind în mod realist activitatea corpului didactic vâlcean, revizorul D. Constantinescu relata mai târziu că cei doi ani de administraţie a Partidului Conservator (11 aprilie 1899-14 februarie 1901) au însemnat „paşi înapoi” pentru şcoală: s-au interzis conferinţele populare ale învăţătorilor; ingerinţele autorităţilor locale în treburile şcolii au diminuat iniţiativele acestora în promovarea modernizării învăţământului; s-a dus o propagandă intensă împotriva întregii activităţi didactice anterioare. „S-a băgat în capul sătenilor nenorocita idee că e drept a li se lăsa libertatea - scrie revizorul - numai cine vrea să-şi dea copilul la şcoală, cine nu să şi-l întrebuinţeze la paza vitelor şi la munca câmpului, că bătrânii noştri nu au mai fost cărturari şi au trăit bine, fără amenzi şcolare, iar pentru ţărani cantinele şcolare sunt o nenorocire”.

În mandatul conservatorilor, învăţătorii, obişnuiţi să-şi continue activitatea extraşcolară spre binele şcolii şi al sătenilor, au fost acuzaţi de indisciplină, nesupuşi legilor şi persecutaţi. De pildă, învăţătorul N. Popilian, din Măldăreşti, înfiinţase o cantină în comună şi contribuise singur la întreţinerea ei, iar drept mulţumire „a fost târât înaintea judecătorului, ca un criminal de vrăjmaşii şcolii”. Autorităţile „au băgat groaza în învăţători”, trimiţându-i în judecată tocmai pe cei care făcuseră cele mai mari sacrificii pentru cantine. Unii dintre ei au fost daţi în judecată pe motiv că au luat pe datorie de la comercianţi alimentele necesare cantinelor; ei au fost obligaţi să plătească din buzunar toate aceste produse, fiind „sfătuiţi” să nu mai închirieze niciun spaţiu destinat cantinelor. Şi în alte judeţe autorităţile conservatoare, sub un pretext sau altul, s-au împotrivit funcţionării cantinelor şcolare. În unele localităţi din judeţele Olteniei, au trimis chiar jandarmii să distrugă „cu topoarele mesele şi vasele” şi să închidă cantinele, iar învăţătorii erau ameninţaţi cu moartea.

Atitudinea rigidă a unor autorităţi locale şi respingerea iniţiativelor învăţătorilor privitor la cantinele şcolare, avea - dincolo de unele animozităţi ce se iveau între acestea şi „luminătorii satelor” - o profundă conotaţie politică. Reprezentanţii de vârf ai Partidului Conservator, fiind posesorii marilor proprietăţi în mediul rural, erau reticenţi la orice „mişcare de înnoire socială” şi nu o dată veneau în contradicţie cu politica liberalilor, care „încuraja” mersul reformator din lumea satelor. Politica rurală a conservatorilor îndepărta, „sentimental şi moral”, o mare parte din intelectualitatea satelor de la programele lor electorale. Din acea luptă politică, artificială, demagogică şi surdă la cerinţele înnoitoare ale vremii, avea de suferit majoritatea populaţiei rurale şi, deopotrivă, intelectualitatea satelor, în eforturile acesteia pentru modernizarea societăţii româneşti (34).

Continuând cu perseverenţă munca de atragere a copiilor spre şcoală şi manifestând fermitate în aplicarea cu rigoare a legii, revizorul D. Constantinescu, prin circulara din 18 septembrie 1898, exprima într-un mod categoric exigenţele ce se impuneau pentru înfăptuirea unui învăţământ naţional de masă. El atenţiona pe directori şi întregul corp didactic din judeţ, că ministerul e hotărât, începând cu anul şcolar 1898/1899, să plătească salariul slujitorilor şcolii în funcţie de numărul de elevi cuprinşi la cursuri, adică, fiecare dascăl să aibă la clasă câte 70-80 de copii şi niciun învăţător să nu admită să aibă mai puţin decât numărul menţionat.

