Învățământul vâlcean în perioada interbelică

 În această perioadă, se va acorda o atenţie mai mare învăţământului preşcolar: se continuă activitatea grădiniţei de copii nr. 1, situată în curtea bisericii „Toţi Sfinţii”, în ciuda şi în condiţiile conflictului declanşat în 1919 între biserică – pe de o parte şi – pe de altă parte – conducerea unităţii şcolare, autorităţile municipale şi ministerul de resort, conflict ce a durat, cu scurte intervale de „armistiţiu”, câteva decenii, până în zilele noastre¹²⁶. În anul şcolar 1920/1921, au urmat cursurile grădiniţei, un număr de 177 de copii, din care 163 – fii de români şi 14 – fii de străini. În afară de Grădiniţa nr. 1 din Râmnicu-Vâlcea (educatoare, Cristina Popescu; între 1936-1965, cu o întrerupere de 4 ani, între 1948-1952, când a fost inspectoare în domeniu Alexandrina Ionescu). Vor mai funcţiona asemenea unităţi în Olăneşti-sat (educatoare, Angela Bădoi), Bălceşti (educ., Elisabeta Iordăchescu), Horezu (educ., Maria Mazilu), Bujoreni (educ., Felicia Vlădoianu) şi cea din Brezoi-sat, înfiinţată prin strădaniile învăţătorului şcolii, Gh. Budeanu (educ., Ileana D. Pavel). Statistica pe anul şcolar 1926/1927 menţiona pentru Vâlcea doar 2 grădiniţe urbane, cu 92 copii şi 2 rurale, cu 153 de copii, rezultând că doar circa 1% din numărul total de copii de vârstă preşcolară frecventau grădiniţa¹²⁷. Cu timpul, se va dezvolta şi această formă de instrucţie, atât sub aspect material, cât şi în ceea ce priveşte populaţia de preşcolari cuprinsă: în 1934, de pildă, în judeţul Vâlcea existau 4 grădiniţe urbane şi 4 – rurale, cu un efectiv de 516 copii şi 9 educatoare. În anul şcolar 1942/1943, în Vâlcea existau 12 unităţi preşcolare. Dintre acestea, 8 funcţionau în mediul rural, fiind încadrate cu 13 educatoare¹²⁸.

În virtutea legislaţiei menţionate mai sus, învăţământului primar i s-a acordat, poate, cea mai susţinută atenţie, în condiţiile în care, după Marea Unire, numai circa jumătate din şcolile rurale aveau localuri proprii corespunzătoare; în legea elaborată de C. Angelescu, se va pune un mare accent pe comitetele şcolare (judeţene şi comunale), care urmau să sprijine procesul de instrucţie din şcoli, sub toate aspectele: dotarea materială a şcolilor, conducerea, supravegherea şi bunul mers al procesului de învăţământ etc. 

La fel ca în întreaga ţară, şi în şcolile vâlcene, frecvenţa elevilor (şi, implicit, procesul de promovare) era scăzută, în ciuda amenzilor prevăzute de lege. În cadrul consfătuirilor cu învăţătorii, din 1919, Iosif Andreescu, revizorul şcolar de Vâlcea, propunea ca aplicarea amenzilor şcolare să fie lăsată pe seama comitetelor şcolare, şi nu a autorităţilor comunale, cum era stipulat în lege. Lipsa condiţiilor materiale – pentru şcoli şi deopotrivă pentru părinţii elevilor –, precum şi numărul insuficient de cadre (şcolile normale de învăţători nu reuşeau să pregătească un număr corespunzător de învăţători), erau doar două dintre cauzele principale ale acestei stări de lucruri. Un exemplu este edificator: în anul şcolar 1920/1921, în judeţul Vâlcea, procentul de repetenţi din mediul rural a fost de 50,3% din copiii care au urmat cursurile, adică mai mult de jumătate. În mediul urban, situaţia era ceva mai bună: alături de cei 474 de elevi înscrişi în clasa I (213 fiind fete), figurau încă 183 (din care, 96 – fete) reînscrişi ca repetenţi şi 156 (toţi, fete!) ”neînscrişi din lipsă de locuri”! Din 1391 de elevi (571, fete) care au urmat regulat cursurile claselor I-IV, au promovat 737 de băieţi şi 529 de fete¹²⁹. Numărul copiilor înscrişi era, de regulă, inferior celor recenzaţi: în anul şcolar 1932/1933, din numărul total de copii recenzaţi în judeţ, 40914 (3424 în mediul urban şi 37490 în mediul rural), vor fi înscrişi la şcoală doar 34929 (din care, 2555 în mediul urban)¹³⁰.

