Constantin Hagea 1937 / reportaj la Bistrița și Arnota

Sfârșit de Octomvrie.

Ca să ajungem Ia Mănăstirea Bistriţa, tre­buie să luăm trenul la Râmnicu Vâlcea și de acolo să luăm atotobusul poştei Horezu, un au­tobus mic, destul de hodorogit, eu plafonul ne­obişnuit de jos, în care taxatorul înghesuie pe­ste 20 de persoane. Dar şi acesta nu ne duce de­cât până la "Răspântie" şi de acolo trebuie să facem drumul până la Mănăstire (vreo 8 km.) cu o căruţă de ocazie.

Drumul se târăşte pe lângă o apă limpede de munte şi sfârşeşte vârându- se într’o văgăună uriaşă, zidită din stânci împădurite. Din văi se ridică pe nesimţite spre culmi umbrele serii. O adiere uşoară de vânt struneşte frunze­le plopilor într'un freamăt monoton şi trist.

*

La intrarea în Mănăstire: o poartă de ste­jar sprijinită pe doi pilaștri puternici de pia­tră, purtând un acoperiş de şindrilă, în dreaptă şi stânga, străjuesc doi plopi falnici. E hotarul care desparte două lumi; dincoace, lumea vieţii zbuciumate, lumea patimilor aprinse, lumea teh­nicizată şi plină de ipocrizie; dincolo, lumea Sufletelor închinate celor cereşti, cu o viaţă ne­tedă, fără bucurii ameţitoare și fără dureri uci­gătoare.Dela poartă duce, făcând un mic ocol, o alee, pe margini cu nuci desfrunziţi şi câteva bănci. La capătul ei, o clădire mare şi sobră, tăiată de o poartă, deasupra căreia scrie: ,,Mă­năstirea Bistriţa-Vâlcea. Seminarul de călugă­riţe şl orfelinatul. Acoperământul Maicii Dom­nului", fondat în 1912.“

Doi dulăi se apropie de căruţa noastră, la­tră furioşi. Clădirea se întinde, in, formă de paralelogram, cu o lăture liberă. În mijloc e Mănăstirea; albă si mută. O călugăriţă tocmai face ocolul Mânăstjrei, bătând toaca. Vesteşte începutul vecerniei. De pe coridoare apar călu­găriţe foşnind din rochiile lungi și cenuşii. Urcă treptele Mănăsfirei, tăcute şi cucernice. Merg să se închine.

La Maica Directoară

Noi ne îndreptăm spre Direcţiune, unde ne primeşte blândă şi binevoitoare Maica OIga, directoarea Institutului. Prea-Cuvioasa e de loc din Satulung, de lângă Braşov, şi conduce in­stitutul Cu multă râvnă şi pricepere chiar dela înfiinţarea lui. Figură impunătoare. Și a închinat viaţa iui Cristos şi ajutorării copiilor or­fani. Are ceva dulce în glas. Ceva mângâietor. Vorbeşte rar şi cald; — ,,Viata noastră de aici e greu de înţeles pentru d-voastră. Noi toate greutăţile şi ispitele le învingem prin puterea credinţei. De acera, viaţa noastră nu e atât de tristă şi pustie, cum vi se pare d-voastră laici­lor. De altfel, aici la noi, e mai mult o atmosferă şcolărească. Avem şcoală primară pentru copiii din orfelinat, apoi seminar pentru fetele cure urmează să între în viaţa monahală. La semi­nar se predau aceleaşi materii ca şi la liceele laice. Avem şi şapte profesoare laice. Fetele sârguincioase pot urma şi la Facultate. Evident ele se vor pregăti pentru o carieră tot în cadrul monahismului.

De altfel, le veţi vedea toate acestea mâine dimineaţă, când veţi vizita Institutul nostru. Vă sfătuiesc să rămâneţi cel puţin o zi aici. Ar fi păcat să pierdeţi o asemenea ocazie. Mai ales că veniţi pentru prima dală la o mănăstire."

Apoi, în altă ordine de idei;

— ,,Am avut şi eu plăcerea de a-l cunoaşte pe d. Iuliu Maniu. Era prim-ministru. S'a inte­resat de aproape de Institutul nostru. A văzut şi copiii. Dsa e un om cu multă credinţă. Ce bine ar fi, dacă ar fi şi alţii la fel!..."

— „Dar poate sunteţi obosit de drum. Peste noapte vă va găzdui părintele călugăr Ilarion. Sfinţia Sa a fost prin Ardeal şi chiar la Cluj. Îi va face mare Plăcere să stea de vorbă cu d-voastră. ÎI chem chiar acuma..."