Se recomanda ca acolo unde spaţiul este insuficient şi sala de clasă mică, să folosească şi a doua sală, desfăşurându-şi activitatea concomitent cuprinzând acelaşi număr de elevi, obligatoriu. Prin „stăruinţă”, dascălii trebuiau să convingă părinţii cu „abilitate” să-şi trimită copiii la şcoală, iar faţă de „recalcitranţi”, să le aplice amenzile stabilite şi să folosească orice experienţă „lăudabilă” pentru a întregi numărul de 80 de copii pentru a frecventa şcoala (35).

*  *  *

Dacă în primul mandat ministerial al lui Spiru Haret problema amenzilor şcolare se „ameliorase” privitor la sancţiuni, în timpul guvernării conservatoare măsurile se înăspresc, iar autorităţile devin insensibile la protestele părinţilor. Cei care manifestă înţelegere şi toleranţă faţă de săteni şi care aplică legea „raţional” - după cum precizase Spiru Haret - sunt tot dascălii şcolii. Este semnificativă, în acest sens, atitudinea curajoasă a învăţătorului preot I. Nicolaescu de la Şcoala din Slătioara, care, în decembrie 1899, scuteşte de amenzi şcolare, din proprie iniţiativă, printr-o dovadă scrisă de el însuşi, pe mai mulţi locuitori din acea comună, care fac cunoscut ministerului de această „păsuire” înţelegătoare. Pentru acest gest de „rea credinţă”, învăţătorului diriginte din Slătioara i se face o „aspră observaţie”, urmând ca Revizoratul Şcolar să ia măsuri pentru pedepsirea acestuia36. Ca o reacţie la această măsură, aceiaşi săteni din Slătioara solicitau din nou sprijinul Ministerului Instrucţiunii (27 ianuarie 1900), pentru a tempera abuzurile perceptorului comunal, care le-a sechestrat vitele şi nu-i „slăbeşte cu urmărirea” pentru plata de 20 lei de fiecare părinte, vinovaţi că nu şi-au trimis copiii şi fetele la şcoală la timp. Ei îşi scuzau „vinovăţia” din cauza „lipsei şi a sărăciei de care suferim..., deoarece n-am putut să le pregătim hainele trebuincioase... şi nici o hrană îndestulătoare” (37)

Tot în acea vreme locuitorii cătunelor Buda şi Inăteşti (Râmnicu Vâlcea) erau nemulţumiţi că fetele lor nu mai erau primite la Şcoala Aranghelul, din sud-vestul oraşului, până nu vor achita amenzile fixate. Ei îşi explicau faptele cu argumente ce ţineau de pericolele create de permanentele „viituri” ale râului Râmnic şi a distanţei prea mari ce trebuia parcursă până la şcoală. „In faţa acestei nedreptăţi - menţionau cu umilinţă către minister petiţionarii celor două cătune - alergăm cu fierbinţi lacrimi şi înaintea Domniei Voastre, vă rugăm cu genunchii plecaţi ca, implorând înalta bunătate asupra unor nenorociţi ca subsemnaţii, să ordonaţi a se lua măsurile cele ce veţi binevoi a crede de cuviinţă pentru a fi dispensaţi şi scăzuţi de amenzile la care suntem condamnaţi” (38). 