În vederea pregătirii de specialitate, cadrele didactice vâlcene (titulare sau suplinitoare, absolvente de şcoli normale sau nu) participau – în conformitate cu prevederile Legii din 1924 – la conferinţele generale ale învăţătorilor (care durau trei zile), la cercurile culturale (unde se suţineau referate pe teme de învăţământ) şi la cursurile de completare a cunoştinţelor, organizate pe lângă şcolile normale, în aceleaşi scopuri. În scop stimulativ, cei mai conştiincioşi dintre profesorii care s-au îngrijit de construcţiile şcolare, au fost propuşi de inspectorul şcolar Silvestru Spulbereanu, să fie recompensaţi cu medalia „Răsplata Muncii”, clasa I; printre aceştia – Ioan Ienea de la şcoala din Măldăreşti¹³¹.

Îndrumarea şi controlul învăţământului se efectuau, ca şi în perioada anterioară, de către revizori (numiţi şi inspectori primari) şi subrevizori. Pentru judeţul Vâlcea, în această perioadă au activat următorii revizori de clasa I: Iosif Andreescu (1919), Radu Dumitrescu (1920), Al. Th. Zugrăvescu (1921), Vasile Buricea (1922), C. Gh. Popescu (1928), Carp Greceanu (1929), Ion Deaconu (1929) ş. a., iar ca revizori II – C. Mărgineanu (1920), G. Adamescu, C. I. Teodosiu (1920), Ion Nicolaescu, C. D. Nicolescu (1922), D. Iliescu (1921), Gh. Tănăsoiu (1921), Traian Ştefănescu – pentru lucru manual (1923), C. C. Stătescu (1923), Mihai Roşianu (1930) etc.¹³².

Prin Legea din 1924, se prevedeau îmbunătăţiri şi la programa şcolară: pentru clasele primare avea, în general, aceeaşi structură, cu unele schimbări şi completări pentru cursul complementar: programa claselor V-VII va pune accentul pe activitatea practică a elevilor, desfăşurată în atelierele şcolare, pe terenurile agricole etc., în funcţie de specificul zonei de reşedinţă a şcolii¹³³.

Cursurile de adulţi, organizate cu părinţii deveniţi elevi, şi revistele cu profil şcolar şi-au adus, de asemenea, o contribuţie semnificativă la dezvoltarea şi perfecţionarea procesului instructiv-educativ, la luminarea locuitorilor Vâlcii. Una dintre cele mai bune publicaţii de profil, apărută la Râmnicu-Vâlcea, a fost revista „Învăţătorul”, înfiinţată de institutorul Teodor Geantă la 20 iunie 1925¹³⁴. În 1931, împreună cu Gh. Bobei, la care vor colabora Ion Nisipeanu (viitorul preşedinte al Asociaţiei Generale a Profesorilor Secundari – organizaţia regională Oltenia – care, în 1933, va susţine ideea necesităţii organizării cadrelor didactice în sindicate), Mihail Roşianu, Carp Greceanu, Iosif Andreescu ş. a. În paginile publicaţiei se întâlnesc numeroase studii şi articole cu caracter metodic şi didactic, precum şi informaţii şi date privind activitatea cadrelor didactice, ca de pildă – cele referitoare la Consfătuirea din octombrie 1929 când, sub conducerea subrevizorului Carp Greceanu, s-a hotărât reorganizarea cercurilor culturale şi înfiinţarea de cămine culturale în fiecare sat din Vâlcea¹³⁵.