Părintele Ilarion a şi sosit după câteva mi­nute. E un călugăr, aşa cum îl descriu roman­cierii si nuveliştii; chip blajin, plete lungi, nin­se, ochelari ne nas, suflet prietenos şi plăcut la vorbă. Sfinţia Sa mă conduce într’un fel de pa­vilion, aşezat în grădina Mănăstirei şi-mi povesteşte cu multă însufleţire despre d. p-rofesor Michail dela Elinică Oftalmologică din Cluj, unde, fiind suferind de ochi, a stat în două rân­duri câte 6 săptămâni.

— Ceeace a făcut cu mine profesorul Michail se poale chema că e o adevărată minune. Eram aproape orb şi dânsul, făcându-mi o ope­raţie, m-a vindecat pe deplin. Şi e un suflet de om, cum rar se găsesc astăzi,

Cu părintele Ilarion continuăm discuţia în cerdac până târziu şi printre vorbe admirăm frumuseţea acestei nopţi vrăjite, cu multă lu­mină de lună şl murmur duios de apa.

— Aşa-i, domnule, că e frumos la noii?!

— Da, părinte, e frumos, foarte frumos...

Muncă şi credinţă

Dimineaţă plină cu soare. Ce frumoasă e pădurea îngălbenită sub jocul razelor de soare! Fagi cu frunzele ca rugina, stejari palizi ca ceara, mestecenii aurii ca razele de soare şi ici-colo câte un carpen ce şi-a mai putut păstra încă creştetul aproape verde, E frumoasă pădurea în toamnă târzie, sub jocul razelor de soare. Dar e și tristă...

Coborâm în curtea Mănăstirei. Maica Directoare e înconjurată de copilaşi. Le povesteşte ceva plăcut, căci mititeii sunt veseli. Scena e totuşi  înduioşătoare. O salutăm.

— Ei, cum aţi dormit la noi, domnule?

— Nespus de bine. Maică Direetoară; cum foarte rar pufern să ne odihnim noi cari trăim în vâltoarea oraşelor mari.

— Acum voiu chema o Maică, care să vă conduce la Institut, să-l vizitaţi.

Însoțitoarea mea e Maica Petronia. E tâ­nără şi frumoasă. Are ochi castanii și şi melanco­lici. De sub scufia lăsată pe frunte mijesc două şuviţe negre ca abanosul. Când zâmbeşte, lasă să se vadă două şiruri de dinţi albi şi regulaţi. Și are atâta nevinovăţie în zâmbet. Păşeşte larg şi egal. E mai mult sveltă.

O urmez. Începem cu sălile de clasă a Se­minarului; clasa întîi, a doua. a treia, în care fetele la intrarea noastră, se ridică în picioare şi ne salută cu „bună ziua". Apoi clasele mai mari, unde elevele sunt îmbrăcate în uniformă de surori. Trecem prin dormitoarele curate şi bine îngrijite şi pe la atelierul de ţesătorie, unde elevele lucrează covoare de toată frumu­seţea. Se fac comenzi din diferite părţi ale tării. Ne abatem pe la ,,Paraclis”, un fel de capelă, în care se fac vecerniile în timpul iernii, vizităm sala de expoziţie, bucătăria, infirmeria și pe ur­mă sălile de clasă pentru cursul primar.

„D-voastră, cari veniţi din lume..."

A mai rămas Mănăstirea. Ne îndreptăm într’acolo. Înăuntru ceva slujbă. O oficiază părintele Ilarion, asistat de un alt călugăr mai tânăr. De faţă un ţăran şi o ţărancă, cu un copilaş în braţe.

— E Sfântul Maslu — mă lămureşte Maica Petronia . . . Vedeţi sicriul acela de ar­gint de lângă Sfântul Altar? Acolo sunt moaştele Sf. Grigorie Decapolitul. Multe minuni s’au făcut aici. Câţi bolnavi nu s’au tămăduit după ce s'au închinat în faţa sfintelor moaşte...

Mănăstirea aceasta nu e prea veche. Ea a fost ridicată de Domnitorul Barbu Ştirbei, pe locul unde a fost o altă mănăstire durată tocmai în veacul al 15-lea. Poate aţi văzut, lângă locuinţa părintelui Ilarion este un fel de capelă. E tot de pe vremea aceea. Vom trece şi pe acolo.

Pictura dela intrare reprezintă pe Banul Craiovescu, ctitorul mănăstirei, pe ruinele căreia s'a ridicat cea de azi. Priviţi, vă rog la icoana aceea din dreapta iconostasului. Pri­viţi-o din stânga. Ce vedeţi?

— E Maica Domnului.

— Priviţi-o din faţă. Pe cine vedeţi acuma?

— Pe Isus Cristos.

— Şi din dreapta?.

— Pe Sf.Ioan Botezătorul.
— E destul de veche; dela 1833.

Ieşim. Străbatem curtea spre bisericuţa bătrână de care mi-a pomenit Maica Petronia. O întreb:

— Maică Petronia, de când sunteţi la Mănăstire?