Din numeroase sesizări şi plângeri ale unor învăţători din comunele judeţului, care semnalau permanentele abuzuri comise de „perceptorii fiscali” în colectarea amenzilor şcolare, rezultă starea de „cumplită mizerie” în care se zbăteau cei mai mulţi ţărani în contrast cu acei „despoţi aroganţi” care, profitând de criza economică prin care trecea ţara, procedau la execuţii financiare fără niciun discernământ, împotriva ţăranilor „împovăraţi” de o mulţime de datorii. Învăţătorul diriginte Gh. Popescu, din comuna Mihăeşti, sesiza Revizoratului Şcolar (10 iunie 1900) că perceptorii nu mai ascultau de „sfaturile” pline de înţelepciune ale unor oameni binevoitori de a se lăsa „îmblânziţi” pentru a înţelege starea atât de „ruinată” a ţăranului şi să-l mai „păsuiască” cu achitarea amenzilor şcolare. El îşi exprima mâhnirea că perceptorii îşi îndreaptă apriga lor răutate şi asupra „bieţilor dascăli”, care încearcă să-i ocrotească pe săteni, constituind singurul „corp cald aşezat în mijlocul gheţii indiferentismului şi al ignoranţei reci” (39)

Dacă în primul mandat al lui Spiru Haret, privitor la obligativitatea şcolară, se ofereau şi unele soluţii „salvatoare” pentru părinţi (cantine şcolare, atenţionări şi acţiuni preventive), în timpul guvernării conservatoare, amenzile imediate prin agenţii fiscali constituie practica cea mai frecventă, care, în mare parte, a stârnit vii nemulţumiri şi a încins starea de spirit protestatară a ţăranilor, aşezată pe fondul sărăciei în care se zbăteau...

>>  

Sursa: Gheorghe Dumitrașcu/ ,,Frecvenţa elevilor şi cantinele şcolare” / «Haretismul în școala și cultura românească (Vâlcea)», Editura Fântâna lui Manole Golești/ Vâlcea 2023 - volumul integral în online la această legătură

____________
18 Spiru Haret, Opere, vol. I, p. 289; vezi Gheorghe Adamescu, Viaţa şi activitatea lui Spiru Haret, Cartea Românească, Bucureşti, 1936, p. 94.

19 S.J.V.A.N., Fond Revizoratul Şcolar, dos. 3/1897, vol. I, f. 128.

20Ibidem, dos. 9/1897, f. 37; dos. 8/1897. Amenzi aplicate părinţilor îndărătnici

constatăm din numeroasele „plângeri” ale sătenilor din comunele: Fişcălia, Măciuca,

Laloş, Creţeni, Căzăneşti, Grădiştea, Pietroasa, Milostea, Pietrarii de Sus, Călimăneşti,

Nemoiu, Vasilaţi, Foleştii de Jos, Costeşti, Bodeşti ş. a.

21 Ibidem, f. 57, 50, 52, 73, 25, 116, 148, 185, 200, 207, 209.

22 Ibidem; vezi: Gh. Adamescu, op. cit., p. 95.

23 S.J.V.A.N., Ibidem, dos. 8/1899, f. 6.

* Pentru detalii cu privire la cantinele şcolare, vezi: Gh. Dumitraşcu, Haretismul în

cultura românească (judeţul Vâlcea), Ed. Fântâna lui Manole, Râmnicu-Vâlcea, 2008, p.

317-355.

24 Spiru Haret, Opere, vol. I, p. 312; Gheorghe Adamescu, Viaţa şi activitatea lui Spiru

Haret, 1936, p. 95.

25 S.J.V.A.N., fond Revizoratul Şcolar, dos. 13/1898, f. 155-158.

26 Ibidem, f. 155.

27 Ibidem, f. 156.

28 Ibidem, f. 157; Pentru înfiinţarea cantinelor şcolare, revizorul D. Constantinescu

solicita tuturor dascălilor să găsească şi să pună la dispoziţie în acest scop „o sală de cel

puţin 5 pe 6 metri, având de jur împrejur scânduri aşezate pe mici picioare de % metri

înălţime şi un metru lăţime (ca paturi), o masă ovală de 2,50 pe 0,80 (aproximativ),

având mici laviţe de jur împrejur şi o lampă depusă la mijloc”, unde nu lipsea şi o sobă

plasată la unul din „unghiurile” sălii. Evident că dimensiunile menţionate erau

orientative, deoarece ele variau în funcţie de numărul de copii cuprinşi în astfel de

cantină. Relatări cu privire la modul cum funcţiona o cantină cu dormitor (permanentă),

ca aceea din Roeşti - de exemplu -, aflăm din alt raport al revizorului: „Roeşti, plasa