Învăţământul secundar va cunoaşte, de asemenea, o dezvoltare progresivă. Îşi continuă, cu succes, activitatea fostul gimnaziu „Al. Lahovari” din Râmnicu-Vâlcea, transformat în liceu (după o primă încercare în anul şcolar 1913/1914, eşuată, din cauza izbucnirii războiului V. Sorin Oane, Colegiul „Alexandru Lahovari”, pag. 27), ca efect al Decretului-lege din 5 septembrie 1919, promulgat de rege şi semnat, printre alţii, de C. Angelescu – ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Din aceeaşi perioadă (8 septembrie 1919 Ibidem, pag. 46) datează şi înfiinţarea Comitetului şcolar al liceului, precum şi aprobarea pentru cumpărarea clădirii fostului căpitan C. I. Roşianu, de pe strada Praporgescu, în vederea înfiinţării internatului pentru elevii acestei prestigioase instituţii; amenajarea internatului după toate regulile va mai dura o vreme, din moment ce Statutul şi regulamentul de administraţie interioară ale internatului vor fi elaborate şi tipărite abia în 1922¹³⁶. Între 1922-1937, a fost construit cel de-al treilea corp al liceului, cuprinzând o sală de gimnastică la parter şi o sală de cinematograf, la etaj., precum şi patru săli de clasă, o încăpere la subsol, o magzie pentru materiale sportive etc. (Colegiul „Alexandru Lahovari”, pag. 81). În anul 1935, liceul dispunea de 15 încăperi de clasă, un laborator, o sală de gimnastică, o bibliotecă a profesorilor, cu peste 2300 de volume şi una a elevilor – cu peste 3200 de cărţi, şi două colecţii (una – de instrumente muzicale şi Colecţia de artă Capeleanu)¹³⁷¹³⁸). În cadrul liceului, îşi continuă activitatea Societatea de lectură „Vasile Alecsandri”, al cărei organ de presă – revista „Vasile Alecsandri” va apărea în ianuarie 1930. În afară de Eliodor Constantinescu, în această perioadă activează aici o serie de profesori deosebiţi, printre care: Nicu Angelescu (din 1927, la limba română), Atanasie Atanasiu (la fizico-chimice), Iancu Grecescu (ştiinţe naturale), I. Botez (printre altele, autor de reuşite manuale de fizică şi chimie), talentatul sculptor şi pasionatul profesor Constantin Mihăilescu (fost preşedinte al Ligii Culturale – filiala Râmnicu-Vâlcea şi cel care a determinat-o pe Esmeralda Capelleanu să doneze liceului colecţia de tablouri a soţului său, devenită, la 30 iunie 1921, Muzeul „Paul Capelleanu” din incinta liceului), pictorul Emil Ştefănescu, Lucian Bădescu (de limba franceză; plecat în străinătate şi stabilit la Paris, încă înainte de cel de-al doilea război mondial), Enache de la Olt (care făcuse strălucite studii la Paris şi avea un doctorat la Sorbona), macedoneanul Iota N. Iota (la istorie), pr. Grigore Rădoescu (la religie), „maestrul” Ştefan Popescu (la gimnastică)¹³⁹ etc. În 1937, la renumitul liceu, se va înfiinţa şi primul cabinet psihopedagogic şi de orientare profesională al şcolii, misiune de care s-a achitat cu cinste profesorul de filozofie şi drept Petru Apolzan (tatăl lui Nicolae Manolescu). (Colegiul „Alexandru Lahovari”, pag. 87-88). Doar „Străjeria”, organizaţie paramilitară pentru tineret, iniţiată şi patronată de Carol al II-lea în 1938, a avut darul (şi efectul negativ) de a consuma, prin formalităţile ei propagandistice şi goale de conţinut, din timpul afectat de profesorii „lahovarişti” nobilei lor misiuni, şi de a abate atenţia elevilor de la învăţătură! Din fericire, în anul 1940, „Straja Ţării” s-a desfiinţat, odată cu înlăturarea de la putere a lui Carol al II-lea (Ibidem, pag. 90-92. Stricăciuni – de data aceasta, materiale – a făcut şi cutremurul din 10 noiembrie 1940, îndeosebi la clădirea internatului, dar şi la cea a liceului, acestea fiind remediate de antreprenorul de origine italiană, Serafino Roveli Colegiul „Alexandru Lahovari”, pag. 105-106Colegiul „Alexandru Lahovari”, pag. 106-107. De asemenea, profesorii şi elevii liceului şi-au dat, printre primii, obolul la „Împrumutul pentru întregirea neamului” şi au participat la activităţile de folos obştesc, legiferate de Ion Antonescu în timpul celui de-al doilea război. Din 1941, liceul şi internatul au fost transformate în spital militar (Z.I.531), iar într-o aripă a sa, a fost amenajat cinematograful „Unirea” Ibidem, pag. 110. La 16 oct. 1995, întrucât devenise nerentabilă, sala de cinema a fost închiriată, în urma unei licitaţii, Filarmonicii de Stat „Ion Dumitrescu”