— De mult, domnule. Din anul 1918. Eram copilă când am sosit aici. De atunci n’am mai trecut poarta Mănăstirei, decât odată sau de două ori. când am vizitat toate călugăriţele de aici Mănăstirea dela Horezu.

— Si nu vă oboseşte viaţa de aici?

— Nu, domnule. Nici nu pot să-mi închipui cum m’ar putea obosi. Cu credinţa noastră, noi învingem orice. Dar Dvoastră cei cari veniţi din lume cu greu puteţi înţelege acest lucru. D-voastră prea sunteţi legaţi de deşertăciunile vieţii...

Vizităm bisericuţa bătrână cu pereţii înegriţi de vreme şi reşedinţa de vară, strălucind în razele soarelui, a PSS Episcopului Bartolomeu.

— Acum să poftiţi să vizitaţi defileul Bis­triţei — îmi zice Maica Petronia. E tare aproa­pe. Veţi vedea lucruri minunate. Cu binevoitoa­rea îngăduinţă a Maicii Directoare, vă voiu în­soţi şi acolo.

Pornim pe o cărare din spatele Mănăstirei. Ne ajunge din urmă o altă călugăriţă. Maica Paraschiva. Vine şi ea cu noi. Cărarea dă nu­maidecât în Bistriţa, care îşi rostogoleşte apele-i cristaline printre bolovanii albi. Valea se strâmtează dintr’odată, cuprinsă între două stânei uriaşe, ca două porţi zidite de titani. Aici, natura e măreaţă în sălbătăcia ei. Dar a venit şi aici mâna omenească. A venit şi a adus cu ea civilizaţia. În apropierea Mănăstirei, s‘a în­fiinţat de vre-o câţiva ani o fabrică de cheres­tea a „Capsului". Şi fabrica a tăiat în defileu un drum pe care a aşezat o linie ferată îngustă, pentru transportul copacilor, coborâţi din munţi. Iar astăzi, din ceas în ceas, trenul trece încăr­cat prin defileu, spărgând liniştea solemnă cu flueratu-i strident.

La Mănăstirea Arnota

După masă, vreau să vizitez Mănăstirea Arnota, cocoţată pe un umăr al muntelui din spa­tele Mănăstirei Bistriţa. Maica Petronia îmi trimite drept călăuze pe doi copilaşi dela Mă­năstire: Aurel, care acum împlineşte 9 ani şi Iulian, de 7 ani. Tovarăşii mei de drum sunt sfătoşi, minune mare. Ei vor să ştie totul. După ce facem vre-o 200 de metri, Aurel mă întreabă:

— Spuneţi-ne şi nouă, domnule, ce mai e nou în Spania?...

— Hm... Ce sa fie, măi băieţi: rău. Se omoa­ră om pe om.

— Noi suntem legionari. Maicile nu ne prea lasă. Dar noi vrem să răbdăm şi temniţă.

— Dvoastră sunteti de aceia cari fac ziare? — mă întreabă Iulian. E bună. slujba aceea? Nu aţi putea să scrieţi şi despre noi?

Mă întreabă apoi dacă am fost soldat, dacă am sburat cu avionul, dacă trag bine cu arma şi altele şi altele, până când ne pomenim că am ajuns la Arnota. Mănăstirea Arnota e ctitoria lui Matei Basarab şi el însuşi e îngropat acolo. Părintele stareţ Teodosie îmi dă câteva explica­ţii. Tine să-mi evidenţieze starea de plâns în care au ajuns mănăstirile şi tagma călugăreas­că, din lipsă de orice venite.

*

Când ajung din nou în curtea Mănăstirei Bistriţa, toacă pentru vecernie. Maica Petronia mă întreabă cum am umblat la Arnota. Îi spun şi-i mulţumesc pentru călăuze. Apoi îmi iau ră­mas bun. Dimineaţă la ora 5 plec din nou „în lume”. Îmi zice:

— Dumnezeu să vă poarte pc cărările Lui cele drepte. Și... Dumnezeu să vă mai aducă în pace pe la noi.

Dimineaţa următoare, în crepatul zorilor, ieşim eu trăsură pe poarta Mănăstirei, lătraţi de cei doi dulăi. Alergând pe aleea cu nuci, ne întoarcem privirile spre clădirea mare şi sobră, la ferestrile căreia se aprind pe rând luminile...

Sursa: Dr. C. HAGEA ,,S'aude clopotul la schit.../ Melodia toamnei târzii — Între două lumi — Unde sbuciumul lumesc nu ajunge — Miresele lui Cristos — Muncă și cucernicie — Moaștele făcătoare de minuni ”/ «ROMÂNIA NOUÀ», Marți, 2 Noembrie 1937.