Ocolul-Otăsău. Aici au rămas regulat la prânz 20 copii, ce stau în depărtare de şcoală,

iar 12 copii au dormit de luni până sâmbătă seara într-o cameră a şcolii, pregătită cu

paturi de scânduri de către dl. învăţător. Mâncarea li s-a preparat de cameristul şcolii

din cele aduse de părinţi: fasole fiartă, mămăligă şi ouă; în prima zi a venirii lor de

acasă au avut şi lapte. Aceasta s-a petrecut pe tot timpul iernii. Copiii s-au adus lunea de

către părinţi, cu rândul, în car”.

Asemenea cantine permanente au funcţionat şi în comunele:

- Malaia, plasa Cozia, 6 copii au avut cantină tot timpul anului la un om din sat;

- Slătioarele, plasa Horezu, pentru 30 copii;

- Suteşti, plasa Oltul, pentru 30 copii;

- Cermegeşti, plasa Ocolul-Otăsău, pentru 25 copii;

- Frânceşti -//- -//- 25 -//-

- Glăvile -//- -//- 40 -//-

- Genuneni -//- -//- 25 -//-

- Govora -//- -//- 45 -//-

- Alunu , plasa Horezu -//- 40 -//-

- Pojogi -//- -//- 30 -//-

- Costeşti, plasa Cozia -//- 30 -//-

- Într-o altă categorie de cantine, unde copiii luau masa de prânz şi, în cazuri

„eventuale”, au dormit, iar mâncarea era adusă de acasă, pentru unii, şi preparată

prin îngrijirea învăţătorilor, pentru alţii, se înscriu comunele:

- Marcea, la prânz, 20 copii au dormit iarna în timpuri rele câte 8-10 copii;

- Măldăreşti (plasa Horezu) - 15 la prânz, au dormit 10 în timpuri rele;

- Recea, 20 rămaşi la prânz şi 8 au şi dormit;

- Slătioara 30 -//- 15 -//-

- Suteşti 30 -//- 20 -//-

- Tetoiu 30 -//- 18 -//-

- Zătreni 28 -//- 6 -//-

29 Gh. Dumitraşcu, Haretismul în cultura românească (judeţul Vâlcea), Editura Fântâna

lui Manole, Râmnicu-Vâlcea, 2008, p. 320-321.

30 Ibidem, p. 322.

31 Ibidem, dos. 3/1898, f. 254.

32 Ibidem, p. 323.

33 Ibidem

34 Gh. Dumitraşcu, op. cit., p. 324-325.

35 Ibidem, dos. 5/1898, f. 589.

36 Ibidem, dos. 8/1899, f. 6.

37 Ibidem, dos. 16/1900, f. 15.

38 Ibidem, dos. 6/1900, f. 14.

39 Ibidem, dos. 7/1899, f. 362. Învăţătorul D. Dumitrescu de la Şcoala Buneşti (17 mai 1899) informa Revizoratul Şcolar că întâmpină mari greutăţi în aducerea copiilor la şcoală din cauza „instigaţiunilor” declanşate de perceptor şi de primarul comunei printre săteni, precum că „noi, învăţătorii, suntem puşi ca nişte tirani pentru a amenda pe locuitori, încât m-au înnegrit şi compromis în faţa sătenilor afectând grav prestigiul meu de învăţător ”. Solicita ca autorităţile judeţene să-l sancţioneze cel puţin pe perceptor. (Ibidem, dos. 5/1898, f. 211). Din numeroase documente rezultă că aplicarea amenzilor se făcea târziu, după 4-5 luni de la semnalarea abaterilor de către învăţători. (Ibidem, dos. 8/1898, f. 87).