Imediat după primul război, în anul 1919, va fi înfiinţat gimnaziul „Unirea” din Drăgăşani, care a debutat cu patru clase şi cu un număr de 114 elevi; în anul şcolar 1927-1927, efectivul de elevi aproape se va tripla: erau acum înscrişi 330 de elevi, din care 21 s-au retras în timpul anului şcolar, 166 au fost promovaţi direct, iar 75 – după susţinerea corigenţelor, 68 fiind declaraţi repetenţi. Director era Gh. Sachelarie, printre profesori numărându-se Eugen Şerbănescu (la istorie şi română), C. Adamiade (la latină), Ema Balaşiu (la germană), Alex Cernătescu (de geografie şi ştiinţe naturale) etc. Gimnaziul va funcţiona ca atare până în 1944, după această dată având o evoluţie ascendentă şi spectaculoasă. Tot la Drăgăşani, în 1921, meseriaşii patroni vor pune bazele unei Şcoli de ucenici, cu două secţii – complementară şi industrială¹⁴⁰. Un alt gimnaziu va funcţiona la Zătreni; în anul şcolar 1926-1927, acesta avea 268 elevi, din care vor promova 189¹⁴¹.

Prin Legea învăţământului secundar din anul 1928 (care a cunoscut modificări succesive în anii 1929, 1931, 1934, 1937 şi 1939), „s-a renunţat la cele trei secţii ale liceului, creându-se o şcoală unică, în care predominau disciplinele umaniste”¹⁴². Cu toate lacunele ei, această lege a constituit, ani de-a rândul, îndreptarul principal pentru desfăşurarea învăţământului secundar din judeţ; printre alte prevederi, legea introducea un obiect nou – lucrul manual şi desfiinţa clasele extrabugetare (subvenţionate prin contribuţia comitetelor şcolare). Majoritatea inspecţiilor generale care se vor desfăşura la Liceul „Al. Lahovari” din reşedinţa judeţului, vor scoate în evidenţă calitatea învăţământului de aici. Cuvinte de laudă despre acest locaş de învăţământ vâlcean, va avea şi profesorul francez G. Peytavi de Faugères, cu ocazia vizitării liceului în ziua de 8 octombrie 1928¹⁴³.

Pentru o scurtă vreme, la Ocnele Mari se va stabili Institutul de educaţie evacuat în 1940 din Cernăuţi, dar întrucât localul ce i-a fost repartizat se va dărâma la cutremurul din 9/10 nob. din acelaşi an, s-a propus mutarea şcolii şi de aici¹⁴⁴.

În statisticile timpului, pe anul şcolar 1918-1919 apare menţionată şi Şcoala Normală „Principele Carol” din Râmnicu-Vâlcea. Era şcoală pentru băieţi, condusă de profesorul Eftimie Metaxa şi cuprindea, la început, 89 de elevi, ca după numai un an, să fie înscrişi 213, din care au promovat 149^{145Istoria Râmnicului). În primii ani ai deceniului al III-lea din secolul XX, se va începe, în cătunul Aranghel de la marginea de vest a Râmnicului, construirea unui sediu propriu al Şcolii Normale de Băieţi din Râmnicu-Vâlcea (locaţia viitoarei UM „de la Vlădeşti”), pentru care „s-au cheltuit câteva zeci de milioane, o sumă exorbitantă pentru acel timp, ceea ce a trezit multe bănuieli (. . .), de vreme ce însuşi ministrul Constantin Angelescu, cu ocazia inaugurării noului local, nu şi-a mai putut stăpâni revolta (. . . ) şi a aplicat câteva bastoane pe spinarea arhitectului Antonio Copetti, rămas să fie el ţapul ispăşitor” 146}.

Îşi continuă activitatea vechiul seminar „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, care în 1918 îl avea ca director pe iconomul Gh. V. Nicolescu, ca spiritual – pe Gh. Sacerdoţeanu, iar dintre profesori – pe P. Partenie (la religie), Eliodor Constantinescu (limba latină), I. Gr. Popescu (limba elină), Vintilă Olănescu (agronomie), dr. C. Nisipeanu (igienă) ş. a.¹⁴⁷. Începând cu anul şcolar 1923/1924, la Râmnicu-Vâlcea a existat şi o şcoală cu profil comercial – Şcoala superioară de comerţ « Mihai Oromolu », cu 92 de elevi. Pentru anul şcolar 1918-1919, statisticile menţionează existenţa în judeţ a mai multor şcoli elementare de meserii: la Drăgăşani – cu 31 de elevi, la Horezu – cu 49, la Zătreni – cu 21 de şcolari, iar în 1926 sunt consemnate asemenea şcoli la Brezoi – cu 26 elevi şi la Zătreni – cu 74 de elevi, în timp ce la Râmnicu-Vâlcea va funcţiona o Şcoală inferioară de meserii, cu patru secţii: tâmplărie, rotărie, împletituri şi fierărie¹⁴⁸.

Se acordă, de asemenea, o importanţă crescândă învăţământului secundar şi profesional pentru fete. Începând cu anul şcolar 1920-1921, în sediul liceului de băieţi din Râmnicu-Vâlcea (la etajul de sus, în orele de după amiază, pentru a se evita întâlnirile cu băieţii !), va funcţiona prima Şcoală secundară de fete; în calitate de directoare, va fi numită Anastasia Penescu, de la Şcoala normală de fete. Ca urmare, « la 15 septembrie, în localul Liceului « Alexandru Lahovari » funcţiona şi liceul de fete »^149150151.

Aşa cum rezultă din Recensământul general al populaţiei României – 1930, vol. III (Bucureşti, Monitorul Oficial, Imprimeria Naţională, 1938, pag. 513) la o populaţie a judeţului de 196.085 locuitori (91.685 bărbaţi şi 104.400 femei), erau cuprinşi în diferite forme de învăţământ, 96.932 de copii. Statistic, situaţia învăţământului primar din anul şcolar 1935/1936, în judeţul Vâlcea, se prezenta astfel: localuri proprii de şcoală – 248, cu 573 săli de clasă; localuri închiriate – 30, cu 64 de săli; localuri noi – 36, cu 81 de săli; în aceste şcoli, predau 710 învăţători (din care doar 10 învăţătoare !) şi 10 maeştri, la 39.939 elevi înscrişi (din 46.394 recenzaţi), din care urmau regulat cursurile 36.863. În perioada respectivă, pentru un număr de 81 de şcoli din diverse localităţi ale judeţului, s-au acordat 1.250.000 lei, puşi la dispoziţie de Ministerul Instrucţiunii, pentru „terminarea construcţiilor de şcoli începute şi neterminate, precum şi pentru construcţiunile noi, reparaţiunile şi înzestrarea localurilor şcolilor primare din judeţul Vâlcea” ¹⁵².

În anul 1938, la Drăgăşani, pe/în locul fostului Centru de Instrucţie Jandarmi, va lua fiinţă Şcoala de Subofiţeri Jandarmi, ai cărei elevi vor participa activ la marile evenimente istorice ulterioare; în 1944, şcoala se va desfiinţa, luându-i locul diferite unităţi militare¹⁵³.

În anul şcolar 1939/1940, la M-rea Bistriţa funcţiona un liceu monahal de fete¹⁵⁴. Prin decizie ministerială, la 1 septembrie 1919, la Râmnicu-Vâlcea s-a înfiinţat şi o Şcoală normală de fete (54 de eleve; directoare – Elena Niţu); în anul şcolar următor, în clasele I, II, V şi VI au fost înscrise 136 de eleve, din care au promovat 119¹⁵⁵.

În perioada interbelică, şi-a continuat existenţa şi învăţământul particular din judeţ. Astfel, în anul 1922-1923, în strada Lt. Costescu funcţiona Institutul de fete « Maria A. Aslan », condus de Maria Aslan; şcoala avea şi un internat, care adăpostea (contra unei taxe anuale individuale de 6000 lei) 30 de fete. Tot la Râmnic, Nicolae Creţu – profesorul de religie de la Liceul « Alexandru Lahovari » – va înfiinţa Institutul de Băieţi « Radu de la Afumaţi » – condus, la început, de preotul Gh. Creţu, profesor pensionar care s-a retras după numai un, din cauza greutăţilor materiale prin care trecea institutul. La începutul anului şcolar 1942-1943, conducerea instituţiei i-a fost încredinţată lui N. Creţu¹⁵⁶.

În ciuda războiului care se afla în plină desfăşurare, în anul 1943 s-a ţinut la Râmnic, în sala festivă a Liceului « Al. Lahovari », Congresul Corpului Didactic, la care au participat conducători din Ministerul Instrucţiunii şi alte personalităţi, între care ministrul Petrovici, secretarul general Napoleon Creţu, inspectorul general – prof. Vasile Haneş, mitropolitul Olteniei – Nifon Criveanu ş. a. Salutul cadrelor didactice a fost adus de Nicu Angelescu, profesor la renumitul liceu. Principalul scop al congresului a fost verificarea unor noi metode de predare în învăţământ: „predare integrată multidisciplinară”. În anul următor, 1944 (luna iulie), liceul a fost vizitat de însuşi mareşalul Ion Antonescu, nu în alt scop, ci tot din raţiuni militare: căuta spitalul de răniţi, care fusese instalat în localul liceului¹⁵⁷.

Un aspect semnificativ (care ar necesita şi merita un capitol întreg sau o lucrare separată !), este acela al activităţii metodico-didactice desfăşurate de multe dintre cadrele didactice vâlcene care, în afara orelor de predare la catedră, au avut susţinute preocupări în munca de cercetare în domeniu şi s-au remarcat în alcătuirea de manuale şcolare, metodici, didactici şi diferite studii de pedagogie şi psihologie; acestea vor servi, desigur, la îmbunătăţirea calităţii învăţământului vâlcean şi – în unele cazuri – chiar naţional, deoarece unele dintre ele s-au bucurat de recunoaştere şi difuzare în toată ţara. Iată câteva nume de astfel de învăţători şi profesori-autori: C. Alessandrescu (Geografia judeţului Vâlcea), Şt. Ionescu-Cheianu (Geografia judeţului Vâlcea), Ionel Geantă (în colaborare cu Teodor Geantă: Carte de citire, Carte de aritmetică etc), Teodor Geantă (în colaborare cu I. Nisipeanu: Carte de citire, Metodica învăţământului primar, Didactica generală, manuale de geografie a unor judeţe, inclusiv Vâlcea etc.) Ion Nisipeanu Voluntarismul în lumina ştiinţei actuale, Metodica învăţământului primar, Introducere în psihologie, Elemente de Logică şi de introducere în Filozofie etc ; în colaborare: cu I. Popescu – Carte de limba română, cu Al. Ionescu – Teoria genurilor literare, cu D. Cristescu etc.), Dumitru Guşetoiu (Metodica predării istoriei în şcoala secundară, Probleme de istorie naţională) ş. a.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 395-399). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.” 

 

 Note bibliografice

126. Pr. Constantin Cârstea, Doru Căpătaru, Istoria Bisericii „Toţi Sfinţii” din Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2007, pag. 183-189.

127. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului din Oltenia, vol. III, Craiova, Ed. „Scrisul Românesc”, 1994, pag. 22-23.

128. Ibidem, pag. 25-26.

129. Ibidem, pag. 38-39.

130. Ibidem, pag. 46.

131. Arhivele Naţionale din România, Fondul Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (în cont., Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice), dos. 94/1927, f. 27.

132. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 59.

133. Istoria învăţământului din România . . . , pag. 261.

134. După DGLR – pag. 565.

135. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 87.

136. Corneliu Tamaş, Constantin Drugan, Gheorghe Tudor, Op. cit., pag. 55-59.

137. Ibidem, pag. 126.

138. Nicolae Angelescu, Op. cit., pag. 263.

139. Ibidem, pag. 265-268.

140. Monografia Drăgăşani, pag. 149.

141. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 173-174.

142. Istoria învăţământului din România . . . , pag. 262, 264.

143. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag 196.

144. Ibidem, pag. 197.

145. Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. 210/1922, f. 2.

146. Nicolae Angelescu, Op. cit., pag. 210.

147. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 217.

148. Ibidem, pag. 229-230.

149. Corneliu Tamaş, Constantin Drugan, Gheorghe Tudor, Op. cit., pag. 64.

150. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 242.

151. Ibidem, pag. 243.

152. Dare de seamă a judeţului Vâlcea pe anii 1931-1937, Râmnicu-Vâlcea, Imprimeria judeţului Vâlcea, 1937, pag. 28.

153. Monografia Drăgăşani, pag. 154.

154. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 247.

155. Ibidem, pag. 255.

156. Ibidem, pag. 281-282.

157.Vezi Nicolae Angelescu, Memoriile unui om obscur, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Adrianso, 2005 (în cont., Memoriile), pag. 354-358).